Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

La sfârşitul secolului al VIII-lea au apărut primele autonomii locale, având ca formă de organizare specifică obştea sătească, bazată pe proprietatea comună asupra pământului. La începutul existenţei sale, obştea era condusă de un Sfat sau o adunare a satului. Cu timpul, decizia a fost încredinţată unor conducători numiţi în documente: jupan, cneaz, voievod. Nicolae Iorga numea aceste autonomii locale bazate pe obştea sătească ,,romanii populare.” Autonomiile locale româneşti au ocupat un spaţiu întins între Peninsula Balcanică şi Carpaţii de Nord, fiind numite ţări iar localnicii lor vlahi, volohi, valahi sau blachi. Izvoarele bizantine au semnalat pentru prima dată primele autonomii locale româneşti.Transilvania

Ungurii s-au aşezat în Pannonia la sfârşitul secolului al IX-lea. Anonymus, autorul lucrării Gesta Hungarorum atesta în Transilvania existenţa unor structuri prestatale româneşti: voievodatul lui Menumorut în zona Crişurilor, cu capitala la Biharea, voievodatul lui Gelu, cu capitala la Dăbâca, în centrul Transilvaniei, şi voievodatul lui Glad, în Banat, cu capitala la Cuvin. Pentru secolul al XI-lea, izvorul istoric hagiografic, Legenda Sfântului Gerard, menţiona voievodatul lui Ahtum în Banat, şi al lui Gyla în centrul Transilvaniei. În secolele XI-XIII, ungurii au cucerit Transilvania. În anul 1001, regele Ştefan cel Sfânt a fost încoronat ca rege apostolic, fidel Papalităţii. Regii maghiari au organizat Transilvania ca teritoriu cu autonomie juridică, administrativă şi militară. Ungurii au încercat să introducă principatul ca formă de organizare politică specifică Europei Vestice. Ca urmare, în anul 1111 apare în documente ,,Mercurius Princeps”, Principele Transilvaniei. În acelaşi an era menţionat şi un episcop catolic, în Transilvania, Simion Ultrasilvanus. Apariţia primului comitat, Bihorul, a fost atestată în documente în acelaşi an, 1111. Populaţia românească s-a opus încercării maghiarilor de introducere a principatului, astfel ungurii au fost nevoiţi să renunţe la principat, şi să accepte vechea organizare, cea de voievodat.

În 1176 era atestat în documente ,,Leustachius Voievod, probabil comitele Leustachius, atestat la Dăbâca în 1164. În secolele XII-XIII au fost colonizaţi în Transilvania saşi, secui şi cavalari teutoni. Secuii erau de origine turanică şi s-au stabilit în zona Bihorului şi apoi în cea a Târnavelor. Saşii au fost aduşi din lumea germană, primind privilegii din partea regelui Andrei al II-lea în 1224, prin documentele Andreanum sau Bula de aur a saşilor. Saşii şi secuii beneficiau de autonomie, fiind organizaţi în scaune şi districte. În anul 1211, regele Andrei al II-lea i-a adus pe cavalerii teutoni pe care i-a aşezat în zona Bârsei, dar datorită faptului că vor acţiona pe cont propriu, au intrat în conflict cu Coroana Maghiară şi au fost alungaţi în 1225.

În anul 1241, întreg spaţiul românesc a fost marcat de invazia tătarilor, care a distrus Episcopia Cumanilor, Sibiul şi Ţara Bârsei. Izvorul istoric care ne oferă cele mai multe date despre eveniment este lucrarea Carmen Miserabile a calugărului Rogerius. La sfârşitul secolului al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri s-au încheiat. Românii erau majoritari din punct de vedere demografic.

