%2*'$1,$revistabogdania.ro/pdf/revista-bogdania-nr-15-16-sept-oct-2015.pdf · iubirea ne-a...
TRANSCRIPT
REVISTA BOGDANIA – Revistă de creaţie şi
cultură fondată şi editată de Asociaţia Cultural-
Umanitară Bogdania din Focşani. Este membră a
Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din
România.
REDACŢIA
Redactor şef: Ionel MARIN
Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia
Redactori: Michaela Al. Orescu, Livia Ciupercă,
Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian
Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu, Geo
Călugăru, Adrian Nicolae Popescu.
Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA);
Mihai Marin (Spania)
Secretar de redacţie: Bogdan Florea
Membri de onoare: - Acad. VALERIU D.
COTEA, membru titular al Academiei Române;
Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA),
membru titular USR şi al Academiei Româno-
Americane de Ştiinţe şi Arte; GHEORGHE A.
STROIA, scriitor, membru ARA.
Adresa redacţiei: Focşani, Str.
Contemporanul nr.28, cod 620065, judeţul
Vrancea.
Telefon mobil: 0752862369.
Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-
mail: [email protected]
REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul
www.revistabogdania.ro
În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund
în mod direct de conţinutul materialelor publicate
sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.
Pentru eventualele greşeli de tehnoredactare vă
cerem scuze.
Anul III, Nr. 15-16, septembrie-
octombrie 2015
ISSN 2343-8061
Cuprins
1. Ionel Marin: Spiritualitate și credință - 3
2. Michaela Orescu: Arienii euro-indo-
europeni – 4
3. Ben Todică: Ecoul mioritic – 5
4. Năstase Marin: Și totuși…UNIREA – 6
5. Im memoriam: Ion N. Oprea – “Să n-o
uităm pe Lucia Silvia Podeanu și bijuteriile
sale” – 9 ”
6. Medalion liric: Corneliu Vadim Tudor,
Elena Armenescu, Dan Lupescu, Vasile
Groza, Ionel Marin – 10
7. Eseuri: Eugen Evu – “Omul care scrie”
(II); George Petrovai – “Omenia și
inimoșenia” și “Sunteți la nemurire-n
neuitare condamnați” – 17
8. Poeme: Nicolae Vasile și Ioan Vasile
Indrigău – 18
9. POEZIE: C. P. Bălan, R. Botiș, V. Rotaru,
Mariana Bendou, H. Anghel, M. Filipoiu,
Corneliu Cristescu, Andreea Ion, Anthonia
Amatti, Florian Saioc, Marian Ilie, Nedea
Mărioara, Ion Bucovu, L. Podeanu – 20
10. Poezii și povești pentru copii: Maria
Filipoiu, Stela Cerneanu, C. Schoppel – 31
11. PROZĂ: Adrian Nicolae Popescu și
Claudia Muntean – 33
12. Epigrame, catrene umoristice: Ion Croitoru
și Gheorghe Grosu – 37
13. Cronici literare: Mihai Antonescu, Dan
Lupescu, Năstase Marin, Georgeta Blendea
Zamfir, Geo Călugăru, G. Petrovai – 38
14. Tineri creatori în dragoste de cuvânt
românesc: Alicia Cobzaru, Stana Diana
Cristina și Pârvu Bianca-Andreea – 49
15. Artă: Georgeta Blendea Zamfir: Perioada:
“Flori aureolate de vis”, în pictura artistei
Ramona Pintea; Ov. Țuțuianu: Magia
muzicii; V. Grigoraș –Filmul “Drumul
nostru”, de Ben Todică, invitație la
reflecție – 53
16. Traduceri: Luca Cipolla (Italia) - 64
17. Evenimente culturale: Prezentări
remarcabile de artă, cultură și știință
românească la ARA 2015; Lansarea
antologiei “Limba noastră cea română”-
Starpress 2015 la Rm. Vâlcea – Ospăț al
cuvântului de ziua limbii române - 65
18. Semnal editorial – 73
Coperta: Peisaj de toamnă din Călimănești
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
3
Editorial
Ionel MARIN: Spiritualitate și credință
Se vorbește mult despre spiritualitate, evoluție
spirituală, inteligență spirituală și este foarte bine,
căci ne ajută să ne cunoaștem mai bine Sinele
interior, să realizăm trezirea spiritului și misiunea
personală. Spiritualitatea presupune o multitudine
de idei și sentimente privind viața spirituală a unui
individ, specificul culturii unui popor, a unei
națiuni. Aceasta cuprinde: concepția despre viață
și lume, valorile morale, culturale, religioase,
precum și relația lor cu divinitatea. Prin educație,
învățământ, cultură ne formăm ca oameni, ne
asigurăm o identitate distinctă, realizând o
conștiință proprie și apoi națională. Desăvârșirea
spirituală se obține foarte greu, printr-o zbatere
permanentă, prin dăruirea totală față de semeni și
divinitate. Realitatea complexă a lumii
contemporane ne determină să ne apropiem mai
mult de fenomenul religios, de sacralitate.
IUBIREA ne-a ridicat din moarte, este cel mai
nobil sentiment și doar ea ne va asigura mântuirea
sufletului. Mântuirea fiind atributul divinităţii.
Prima poruncă hristică este să-L iubim pe
Dumnezeu. De aceea Mântuitorul Hristos nu face
referiri la religii, apartenenţă religioasă ci ne
îndeamnă să credem în Dumnezeu, în Creatorul
suprem a celor văzute şi nevăzute. Cuvintele lui
Dumnezeu exprimă Adevărul divin, sunt vii și
atotputernice. Acestea ne întăresc, mângâie,
vindecă, sfințesc, ne ajută în lupta împotriva celor
vicleni, a ispitelor și în biruirea răului. Valorile
morale precum: munca cinstită, adevărul,
dreptatea, omenia, politețea, întrajutorarea, etc.,
trebuiesc cultivate, în permanență, aplicate și
respectate în viața oricăror comunități și națiuni.
Dezordinea, fărădelegea, violența înmulțesc
necazurile și neîmplinirile. Ce magnifică este
creația Marelui Creator, Planeta Pământ putând
asigura o viață frumoasă, demnă pentru fiecare
locuitor. În loc să realizăm o comuniune firească,
frățească între oameni, ne înarmăm, furăm și
înșelăm dorințele și visele popoarelor. Încotro
lume? Încotro omule?
Nu numai cei ce conduc destine ci, cred eu,
fiecare om trebuie să se preocupe de soarta lumii,
a viitorului. Nimeni nu are dreptul să schilodească
viața, să desconsidere darurile divinității. Credința
este cea mai puternică forță a omului în viață.
Credința nu poate fi impusă cu forța, de aceea este
liberă și nu trebuie să afecteze convingerile
religioase ale altor persoane. De fapt îndepărtarea
permanentă a omului față de Dumnezeu a făcut
posibilă apariția marilor religii (creștinismul,
iudaismul, islamismul, hinduismul, buddhismul).
Nu există religii superioare sau inferioare ci doar
credințe religioase diferite, care pot coexista
pașnic. Trebuie să înțelegem că fiecare dintre noi
este creație divină, și că indiferent de apartenența
religioasă, suntem toți copii lui Dumnezeu.
Creştinul respectă toate celelalte religii, culte
religioase, confesiuni şi consideră că indiferent de
convingerile religioase trebuie să existe înţelegere
şi respect între toţi oamenii planetei, pentru pacea
şi bunăstarea naţiunilor lumii. În România,
minoritățile etnice au cele mai multe drepturi și
facilități și sunt garantate prin lege și asigurate în
fapt.
A fi cetățean al Europei, om planetar nu poate
exclude apartenenţa la un popor, la istoria de
milenii a națiunilor, la credința de milenii a
străbunilor. STOP! Sufletul nu e de vânzare, nici
spiritualitatea proprie, nici cultura românească!
Țările, națiunile bogate ale lumii, puternic
dezvoltate economic ar trebui să sprijine și țările
înapoiate, să le sprijine evoluția în propriul lor
spațiu geografic, în cadrul frontierelor naționale.
Sărăcia, analfabetismul, crizele, boala, corupția,
violența sub toate formele nu asigură un trai mai
bun, stabilitate și fericire. Un NU hotărât
împotriva anarhiei, terorismului, imoralității!
Problemele umanitare ale lumii pot fi soluționate
în mod pașnic și numai prin solidaritate și omenie
se va realiza un nou și strălucit viitor lumii.
Pace, frăție, demnitate!
TRĂIASCĂ ROMÂNIA!
TRĂIASCĂ ÎN VECI LIMBA ROMÂNĂ!
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
4
ISTORIE VECHE
Dr. Michaela Al. ORESCU
ARIENII EURO-INDO-EUROPENI
Cei mai vechi locuitori ai Europei, pelasgii,
au creat o civilizaţie, conform prof. Marija
Gimbutas de la Universitatea din Los Angeles,
California, arheolog şi istoric, începând cu cel
puţin 7000 î.Hr., civilizaţie care s-a dezvoltat în
primul rând în Spaţiul Carpatic, cel care asigura
condiţiile de supravieţuire în timpul şi după ultima
Glaciaţiune Wűrm.
S-au extins cu vremea, ca păstori,
agricultori, negustori, în toate direcţiile,
propagând, odată cu deplasările lor, credinţele,
miturile, dezvoltarea culturii, a terapeuticii dar şi a
tehnicilor.
Erau cunoscuţi şi cu nume de: arimani,
arimi, arieni, rami, rumi, arimaspi, arimphei etc.,
uriaşi blonzi, cu ochi deschişi la culoare, cu pielea
albă, purtând plete bogate.
În Transilvania de astăzi era centrul (şi
subcentrele) lor religios, politic şi militar,
conducătorii lor având, la începuturi, şi aceste
atribuţiuni religioase, politice şi militare. Aceşti
eroi civilizatori au ridicat populaţia prin
cunoştinţele lor şi pentru aceasta au fost zeificaţi,
primele generaţii constituind pantheonul unei
credinţe politeiste, reprezentată de Uran, Saturn,
Rhea-Cybele (Mama Mare), Hermes, Apollon,
Artemis-Diana, Ares-Marte ş.a. Fiecare zeu
confirmat în Pantheon, avea unul sau mai multe
atribute, reprezentând manifestări ale Naturii sau
pe cele social-culturale: Uran patrona ştiinţa
timpului, respectiv astronomia, Saturn reprezenta
înţelepciunea, Apollon patrona artele şi chiar
sanctuarele religioase, Rhea-Cybele - Mama Mare
domina scrierea, rezervată sanctuarelor şi
templelor – mai târziu, Artemis-Diana era zeiţa
vânătorii, a Naturii şi a pădurilor care ocroteau
sanctuarele.
Cu timpul, pantheonul politeist a evoluat
în monotheism, recunoscându-se un singur mare
zeu, Zalmoxis, care iniţial fusese Saturn şi al cărui
nume a fost preluat de marii preoţi care s-au
succedat. La unele popoare înrudite, regele şi-a
asumat rolurile de mare preot şi judecător suprem
şi desigur, conducător al statului şi al oştirilor.
Credinţele evoluaseră de la matriarhat la
patriarhatul asumat de războinici şi în lupta pentru
putere dintre marile preotese şi marii preoţi, care
şi-au asumat puterea judecătorească şi pe cea a
deciziei asupra războaielor şi păcii.
Pelasgii europeni, începând cu cei care
populau Spaţiul Carpatic, cel nord-dunărean şi
nord-pontic s-au extins în bazinul mediteranean,
Asia Mică, spre Asia continentală (prin acei arieni
conduşi de Rama, au fertilizat civilizator întreg
spaţiul dintre Europa şi Asia, ceea ce a avut loc la
cca. 5000 î.Hr., pe când pelasgii aveau deja o
scriere (evoluată, de fapt, în 3 faze: pictografică,
ideografică – simboluri – şi alfabetică). A se
vedea Tăbliţele de la Tărtăria – pe Mureş – 5500
î.Hr.).
În urma unor conflicte religio-sociale care
au avut loc în India (de fapt între sacerdoţi şi
conducătorii războinici, pentru puterea supremă),
într-o Indie cucerită treptat şi civilizată (a se vedea
“Ramayana” şi “Mahabharatha”), o parte dintre
războinici şi conducătorii lor au fost expulzaţi şi s-
au îndreptat spre Europa, pe două căi: de la Indus
până spre valea mijlocie a Dunării, un spaţiu de
cca. 5000 km, parcurs în timp şi cu opriri
temporare sau definitive, până la Marea Caspică,
pe acest parcurs punându-se şi bazele civilizaţiei
naţiunii persane, proces desfăşurat timp de 7
secole, ca şi ţinutul Kambudgiei, care l-a avut
drept conducător celebru pe Cabyses. (Nicolae
Miulescu, “Dacia, Ţara Zeilor”, Colecţia TRIKA).
