1. Apariţia curentului

2. Reprezentanţi

3. Trăsăturile romantismului

4. Principii estetice

5. Teme abordate

6. Motive eminesciene

7. Moment interactiv

8. Bibliografie

Pentru prima dată romantismul a apărut în Germania şi

în Anglia, ţări în care tradiţia clasică era mai puţin

puternică, şi s-a extins apoi treptat în Franţa şi în restul

Europei, precum şi dincolo de ocean.

Privind în ansamblu, romantismul se constituie ca o

reacţie împotriva excesului de încredere în raţiune,

promovat de clasicism, acţionând în numele creaţiei şi a

imaginaţiei. Dacă scriitorii clasici tindeau spre

obiectivitate, ignorând particularul în favoarea

generalului, prin conturarea unor tipuri umane precum

avarul, mincinosul, ipocritul etc., romanticii nu acceptau

decât individualitatea.

În literatura română, romantismul se face simțit prin

intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade

Rădulescu Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu

Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult timp

după declinul său în culturile vest-europene, atingând

punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu,

considerat ultimul mare romantic european.

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei

etape:

preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor

pașoptiști sau de tip Bidermaier)

romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism

înalt)

romantismul posteminescian.

LITERATURA UNIVERSALĂ: Novalis, Victor

Hugo, E.T.A. Hoffmann, Alphonse de Lamartine.

LITERATURA ROMÂNĂ:

În perioada paşoptistă:

- I.H. Rădulescu

- Costache Negruzzi

- Alecu Russo

- Vasile Alecsandri

- Gh. Asachi

În perioada romantismului înalt: Mihai Eminescu

VICTOR HUGO NOVALIS

• introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul,

macabrul, fantasticul, feericul;

• cultivă sensibilitatea, imaginaţia, originalitatea, fantezia

creatoare, misterul;

• evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul

oniric) într-un cadru nocturn sau exotic (spre deosebire de

perioada anterioară marcată de clasicism care maximiza

încrederea în raţiune şi luciditate);

• promovează inspiraţia din tradiţie, folclor, trecutul

istoric al neamului, ceea ce imprimă curentului un caracter

naţional-patriotic;

acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti, cu

predilecţie iubirii, trăirile interioare fiind armonizate cu

peisajul naturii ocrotitoare şi participative;

afirmă personajul ca individualitate excepţională, construieşte

eroi excepţionali în situaţii excepţionale, dar portretizează şi

omul de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume.

Personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de

imaginaţie şi trăiri intense;

defineşte timpul şi spaţiul ca fiind nemărginite, ca proiectare

subiectivă a spiritului uman;

utilizează procedee artistice variate, dintre care se remarcă

antiteza..

Se remarcă aspiraţia spre originalitatea şi libertatea

formelor; spargerea barierelor tematice şi formale.

Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul

sentimentului, al trăirii, de exacerbarea eului poetic.

Antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în

construcţia personajelor, a destinelor, cât şi în ilustrarea

stărilor sufleteşti contradictorii.

Condiţia geniului este abordată şi din perspectiva

filosofică.

Mediile sociale relevate sunt diverse şi contrastante,

fiind înfaţişate inclusiv periferia sordidă şi lumea celor

umili. „Francisco de Goya”: autoportret, 1815 — Academia

San Fernando, Madrid

Natura evocată devine cadru sugestiv (peisaj

nocturn, crepuscul misterios, mediu întunecat,

brutal sau idealizat, depărtaăi fascinante, vagul

exotic, ţinuturi stranii sau sublim).

Limba literară se îmbogaţeşte prin valorificarea

tuturor registrelor - popular, regional, arhaic sau

limbaj oral.

Se observă libertatea genurilor şi a speciilor,

care interferează în structuri hibride : liric şi epic,

eseu, critică, poem filosofic, teatru poetic etc.

Romantismul promovează în special poezia

lirică, dar şi dramaturgia sau proza, iar speciile noi

sunt: meditaţia, elegia, poemul filosofic, drama,

nuvela istorică.