Organizarea administrativă în voievodat, existenţa cnezatelor, voievodatelor locale, districtelor şi scaunelor au imprimat o dezvoltare deosebita în raport cu Regatul Maghiar. Voievozii Transilvaniei, Roland Borşa şi Ladislau Kan, si-au asumat prerogative sporite. Primul a convocat la Deva în 1288 prima Adunare Obştească la care au participat nobili, cler, orăşeni şi reprezentanţi ai ţărănimii libere. Ultima participare a elitei românilor la o adunare a stărilor Transilvane a fost în anul 1355. În anul 1366 regele Ludovic I de Anjou a emis diplomele potrivit cărora calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism. De asemenea, se recunoştea o singură religie oficială in Ungaria, şi anume catolicismul. La începutul secolului al XIV-lea, grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, maghiarii, saşii şi secuii au constituit stările numite oficial Nationes. În anul 1437 în contextul răscoalei de la Bobâlna, s-a semnat Unio Trium Nationum (unirea celor 3 naţiuni), o alianţă între nobilii maghiari, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor.

Ţara RomâneascăLa 2 iunie 1247, regele Bela al IV-lea al Ungariei emitea Diploma Cavalerilor Ioaniţi, izvor important

care surprindea evoluţia societăţii româneşti la sud de Carpaţi. Din punct de vedere al organizării erau atestate mai multe formaţiuni politice: Ţara Severinului cuprindea vestul Olteniei şi o parte din Banat; Voievodatul lui Litovoi, pe Valea Jiului şi în zona Haţeg; Voievodatul lui Seneslau în Argeş şi Muscel. Cnezatul lui Ioan, în zona Olteniei, între Jiu şi Olt; Cnezatul lui Farcaş în zona Vâlcei. Din punct de vedere economic atesta capacitatea şi bogăţia pământului, fiind amintite ,,fâneţe, păşuni, pescării şi mine de sare.” Social, diploma atesta procesul de stratificare prin existenţa unei categorii privilegiate Majores Terrae, mai marii pământului. Militar, autonomiile locale amintite aveau forţe militare proprii, fapt atestat de obligaţia de a oferi ajutor militar Ioaniţilor.Formarea Ţării Româneşti

Între anii 1277-1279 voievodul Litovoi a încercat să iasă de sub suzeranitatea maghiară refuzând plata tributului. În urma luptei, Litovoi a fost ucis, iar fratele său Bărbat a căzut prizonier, fiind răscumpărat după cum spun documentele ,,cu o sumă nu mică de bani”. Noul voievod a fost obligat să recunoască suzeranitatea maghiară. Înlăturarea totală a suzeranităţii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpaţi a avut loc la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Tradiţia istorică păstrată de cronicile muntene târzii, aminteşte ,,descălecatul lui Negru Vodă” de la Făgăraş la Câmpulung în anul 1290. Trecerea lui Negru Vodă la sud de Carpaţi a fost cauzată de campania lansată de unguri care şi-au propus să desfiinţeze autonomiile româneşti. Evenimentul atestă sprijinul demografic al Transilvaniei la formarea Ţării Româneşti. Etapa sigură în formarea Ţării Româneşti s-a desfăşurat datorită lui Basarab (1310-1352). El a reuşit să unifice formaţiunile prestatale şi să constituie noul stat. În anul 1317, Carol Robert regele Ungariei i-a recunoscut lui Basarab titlul de voievod. În anul 1324 Basarab a recunoscut suzeranitatea maghiară, în schimb maghiarii îi recunoştea domnia asupra noului stat. În acelaşi an maghiarii l-au numit pe Basarab ,,voievodul nostru transalpin”. În anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea îl recunoaştea pe Basarab ca unic conducător. Carol Robert a considerat că Basarab nu şi-a respectat obligaţiile vasalice datorită ocupării Banatului de Severin, astfel în 1330 a declanşat o campanie militară. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab s-a oferit să restituie banatul Severinului şi să plătească 7000 de mărci de argint, echivalentul a 74 kg de aur. Carol Robert a refuzat oferta declanşând campania împotriva lui Basarab. Cronica pictată de la Viena atestă victoria românilor de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, fapt care semnifica independenţa Ţării Româneşti.Consolidarea Ţării Româneşti

Urmaşul lui Basarab a fost Nicolae Alexandru (1352-1364). În 1359 şi-a luat titlul de autocrat (singur stăpânitor). În acelaşi an a înfiinţat Mitropolia Ţării Româneşti la Curtea de Argeş, dependentă de cea de la Constantinopol, primul Mitropolit fiind Iachint de la Vicina. Nicolae Alexandru se intitula ,,Marele şi singurul stăpânitor şi domn.” A respins pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei şi ofensiva catolică.