Un grup mai mare, format din triburile
Sekas, Paradas, Daradas şi Kiratas s-a stabilit în
apropierea lacului Drangiana.
Primul istoric care a menţionat câteva
secole mai târziu aceste triburi a fost Herodot.
Toponimia locurilor este evocatoare: Dara,
Sunia, Siraca, Margiana, Cyreshata, Phra (Pura)
ş.a. menţionate de istorici. Aceste triburi au
constituit baza pe care s-a format naţiunea
persană, apoi statul Persia, în a doua jumătate a
primului mileniu î.Hr. Aici se strecoară o eroare în
valoroasa lucrare a lui N. Miulescu, menţionată
mai sus. El acordă credit părerilor unor istorici
care considerau în secolul trecut că persanii erau
strămoşii arienilor. Desfăşurarea evenimentelor, în
spaţiu şi timp a demonstrat clar că arienii plecaţi
din Spaţiul Carpatic european erau strămoşii
persanilor plecaţi din India, la sfârşitul mileniului
IV. î.Hr.
Nicolae Miulescu a găsit dovezi privind
triburile Odras, Dravidas şi Cinas, care au sosit în
Europa: Odrasii au fost viitorii Odrizi menţionaţi
de Herodot (IV. 32). Tribul Dravidas s-ar fi
stabilit pe văile Savei şi Dravei şi ar fi denumit
Drava.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
5
Tribul Cinas, constituit din Kshatryas, a
parcurs bazinele Cerna-Timiş-Bega.
Tribul Kshatryas (Kynetes) din tribul
Cinas, ajungând în Peninsula Balcanică, împreună
cu Odrasii, Dravidas şi o parte din Daratas, au
călătorit în susul Istrului (Dunărea), până au ajuns
la gura Cernei. De aici, s-au îndreptat spre nord, s-
au rugat la Marele Sanctuar închinat lui Maha-
Dyane de pe înălţimile de pe lângă Mehadia de
astăzi, apoi traversând apele spre Valea Timişului,
s-au stabilit la Lugoj-ii (râul Luganillor) şi în
împrejurimi, creând o nouă aşezare.
Rejahul Indra-Dyuana s-a angajat pe un
drum spre nord de Marea Caspică. Grupul condus
de Asvapati a urmat ţărmul sudic al Mării
Caspice, unde s-au dezvoltat după şapte secole, ca
perşi, în apropierea Parţilor şi a Mezilor, proveniţi
din Spaţiul Carpatic-danubian-pontic, ca şi cei
care au dezvoltat civilizaţia Mesopotamiei,
Babiloniei, Feniciei, Siriei, filistinii, care au dat
numele Palestinei.
O parte dintre migratorii excluşi din India,
au pornit în sus, pe valea Cyrus-ului (Kura),
printre înălţimile subalpine ale Caucazului şi
Pontului Euxin (Marea Neagră), au traversat
Crimeea (Kersonesul Tauric), până în stepa
ucraineană, apoi urmând “Drumul Zeilor”
(Exampeos – marcat de megaliţi), au ajuns în
Spaţiul Carpatic şi s-au stabilit între Mureş şi
Someş. Aceştia au fost consideraţi strămoşii
agathyrşilor (scyţilor), menţionaţi de Herodot.
(Lib. IV. 5-10).
Ceilalţi au mers de-a lungul râului Araxe
(Aras), au urmat ţărmul sudic al Mării Negre, au
trecut prin strâmtoarea Bosfor (Bosphorus
Thracus), în Thracia, unde i-au lăsat pe Shatri.
(Herodot VII, 111-112), apoi cu marea în partea
dreaptă, au traversat Dunărea şi au ajuns la
păşunile înalte din Munţii Făgăraş şi Bucegi.
(Nicolae Miulescu, “Dacia Ţara Zeilor”).
Rajahul Brasiva-Sola s-a stabilit în Ţara
Bârsei şi a dat numele său aşezării Braşov de
astăzi.
Râul Vedea şi Dealul Varta, semnalează
originea lor, vedicul “Varta” însemnând “ţară”,
“pământ”.
Bibliografie:
- Nicolae Densuşianu – “Dacia
Preistorică”, Ed. Meridiane, 1986
- Nicolae Miulescu – “Dacia Ţara
Zeilor”, colecţia TRIKA
Ben Todică: Ecoul Mioritic
Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc
aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini
cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi
şi căpşuni sălbatici care creşteau din abundenţă în
pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o
colibă în care intram şi observam curios obiectele
trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea
produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una
lângă alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea
zărul. Mama mergea întotdeauna dis-de-dimineaţă
la piaţa de peste drum ca să cumpere urdă
proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau
zăpezile şi răsăreau ghioceii, apăreau ciobanii în
piaţă să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil
ca mine tot acest spectacol în care se intersectau
vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit
de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca
în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate
pentru câştig si pentru o masă îmbelşugată de
Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi,
bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu
pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI
CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI
(întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem
legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii).
Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian
Blaga îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii,
nu putem fi decât o cultură minoră: “Cultura
românească este o cultură minoră, având ca
«vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur că marii
filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam
prin prisma intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm
ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi
o bătrână de la ţară, «În faţa lui Dumnezeu,
bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa
moare,» putem afirma că există o maturitate
culturală în „ingnoranţa‟ omului simplu, pe care
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
6
acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o
recunoască. Cultura unui neam se maturizează
prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru
care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului
familial. Aborigenii din Australia nu au limbă
scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani
cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin
obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au
crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism
prin care cultura s-a transmis, in timp ce în vest,
membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască
separat şi independent, tăindu-se astfel firul
continuităţii. De aceea, în vest avem spaţii
fragmentare sau specializate şi ca atare ele sunt
rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi
cel Mioritic. În ziua de azi se observa tăierea
acestui cordon ombilical cultural in cazul noilor
generaţii.
Emigraţii şi-au păstrat identitatea datorita acestei
continuităţi ancestrale. Tradiţiile culturale au fost
conservate mii de ani, impregnate în ADN-ul
românului precum vremurile în inelele din
trunchiul copacilor. Eu am supravieţuit în occident
datorită limbii şi a culturii părinţilor şi strămoşilor
mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor
mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe
când în engleză ar fi fost un spectacol
Shakespearian. Forţa cuvântului în limba
părinţilor are un efect vindecător.
Emigranţii români au reţinut spaţiul Mioritic prin
limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin
îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am
creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale
şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi
reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat posturi de
radio şi televiziune în limba română. Am
organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la
serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte
culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin
Departamentul românilor de pretutindeni şi am
realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu
instituţii de acasă.
Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul
Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de
vântul nemilos al timpului şi vremurilor care,
încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar
însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din
suflet. Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi
îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi
printre noi! Iar cei care nu înţeleg maturitatea
culturală a neamului lor din mândrie sau presiune
comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale
cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.
În balada Mioriţa, ciobanul care nu răspunde la
violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate
şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate
ombilicală din etern şi înspre etern, dezlipindu-se
de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile
artificiale ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi
divin. Această maturitate se vede în casele
emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi
bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi
sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile
noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în
creativitatea şi contribuţia noastră la societate, în
gândurile şi rugăciunile noastre.
Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc
care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt
ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei.
Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi
continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic
este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic
este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am
deschis ochii la sânul mamei, Dumnezeu a fost
inspirat să creeze pământul cu spaţiul Lui mioritic.
E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o
mireasmă de floare şi un dor.
Dacă nu ar fi fost limba română, aş fi murit de
mult în exil.
Năstase MARIN: Şi totuşi…UNIREA
(gânduri răzleţe)
Se apropie Ziua Limbii Române şi eu mă
gândesc tot la UNIRE. De ce, Doamne?..Când
spun Limba Română, spun români. Şi când spun
români…ce mai spun?.. oftez…De ce , Doamne?..
De atât amar de vreme, basarabenii vor şi ei să
aibă cetăţenie română, dacă altceva nu se poate. Şi
„fraţii” lor, românii din România, se fac că le dau.
Cu ţârâita. Îi ţin la cozi interminabile. Pe la
Iaşi…pe la Galaţi…pe la… Am aflat de la TVR că
statul român vine în ajutorul lor.: îi invită la
Bucureşti să le „rezolve” cererea. De ce nu, la
Timişoara? Sau la Arad, ori Satu-Mare? Acolo să
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
7
se ducă sutele de mii de basarabeni, să obţină
„cetăţenia română”. Să cunoască şi ei Patria
MUMĂ. Unii zic că ar fi mult mai bine să „mişte”
statul român vreo sută-două de funcţionari, pe la
Chişinău, pe la Cahul, la Soroca şi în orice fund
de Basarabie, şi acolo să le dea cărţile de
identitate de…români. Nicht organization! (ar
spune neamţul de la Cotroceni, omul lucrului bine
făcut…dar nu spune).
Cică, în firea românului ar fi individualismul. Să-
l laşi în apele şi-n treaba lui. Când i-a strâns
Burebista la un loc, de a realizat Dacia Mare. au
făcut ei ce-au făcut şi l-au lichidat. I-a mai strâns
el, Decebal, dar degeaba. S-au simţit în largul lor
abia după ce i-au părăsit romanii. Atunci au
rămas în „naturelul” lor mai bine de o mie de ani,
chiar călcaţi de atâtea hoarde străine. Ei, în obştile
lor răzleţite, cu horele… cu doinele, cu obiceiurile
şi tradiţiile lor, cu portul lor, dar mai ales
cu…limba lor. Dacă i-ai fi întrebat: de când
vorbiţi voi limba asta, mă? S-ar fi uitat lung la tine
şi ţi-ar fi răspuns sictiriţi: de când ne-am pomenit,
băă! Pentru că toate alea, ei le-au…pomenit din
tătă-n fiu, din mamă-n fiică. Târziu, mult mai
târziu, s-au găsit nişte deştepţi să le spună că
limba lor se trage din limba latină, că ei se trag din
Traian şi Decebal, de parcă…(Doamne iartă-mă!)
ăştia doi ar fi trăit împreună. Mult mai târziu, s-ar
fi găsit nişte savanţi (cică, români) să le spună că
limba lor, nu este a lor, că toate cuvintele pe care
le vorbesc provin de la toate neamurile care le-au
„călcat” meleagurile, sau de la neamurile vecine,
că mai au ei şi nişte cuvinte de „origine
necunoscută”, de care, nimeni nu ştie unde le-au
auzit. Că ei, românii, nu au nici un cuvânt creat de
ei, ci toate vorbele din graiul lor le-au auzit de la
alţii.
Dar s-au găsit nişte cercetători englezi care au
observat că toate simbolurile de pe vasele de la
Cucuteni se regăsesc în cusăturile de pe straiele
lor şi au exclamat: domnule, românii ăştia trăiesc
în România de mai bine de opt mii de ani!! Alt
învăţat irlandez a spus că: „nu limba română se
trage din limba latină, ci invers. Numai „savanţii”
români au rămas tot la trăznăile cele vechi şi ţin
cu dinţii de falsurile lor istorice.
Să revenim tot la…Unire şi să mă-ntreb de ce nu
şi-au dorit-o românii. Uite, d-aia! Ei şi-au făcut
stătuleţe…micuţe, micucele. Târziu şi le-au făcut
mai măricele, dar tot separate, deşi vorbeau
aceeaşi limbă, deşi aveau aceleaşi obiceiuri şi
acelaşi port, adică…aceeaşi istorie. Ei erau
moldoveni, munteni şi, când li se căşuna la
domnitorii lor, se luau la harţă şi se războiau între
ei. Când te uiţi în istorie şi-l vezi pe Matei
Basarab cum îl snopeşte în bătaie pe Vasile Lupu,
te întrebi: cum răcneau oştenii lor pe câmpul de
luptă? Bineînţeles, în limba română (dă-i, mă!),
altfel nu s-ar fi „înţeles”.
Las‟ că şi în Sfatul Ţării, boierii divaniţi cârteau
şi ţeseau intrigi împotriva domnitorului, tot în
limba română. Câte trădări nu s-au gândit şi s-au
şoptit în limba română!..