Stilul romantic este retoric, exaltat şi pitoresc,

susţinut de antiteză, hiperbolă, tiradă, în acord cu

pasiunile şi trăirile interioare ale eului poetic sau cu

intensitatea conflictului dintre personaje.Francesco de Goya:

Familia lui Carol al IV-lea, 1800-1801 - Museo del

Prado, Madrid

Personajul romantic:

- erou excepţional în imprejurări excepţionale

- antiteza (înger-demon); titanul, geniul

- provine din toate mediile sociale

- exprimă victoria pasiunii asupra raţiunii

- defineşte particularul, unicul, individualul

Stilul

- stilul metaforic

- fuziunea genurilor şi a speciilor

- îmbogăţirea limbii literare: limbaj popular, arhaic

etc. (valoarea stilistică)

5. Temele literare abordate sunt diverse:

Motivul omului de geniu: în „Scrisoarea I”, „bătrânul dascăl”

trăieşte într-o izolare aproape totală: „ Fericească-l scriitorii, toată

lumea recunoască-l.../ Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul

dascăl?/ Nemurire, se va zice.” Singura atitudine într-o lume

incapabilă să înţeleagă eforturile de a depăşi limitele înţelegerii

obişnuite este izolarea, contemplarea sinelui: „Nu spera când vezi

mişeii/ Ce e val ca valul trece...” (Glossă)

Motivul iubitei pierdute/moarte , favorizat de fondul melancolic al

poetului, a intrat adânc în imaginarul eminescian menţinându-se

aproape în toată opera acestuia. Acest motiv se regăseşte în prima

operă majoră pe tema iubirii a lui Eminescu „Mortua est!”: “Ş-

atunci de-a fi astfel... atunci în vecie / Suflarea ta caldă ea n-o să

învie,/ Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... / Atunci acest înger n-

a fost decât lut.[...]

Idealizarea iubirii sau a ritualului erotic înaintează până la

sacrificiu, întrucât moartea poate fi considerată cauză a

despărţirii cuplului sau din contră, treapta către iubirea

veşnică: „şi dacă ochii ce-am iubit/ N-or fi de raze plini,/ Tu

mă priveşte liniştit/ Cu stinsele lumini/ Şi dacă glasul adorat/

N-o spune un cuvânt/ Tot înţeleg că m-ai chemat/ Dincolo de

mormânt.”

Ipostaza femeii înger, himeră care are rolul de a alina

îndrăgostitului moartea sau de a oferi liniştea şi pacea

veşnică prin moarte. La Eminescu, moartea nu este văzută ca

o tenebră macabră, ci este tot o prezenţa angelică: „Voi vă

imaginaţi scheletul unui om şi-i ziceţi moarte. Pentru mine e

un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu

aripi negre”.

Motive asociate temei naturii: luna, izvorul, codrul, lacul etc. În

toate creaţiile poetului, codrul nu reprezintă doar un loc unde se

desfăşoară povestea de dragoste, ci şi un spaţiu protector al

îndrăgostiţilor. De exemplu, în poezia “Lacul”, poetul îşi cheamă

iubita: „Vino-n codru, la izvorul...”

Motivul fantasmei, al iubitei ca proiecţie a dorinţei se

regăseşte în poezia „Din ocean de vise”: „Din ocean de vise

ferice, strălucitoare/Ai apărut în viaţa-mi,femeie răpitoare,/Cum

luna argintoasă, albă zâmbind răsare/Din înstelata mare!//In

ocean de vise din ce în ce pierite/Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii

fericite,/Cum luna melancolică şi palidă dispare/În înstelata

mare!”

Motivul despărţirii, al rememorării, al chemării, al deziluziei

este prezent în poeziile: “Departe sunt de tine…”, “Singurătate”,

“De câte ori, iubito…”, “Intre păsări”, în care poetul sugerează

faptul că, odată cu firul iubirii s-a rupt şi legătura sa cu lumea.

Motivul nostalgiei cauzate de pierderea iubitei este

evidenţiat in sonetul „Afară-i toamnă”, în care poetul îşi

exprimă melancolia lăsată în urmă de o iubire care nu a fost

trăită, ci doar visată.

Motivul femeii generatoare de inspiraţie reiese din poezia

„Sunt ani la mijloc”, însă este un motiv general al lirismului

eminescian. În schimbul acestui dar misterios, femeia câştigă

nemurirea.

Motivul senzualităţii cunoaşte câteodată intensităţi

surprinzătoare pentru cine cunoaşte tonurile obişnuite ale

cântului eminescian de dragoste: „Ah, mierea buzei tale am

gustat-o,/ A buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului

eu am furat-o,/ pe ea mi-am răcorit suflarea eu;/ Ah, unde

eşti, demonico, curato,/ Ah, unde eşti, să mor la sânul tău!”.

George Gană, Melancolia lui Eminescu, Editura

Fundaţiei

Bara Teodor

Bălănoiu Bianca

Cîpea Cristina

Călin Daniel

Gheţu Alina

Leca Beatrice

Măţăuanu Andrada

Tivig Miruna

Tuţu Claudia

Vasile Cristina

CLASA A XII- H

COLEGIUL NATIONAL IULIA HASDEU

BUCUREȘTI

Profesor coordonator: Mimi Dumitrache-material apărut în revista Orizont Didactic nr. 18/2012-