Vladislav Vlaicu (1364-1377), a întemeiat în 1370 a doua Mitropolie ortodoxă la Severin. A acordat în 1368 primul privilegiu comercial braşovenilor. A emis primele monede, a înfiinţat Cancelaria Domnească. În politica externă, în anul 1368 i-a invins pe unguri în bătălia de pe Ialomiţa, dar datorită pericolului Otoman s-a recunoscut vasal al regelui Ungariei, primind în schimb ca feude Severinul şi Făgăraşul. În 1369 a participat alături de maghiari la prima luptă a unui voievod român împotriva turcilor.

Moldova În secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor care îşi formaseră un stat în

nordul Mării Negre. Formaţiunile politice prestatale consemnate de izvoarele bizantine, arabe şi otomane, vorbesc de: Tara Sipeniţiului, Ţara Balak (geograful armean Moise Chorenati); codrii Herţei, Cosminului, Orheiului; câmpurile lui Dragoş, lui Vlad; ocoale în regiunea Câmpulung şi Vrancea. În zona est-carpatică exista un drum comercial care lega Europa Centrală de Marea Neagră şi care furnizează dezvoltarea unui comerţ înfloritor. În anul 1332 un document emis de cancelaria papală, amintea pe ,,puternicii acestor locuri” care confiscaseră bunurile Episcopiei Cumaniei.

Datorită atacurilor tătarilor, regalitatea maghiară a întreprins campanii militare împotriva acestora între 1345-1346 şi 1354. În nordul Moldovei, maghiarii au relizat o marcă de apărare numită Moldova Mică, condusă de Dragoş, voievod român din Maramureş, aflat sub suzeranitate maghiară. Descălecatul lui Dragoş reprezenta prima etapă în formarea statului medieval Moldova. După anul 1360, maghiarii au desfăşurat o campanie de desfiinţare a autonomiilor locale româneşti, astfel voievodul român Bogdan din Maramureţ a fost obligat să treaca munţii la est de Carpaţi, realizând astfel al doilea descălecat. Boierii români, nemultumiţi de dominaţia maghiară l-au ajutat pe Bogdan să-l înlăture pe Dragoş şi pe urmaşii acestuia Sas şi Balc. Într-o diplomă regală a lui Ludovic I, emisă în 1365 se atestă ieşirea Moldovei de sub sub suzeranitate maghiară, fapt atestat şi de Cronica lui Ioan de Târnave.Consolidarea MoldoveiLaţcu I (1365-1375) a înfiinţat în 1370 o episcopie catolică la Siret, dar ortodoxismul fiind mai puternic l-a obligat să renunţe la catolicism. Petru I Muşat (1375-1391) în politica internă a avut următoarele realizări: a bătut monede de argint, a organizat Cancelaria Domnului şi Sfatul Domnesc; a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava, a înfiinţat Mitropolia de la Suceava, care va fi recunoscută în 1402 în timpul lui Alexandru cel Bun. În 1385 a acordat un împrumut de 3000 de ruble regelui polonez Vladislav Jagello care îi oferea drept gaj provincia poloneză Pocuţia. În 1387 a prestat jurământul de vasalitate regelui polonez. Roman I (1391-1394) a desăvârşit procesul de unificare teritorială astfel în 1393 Roman se intitula ,,domn de la munte până la mare.”Dobrogea

În secolul al XIV-lea se forma la sud de Dunăre un stat independent cu centrul la Caliacra, condus de voievodul Balica (1346-1354). Fiul său Dobrotici sau Dobrotiţă s-a implicat în războiul civil din imperiul Bizantin primind titlul de despot. Domnia sa a cuprins perioada 1354-1386. Urmaşul sau Ivanco sau Ianco s-a confruntat cu pericolul expansiunii otomane. Astfel Dobrogea făcea parte din planurile de expansiune ale turcilor, fiind în pericol de a fi cucerită si transformată în paşalâc. În aceste condiţii domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, a alipit Dobrogea la Ţara Românească în 1388.