Străinilor le-a convenit de minune „firea” asta a
românilor. Aşa au putut să-i „calce” cu uşurinţă şi
să se joace cu soarta lor, după bunul plac. Numai
că prin anii 1850, tinerilor români le-a venit ideea
să se unească. Asta nu le-a convenit puterilor
europene, chiar dacă aveau interese diferite.
Dorinţa lor era clară: ţărişoarele astea să rămână
„ţărişoare” cu orice preţ. Însă, la insistenţele
acelor români luminaţi, le-au acceptat dorinţa, cu
o condiţie: ţările lor să se unească, dar să fie
conduse fiecare de un domnitor ales de locuitorii
respectivei „ţărişoare”. Ştiau ei ce ştiau (românii
ăştia se vor război permanent, chiar uniţi, şi până
la urmă tot se vor separa). Nu ştiau, însă, că
românii, tot din firea lor, sunt şi păcălici, din
neamul lui Păcală. Aşa au ales domn în fiecare
„ţărişoară” pe acelaşi om. Asta a fost Unirea cea
mică. Unire cu păcăleală, dar Unire!
Unirea cea Mare nu s-a mai făcut cu păcăliciul,
ci cu multă suferinţă şi sacrificii. Cu suferinţa
întregului neam românesc. Atunci a fost mila şi
voia lui Dumnzeu. Când i-a auzit cântând: treceţi
batalioane române Carpaţii! Dumnezeu a lăcrimat,
şoptind blând: în sfârşit, iată-i pe fraţi, dornici să-
şi aducă fraţii acasă! I-a lăsat, totuşi, să sufere, să
priceapă toţi că Ţara este Acasă, unde toţi să se
adăpostească şi să trăiască împreună. Şi Le-a
dăruit biruinţa-n lupte, Le-a întărit iubirea de frate
şi I-a adunat Acasă pe toţi. Atunci ACASA lor se
făcuse rotundă, cum spusese ăla micu (trăiască
România dodoloaţă!). Doamne, şi toţi vorbeau
limba română, chiar şi cei de alt neam, cărora le-
au spus că le respectă drepturile şi-i consideră
fraţi. Atunci, în credinţa lor dreaptă în Dumnezeu,
şi-au încoronat regele şi regina lor cea înţeleaptă,
în Catedrala Reîntregirii Neamului… Ce clipe de
vis...de Iubire şi Lumină lină, revărsate peste
Ţară!.. A fost!..Pe urmă, ştim ce-a mai
fost…Istoria a răstignit Basarabia, Bucovina de
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
8
Nord şi o parte din Transilvania. Dar atunci,
Dumnezeu ni L-a trimis pe mareşalul Ion
Antonescu. Ultimul mareşal al armatei române,
ultimul erou, ultimul mucenic al neamului, pe
care-l hulim la ordinul altora, făcându-l criminal
de război. N-a avut noroc, sărmanul!.. Măcar
memoria lui să o respectăm şi să nu-l mai hulim.
Să-i plângem în noi nenorocul neamului nostru şi
să-i ducem flori, ca oricărui erou, la…Offf! Nici
măcar un locşor nu are, unde să-l plângem!
Nu-i nimic…măcar a rămas Ardealul la sânul
Patriei. Bieţii români din Basarabia!..Câţi au fost
surghiuniţi prin gheţurile Siberiei şi stepele
Kazahstanului?..Ne tot gândim la suferinţele
altora, la holocaustul lor, dar despre suferinţele
celor o sută şi optzeci de mii de ofiţeri şi soldaţi,
luaţi prizonieri la 23 aug. 1944, şi duşi în Siberia,
de suferinţele basarabenilor deportaţi, de ce nu
vorbim? Doar au fost ai noştri.
Odată cu dispariţia celor doi monştri ai secolului
douăzeci, Pactul Molotov-Ribentrop a devenit
caduc. Ţările baltice şi-au revenit la independenţa
dinaintea acestui Pact, numai românii nu şi-au
revenit din buimăceală. Ca viţeii scoşi din ogradă
la păşune: stau ca bezmeticii în poartă şi se
întreabă: de ce să părăsesc ţarcul? Şi aşa s-a
născut „ţărişoara” Republica Moldova pe care
toate marile puteri ale Europei o aprobă şi
„respectă”, unde nu se vorbeşte româneşte,
ci…moldoveneşte (să te cruceşti, române!). O,
biată Limbă Română, plângeţi umilinţa la care te
supun câţiva netrebnici! Noroc că scriitorii
basarabeni şi alţi români luminaţi ai Basarabiei te
iubesc cu patimă şi ei, (nu românii din România),
au avut primii iniţiativa să te sărbătorească în
august. E bine că le-am urmat exemplul să-ţi
aducem omagiul pe care-l meriţi. Cu toate că…
Atâţia agramaţi te pocesc cu rumeguşul lor,
atâţia snobi ţi-au agăţat la gât franţuzismele,
englezismele şi atâţia „deştepţi” îţi murdăresc
cristalinele înţelesuri, otrăvindu-ţi limpezimea cu
încâlcite englezisme, de ai ajuns o biată cerşetoare
romglezită, sperietoare de grauri, că românul de
rând nu te mai recunoaşte şi nu te mai înţelege.
Să nu mă-nţelegi greşit, doamnă Limbă Română,
că nu sunt supărat pe fii tăi dacoromâni, care au
învăţat atâtea limbi străine. Bravo lor! Să fie bine
primiţi în ograda acelor limbi. Dar în ograda ta, să
aibă bunul simţ să vorbească pre limba ta.
Însă…iartă-i, Sfântă Doamnă a Neamului nostru,
că sunt copii proşti! Ei nu-şi dau seama că
veşmintele nobilului tău grai trebuie purtate în
lume cu mândrie, dacă vor să fie respectaţi şi
consideraţi români. Că limba română este
buletinul lor de identitate în orice colţ de planetă.
(„o, vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru
Dumnezeu!”, spunea odată poetul).
Iartă-mă, Sfântă Limbă Română că, în loc să-ţi
aduc flori la sărbătoarea ta, vin cu lacrimi şi
cârteli. Nu sunt un morocănos, ci sunt puţin trist,
că românii sunt aşa cum sunt, că Maica noastră
România nu este aşa de dodoloaţă pe cât este de
frumoasă şi bogată, dar cu fii săraci, veşnic
dezbinaţi şi împrăştiaţi prin lume. Fii, care, ajunşi
pe meleaguri străine, îţi duc dorul şi când au
ocazia, te vorbesc cu drag şi mândrie, că eşti atât
de „dulce şi frumoasă”, „ca un fagure de miere”,
cum au spus poeţii, îngerii tăi.
Bucură-te, sfânto, că românaşii tăi te iubesc şi te
preţuiesc mai mult, atunci când trăiesc prin
străinătăţuri şi te vorbesc atât de rar! Tu eşti
balsamul dorului de Ţară şi lacrima sufletului
nemângâiat. Tu eşti ombilicul care-i ţine legaţi de
meleagurile natale. Şi când te vorbesc, sufletele
lor cântă şi îţi aduc ofrande. Primeşte-le, Sfântă
Limbă Românească, şi alină-le dorul de tine!
Şi mă iartă pe mine, umil slujitor al tău care te
iubeşte cu patimă, că am scris ce am scris, tocmai
de sărbătoarea ta! Pentru că o iubesc şi pe Maica
România, tristă că fiii ei nu sunt uniţi, că „sunt
săraci, plini de nevoi” şi mulţi împrăştiaţi prin
lume, parcă la sânul ei nu şi-ar găsi un trai liniştit.
De ce, Doamne?
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
9
Im memoriam
Ion N. Oprea - Să n-o uităm pe Silvia Lucia
Podeanu ( Novaci-Gorj) și bijuteriile sale
Fiică de ceferist, născută la Focșani, în
iunie 29, 1942, împlinise 73 ani, era încă tânără,
zic eu, din părinți Floarea Rauca și Mărgărit
Tudor, al cincilea copil din cei șapte ai familiei,
toți realizați intelectual și socio-profesional, unii
din băieți lucrători în diplomație ori ca ofițeri
superiori în armata română,
Silvia Lucia Tudor, strălucită profesoară
de limba română, căsătorită cu medicul chirurg
Grigore Podeanu, stabiliți la Novaci-Gorj încă din
1965, au fost împreună 44 de ani, până în 2008,
când a rămas doar cu amintirile soțului.
Dobânditoare a gradului de profesor, cu
lucrarea Folclorul obiceiurilor în legătură cu
moartea, în zona Novaci, studiu publicat şi în anul
2004 în volumul Izvoare de frumuseți – datini,
obiceiuri, ritualuri, care a certificat calitățile sale
nu doar în cercetarea folclorică, ci și potențele de
înțelegere și însăilare în cuvinte alese a ceea ce-i
“spuseseră” Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu,
Vasile Voiculescu…
Poeta a fost printre primele condeie
care a aderat la inițiativa noastră de realizare a
unor antologii cu lucrări literare, pe o temă dată și
a publicat consecvent,catalogul frecventatorilor
evidențiind-o. În cadrul Cenaclului, stimulată de
atmosfera de muncă de aici a acceptat îndemnul şi
elanul necesare realizării propriilor și apreciatelor
bijuterii lirice intitulate Anotimpurile iubirii,
volum de poezii, 157 p., închinat soțului ei, Nicu,
debut în domeniu, promovat de Primăria orașului
Novaci și Consiliul local care i-au sponsorizat
editarea în 2011 şi alt volum, tot poezii, 368 p.,
Lumina unui gând, în 2012, dedicate părinților,
fraților și copiilor ei. Ambele au fost publicate de
Editura Cetate Deva. Cele două volume au fost
susținute, recomandate cititorilor şi favorabil
apreciate în scris de către colaboratorii Cenaclului
nostru literar la distanță, printre care prof. Camelia
Nenciu, dr. Iulia Gabriela Șerban, înv. Jane
Margareta Tudor, prof. Mioara Niculescu, prof.
Ileana Șandru Troi şi prof. C. Voiculescu - în
revista Pietrele Doamnei, noiembrie 2011, Curtea
de Argeş -, ca şi de multe alte persoane aflate în
evidenţa scrierilor proprii.
Au urmat - Grădina de sub cer, versuri,
192 p., destinate nepoților ei, 2013, Solstițiul de
vară, versuri și proză, 156 p., pentru fetele ei,
Anca și Elena, 2014, ambele la Editura Armonii
Culturale, Adjud, cu substanțiale și credibile
prezentări și recomandări către cititori, făcute de
Gheorghe A. Stroia, membru corespondent al
Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.
La aceeași Editură, Armonii Culturale,
Adjud, cu vorbe de cumpănită apreciere, chiar și
în versuri, semnate de Gheorghe A. Stroia, sunt
editate încă două bijuterii, Tărâmul durerii,100 de
pagini, cu mulțumiri domnului Mircea M., și
volumul Versuri și proză, 84 de pagini, 2015,
ultimul devenind expresia ultimei sale dorinţe,
surpriza promisă de către cineva devotat din
familie şi realizată prin regie şi editare proprie,
chiar în ultimele momente ale vieţii.
Ca semn al prețuirii prieteniei eterne nu
pregetă să amintească pe ultima copertă: “În
speranța că prietenul pe care l-am dezamăgit
acum mulți ani mă va fi iertat, am uitat și eu
deziluzia produsă de cel de-al doilea prieten pe
care am îndrăznit să cred că mi-l pot face”…
Rămâi așa cum ești!.... În loc de Prefață,
își intitulează “panagiricul”, cuvântul de
prezentare a operei și a creatoarei spuselor dintre
coperți, unde totul se înfăptuiește nu de la sine:
Părinte blând, nu știu ce-i dușmănia,
Eu știu să recunosc doar Omenia,
Iar dacă ei au sufletul pătruns
De sentimentele ținute în ascuns,
E treaba lor, nu e problema mea,
Viața mi-e bună, a lor este … rea!
Ei nu văd nici lumina și nici cerul,
Doar gândul rău le este adevărul.
Eu vreau să cresc, să gust doar din lumină
Să râd, să plâng, să-mi fie viața plină,
Să -mi cresc pruncii în credință
Raiul să-mi fie-n sânge și ființă,
Să fiu aproape de poala hainei Tale,
Coboară de la Tine cuvintele-mi pe cale
Și înflorește-le în versuri și povești…
Cartea prezentată este structurată astfel -
partea I, Versuri: Țara de nicăieri, cuprinzând
șapte titluri, ultimele creații ale poetei, din
ultimele zile : Lumina de-nceput, În acest nou
timp, Tăcerea pietrei, Zborul, Țara de nicăieri,
Primăvara, Lumi închise într-un fir de nisip. În
ultimele Silvia mărturisind dar și întrebându-se,
cum a făcut întotdeauna în viață:
“În colțișor de minte, păstrez de mii de
ani iluzii,/ Iar visele apar aceleași, la antipozi,
spontan./ O, Doamne, ce știi Tu și noi nu știm și
căutăm în van?”; partea a II-a, - Eseuri și poeme.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
10
Eseuri și poeme?
