02_scoala relatiilor umane
DESCRIPTION
scoala relatiilor umaneTRANSCRIPT
ȘCOLILE DE MANAGEMENT
ŞCOALA RELAŢIILOR UMANE
perioada marii depresiuni economice din 1929 – 1933
A. Principii de bază:
1. atenţia se focalizează pe grupuri, nu pe individ
– interesează modul în care un grup (o echipă
de muncitori sau de personal de conducere)
îşi realizează atribuţiile.
A.Principii de bază
2. integrarea persoanelor în cadrul grupului
se bazează pe încredere – o persoană este sau
nu acceptată de membrii grupului în funcţie de
însuşirile şi aptitudinile pe care le posedă.
A.Principii de bază
3. deciziile sunt considerate descentralizate
– cu alte cuvinte nu mai ia decizii numai o
singură persoană, ci în măsura în care este
posibil deleagă autoritatea asupra luării unor
decizii subalternilor de încredere.
A. Principii de bază
4. coordonatorii grupurilor sunt consideraţi, în
primul rând, centre de comunicare
intragrupuri şi numai în al doilea rând, drept
reprezentanţi ai autorităţii.
5. eficacitatea individuală
depinde, precumpănitor, de simţul
responsabilităţii şi mai puţin de
controlul la care este supus
lucrătorul – se ajunge la definirea a
două tipuri extreme de muncitori,
conform Teoriei X şi a Teoriei Y
Douglas McGregor(1906 – 1964)
Principalele contribuţii:
A.reconsiderarea factorului uman şi a
comunicaţiilor
B.deplasarea accentului de pe relaţiile oficiale,
formale, spre cele informale, sociale
C.concentrarea asupra relaţiilor de muncă şi nu
asupra structurii
D.accentuarea necesităţii diversificării sarcinilor
Teoria X – arată că fiinţa umană medie este
inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care
ar evita-o dacă ar putea.
Din această cauză, cea mai mare parte a
persoanelor care lucrează într-o întreprindere sunt
permanent îndrumaţi, controlaţi şi forţaţi să
muncească, în caz contrar fiind ameninţaţi cu
pedepse pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le
revin.
Teoria X – Fiinţa umană medie preferă de regulă
să fie condusă, doreşte să evite răspunderile, este
caracterizată printr-o ambiţie relativ redusă şi în
general îşi doreşte să fie liniştită.
Teoria Y – arată că efectuarea eforturilor fizice şi
intelectuale prin muncă este o cerinţă la unii oameni
tot atât de necesară ca şi jocul, sportul sau odihna.
Teoria Z (1981) a lui William
Ouchi – realizarea consensului prin
folosirea compromisului între
manageri şi executanţi.
A.accentul trebuie pus pe
elaborarea prin consens a
deciziilor
B.încrederea – punct crucial al
relaţiei manager – subordonat
C. responsabilitatea individuală
D. orientarea sprea angajarea pe termen lung a
personalului
E. evaluarea performanţei şi promovarea sunt
relativ incerte.
Elton Mayo şi studiile
„Hawthorne” (1880 – 1949)
Pe la mijlocul anilor ’20,
Western Electric Company a
iniţiat o serie de studii privind
eficienţa muncii şi relaţiile de
muncă la o filială „Hawthorne” din
Chicago, Illinois.
Studiul era la început un simplu experiment
privind relaţia dintre cantitatea şi calitatea luminii la
locul de muncă şi productivitatea lucrătorilor.
Rezultatele au fost însă neaşteptate pentru că s-
a constatat că lumina, ca şi alte condiţii de mediu au
o influenţă minoră asupra productivităţii.
Din 1927 şi până în 1932 asupra unui grup mic de
muncitori a fost reluat iar şi iar studiul, analizându-se
alte şi alte date.
Membrii grupului au primit concedii, mese
gratuite, zile/nopţi de lucru scurte.
S-a observat că un grup răspunde mai bine
acestor pachete de măsuri decât ar face-o un lucrător
luat individual.
De aici rezultă importanţa fiecărui membru al
grupului în îmbunătăţirea performanţelor colective.
TEORIA CELOR 2 FACTORI – MOTIVAȚIONALI ȘI IGIENICI
Există anumiți factori la locul de muncă ce determină
satisfacția în muncă și un set separat de factori care
cauzează insatisfacții.
Fiecare categorie acționează independent de
cealaltă.
FREDERICK HERZBERG 1920 – 2000
Teoria sugerează că pentru a mări dorința angajaților
de a-și îndeplini mai bine sarcinile, managerii trebuie
să cunoască și să manipuleze ambele categorii de
factori și să nu presupună că o creștere a satisfacției
duce automat la scăderea insatisfacției.