La sfârşitul domniei lui Mircea, probabil în 1417 sau dupa moartea lui Mircea, în 1420, Dobrogea a fost cucerită de către turci, rămânând în componenţa statului otoman până la 1878.

Instituţiile statelor medievale româneşti Ţara Românească şi Moldova

După consolidarea statelor medievale s-a desăvârşit organizarea internă prin consolidarea principalelor instituţii. Întemeierea statelor medievale româneşti a fost rezultatul a trei tendinţe istorice: unificarea formaţiunilor politice prestatale; crearea instituţiilor supreme: Biserica şi Domnia; emanciparea de sub dominaţia străină.

Regimul politic din Ţările Române a evoluat spre o monarhie feudală dar cu trăsături specifice societăţii româneşti.

Domnia: reprezinta cea mai importanta instituţie din Evul Mediu românesc. Domnul avea atribuţii militare, fiind conducătorul armatei prin titlul de Mare Voievod. Alte atribuţii erau: administrative - numea dregătorii ajutat de sfatul domnesc; juridice - reprezenta instanţa supremă; politica externă - declara război, încheia pace şi semna tratate; fiscale - domnitorul stabilea nivelul taxelor şi al impozitelor, acorda imunităţi fiscale. În primele secole de după întemeiere, Domnul a recurs la o fiscalitate redusă, astfel veniturile domniei nu se bazau pe impozite, ci pe taxele comerciale aplicate negustorilor braşoveni.

Titlul de Domn vine de la latinescul dominus (stăpân), astfel Domnul era considerat stăpânul întregului pământ al ţării. Independenţa Domnului faţă de puterile vecine s-a concretizat în formula de sine stăpânitor.

Religios puterea Domnului era considerată de origine divină, exprimată prin ceremonia religioasă a ungerii cu mir de către mitropolit, prin apelativul Io şi formula din mila lui Dumnezeu. Succesiunea la tronera electivo-ereditară, astfel putea fi ales domn oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar dacă nu era dintr-o căsătorie legitimă, şi nu era primul născut, trebuia doar sa fie de os domnesc.

Unii domni au asociat la domnie pe unul dintre fiii săi încă din timpul vieţii. Domnia şi ceremonialul de la curte au fost influenţate de bizantini. Între domnie şi biserică exista cooperare, în sensul în care domnul era uns cu mir la încoronare, dar sprijinea puternic biserica prin finanţarea construirii multor lăcaşuri de cult. Domnul avea dreptul să retragă proprietăţile boierilor care erau acuzaţi de trădare şi îi putea condamna la moarte, astfel Ştefan cel Mare sau Vlad Ţepeş au consolidat autoritatea domniei în raport cu marea boierime. Evoluţia domniei s-a realizat între secolele XVI-XVIII.

La mijlocul secolului al XVI-lea, în condiţiile accentuării dominaţiei otomane, autoritatea domnului a scăzut, astfel boierii au exercitat o tutelă asupra domnului. Boierii controlează viaţa politică prin susţinerea unor candidaţi la tron sau prin încheierea unor înţelegeri, inclusiv cu turcii. Domnul iniţial ales de boieri, era acum numit direct de către sultan.

În secolul al XVIII-lea a dispărut domnia pământeană, fiind înlocuită cu cea fanariotă (turcii alegeau domnii greci din cartierul Fanar al Constantinopolului).

Trăsăturile domniei fanariote: domnul era considerat înalt funcţionar al Imperiului Otoman; pentru domnie se plăteau sume considerabile; fiscalitatea este excesivă, prin faptul că Poarta a crescut obligaţiile Principatelor, acelaşi lucru făcându-l şi domnii fanarioţi; venalitatea funcţiilor (vânzarea la licitaţie a dregătoriilor); eliminearea boierilor români şi înlocuirea lor cu boierii greci; schimbările dese de domnii - o domnie dura 2,5-3 ani.

