(Varianta 77, Bac. 2008) Scrie un eseu structurat, de 2 - 3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text dramatic studiat, aparţinând perioadei postbelice. în elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:- Evidenţierea trăsăturilor operei dramatice pentru care ai optat, care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică.- Prezentarea temei reflectate în textul dramatic ales, prin referire la două scene/ secvenţe/ situaţii ale conflictului.- Sublinierea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a unuia dintre • personaje (de exemplu: acţiune, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.).- Exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul dramatic ales.

Model

Parabola dramatică Iona (1968) de Marin Sorescu face parte, alături de Paracliserul şi Matca, din volumul Setea muntelui de sare care apare în 1974. Este subintitulată tragedie în patru tablouri. Termenul de „tragedie" nu are în acest context sensul conferit de antici. Aici tragedia este înţeleasă în sens existenţial ca luptă a individului (Iona) cu destinul şi încercarea lui de a-1 înfrunta, încercarea de a se găsi pe sine, de a-şi defini fiinţa. Titlul trilogiei Setea muntelui de sare este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul existenţei.

Iona de Marin Sorescu aparţine teatrului modern, în care nu se mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei: tragedie, comedie, dramă. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale se manifestă prin mai multe aspecte: alăturarea comicului şi a tragicului, preferinţa pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradiţională, inserţia liricului în text, valorificarea şi reinterpretarea unor mituri, apariţia personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc.

Tema piesei este singurătatea fiinţei umane, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui. Iona întrupează figura speranţei eterne până la ultimul său gest pe care îl săvârşeşte în acest sens. Marin Sorescu însuşi mărturiseşte în volumul Insomnii: „Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur." Tot monologul lui Iona are loc în contextul în care Dumnezeu s-a retras din orizontul şi din conştiinţa umană, şi, pentru mentalitatea modernă, nu mai are puterea de a avertiza fiinţa asupra amânării învierii. Cu toate acestea, omul se revoltă în faţa destinului său, refuză să-şi accepte soarta de fiinţă solitară, încearcă să-şi redescopere identitatea, originile şi să-1 regăsească pe Dumnezeu. Definitorii pentru ilustrarea solitudinii personajului sunt, pe de o parte, secvenţa în care Iona îşi pierde ecoul, iar pe de altă parte, scena

în care protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-şi o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă astfel să găsească salvarea şi trimite scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaţilor, punând-o într-o băşică de peşte. Faptul că tot el este acela care găseşte biletul îi accentuează sentimentul acut al singurătăţii.

Titlul piesei trimite la mitul biblic, cartea cu acelaşi titlu a Vechiului Testament. În povestea biblică, Iona, un om credincios, va fi trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credinţa unor oameni care şi-o pierduseră demult. Chinuit de spaima de a nu fi ucis, Iona refuză să se ducă acolo unde este trimis şi fuge pe o corabie. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalţi corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este înghiţit de un chit (balenă). După trei zile şi trei nopţi petrecute în burta peştelui, timp în care îi cere iertare lui Dumnezeu şi promite că va îndeplini misiunea încredinţată, Iona este eliberat. Sorescu păstrează din mitul biblic doar numele eroului, Iona. Destinul personajului lui Marin Sorescu este însă cu totul altul. Spre deosebire de proorocul biblic, personajul din tragedia lui Sorescu se află de la început prizonier în gura unui peşte, fără posibilitatea evadării şi fără a fi săvârşit vreun păcat. Acţiunea de a pescui devine simbol al căutării, al cunoaşterii. Tragicul situaţiei constă în faptul că procesul cunoaşterii se derulează într-o lume închisă: abdomenul monstrului marin.

Având ca punct de plecare povestea biblică a lui Iona, Marin Sorescu creează o dramă modernă despre singurătate şi tragica absenţă a sensului din lume. Piesa este construită sub forma unui dialog interiorizat, de fapt a unui monolog. Monologul în sine constituie viziunea despre lume a omului modern. Lipsa precizării perioadei istorice, situarea în atemporal şi demitizarea sunt aspecte ale tragicului modern. Omul se caută pe sine fără folos. Interogaţiile lui interioare rămân suspendate într-un spaţiu închis, fără ieşire.