1908-1970
Malaxa a iniţiat şi implantat in România industriile:
de aparataj pentru material rulant (1932-1943);
motoare Diesel (1935);
transmisii mecanice pentru automotoare, inclusiv
sisteme de comandă (1936-1937);
tuburi de oţel fără sudură (1937 după procedeul Stiefel);
locomotive Diesel pentru CFR (1938);
aparatură optică (1938).
În anul 1923, începe să construiască din temelii o
uzină lângă Halta Traian, beneficiind de
oportunitatea oferită de stat, care încuraja la acea
vreme dezvoltarea industriei naționale.
Acesta nu ratează oportunitatea și încheie un
contract cu societatea Căile Ferate Române, pentru
fabricarea unor locomotive de concepție proprie
românești, asumându-și riscuri suficient de mari.
Malaxa cumpără un număr de 82 de mașini unelte
din Germania și angajează cu contract 180 de
muncitori germani calificați pe o perioadă de până la
un an, pentru a incepe lucrările de fabricare a
locomotivelor,
dar și cu rolul de a-i instrui pe muncitorii români care
urmau sa le ia locul, uzina devenind cea mai
performantă fabrică de material rulant la acea vreme.
Cinci ani mai tarziu, în anul 1928, este construită
prima locomotivă cu abur, care purta numele
inginerului român.
Trei ani mai târziu, incepe sa se fabrice în cadrul
uzinei, automotoare echipate cu motoare Diesel și
transmisii Mylius cu 4-5 trepte.
În plină criză economică a anului 1933, pe porțile
uzinei Malaxa ieșea locmotiva cu numărul 100, iar
următorii ani vor fi marcați de un mare succes,
devenind una dintre cele mai productive uzine din țară,
dar și una dintre cele mai apreciate în întreaga lume.
Din anul 1939, uzinele Malaxa sunt capabile să
construiască toate categoriile și tipurile de locomotive,
printre care și cele din seria 151.001, de concepție
românească,
fiind considerate la acea vreme cele mai puternice din
Europa și cu care cunoaște un succes răsunator la
Târgul Internațional de la Milano, în anul 1940.
Nicolae Malaxa nu se limitează doar la a construi
locomotive, iar anul 1945 este marcat de fabricarea
la Reșita, a unui automobil românesc, care va purta
numele industriașului roman.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, mai
exact în anul 1941, Malaxa este acuzat de
colaborare cu legionarii și în consecință i-au fost
sechestrate uzinele.
Ulterior, o dată cu venirea la putere a regimului
comunist, Malaxa câștigă favorurile și simpatia
comuniștilor, pentru faptul că fusese persecutat de
regimul antonescian.
La naționalizarea industrială din anul 1948, i-au fost
luate de către stat și restul de proprietăți, Uzinele
Malaxa fiind redenumite „Uzinele 23 August”, pe care
comuniștii le-au transformat într-un simbol al luptei
muncitorilor impotriva exploatatorilor.
Guvernul comunist îl menține în calitate de
consultant specialist, iar în anul 1948, o dată cu
participarea la o delegație comercială la Viena,
reușește să emigreze în Statele Unite și să se
stabilească la New York.
Malaxa a fost condamnat la moarte de regimul
comunist pentru crime de război, întrucât producția de
armament din timpul războiului a fost considerată în
folosul luptelor împotriva URSS, și totodată acuzat de
cooperare cu legionarii.
Nicolae Malaxa a subvenționat timp de mai mulți ani
Societatea Scriitorilor Români și publicarea unor
opere originale, sprijinind în mod direct editarea
impresionantei lucrări „Enciclopedia Romaniei”.
De asemenea a ajutat numeroși tineri talentați,
deveniți ulterior oameni de știință recunoscuți la nivel
internațional, prin acordarea unor burse de studii sau
recomandându-i unor savanți sau oameni de cultură
ai Europei.
Malaxa s-a îngrijit și de problemele sociale ale
muncitorilor, asigurându-le salarii mai mari decât în
alte uzine, asistență socială și medicală, echipamente
de lucru și masa la cantină.
A fost un mare industriaş român, administrator
delegat al Uzinelor de Fier şi Domeniile Reşiţa
(U.D.R.), cea mai mare societate pe acţiuni care a
existat în România înainte de instaurarea regimului
comunist.