Boierii români s-au grupat în partida naţională, care avea drept principal obiectiv revenirea la domniile pământene, fapt realizat la 1821 în timpul revoluţieilui Tudor Vladimirescu.

Sfatul Domnesc: format iniţial din marii boieri iar mai târziu din boierii cu dregătorii avea rolul de a-l consilia pe domn. Cele mai importante dregătorii erau: Mare Ban al Olteniei în Ţara Românească, şi Portar al Sucevei în Moldova. Marele Vornic avea atribuţii judecătoresti în multe cauze. Activitatea diplomatică şi primirea solilor străini se aflau în atribuţiunea marelui postelnic. Atribuţiile militare le avea Marele Spătar în Ţara Românească, şi Hatmanul în Moldova. Sfatul Domnesc a fost organul central al guvernării.

Adunarea Stărilor Privilegiate (a ţării): nu a fost convocată cu regularitate. Uneori a avut rolul de a sancţiona alegerea unui domn sau de a stabli nivelul obligaţiilor financiare faţă de ţară. Adunarea Ţării era alcătuită din reprezentanţi ai boierilor, clerului, orăşenilor şi ţăranilor liberi.

Biserica: a avut un rol esenţial în viaţa socială, juridică şi culturală a Ţărilor Române în Evul Mediu. Dezvoltarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe s-a realizat sub îndrumarea Bizanţului. În secolul al XIII-lea se înfiinţează prima Episcopie dependentă de Bizanţ care mai târziu se va transforma într-o Mitropolie. Astfel în 1359, Nicolae Alexandru înfiinţează în Ţara Românească la Curtea de Argeş prima Mitropolie. În 1370 Vladislav Vlaicu înfiinţează a doua Mitropolie în Ţara Românească cu centrul la Severin. În Moldova, Petru I Muşat înfiinţeaza Mitropolia de la Suceava, care va fi recunoscută în 1402 în timpul lui Alexandru cel Bun. Biserica era în strânsă legatură cu domnia, Mitropolitul făcând parte din Sfatul Domnesc şi având dreptul de a ocupa tronul ţării în caz de vacanţă a domnitorului. Erau subordonate şi recunoscute oficial de către Patriarhia de la Constantinopol. Mitropolitul avea următoarele atribuţii: era primul sfetnic (sfătuitor) al domnului, încorona domnul prin ungerea cu mir, era socotit al doilea demnitar în stat, era locţiitorul domnului, făcea parte de drept din Sfatul Domnesc, era subordonat domnului, care îl desemna sau îl îndepărta.Transilvania:

Integrată politic Regatului Maghiar, Transilvania a cunoscut o organizare instituţională de tip occidental, unde existau instituţii locale cum ar fi comitatele şi scaunele. Voievodul Transilvaniei era reprezentantul regalitţăii maghiare. După înfrângerea armatei maghiare la Mohacs în 1526 şi transformarea părţii centrale a Ungariei în paşalâc în 1541, Transilvania se organiza în acelaşi an ca Principat autonom sub suzeranitate otomană. Dieta alegea principele, iar sultanul îl confirma. Românii au fost excluşi treptat din viaţa politică a Transilvaniei, ultima adunare de stări la care au participat fiind în anul 1355.

Înfrângerea turcilor în anul 1683 la asediul Vienei a avut drept principală consecinţă ofensiva austriecilor şi pierderea de teritorii de către otomani, în favoarea acestora. Ca urmare a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei, Transilvania a intrat sub stăpânirea acestora la 1691 prin Diploma Leopoldină. Titlul de principe era preluat de împărat, iar conducerea Transilvaniei aparţinea unui guvernator militar astfel atribuţiile Dietei s-au restrâns. Imperiul Otoman, prin Pacea de la Karlowitz din 1699 confirma pierderea Transilvaniei. Din punct de vedere religios, românilor transilvăneni li s-a promis acordarea de drepturi egale cu celelalte naţiuni daca acceptau unirea religioasă cu Roma, înscrisă în Diploma Leopoldină din 1701.