Sunt mărturia ei, neevidenţiată de Editură,
pentru ceea ce este Cenaclu literar cu membrii lui
la distanță, probă a ceea ce spunea C. Hușanu
despre Ion N. Oprea că își adună copiii acasă,
lucru pe care îl fac și cenacliștii adunându-și ce au
publicat în antologii și punând în propriile cărți:
Greșim?
Aruncați-i pe poeți și Nota <coordonatorului> în
volumul Românii așa cum sunt, 2011, pp.285-289,
transpus aici p. 29; Divide et impera, Condamnat
să iubești, Lanțul iubirii, 2013, pp. 143-146, aici
p. 36; Valori impalpabile, Poveste din păcate
adevărată – scoasă dintr-o ladă a amintirilor și
Rara Avis, publicată în Cu prieteni, despre
prietenie, 2012, pp.330-335, regăsite aici p. 42;
Acolo s-a întâmplat minunea, Sub teiul din
Copou, Lalelele, în Darul vieții: Dragostea, vol.I,
pp.111-115, 2014, aici p.52; Lacrimi de sânge,
Du-te dor, Rugă de seară, Sate pustii, Îndemn,
Țăran, Țăran Român, în Dorul de-acasă, pp.337-
345, 2014, aici p. 59; Confesiuni - File dintr-un
posibil Jurnal neterminat, Trepte existențiale,
Autobiografie, În lungul drum, m-a bucurat
lumina, Ai mai dori, în Viață, viață…, pp. 216-
222, 2015, aici p. 71 ș.u.
Este important ca Editura să precizeze
unde și când au fost publicate inițial lucrările,
viitorii cercetători folosindu-le precizările, mai
ales că, parţial, Cuprinsul lucrării o face.
Membră a Ligii Scriitorilor, Filiala Gorj, ființă
care și-a legat numele de Cenaclu pe care îl
coordonez, Silvia scrie pe una din aripioarele
copertei ultimului volum, avertizându-ne:
“Din falnicul cireș de-odinioară,/ Rămas-a doar
un ciot bătrân”…
I-am dat telefon duminică 2 august să o
întreb de sănătate, să o întreb când îmi trimite
lucrarea pentru viitorul volum antologie cu tema
Nu Uita, Silvia era în agonie…
Luni, 3 august 2015, am primit vestea cea tristă:
Ciotul, fără a fi prea bătrân, plecase.
Familia ne anuța că Silvia Lucia Podeanu în
zorii zilei s-a desprins de tot ce este prietenie –
prietenul meu – și a plecat la cele veșnice.
Cu speranța pe care și-a pus-o pe coperta ultimei
ei lucrări literare de 84 de pagini, că Omul din om
nu va pieri, și-și va acorda iar valoarea prin
reevaluarea valorilor morale din care face parte și
prietenia…
O optimistă a fost Silvia! Să-i fie veșnică
amintirea şi Calea luminată de Bunul Dumnezeu!
Medalion liric
Corneliu Vadim Tudor
Lumea se naşte, trăieşte şi moare..
Aud flori plângând, de sensibil ce sunt
Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pământ.
La televizor nici nu pot să privesc
Să văd prădători în ospăţ nebunesc.
În zorii de ziuă eu am insomnie
La gândul că în abatoare-i urgie.
Că vite şi păsări sunt sacrificate
Cu şocul electric, cuţite zimţate.
E-atâta cruzime în noi şi-n natură
Din ochi îmi curg lacrimi şi sânge pe gură.
Mi-e milă de tot ce e viu şi mă doare
Că lumea se naşte, trăieşte şi moare.
Trăim pe-o Planetă de jaf şi război
Fă, Doamne, ceva, fie-Ţi milă de noi.
Există şi lumi unde nu este moarte
Eu cred că-n Agartha, pe Venus, pe Marte.
Fii bun şi ne-acordă acelaşi regim
Să fim ca şi Tine... Să nu mai murim...
Elegie pentru părinţi
Unde sunteţi voi, părinţii mei?
Ce n-aş da să vă mai văd o dată!
Aţi murit de tot, sau sunteţi zei
Rătăcind pe bolta înstelată?
Astăzi sunt celebru şi bogat
N-am de ce mă plânge, am de toate
Fie Domnul veşnic lăudat
De mi-ar da şi-un strop de sănătate.
Ce folos că scriu şi câştig bani?
La ce bun politica înaltă?
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
11
Eram fericit în primii ani
Când am fost, cu toţii, laolaltă.
Casa era plină de copii
Nu ştiam ce-nseamnă supărarea
N-aveam noi prea multe jucării
Nu ştiam ce-i muntele, sau marea.
Însă gustul vieţii era bun
Râdea-n soare iarba după ploaie
Jubilam de Paşte şi Crăciun
Puneam cele mai curate straie.
Plutea, ca un duh, în mahala
Farmecul discret al sărăciei
Îngerul cu spadă ne veghea
N-am fost sclavi păcatului trufiei.
Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm
În genunchi, aşa cum se cuvine
Lui Iisus credinţă să-I jurăm
El să ne înveţe ce-i mai bine.
Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi
Că nu ducem lipsă de nimica.
Două surioare şi trei fraţi
Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica.
Azi dau filmul vieţii înapoi
Să pricep secretul casei noastre:
Se rugau părinţii pentru noi
Domnul să ne scape de dezastre.
Nu există scut mai minunat
Decât rugăciunea cea smerită
Şi o viaţă fără de păcat -
Iar răsplata fi-va înzecită.
Le spun tuturor să fie drepţi
Din puţinul lor să facă daruri
Toţi ateii cred că sunt deştepţi
Însă dracul i-a jucat la zaruri.
Îmi e dor de cei neprihăniţi
De la ei îmi iau şi azi putere...
Unde sunteţi voi, părinţi iubiţi?
Mă primiţi la masa de-nviere?
Elena ARMENESCU
Taina graiului
Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit si cu
duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6),
Să fie prinsă viață din nevăzute fire
Împletite drăgăstos în ADN, în genom
Să crească templu pentru suflet – OM!
Esență profundă, mister adâncit în celest
Rămân dincolo de înțelesul rupest
Graiurile, ca taina din pântecul matern
Când pruncul prinde miezul din etern.
Scânteia divină ce-o porți în sine
Coboară prin tata și mama, verbine
De aceea limba mamei, limba de rai
E pentru fiecare împărătescă -n grai.
Înțelepciunea , tăcerea, plata răbdării
Pe înălţimi de sunet din cântecul mării
Le asculți, iar Plaiul Muntelui îți va da
Trâmbițată de vânt, biruința și gloria.
În țara părinților, cu legende și mituri
Cu mânăstiri și mulțime de schituri
Găsești cărarea ce sigur te conduce
Spre Poarta Paradisului, prin Cruce.
Graiul matern
”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la
Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Geneza)“.
Născut, puiuțul cuibărit în scutec
Simte primul alint, întâiul cântec
E graiul mamei, aromă sonoră
Smirna și tămâia din prima oră.
Ea are-n glas susur de pâraie
Iar în privire iubirea-i văpaie
Crânguri de vise, adiate de vânt
Boabe de mărgăritar în cuvânt.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
12
Din dor de dor se-apleacă smerit
Peste pruncuțul abia adormit
Cu glasu-i de miere îi cântă ușor
Cântec de leagăn ocrotitor.
L-a ascultat și ea cândva cântat
De mama ei, ce-n zâmbet l-a -nvățat
Sub raza soarelui, din neam în neam
De-l caut, ajung la Eva și Adam.
Răspunsul pruncului prin gângurit
Dă mamei forță, tăria de granit.
În vorba-i lină, e doar lumină
În depănare, culori se-mbină
Apoi, balade și doine de demult
Vin spre tine-copil, ca un tumult
Se-aștern în suflet ca sărbători
Le porți în inimă până ce mori.
De graiul mamei ți-e sufletul plin
Doar în graiul mamei primești alin
În graiul mamei Domnul ESTE
Aurul vorbei, încântătoare poveste!
În limba mamei e veșnic primăvară,
În poiana graiului vocale cântă, zboară
În graiul mamei, te rogi smerit mereu
În graiul mamei vorbești cu Dumnezeu!
Dan LUPESCU
INSCRIPŢIA DE ARGINT
Muşcă amiaza cu colţii de foc,
Muşcă din aurul acestei clipe –
Pasărea zenitului mi-aduce un strop
Din roua luminii…
Sângeră bolta răsfrântă-n aripe…
De trei ori te-ai dat peste cap,
Nelinişte-a mea, târziu ivita-i fermecata grădină.
Nu te întoarce, dragoste, de aici nu mai scap…
Mă priveşte cerbul cu nestemata în frunte…
Sub adierea cântului meu, măslinii
Înflori-vor pe munte…
S-a ofilit gheizerul zorilor în petala de crin,
Nopţile oarbe dau roată, le aud
În haită cum vin…
Necunoscuto cu pulpe de fum, nu veni,
Nu te aştept…
Ghepardul amurgului pândeşte să-mi sară,
Sângerând, în piept…
…Muşcăm pătimaş, încă muşcăm
Din arşiţa acestei vârste…
Ruga lui BRÂNCUŞI
în faţa Coloanei – axis mundi
Ora et labora
Eu nu ştiu, Doamne, cine sunt
Dincolo de crucea din Cuvânt –
În Timp ori în afara lui
Cu umbra-mi bat în ceruri cui…
Ţâşnind spre matca Orion
În care veşnicia-şi are tron,
Pironul îndoielii îl tot sui
În cosmicul rădvan hai-hui…
Ci vine din văzduh Măiastra
Cu trup-elice din albastra
Genune a Duhului Sfânt
Din care mă-ntrupez şi cânt…
În Altair, pe Marte, pe Pământ
Îmi caut umbra – alter cânt –
Chipul dintâi să mi-l ascult
Mai sus de-al mumelor tumult…
În mugurii stării de taină –
Magică pălărie, haină –
Mă fac adesea nevăzut
Chiar mie însumi, crivăţ mut…
În Timp ori în afara lui,
Bolta galactică descui…
Sub curcubeul din Cuvânt,
Şti-voi, Hristoase, cine sunt ?...
De unde vin ? Încotro merg ?
Bour heraldic, inorog sau cerb,
Ţăruş de lacrimi, stâlp-clepsidră,
Furcă a infinirii, vie cariatidă ?…
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
13
Vasile GROZA
GRAI ROMÂNESC
La naștere ursitoarele te-au preaslăvit
Când gângureai firav vorbe nespuse
În leagănul cuvintelor te-ai cuibărit
Și trâmbițele istoriei dat-au de veste
Că limba românească se născuse
Un adevăr grăit nu o poveste
S-au adunat plăieșii dintre munți, dealuri și văi
Și au pornit o horă-n bătătură
Aici in vatra strămoșeasc-a țării, fiii săi
Dând vestea unul, altuia din gură-n gură.
Și astfel graiul nostru românesc
E-n fiecare casă-un lucru sfânt
Până si păsările carpatine îl iubesc
Este icoana, cum rodul din pământ
Slavă ție grai dulce românesc
Ce-n lumea toată tu nu ai hotare
Ești pe pământul tău cel strămoșesc
Slove de aur, lumină și culoare!
MEDITAŢIE LA PRUT
De ce vă legaţi de Prut tot timpul?
Considerându-l ca piatră de hotar
Mai bine istoria să o-nvăţaţi
Că nu el este vinovatul
Istorici, voi lipsiţi de har
De-aceea România azi e-n două părţi
Malurile au ele vreo vină?
Sau apa ce curge-n Dunărea cea mare
Că-n ea s-a născut şi botezat limba română
Cea hărţuită de voi tot timpul în teroare
De la Prut încolo nu se mai trece
De la Prut încoace nu se mai vine
Doar dacă ai paşaportul la tine române
Sau Prometeu de-ar fi să-ncerce
Să lumineze naţiile române!...
Hai români, ne-ajuta graiul
Ce-i românesc de la-nceputuri oameni buni!
Când Prutul era Prut precum la egipteni e Nilul
E graiul nostru cel de la străbuni
Să ne unim români, acum ne este timpul!