Max Auschnitt a condus U.D.R. cu succes,
aceasta având
cel mai mare capital social din România (1 miliard lei),
cea mai mare cifră de afaceri,
cei mai mulţi angajaţi - 16669 în anul 1938, respectiv,
22892 în 1948.
Împeuna cu fratele său Edgar deţinea Uzinele
Metalurgice Titan-Nădrag-Călan cu peste 4900
angajaţi în 1938.
A făcut parte din conducerea a numeroase companii
străine din Viena, Monaco şi companii româneşti
precum Societatea Română de Telefoane, Banca
Chrissoveloni, etc.
A fost un mare industriaş român care a făcut avere producând cărămidă.
Cărămida şi ţigla produse de Muschong erau de
calitate superioară şi erau vândute în tot Imperiul
Austro-Ungar, iar mai apoi şi în România Mare.
Muschong a construit mai multe fabrici în Banat
dar şi una la marginea Budapestei.
Numele său s-a legat şi de soarta Băilor Buziaş,
pe care le-a cumpărat şi unde a amenajat staţiunea
cu acelaşi nume.
A fost un mare
întreprinzător român din
perioada interbelică, în
domeniul încălţămintei şi
pielăriei.
În 1923 înfiinţează fabrica de încălţăminte Mociorniţă,
pe un teren viran la marginea Bucureştiului, pe
baza unui împrumut de 30 milioane lei, şi cu utilaje
aduse în leasing din Germania şi Marea Britanie.
Fabrica avea să devină în scurt timp cel mai
important producător de încălţăminte din România
interbelică.
Înscris la Școala Superioară Practică pentru Comerț și
Industrie din Paris va lucra efectiv la diferite firme.
În aceea vreme se experimentau metodele lui Taylor,
Ford, Krupp, inovatori în domeniul managementului
modern și adepți ai introducerii tehnologiilor noi.
Practica din timpul școlii se făcea în întreprinderile
textile din Franța, în construcții de mașini în Anglia și
în industria chimică din Germania.
Întors în țară dupa absolvire, va fi angajat director la
fabricile industriașului Prodanoff
(legile acelor timpuri nu-i permiteau unui etnic străin
să administreze o firma înregistrată în România).
Activitatea la Prodanoff îl pune în legătură cu un alt
mare industriaș din domeniul industriei de
incălțăminte, viitorul său socru Grigore Alexandrescu.
Este supralicitat și din 1909 va fi numit manager la
întreprinderile acestuia.
Va construi tăbăcaria și o fabrică provizorie cu
posibilități de extindere.
Va exploata obiectivul realizat pentru a-și achita
creditele, a testa piața și pentru a-și realiza propriul
lanț de desfacere.
Va continua cu definitivarea liniilor de producție ale
fabricii și cu sectiile de confecțiuni, marochinărie, cu
laboratorul etc.
În anul 1931 (Nr. 3705) după radierea ipotecii poate
înregistra la registrul comerțului prima Fabrică de
Pielarie și Încălțăminte D. Mociorniță.
Fabrica avea depozite de desfacere în București
strada Carol, Calea Griviței și Șos. Mihai Bravu și în
provincie în Cluj, Brașov, Craiova, Câmpulung,
Roman, Tecuci, Târgoviște, Ploiești, Buzău, Galați
etc.
O dată terminată clădirea, urmează dotarea ei cu
utilaje și echipamente moderne din Anglia și
Germania.
Caz excepțional în industria românească, utilajele au
fost obținute în leasing.
O dată cu înregistrarea fabricii la registrul comerțului
se înregistrează și marca de fabrică și de comerț
Omega.
Sigla reprezenta o piele de bovină vopsită în culorile
steagului național și un vultur ținând globul în ghiare
simbol al avântului industriei naționale. Era o
provocare adresată concurenței străine și o încurajare
pentru industria autohtonă.
Înteprinderea era structurată ca societate pe acțiuni,
majoritatea acestora aparținând membrilor familiei.
Scopul acestei structuri era menținerea laolaltă a
membrilor de familie,
posibilități de expansiune prin mărirea capitalului
social,
posibilitatea transferurilor de capital între membrii de
familie în cazul în care unii dintre aceștia ar fi dorit să
se separe și să devină independenți.
Exista posibilitatea listării acțiunilor la bursă pentru
reevaluare valorică,
pentru atragere de noi capitaluri
sau asocieri și fuziuni cu alte societăți pe baza cotelor
de capital.
Un vis nemărturisit public a fost crearea unui concern,
care să cucerească piața est-europeană, împreună cu
Grigore Alexandrescu și cu fratele său, industriașul
Gheorghe Mociorniță.