Subintitulată „tragedie în patru tablouri", piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog şi care cultivă alegoria şi metafora. Piesa este alcătuită dintr-o succesiune de patru tablouri. Planul exterior din primul şi ultimul tablou alternează cu planurile lumii interioare din al doilea şi al treilea tablou. Spaţialitatea aparţine aproape exclusiv imaginarului (plaja, burţile peştilor, moara de vânt, acvariul) şi se înscrie în seria metaforică a existenţei tragice. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic care potenţează stările interioare ale personajului.

Piesa are un singur personaj principal, Iona, şi două personaje „fără vârstă, figuranţi", Pescarul I şi Pescarul II. La începutul fiecărui tablou, autorul plasează indicaţii scenice ample destinate fixării spaţiului şi menite să individualizeze personajul: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se strânge, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice." Această ultimă remarcă: „Se dedublează.... după... trebuinţele scenice" sugerează amestecul dintre viaţă şi teatru, suprapunerea dintre ficţiune şi realitate, elemente prezente în teatrul modern. Consecinţele dedublării personajului sunt dispariţia conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei.

Din tragedia lui Sorescu lipseşte confruntarea dintre personaje specifică teatrului clasic. Conflictul este de fapt drama existenţială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăieşte plenar un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de mare tensiune dramatică născută din discrepanţa dintre idealul / ideea de libertate, de cunoaştere absolută, şi damnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un pântece de chit.

În Tabloul I, scena este conturată simbolic, între cercurile concentrice, de cretă, între „razele timpului." Spaţiul desemnează de la început condiţia tragică a omului modern condamnat să-şi ducă existenţa într-o lume închisă, limitată, fără speranţa de a comunica cu alte lumi. De aici şi indicaţiile scenice ironic-absurde: „Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate - apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un acvariu mic, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori." Aflat în aşteptarea peştelui fabulos care întârzie să apară, Iona încearcă prin joc să păcălească soarta potrivnică şi îşi aduce de acasă un acvariu din care vânează peştii deja captivi pe care îi aruncă în năvod. El îşi doreşte să atingă absolutul, dar se lasă ispitit în drumul căutării de tot felul de iluzii, aşa cum singur mărturiseşte: „- Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi. / Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa." În timp ce pescuieşte, Iona are iluzii „auditive", privind căderea peştilor în năvod, ca nişte bolovani, de vreme ce ,Avem o mare bogată". Eroul se strigă, îşi cheamă „dublul", » până răguşeşte, spre a constata că e înconjurat doar de pustietate, dar „pustietatea măcar ar trebui să-i răspundă: ecoul...". Dispariţia propriului ecou: „Gata şi cu ecoul meu... /Nu mai e, s-a isprăvit. /S-a dus şi ăsta. /Semn rău" pare a-i anula existenţa. Spaima protagonistului este cauzată de faptul că omul constată sursa nefericirii sale, dându-şi seama că lumea este doar o serie de orizonturi-pântece-de-chit: „nimic, decât un şir de burţi, ca nişte geamuri puse unul lângă altul."

Tabloul II se derulează în interiorul Peştelui I, printre „bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică", Iona fiind surprins în semiobscuritatea noului spaţiu-capcană, „cu mâinile dibuind, năuc." Începutul tabloului surprinde personajul în stare meditativă: „- Mi se pare mie sau e târziu? /- Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană." Meditaţia asupra timpului anulează orice speranţă, orice proiecţie a unui viitor. Universul întreg este derizoriu, el devine doar obiect de „pomenire''. De asemenea, personajul meditează asupra limitelor pe care omul ar trebui să şi le stabilească în viaţă, pentru a nu fi rănit, pentru a nu suferi, considerând că: „Ar trebui pus un grătar la intrarea în orice suflet. / Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul." j .