Ionel MARIN
Rădăcinile Patriei
Aici, în glia străbună m-am născut
Zâmbind bunilor părinţi, bucurându-mă
De mângâierea şi dragostea românilor…
Simt şi acum paşii copilăriei, foşnetul lin,
Al Putnei, Siretului, freamătul codrului…
Aici în patria Dacilor, am învăţat să preţuiesc,
Graiul minunat al bunicilor, să visez
Şi să iubesc istoria neamului românesc.
Patria coloana infinită a zborului meu,
A fraţilor, a voastră dragii mei, nu este,
Nici prin vis de vânzare, de umilire…
Nu a fost inutil sacrificiul milioanelor de români,
Nu poţi lăsa ca alţii să dicteze la tine Acasă.
Trează să ne fie memoria şi aprinsă Candela,
Pe veci sfântă limba noastră românească.
Patrie să nu taci, ajută-ţi fiii şi viitorul,
Urmează sfinţii şi eroii şi martirii, înfrânge
Pentru întotdeauna pe duşmani, trădători şi…
Deschise porţile doar pentru cei ce-ţi vor binele.
Nu vă îndemn să porniţi în pribegie, să căutaţi,
Pâinea zilnică în lumea largă, ci dimpotrivă,
Aici în România, să ne zbatem să recucerim,
Redutele pierdute din slugărnicie, laşitate,
Indiferenţă, uneori şi prin nepedepsita trădare…
Putem dragii mei, uniţi şi cu ajutorul Domnului,
Să construim, pe temeliile Patriei, un destin,
O societate a armoniei, a dragostei şi sfinţeniei…
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
14
ESEU
Eugen EVU - Omul care scrie (II)
Labirintul fiind unul dintre reprezentările
(eline), esenţiale al omului antic, celui arhetipal-
esenţial, este reprezentat grafic ca un creier uman.
În alte părţi ale lumii, el corespunde mandalei.
Cartea ( biblioteca, vezi Umberto Eco) este ea
însăşi un Labirint, o reproiectare ( unitate în
diversitate) – a psihicului uman, dacă vreţi în
cheie aristotelică-, sub sentinţa „ Cunoaşte-te pe
tine însuţi”… Subînţelegem această cunoaştere ca
implicit una a Sinelului Lumii, vezi şi „
Alchimistul” lui P. Cohello, al „ luminismului
resurect”. Atribuită oracularului, aşadar unei
revelaţii mistice, sub efectele psihedelice ale
emanaţiilor sulfuroase de la Deplhi…- revelaţia
lui A fi este una plurimanifestată istoric, este
ecuaţia dintre id- entitate şi Fiinţă. Scriitorul este
tipul empiric, versus scribul livresc, cel ce scrie
cărţile din cărţile altora, disimulând de fapt un „
plagiat” al cunoaşterii depozitate, aşadar destinată
consumismului, hranei preparate de alţii.
Autenticul creator, ca şansă, este cel al cărţii
trăite, ca labirint propriu, dacă vreţi Chivot pe
umeri, purtat, sau dacă vreţi Graal. Toate fiind
simboluri ale Re – LIGIO; refacerea Legăturii
sinei umane cu Sinele Divin, ubicuu şi
incognosecibil.
În filosofia neo- modernă, Constantin Noica re-
propune o auto-cunoaştere revelatorie în
paradigma zalmoxeeană, epifanică, îndepărtat
precreştină. Aici labirintul de profunzime este
peştera iniţierii, întru „înviere”, este de fapt
peştera lui Platon, celuilalt cod antic, prefigurând
itinerariul metafozic…Cheia este „ieşirea din
timp”, despre care avem a revedea cercetările lui
Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Victor
Kernbach, Romulus şi Mircea Vulcănescu,
ş.a.m.d,, dar şi al câtorva sceptici – Diogene, Nae
Ionescu, Em. Cioran fiindu-ne, nouă, românilor,
îndeajuns! Dacă Cioran a optat pentru „ locuirea
sub acoperiş” – ca labirint suspendat…, Noica
preopune ascetismul epifanic al habitualului –
peşteră- colibă ascetică, cu scop de re-întemeiere a
paradigmei artehipului …labirintic. Ruperea
de lumea decadentă prin fiirea ei în ceea ce am
numi „ omul proiectat în real” ( labirintul proiectat
în existenţa fără-nceput-şi- sfârşit) – este dilema
dualităţii genial analizată de Mircea Florian în „
Recesivitatea ca structură a lumii”.
„Cunoaşterea livrescă” pare-se este una ce duce la
suprasaturaţie de teorii epuizate deja, însă care
impregnează foamea de a şti şi a comunica şi
celorlalţi, uneori sentenţios- vanitos- fanatic, de
fapt asimilările altora, nu odată de tip patologic,
autodestructiv, adică de a face apostolat modern
impunând modele, evangheliare mai mult ori mai
puţin apocrife.. Astfel de opere fac ravagii în
actualitatea noastră, precipitând o agitaţie
apocaliptică ( revelation, aşadar revelaţie,
dezvăluire de sine ca sine al lumii) ci nu sfârşitul lumii) – aşa cum vedem / trăim în
acest abnorm zbuciumat schimb de secol şi
mileniu ( ! ).
Intuitiv întâi, apoi treptat conştientizându-mi
propria-mi cale prin scrierea poeziei, în primul
rând, dar şi prin cântec, sau observarea tuturor arte
ca replici ale lui „ homo religiosus”, animalului
religios definit de Eliade, temporar atent la Lucian
Blaga sau I D Sârbu ( ci nu numai) – am ştiut
despre mine că sunt genul autocunoaşterii
empirice, experimentale, totul pornind de la o
zestre din paideuma natală, a genomului, din
spaţiul Muntelui ce odinioară şi mereu va avea
dimensiunea sacralităţii, una diferită de cea
piramidală, deşertică, exilată în culturile de tip
egiptean, post ebraic. Resurecţia de acest tip a
început prin primele-mi cărţi de poezie „ Muntele
Mioritic” ( Facla) şi „ Soarele de andezit” (
Sarmizegetusa Reggia) editura Militară. Apoi am
confruntat o respingere a stigmei „ învinsului de
tip „ conspiraţie fratricidă”, din balada – cheie a
Mioriţei, iar apoi o irepresibilă repudiere -
alungare a mitului manoleic, de sorginte
balcanică, al sacrificiului păgân sincretizat în
ortodoxismul bizantin, Ana lui Manole, ucisă în
numele „ ctitoriei” în mod tragic – nedorit, de
Meşterul ( unealta ) lui Negru Vodă- tiranului,
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
15
care „ dedică operă Cerului ( ?!?) - manipulându-
şi meşterii mari, „ calfe şi zidari” ..
Ba şi mai criminal şi substituit „divinităţii
poruncitoare” de tip CANIBAALIC, sărmanul
Manole re-grecizat …cu Kiril şi Metodiu hiclenie
! – Satrapul Negru Vodă mi-a fost relevat în
comunism drept model al dictaturii ce maimuţărea
sloganele - teze şi comportamentul „
conducătorului” aşa cum patologia materialist-
dialectică glosează obsesiile de tip maniacal, în
acest caz „ mesianismul”. În „ Aspecte ale
mitului”, ( 1966) , am avut acest sens corect al
lucrurilor din scrisul lui Mircea Eliade…
Comportamentul Liderului activistic- apostolul
roşu, era „ inspirat” paradoxal din precreştinism şi
sionism, recte din Noul Testament, desigur, întors
pe dos, confiscat cu scop al „ sacralităţii misiunii”
, în profania istoriei. Ceauşescu asta striga pe
stadioane, în congrese şi pe alte meridiane : „
Pacea lumii „, „ Epoca de Aur” a …omenirii !
Aspiraţia de libertate şi gândire Senină (…) – a
fost orizontul de aşteptare al mulţimii, numai că
acele mulţimi s-au comportat aşa cum le-a
conspectat Gustave le Bon: „ feminin”, desigur,
fără a discrimina aici simplicitar chestiunea.
În acest context aveam să înţeleg cum orice utopie
– în dogmă sau în doctrină - ideologie,- are ceva
latent sadomasochist, şi că cele şapte Frici (
spaime) ale umanităţii) – sunt repetabile în
condiţia umanului cel „ pedepsit” a trăi ( genomic)
mai puţin, deoarece Creatorul a regretat că l-a
întocmit pe om” …( Genesa, V.T.) . Un apocrif al
patriarhului Enoh afirmă că „ scrisul cu apă şi
funingine” a fost iniţial un act rebel, inspirat de
unul dintre cei 200 de „ îngeri” care au coborât pe
Muntele Hermon…Aşadar, omul iniţial avea o
şansă de a se emancipa prin iniţiere şi anume prin
„ cunoaşterea livrescă”, a-şi „ stoca” cu scop de
progres uman arbitrar (!) – memoria, inteligenta
dobândită ! Era un act rebel de tip luciferic,
aşadar. Oarecum astfel având şansa recuperării
condiţiei ab initio, al speciei adamice.
Homo cogitans este dual cu homo cogitans,
între cele două „ dimensiuni”, conflictuale, se
agită mereu ieşirea din Labirint. Labirintul aşadar
ne este Harta genomică, una a Căii Regăsirii, a
trezirii în lume. A re-înţelege prin propria-ţi
operă- carte- trăită, va fi iluminare şi bucurie de
afi, consolare de a primi viaţa ca un Dar şi a te
perpetua prin urmaşi. În ceea ce mă priveşte, nu
am ieşit din dilema parabolei lui Iov: după ce un
părinte îşi pierde tragic, „ prin proba credinţei”,
familia iubită, ca Tatăl uman ce este, iar mila
Domnului îi redăruie „ fii şi fiice”, ( o serie nouă,
sic,n) – sunt nedumerit: în urma unui pariu cu
Diavolul !) – ca la un joc de cărţi, Domnul nu are
ÎNŢELEGEREA divină a OMULUI CREAT ( ca
rob sau Fiu ? ) şi a înspăimântătoarei, animalic-
înjositoare suferinţe ca PĂRINTE, de a-şi fi
pierdut familia ( nu atât avuţia) – şi a faptului că
CEI UCIŞI erau ALŢII decât CEI ce au urmat, ca
„ mângâiere”…
Nu am fost pentru „ livresc” sau „ fragmentarism”
în gestul meu de a scrie literatură. Mi-am trăit
cărţile, le-am dus uneori în eroarea de a „
conceptualiza”, însă ceva din interior m-a readus –
e drept, epuizat,- la cărarea pe care mă simţeam
mai sigur, fără spaimele care ne macină diferiţi
dar aceleaşi, vieţile.
Patria? Patria e în noi sau nu este deloc,
există în mulţi o patrie uitată, o uscăciune a
pulsaţiei originii. O patrie materială –
condiţionată prin naştere - şi o patrie a Fiinţei, care ne dă bucuria extactică uneori, rareori, de A
FI, dacă nu cedăm bio- sistemului organic, omului
bio-chimic. Uneori, credinţele fundamentaliste
sunt mari laşităţi, în individ şi în societăţi.
Dar cum să ne consolăm ipocriţi, că murim,
trăim murind, asta este ! Dacă am trăi „ ceva mai
mult”, cât să ne fericim de nepoţii şi strănepoţii
noştri, fără a le oferi urâciunea demenţei semnele
şi a agoniei viermuitoare ( remember IOV !)
…poate că ar merita să credem că suntem Fiii
iubiţi, nu urmaşii lui Cain…
Am căutat în labirintul propriu, al cărţilor mele
TRĂITE, o patrie vizibilă, cea care palpită
misterios în NOI, înainte de a accede –
recuperatoriu – metafizic sau cum vreţi - spre una
Cerească.
Vorbeam înfierbântat cândva, cu un poet cvasi -
livresc, însă şi auto- conflictual patologic, despre „
a rămâne sau a pleca, a te retrage din competiţie
sau a interveni printr-o altă soluţie”,cum Dumitru
Velea conspecta un roman al acelui: „ Semne
particulare”…
Eufemicul personaj Eufim,…” parafrazându-l pe
Noica „ „ mincinos este cine nu crede „ )
Perora în delirul rece al neantizării : „ Există o
împlinire fără înveşnicire”…
Iată ce a infestat fiinţa în regimul totalitar şi a
produs tot soiul de „ sintezişti”, „ directori de
conştiinţe”, etc. Mutilare sau automutilare ? Cred
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
16
că ambele, un binom al blamatelor de drept efecte
ale „ ciolateralelor” farmacon tradiţionale,despre
care scrie un studiu recent Andrei Oişteanu (
Narcotice...). Labirintul fiecăruia ne este şansa
ori ratarea Ioviană a condiţiei; iubind patria
materială, o vom regăsi şi pe aceea a minţii,
văzută cu duhul. Însă nu prin oglinzi, care sunt
oarecum oarbe.