Se poate constata viziunea modernă, potrivită pentru
o întreprindere în puternică expansiune.
Lui Mociorniță i se confiscă locuințele, mașinile,
producția fabricii.
În iunie 1948 "mijloacele de producție" trec în mâinile
poporului și fiii săi incep să fie "reeducați" in pușcării.
Mociorniță află că i s-a retras cetățenia pentru că a
fugit din țară.
Miliardar de modă veche: Jean Mihail
Despre olteanul Jean Mihail s-a spus că a fost cel mai
bogat român şi este foarte posibil să fi fost aşa. Jean
Mihail (1875-1936) era al doilea fiu al latifundiarului
Constantin Mihail, unul dintre cei mai mari proprietari
de terenuri din Oltenia.
Pe lângă moştenirea primită de la tatăl său, Jean
Mihail şi-a consolidat averea moştenind două mătuşi
bogate, ajungând să deţină sute de mii de hectare de
teren.
Pe lângă proprietăţi, deţinea şi una din cele mai mari
averi lichide, în jurul unui miliard de lei, depuşi în
diverse bănci.
La valoarea de la începutul anilor 1920, lichidităţile
lui Mihail echivalau cu peste 9 tone de aur.
De fapt, el avea atâţia bani încât la izbucnirea crizei
financiare a putut gira statul condus de Carol al II-lea
pentru o parte din împrumuturile guvernamentale din
străinătate.
Jean Mihail s-a stins din viaţă în 1936, fără
moştenitori, lăsându-şi uriaşa avere statului român.
Potrivit testamentului, statul trebuia să vândă
pământurile sale ţăranilor, în loturi mici şi la preţuri
convenabile, cu banii obţinuţi urmând a se construi
şcoli, spitale şi biblioteci.
Lucrul acesta nu s-a întâmplat, de una dintre cele mai
mari averi româneşti alegându-se praful.
A rămas Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă
din Craiova, reşedinţa familiei Mihail, pe care
Constantin Mihail a vrut s-o acopere cu monede de
aur, cerând chiar acceptul regelui pentru asta.
Personalitate retrasă şi discretă, Jean Mihail a locuit
un timp într-o singură cameră din palat, despre care
se spune că nici măcar n-o încălzea iarna.
Bancherul-poet: Aristide Blank
Primul absolvent român al
Academiei de Ştiinţe Comerciale şi
Financiare de la Viena, Aristide
Blank, s-a născut în 1883 la
Bucureşti, fiind fiul lui Mauriciu,
asociat al celebrului cămătar evreu
Jacob Marmorosch.
Aristide a intrat în 1914 în conducerea băncii
Marmorosch-Blank – care finanţase eforturile de
război ale României în 1877 –
pe care a dezvoltat-o la nivel internaţional folosindu-şi
relaţiile consolidate în calitatea sa de împuternicit
financiar al statului înainte de Marele Război.
În 1923, Marmorosch-Blank avea 25 de sucursale în
ţară şi reprezentanţe la Paris, Istanbul, New York şi
Viena.
Aristide Blank a cumpărat şi importante suprafeţe de
teren în nordul Bucureştiului şi a investit în ziare, iar
din 1930 a devenit consilier economic al regelui Carol
al II-lea.
Surprinzător, banca Marmorosch-Blank a intrat în
incapacitate de plată în 1931 şi nu a mai putut fi
salvată nici de intervenţia regelui.
Statul român i-a despăgubit pe deponenţii băncii până
în 1940, cu o sumă totală de 5 miliarde de lei.
Poet şi pasionat de teatru, Blank a rămas în România
până în 1958, când a fost condamnat de comunişti la
20 de ani de închisoare.
A scăpat prin relaţiile sale şi a murit în 1960 la Paris.
Poveştile celor mai bogaţi români din perioada
interbelică sunt legate, fără excepţie, de regele Carol
al II-lea.
Fără a intra în detaliile poveştii de viaţă a regelui, se
spune despre acesta că ar fi fost cel mai bogat român
al acelor vremuri.
Cunoscut pentru stilul său de viaţă luxos, Carol
cheltuia averi impresionante în hoteluri şi cazinouri.
Nu există prea multe detalii despre averea sa, despre
câţi bani ar fi avut în străinătate, însă după abdicare,
în septembrie 1940, a plecat din România cu un tren
compus din 12 vagoane pline cu obiecte de
patrimoniu, tablouri, aur şi alte valori.
Fostul rege a trăit în lux la Estoril până la sfârşitul
vieţii, alături de amanta şi apoi soţia sa, Elena
Lupescu.