În tabloul III, „mica moară de vânt" aflată în burta Peştelui II (care înghiţise Peştele I) şi de care Iona se simte „atras ca de un vârtej", constituie şi ea un avertisment simbolic. Spre deosebire de Don Quijote, eroul lui Cervantes, care înfruntă morile de vânt, crezând că sunt uriaşi, Iona evită pericolul, ferindu-se „tot timpul să nu nimerească între dinţii de lemn" ai morii, dar nu va face singurul gest cu adevărat normal într-o astfel de situaţie: să o înlăture din cale. La fel făcuse de fapt tot timpul până atunci: refuzase să-şi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze, să se resemneze în faţa a ceea ce se întâmplă. Captiv în pântecele peştelui, Iona încearcă să comunice cu semenii săi care cunosc un traseu iniţiatic asemănător. Ilustrativă în acest sens este apariţia celor doi pescari cu câte o bârnă-n spinare. La întrebările lui Iona, pescarii rămân muţi, totuşi „dau din cap că sunt liniştiţi", ceea ce înseamnă că îşi poartă crucea, îşi duc povara existenţei, fără să protesteze.

Iona reuşeşte să taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastră prin care să evadeze din burta peştelui, dar constată că n-a reuşit să pătrundă decât într-un alt peşte şi mai mare. Apropierea morţii se insinuează lent, chiar şi prin faptul că protagonistul se gândeşte din ce în ce mai des la mama sa („- înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. /- Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în mine şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama") Se gândeşte să-i scrie mamei sale, un bilet prin care să o roage să-1 mai nască o dată. În cele din urmă, scrie biletul cu propriul sânge, tăindu-şi o bucată de piele din podul palmei stângi, încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaţilor, punând-o într-o băşică de peşte. Faptul că tot el este acela care regăseşte biletul îi accentuează sentimentul acut al singurătăţii.

Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o „gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat". în faţa lui este un spaţiu nedefinit, având „ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă." Barba lui Iona, care răsare în gura grotei, „lungă şâ ascuţită”, este un indice de timp; a trecut o viaţă de când omul încearcă zadarnic să găsească soluţia. Surprinderea lui Iona se naşte în momentul în care îşi dă seama că orizontul pe care crede că îl vede din faţa grotei nu este decât o serie de burţi de peşte: „- Ce vezi ? /- Orizontul. /- Ce e orizontul ăla? /- (îngrozit.) O burtă de peşte. /- Şi după burta aia ce vine ? /- Alt orizont”. Revelaţia orizonturilor concentrice care-1 conţin, îl determină pe Iona să trăiască plenar sentimentul tragic.

Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenţei semnelor divinităţii din lume. La fel ca personajele lui Samuel Beckett din piesa Aşteptându-l pe Godot sau ca psalmistul arghezian, Iona aşteaptă în zadar manifestarea lui Dumnezeu, care pare a fi părăsit oamenii. În cele din urmă, Iona îşi regăseşte trecutul, defineşte îh manieră metaforică viaţa: „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?" şi îşi redescoperă identitatea: „Cum mă numeam eu? (Pauză)/ - (Iluminat, deodată.) Iona./ - (Strigând.) Ionaaa!/ - Mi-am adm aminte: Iona. Eu sunt Iona. /- Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. / - (Strigă.) Iona, Ionaaa! E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc ? E greu să fii singur. / - (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină." Gestul final, al spintecării burţii poate fi interpretat atât în manieră existenţialistă, sinuciderea fiind singura modalitate de a

evada din limitele existenţei, cât şi în manieră simbolică, personajul găsind calea mântuirii, a iluminării în sine.

În articolul Triumful lui Iona, Nicolae Manolescu interpretează gestul personajului, din finalul tragediei ca pe o salvare de sine, ca pe un nou început: „Gestul final al eroului nu e o sinucidere (fiindcă el nu se dă bătut: întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!), ci o salvare. Singura salvare - care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. Sinucidere ar fi fost asumarea eşecului. […] Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt.”

În opinia mea, pescarul Iona, personaj principal al piesei cu acelaşi nume, este simbolul cunoaşterii absolute, iar atitudinea personajului reflectă situaţia omului modern care se descoperă singur în univers. Rescrierea modernă a mitului biblic îi oferă lui Marin Sorescu posibilitatea de a glosa pe o temă cu mai multe valenţe, aceea a speranţei ca mod de a fi într-o lume închisă. Iona este pescarul care trăieşte viaţa printr-o mişcare neîncetată din pântecele unui peşte în altul. Problematica libertăţii este un motiv central, strâns legat de tema majoră a speranţei. A fi liber înseamnă pentru Iona a repune în discuţie lumea lucrurilor prin intermediul fiinţei.