Omul care scrie…, azi, este unul de mâine. Cu
noroc sau fără noroc,…labirinturile – cărţile sale,
pot fi „ plăcute Domnului” – ca ofrande, însă e de
dorit- dăruit să le oferim spre ÎNFRUPTARE întru
existenţă morală prin patos şi empatie, celor dragi,
eventual chiar celor o vreme duşmănoşi: nu Icar
este soluţia, însă, ci zborul ca Sine, pe verticala
nesupusă orizontalei din Cruce.
Domnul Eugen EVU născut pe 10 septembrie
1944 în Hunedoara este: scriitor, publicist,
eseist, poet de valoare naţională şi
internaţională, fondator a mai multor reviste
de cultură, neobosit promotor al literaturii și
culturii române.
Domnul Eugen Evu a publicat peste 50 de
volume de poezie, eseu, teatru, jurnale, literatură
pentru copii, numeroase articole, studii, cronici
literare şi de artă, interviuri în reviste de cultură şi
de artă, în ziare locale şi centrale.
Pentru întreaga sa operă a primit numeroase
premii şi diplome naţionale şi internaţionale.
Este membru de onoare al Academiei de
Ştiinţe, Literatură şi Artă din Oradea;
Cetăţean de onoare al judeţului Hunedoara, al
oraşului Hunedoara, ambasador cultural al
regiunii Hunedoara. Felicitări maestre pentru
valoroasele realizări literare obţinute în cele peste
patru decenii dăruite literaturii şi culturii române.
Sănătate şi bucurii pe măsura sufletului
dumneavoastră mare şi minunat! LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!
GEORGE PETROVAI
Omenia şi inimoşenia – armături
ale caracterului fiecărui muritor
Pe bună dreptate se afirmă că geniul şi idiotul sunt
egali în faţa lui Dumnezeu – fiind creaţiile Lui, pe
amândoi la fel de mult îi iubeşte. Cu următorul
mic adaos, care are darul de-a fi esenţial: Numărul
mult mai mare al săracilor cu mintea şi duhul în
comparaţie cu cel al înzestraţilor, ne arată cât se
poate de limpede direcţia în care înclină cumpăna
atotbunătăţii divine, aşa cum de altminteri (fireşte,
niţel edulcorat) citim în Biblie despre numărul
nesfârşit de mare al nebunilor (Stultorum infinitus
est numerus).
Adică aproximativ ceea ce în cuceritorul său
limbaj poznaş, va spune scriitorul George Orwell
în romanul Ferma animalelor: „Toate animalele
sunt egale între ele. Atâta doar că unele sunt mai
egale ca altele...”
Şi, adaug eu, e foarte bine aşa (ca lumea noastră,
după opinia lui Voltaire, să fie cea mai bună dintre
toate lumile posibile), având în vedere faptul că o
mai mare densitate de genii şi oameni cu scaun la
cap i-ar incomoda atât de mult pe închinătorii la
idolul „Trăieşte-ţi clipa!”, încât aceştia ori s-ar
îmbolnăvi pe capete, astfel statul fiind condamnat
la cheltuieli mult mai mari decât banala (de-acum)
risipă cu chiolhanurile şi festivalurile (nu şi cu
furtişagurile), ori i-ar obliga pe mulţi dintre ei să-
şi facă singuri dreptate împotriva tuturor acestor
încurcă-lumea, care habar n-au ce-i viaţa şi nu-i
lasă nici pe alţii să şi-o trăiască pe a lor aşa cum le
place, ori ar spori rata sinuciderilor în rândul celor
mai înrăiţi hedonişti, lucru care ar aduce niscaiva
atingere faţadei preoţilor şi pastorilor.
Prin urmare, dacă bogăţia minţii umane duce cu
necesitate la mândrie, înstrăinare şi ură (vezi
progresul armelor, de la cele albe până la
cutremurătoarea grozăvie a celor de distrugere în
masă, toate având ca scop înfricoşarea şi
supunerea, urmate de neoînrobirea unor
comunităţi din ce în ce mai mari), plinul inimii din
cel mai sărac spirit se constituie în forţa de
neînvins a apărării şi perpetuării vieţii pe planeta
Pământ – aceea a pieptului gol împotriva
glonţului, a binelui împotriva răului, a adevărului
împotriva minciunii, a credinţei adevărate
împotriva falsei credinţe şi necredinţei, altfel spus
aceea a înfrăţirii omenescului spontan şi
inepuizabil, doar în acest mod fiind capabil să facă
faţă asaltului necurmat şi din ce în ce mai subtil al
inumanului (a se lua aminte la foamete, alimentele
infestate, poluare, crizele provocate etc.), fie că
inumanul ia un chip ameninţător (acte teroriste,
agresiuni făţişe), fie că ia unul perfid-înşelător de
felul demagogiei democratice, al tratatelor politice
impuse sau al înţelegerilor economico-financiare
ruinătoare pentru partenerul naiv, docil şi temător.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
17
Iar în complexa şi delicata structură a umanului,
se subînţelege că omenia şi inimoşenia alcătuiesc
însăşi structura sa de rezistenţă. Căci ele pătrund
atât de adânc în fiinţa noastră, încât la nivel fizic,
omul fără aceste însuşi fundamentale sau cu ele în
suferinţă n-are cum să se împlinească, iar la nivel
logico-semantic, avem de-a face cu un nonsens.
Iată de ce un medic neomenos (dintre aceia încă
foarte mulţi, care văd această nobilă profesiune
doar ca o şansă de îmbogăţire materială), respectiv
un preot hapsân şi fără inimă, cam aşa cum la ora
asta ni se înfăţişează majoritatea slujitorilor
altarului românesc, reprezintă una din multele
contradicţii împovărătoare şi demoralizante, ce au
luat un alarmant avânt în România
postdecembristă.
GEORGE PETROVAI
Sunteţi la nemurire-n neuitare condamnaţi!
(Scrisoare deschisă către toţi torţionarii
românilor)
Fiecare popor cu faliţii lui. Noi, românii, îi avem
pe torţionarii de ieri şi de azi, o foarte prolifică şi
longevivă specie de ordin criminal, pe care de-a
valma şi în parte trebuie să-i condamnăm – acum
şi-ntotdeauna – la nemurire prin neuitare.
E drept că nu-i corect ca toţi aceştia, băgaţi în
aceeaşi oală a crimelor împotriva poporului
român, să fie răsplătiţi de neuitarea noastră cu
aceeaşi dărnicie.
Căci una erau bandele dezlănţuite de evrei
bolşevizaţi, care – în Basarabia şi Bucovina celui
de-al doilea război mondial – atacau armatele
româneşti (în ofensivă, apoi în retragere) şi
ucideau prin fioroase torturi răniţii capturaţi (tot ei
au aruncat în aer comandamentul unei divizii
româneşti din Odesa!), încât mareşalul Ion
Antonescu a fost nevoit să-şi protejeze soldaţii
prin cetluirea isteriei evreieşti în cămaşa de forţă a
ghetourilor, şi - desigur – cu totul alta este
strategica ofensivă torţionară îndreptată prioritar
împotriva românilor neaoşi şi cu dragoste de ţară,
chiar la început, adică îndată după bolşevizarea
forţată a României, prin vrerea-lege a alogenilor
(Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca,
Valter Roman, Pantiuşa Bodnarenko, Alexandru
Nikolski etc.) şi prin nenumăratele cozi de topor
autohtone (intelectuali oportunişti, securişti,
miliţieni, gardieni şi activişti), iar astăzi prin
teroarea cu holocaustul tras de păr al impostorului
Elie Wiesel şi al antiromânescului său institut, ce
trăieşte, înfloreşte şi huleşte autenticul românesc
cu banii românilor (vezi recent promulgata lege
antilegionară), respectiv prin nimicitorul genocid
social-economic, moral-spiritual şi cultural-
identitar dirijat din lăuntrul şi din afara ţării, la
care mult slăbita Românie postdecembristă tot mai
greu face faţă.
Tot astfel, se impune diferenţa de conţinut şi
formă dintre torţionarii moral-ideologici, adică cei
de teapa semidocţilor generali Valter Roman,
Pantiuşa Bodnarenko şi Nikolski, care prin
autoritatea ce le-a fost încredinţată de Moscova,
au organizat în România stalinizată Securitatea şi
sistemul penitenciar, deportările şi delaţiunile,
torturile şi – culmea inumanului – sinistra
reeducare de la Piteşti, altfel spus vastul sistem
concentraţionar al dictaturii proletariatului, şi
torţionarii subordonaţi (de la simplii gardieni până
la colonei) ca alde Alexandru Vişinescu, Ion
Ficior, Petrache Goiciu sau Vasile Ciolpan (ca să-i
amintesc doar pe câţiva dintre cei mai câinoşi
comandanţi de temniţe politice), care – cu toţii
zdraveni ca nişte tauri, bine plătiţi şi furajaţi,
analfabeţi sau pe-aproape, ascultători de ordinele
primite până la depersonalizare, adevărate brute
prin zel şi vocaţie – reprezentau braţul efectiv al
legii-ciomag, al schingiuitorului apărat de lege
împotriva schingiuiţilor lăsaţi la bunul plac al
fanteziei sale eminamente asasină.
Se spune că însuşi şeful satrapilor de la acea
vreme, l-am numit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, a
fost într-atât de surprins că dinspre Regiunea
Autonomă Maghiară veneau numai deţinuţi
politici de origine română, încât se gândea foarte
serios s-o desfiinţeze...
Iată de ce eu sunt cu totul de partea venerabilului
Gheorghe Dima (născut la Sighet în 1922), atunci
când acesta, în scrisoarea adresată lui Elie Wiesel,
îi răspunde la întrebarea retorică privind
deportarea evreilor din Sighetul anilor 1944, oraş
aflat împreună cu tot Ardealul de Nord sub
stăpânirea maghiară, îi răspunde, prin urmare, cu
o întrebare devastatoare pentru toţi wieselenii,
căci în ea arată acuzator înspre holocaustul roşu
de sorginte bolşevico-iudaică:
„Când ştiaţi că noi (românii, nota mea, G.P.)
suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi
bine la Paris, Florenţa, New-York sau
Washington D.C.?”
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
18
Poeme
Nicolae VASILE
Limba care uneşte
Dragii mei tineri,
colegi de popor,
nu stricaţi ceva
de ce vă va fi dor!
Fără limbă,
nu există popor,
fără limbă,
nu avem viitor!
Nu mai putem încape
în micul sat natal,
vom trece ţări şi ape,
în… satul mondial.
Să fim IT-işti,
să fim artişti,
să cutreierăm lumea,
ca automobilişti!
Dar, din tot ce veţi face,
veţi avea doar un procent,
mai mic sau mai mare,
cât eşti de inteligent.
Cândva, veţi dori
din ceva să fiţi cineva,
ce veţi face, dacă
nu va mai exista?...
Ca români, din ceva,
vom avea mereu tot,
din limba română,
să ne fie al unirii suport!...
Visul din vis
Vis la mal de mare,
unde-am cunoscut iubirea de copil,
atâta că nu puteam să mai respir,
dar și pe cea de om matur,
atunci când căsnicia-ţi dă contur,
ca un destin invers de flutur,
întăi, zbori și te-nveselesti,
și-apoi, tot restul vieții, te târăști!
Dormeam, sau nu dormeam,
în chinurile facerii unui vis,
poate așa se nasc visele în paradis!
Apăruseși, cu o ceată de gălăgioși,
foarte tineri și frumoși.
Unii mă priveau nedumeriți,
alții, păreau a fi, încă, smeriţi.
Așteaptă de la tine să le dai idei,
abia așteaptă să devină zei!...
Măi omule, trezește-te!...
Nu ești bucuros, te văd preocupat,
nu este precum m-am așteptat,
ziceai tu,
strângându-mă în brațe,... scuturat.
Zeul zeilor te-a ales,
ţi-i-a trimis să te ajute,
să te faci înţeles!...
Hm!...
Tocmai, le-am primit pe-astea toate,
nu în vis, ci în realitate,
de la niște oameni, nu niște zei,
așteaptă de la mine să scriu pentru ei,
să le fiu şi saltimbanc și demiurg,
să curg pentru ei, să tot curg,
din amurg până în amurg,
să le dau semințe de vis,
pentru a-şi crea, aici, al lor paradis.
Poţi avea totul şi-n cer şi pe Pământ?...
Să le leg împreună, nu ştiu cum,...
mă bântuie-un gând!...
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
19
Ioan Vasile INDRIGĂU
(Timişoara)
L I M B A R O M Â N Ă
Limba Română trebuie respirată
cu fiecare bătaie a inimii.
Bucurați-vă toți, cei de aici
sau de oriunde,
de aerul înalt
al frumuseții Limbii Române!
Limba Română ați sorbit-o
cu primul supt de la pieptul mamei,
EA vă este în sânge și o aveți
veșnic în izvoare și în apele Dunării.
Bucurați-vă Români
de limpedele Limbii Române!
Limba Română se cere întinsă
pe felii din spice galbene de grâu,
Anafură în sfințite Altare.
Bucurați-vă toți, cei de aici
sau de oriunde,
de gustul Limbii Române!
Limba Română trebuie păstrată
în voi necontenit.
EA nu se vinde și n-are preț.
Români,
de aici și de oriunde în lume,
respirați, sorbiți și împărtășiți-vă
din Sfânta Limbă Română!
T R E Z I Ț I – VĂ R O M Â N I !
Avem tot mai puțini chirurgi într-o săracă
Românie
Și în direct privim neputincioși cum unii mor
Căzând din cer cu niște avioane de hârtie;
Ce fel de oameni suntem ? Ce popor ?
Cum am ajuns să fim atât de indolenți,
De anesteziați și adânc în nesimțire îngropați ?
Mereu găsindu-ne în lume printre repetenți
Și-i de neînțeles cât am ajuns de retardați.
Dar iată că și Vlaicu a mai murit încă o dată,
De astă dată fiind jertfit în Munții Apuseni
Într-o pădure ce încă nu a fost vandalizată,
Și-atât de dragă unor demni români, bravi
ardeleni.
La orele acelea șefii, pitiți prin restaurante
Alături de bacante și-n cercuri de Varani,
La mese îmbelșugate cu vinuri și languste
Puneau la cale planuri ticăloase de golani.
Și încă alți neisprăviți, vasali din turma lor,
Tembeli umflați ajunși în funcții mult prea mari,
În loc să-și facă treaba, să sară în ajutor,
s-au dovedit a fi doar niște jalnici găozari.
De-un sfert de secol nimic n-am învățat,
Parcă am fi rămas niște copii neînțărcați
Și cumpărați cu vorbe, în Cameră și în Senat
Ajung numai jigodii, hoți de țară, ticăloși, ratați.
Sânt țări mai mici decât un colț de Românie
Cu oameni fericiți ce trăiesc bine și corect,
Au legi adevărate, se bucură de viață și se știe
Că sânt în lume respectați, nu-i doare nici în
rect…
Pe-aici ne vor chema cât de curând la vot
Mulțime de Partide cu vorbe dulci și îmbieciuni,
Gândiți-vă un pic , nu vă lăsați prostiți de tot
Pentru că sigur sânt capcane, vechi minciuni!
Treziți-vă urgent români din crunta agonie
Și nu mai fiți încă o dată atât de cascăcioși;
Aveți puteri enorme să ridicați o altă Românie,
Dar mai întâi debarasați-vă de găunoșii ticăloși.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
20
POEZIE
Cristian Petru BĂLAN
IMNUL UNIRII ROMÂNIEI CU
BASARABIA
Din Tisa pân' la Nistru sună...
Al Ţării glas poruncitor:
El se transformă-ntr-o furtună
Care ne-nalţă ca popor !
Porunca Patriei-i sfinţită
De Ştefan Vodă şi Mihai...
E timpul de-a fi re-mplinită -
De-aceea, vin' alături, hai !
Avem un ţel în România
Scris de străbuni cu sabia:
Să-i re-tregim de grabă glia
Redându-i BASARABIA !
Ea- i tot MOLDOVA noastră blândă,
Tărâm de vis şi frumuseţi,
Cu fraţi români plini de izbândă
Şi-ai lor vecini bravi şi isteţi.
Refacem ROMÂNIA MARE,
O ţară demnă-n plin avânt...
Noi, prin UNIRE şi ardoare,
Vom face raiul pe pâmânt !
RUGĂCIUNE CĂTRE MÂNTUITORUL
NOSTRU IISUS HRISTOS
Bunule Iisuse, cu adânci suspine,
Slujitor nevrednic, cad smerit la Tine,
În genunchi şi-n lacrimi, vin şi-Ţi cer iertare
Pentru multe rele şi păcate-amare!
Tu îmi vezi din ceruri orişice greşeală,
Tot ce-i faptă bună, tot ce e negreală.
Dă-mi puteri, Iisuse, să-mi înving povara,
Sufletul să-mi fie ciocârlie vara,
Să mă-nalţ la Tine-n fiecare clipă,
Ca să--Ţi simt iertarea blând cum se-nfiripă.
Îngerii Luminii dă-mi-i sprijinire,
Să-mi arate drumul către mântuire.
Dă-mi tărie vieţii să rezist la toate,
Dă-mi înţelepciune, milă, bunătate;
Dă-mi curaj şi forţă să lupt pentru Tine,
Să-ţi vestesc Cuvântul către orişicine,
Să Ţi-l port cu cinste către lumea-ntreagă,
Să-i ajut pe alţii să Te înţeleagă.
Dă-mi putere, Doamne, dă-mi şi iscusinţă
Să-i ajut pe-aceia frânţi de suferinţă.
Chiar de-o fi ca răii crunt să mă zdrobească,
Legământul Crucii n-o să mi-l clintească !
Pentru toţi duşmanii ce-mi fac aspră soartă,
Bunule Părinte, eu Te rog, mi-i iartă!
Doamne, de la mine nu-Ţi întoarce Faţa,
Ţie-Ţi dărui gândul, inima şi viaţa !
Mila Ta cerească blând să mă cuprindă,
Iar credinţa-n Tine mai viu să se-aprindă…
Binecuvântează robul ce supus e,
Fii slăvit de-a pururi, Bunule Iisuse !
AMIN !
GLOBALIZARE
Din tenebre adânci, impenetrabile,
Ei fac gargară cu conștiința noastră,
Ei ne înfig în trup dejecțiile malefice ale
creierelor lor incandescente;
Ei ne pun în gură zăbale de ghimpi și hățuri
electronice,
dirijându-ne-n turme dezorientate;
Ei ne atârnă de gât fericiri otrăvite de plumb...
Ei dau drumul haitelor de câini hămesiți ale
crizelor elaborate,
să incite etniile mapamondului bulversat.
Ei le adulmecă prăbușirile acestora construindu-le
cavouri pe care să jubileze țopăind pe munți de
valută.
Ei construiesc abatoare electronice de masacrare a
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
21
spiritului uman,
Ei planifică războaie, păci, lideri, victime, eroi,
eroine, cine, unde, când, cum, cât, câți (câți să fie
și câți să nu fie).
Ei proclamă că mulți înseamnă gloată și-s
periculoși, greu de supus; că puțini înseamnă
neputincioși, dar robi valoroși.
Ei cer să fim cu toții aliniați sub firma lor
luminoasă: Corect Politic...
Ei - Big Brother, noi - Small Stupids, idioți
drăgălași și utili...
Ei - maeștri demonici de șah pervers, mânuitori de
regi, de regine, de președinți reeligibili; noi -
nebuni, pioni, cai sterilizați, cu căpestre pe bot;
Ei - planificatori de E-uri, de aspartamuri, de
fluoride, de prafuri tâmpitifere,
Ei - plantatori de antene cu semnale inteligente, cu
energie propulsată și kilobiți liniștitori de spirite
agitate,
Ei ne schimbă pretutindeni macazul destinelor
noastre,
Ei sunt Constructorii Secretoși, fondând Ordinea
Dezordinii Mondiale!
Ei ne transformă în numere cu legitimații de trei
cifre cu cozile-n sus;
Ei ne sapă pretutindeni gropi uriașe, acoperite cu
covoare subțiri de iarbă și flori,
invitându-ne să ne bucurăm de frumusețea lor....
Ei, Ei, Ei - adică... Dânșii!!... Dumnealor!:
Monștri invizibili, ascunși în buncărele de la
porțile infernului!
Iar noi? Noi... până când?
Că-i timpul să strigăm cu voci de trăznet şi
vulcani
ţâşnişiţi din miezu-ntregii Terre încinse de păcate
şi ură, de voi prefabricate:
"Destul, v-ajunge !
Sosit-a timpul nostru-acum !
DESTUL !!"
Radu BOTIŞ
Limba română dintru vechi răstigniri
Limba română
Chivotul neamului meu,
Dintru începuturi,către mereu
Prin ocrotirea divină.
Drumul de veacuri cu sfinţi
Ori veri scăldate-n lumină,
Minuni împlinite care îmbină
Aduceri aminte cu dor de părinţi.
Limba română,crâmpei
Renăscut de sub ziduri de piatră,
Carpaţii,care,spre ceruri arată
Loc de şedere n-au cei mişei.
Lupte,victorii,morminte ades
Brăzdează cuprinsul,speranţa neînfrântă,
Altarele sfinte-n biserici cuvântă
Lumina din suflet străluce intens.
Limba română dintru vechi răstigniri
Îşi cere obolul din cronici de taină,
-Popor de jertfă, prindeţi la haina
Iarăşi mândria cu imne-n simţiri.
Victor ROTARU
LIMBA ROMÂNĂ
Mă tot întreb în simpla-mi existenţă,
Una cu una cum să facă doi?
Precum vorbesc pe ,,sticlă” şi oriunde
Mulţi ,,docţi” ce de gramatică sunt goi!
Corect ar fi ,,o oră”, ,,două ore”,
Nu ,,doisprezece” cum zic cei ,,deştepţi”;
Cum să salvăm gramatica română,
Cu-aceşti inculţi şi cvasirepetenţi?
Necazul vine nu de la ,,prostime”,
Ci de la cei cu multe facultăţi
Făcute, cum nici Domnul nu mai ştie
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
22
Prin ce mijloace sau pe care hărţi!
Stimaţi confraţi, români de pretutindeni
La toţi mă adresez cu mult respect:
Vă rog, nu mai stâlciţi a noastră limbă;
Vorbiţi-o cât se poate de corect!
VATRA ROMÂNEASCĂ
Întoarce-te române;
Întoarce-te acasă,
Căci celor ţări străine,
De tine nu le pasă!
Gândeşte-n a ta fire
Cu mintea-ţi înţeleaptă!
Nu la dolari şi lire
Ci la cei ce te-aşteaptă.
Mămica şi tăticul
Cu româneşti bucate;
Bunica şi bunicul
Cu zile numărate!
Dusul peste hotare
Este un vis , fireşte!
Un ,,Eldorado” care
Nicicând nu se zăreşte.
Munceşti trăgând la coasă;
Nu-n ţara ta natală!
Dar când te-ntorci acasă
Vezi curtea că e goală.
Tătucul şi mămica,
Nu mai le e aminte,
Iar bunul şi bunica
S-au dus la cele sfinte!
Întoarce-te copile
În româneasca-ţi vatră
La cei ce ani de zile
Au pus piatră pe piatră!
ŢĂRANUL
Când spui ţăran să te cutremuri...
El este talpa ce rămâne
Indiferent în care vremuri,
De-au fost creştine sau păgâne!
El este omul ce socoate
Când pune grâul în ţărână!
Pământul pentru el e-n toate
Şi nimeni nu i-l ia din mână.
Trudeşte mult, din zori în noapte,
Chiar dacă arşiţa-l doboară!
Nicicând nu spune „nu se poate”
De este iarnă sau de-i vară!
Îşi duce traiul de milenii
Şi nu-şi trădează legământul,
Ce l-a făcut de-a lungul vremii
Cu carul, boii şi pământul.
Să-i ridicăm, deci osanale
Celui plecat din zori la coasă
Căci din sudoarea frunţii sale
Avem ce pune noi pe masă!
Mariana BENDOU
Limba româneascã
S-a întrupat din veacuri neştiute
Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii
Împodobind-o cu virtutea minţii
Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii.
Şi au numit-o “limbã româneascã”
De la “românul” cel legat cu Cerul
Urându-i viaţã lungã sã trãiascã
Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.
Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în sãrbãtori
Ca pe o mamã, fiicã, sorã;
I-au dãruit proverbe, zicãtori
Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã…
Cu cine poate fi asemãnatã
O limbã rudã cu tot graiul,
Dulce la zis şi binecuvântatã
Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?
Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã
La sânuri blânde şi pe mâini dibace,
Între Carpaţi şi Marea Înneguratã,
Simbol de omenie, crez şi pace!
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
23
Anghel Hotu
Coşmar
Un vis urât, un vis ca un coşmar
M-a transpirat enorm, m-a sufocat.
Eram pe o furtună marinar
Când vasul, violent s-a scufundat.
În coborâre către-al mării fund
Eram înconjurat de peştişori,
Şi m-a străfulgerat atunci un gând
Care mi-a provocat intenşi fiori.
Un gând de a fi înghiţit rapid
De-un monstru subacvatic nevăzut,
Un fapt ce nu era deloc stupid
În lume-aceasta din necunoscut.
Dar n-a fost monstru, ci un grup de peşti
Destul de mari, ce m-au înconjurat,
Şi ca în fabuloasele poveşti,
Flămândul grup, rapid m-a devorat.
Iar visul meu a mai continuat
Văzând într-un năvod cum au fost prinşi,
Apoi, într-un restaurant, la preparat,
Servind ca hrană unor domni distinşi.
În timpul mesei, graţios mâncând
Unul din ei încet s-a ridicat
Spunând, livid şi-aproape tremurând,
Că „peştele acesta-i alterat”.
Coşmarul meu acum mi-a arătat
Că deşi-n vis eram un dispărut,
Consumatorul nu s-a înşelat,
Simţind ceva care i-a displăcut.
Acel ceva ce lui nu i-a plăcut
Era ceva din mine prelucrat,
Care-n acel moment am apărut
În farfurie, metamorfozat.
Deci dispărând, nu mergem în neant,
Ci reintrăm în veşnic circuit,
Şi iată cum într-un restaurant,
Prin avatar, atunci m-am regăsit!
Maria FILIPOIU
La Nașterea Maicii Domnului
În oastea creștină revine sărbătoare
La începutul anului bisericesc,
Sfintei Marii de Dumnezeu Născătoare.
Precum a orânduit Tatăl Ceresc.
Fecioară Preacurată, Maica lui Iisus,
Slăvită-i pe Pământ și-n Rai Dumnezeiesc.
Aleasă-ntre femei, de îngeri mai presus,
Ajută pe cei ce-n credință viețuiesc.
Sortită să mă nasc la sărbătoare,
Când Maica Mântuitorului s-a născut,
Numele Maria purtând cu onoare,
Pe calea vieții mi-a fost pavăză și scut.
Pe roi de gânduri scriu mesaj înălțător
La Nașterea Sfintei Fecioare Maria,
Că în truda vieții mi-a fost de ajutor,
Când suflet lăcrimând la Domnul se ruga.
Când rugam Preasfânta, pașii să-mi îndrume,
Forță și tărie îmi dădea-n ființă.
Iar Duhul Său m-a însoțit prin lume,
Cu slavă îi trimit recunoștință.
Din lăcaș de-nsingurare sufletească
În versuri las grăitoare mărturie,
Cu obiceiuri din lumea creștinească.
Pe-a vieții cale, moștenire să fie.
În zi aniversară, din suflet smolit
Fac rugă Preasfintei, să-mi ia soartă crudă
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
24
Și-un dram de noroc să-mi dea în destin sortit.
Cu izbânda speranței pe-a vieții trudă.
Pentru pătimire din sufletu-mi pribeag,
Revărsată în a sorții menire,
Că parte n-am avut de ce mi-a fost mai drag,
Las ploaia gândului să-mi inunde privire.
Să-mi pot alunga coșmar de neputință
Din viețuirea cu visuri efemere,
Nădăjduind în miracol de credință,
Voi duce speranța-n veșnica tăcere.
Puțin câte puțin murind în orice zi,
Cu lacrimă de tuș las zestre de idei,
Cititorilor, când amintire va fi
Raza gândului revărsat din ochii mei.
Că doar o cruce va sta să amintească
De soarta viețuirii mele pe Pământ,
Aș vrea să dăinuie zestre sufletească
De har dumnezeiesc, dincolo de mormânt.
8. Septembrie
Din volumul ,,Tradiții creștine și ritualuri
populare românești"
La Înălțarea Sfintei Cruci
La Înălțarea Sfintei Cruci,
Când curge mustul pe butuci,
Cu har cinstește soborul
Pe Iisus Mântuitorul.
În recviemuri cântă sfinți,
La Hramul Crucii dintre Cruci.
Preoți înalță cântare
La a Crucii Înălțare.
Slăvite sunt patimi sfinte,
De duhovnic sau părinte,
Cum Iisus a fost chinuit
Și pe crucea Sa răstignit.
Cu botez de creștinire
Se face mărturisire
În Preasfântă Trinitate,
Când case sunt botezate.
Iar de faci în rugăciune,
Semnul de închinăciune,
Minune se-nfăptuiește
Și credința-n suflet crește.
Când omul din lume pleacă
Fără să se mai întoarcă,
Cruce pe mormânt veghează
Și nume pe ea păstrează.
Spre a morților cinstire,
Crucile din cimitire
Cu busuioc se-mpodobesc
Și morminte se primenesc.
Toamna, frunza-ngălbenește,
Semn că, vara se sfârșește.
Strugurii sunt buni de cules
Și dragul inimii de ales.
La o răscruce a vieții,
Simbolul creștinătății
Călăuzește spre bine,
Când se reunesc destine.
Sărbători sunt venerate
De la naștere la moarte,
Prin semnul creștinătății,
Simbol al vieții și-al morții.
14. Septembrie
Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri
populare românești"
Corneliu CRISTESCU
PODUL LUI APOLODOR
Dunărea, pe la Drobeta, curge molcomă şi-agale,
Iar întinderea de ape, udă tot ce-i iese-n cale.
Malurile ei stâncoase se apropie-ntruna,
Hotarele de pe maluri tânjesc, parcă, să-şi dea
mâna.
Dunărea aici desparte, dar tot Dunărea uneşte
Pe cei ce vorbesc în sârbă, cu cei ce zic
româneşte.
Aşa este acum, fireşte, altfel a fost în vechime,
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
25
Dunărea-ar putea să spună, dar nu poate să
exprime!
De-ar putea să povestească, câte nu ar putea
spune,
Despre dacii din vechime, geto-daci sau un alt
nume,
Cei sortiţi să se înfrunte cu armate de romani,
Venite să-i cucerească sub comanda lui TRAIAN!
TRAIAN NERVA, Mare Preot şi Tribun,
Popoare ce-i stau-mpotrivă, rând pe rând, i se
supun.
Pentru-a cuceri pământuri, bogăţii şi-un-ntreg
norod,
TRAIAN NERVA, la Drobeta, construi un mare
pod!
Peste care, trecând ISTRU, centurioane de romani,
Au supus această ţară, peste o sută de ani!
Toate astea au fost să fie, aşa s-au şi petrecut,
Peste podul de pe ISTRU, Împăratul a trecut!
Că se ştie, până astăzi, din podul lui APLODOR
N-a rămas deasupra apei, decât numai un picior,
Ce tronează aici de veacuri, ca un semn de la
romani,
Pe acest pământ al nostru, de vreo două mii de
ani!
Oare ce simbolizează? Oare ce mai vrea să spună
?
Neclintit, semeţ şi mândru stă în PATRIA
ROMÂNĂ!
Este el un semn de-acela ce se pune la hotar,
Sau împarte timpu-n două, între dulce şi amar?
A fost un sfârşit de eră sau un început?. Se
poate....
Borna-piciorul de pod e SEMN de LATINITATE!
Este semnul din istorii, este un certificat
De-a românilor născare, de TRAIAN, însuşi,
semnat!
Iar apoi, întors la ROMA, când TRAIAN s-a
returnat,
O simbolică COLUMNĂ, APOLODOR a durat.
Mărturii de peste veacuri, o COLUMNĂ şi un
POD,
Două documente-n piatră, pentr-un românesc
norod!
Andreea Elena ION
TIMPUL
Ceasul bate încet,
timpul se grăbeşte
şi nu ştiu dacă ploaia,
aici mă mai găseşte,
ori mă duc spre zări,
cu trupu-mi aşteptat…
Nu mai ştiu, de stau,
ori… dacă am plecat !
Nu mă-ntreba…
Nu mă-ntreba, copile,
de ce e trist şi rece,
ecoul… fără tine.
Nu mă-ntreba de ce
mi-e tot mai dor de viaţă,
când te văd jucându-te
de-a omul.
Nu mă-ntreba
nimic, îngere!
zâmbeşte călătorului trecător
şi întinde-ţi braţele
spre umbra mea prelungă…
AI VĂZUT COPACUL?
Ai văzut copacul din livadă,
cât de frumos arată înverzit,
când mugurul devine floare
şi rodul este izvodit?
Ai văzut cum este, toamna,
copacul multicolor,
cum frunzele-i coboară
uşor, în lumea lor...
Ai văzut copacul, iarna,
cât e de singur şi de trist?
Dar zăpada îl îmbracă
cu năframe albe, de vis.
El stă cuminte, aşteptând,
să vină o altă primăvară,
să mai treacă încă o vară,
o toamnă şi apoi... altă iarnă,
iar anii să se cearnă încet,
peste copacul din livadă!
SCRISOARE
Mi-aduc aminte cum visam în somn
cerurile care priveau neobosite
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
26
la gândul meu, tot învechit,
cu miros de smirnă şi de busuioc.
Ţi-ar fi stat sufletul în loc
dacă ai fi văzut ce zare albastră
îmbelşuga toamna cu buburuze
şi clopoţei de argint.
Nici îngerii nu se topeau în frunze
coborând dezaripaţi în colţul meu cu vise,
nici ploile nu-mi mai băteau la poartă,
nici Dumnezeu nu mai striga.
Numai cuvântul, dornic de ispravă,
se trezea, parcă amorţit,
şi pleca hai-hui prin lume
să vadă ce a mai risipit vântul
bătut de soartă,
plecat şi el, din umbra de zenit.
O, de câte ori i-am spus să stea în
locu-i, liniştit,
că pentru oameni nu este pregătit,
dar el… el nu asculta de mine şi pleca,
mereu grăbit!
ANTHONIA AMATTI
Drum de toamnă
Frumoase-s potecile pierzându-se în nesfârşit…
Aşa imaginăm la început viaţa;
Ne bucură şi-al Toamnei de aur colorit,
Nici ridurile nu ne întristează faţa.
Iată că brusc apare-o cotitură
Plină de bălării şi gropi ascunse
Nu ştim să ocolim stratul de zgură
Ajungem în poieni cu aripi smulse
Nu mai putem zbura, visând la rogvaivul
Ce apărea mereu după furtună
Nu mai pot înghiţi nici sedativul
Iubirii-prevestind o vreme bună
Azi mergem, silit, pe o cărare
Ce-a început de nicăieri şi duce spre niciunde
Şi-o caută toamna singur fiecare
Prin umbra nopţii- doar o stea pătrunde…
Pilda crinilor
Dacă ai zidit – cu greu, în ani de muncă, o casă
Ea poate fi oricând dărâmată de o calamitate.
Dacă ţi-ai întemeiat cu grijă
şi perseverenţă o familie
Ea poate fi oricând distrusă de o tragedie,
un capriciu sau un neavenit…
Dacă ţi-ai sacrificat energia şi harul unei profesii,
O poţi rata oricând printr-o boală,
o lege, o impostură
Rămâne pilda crinilor biblici
Niciun rege n-a fost mai frumos înveşmântat
Deşi ei, crinii, n-au făcut altceva, decât să se lase
în grija Domnului!
Florian SAIOC
îndemn
să-mi citiţi în tihnă versurile rândurile
ca şi cum mi-aţi pipăi cu vederea simţurile
gândurile
astfel vom ridica poate viaţa noastră bună ori ne-
bună
la pătrat sau la cub trăind-o împreună
prin versul meu molcom sau iute de foc
cred că ne-am putea trăi retrăi reciproc
vieţile într-o spirituală comuniune
ce ziceţi de două minuni într-una minune?
Timpul
timpul vine înfulecă digeră totul
şi pleacă
lasă în urma lui elementele-
cumplită lighioană e timpul mereu nevăzut
nepipăit măiastră pasăre
ascunsă e timpul ne facem culcuş
sub aripile sale sub care adormim
ne-om mai trezi la capătul
timpului să urmărim cu atenţie
ce spun Calendele
fuga
mi-aduc aminte de-o fugă nebună
băteam în goană cercul meu care
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
27
cândva strânsese butucul unei roţi de car
fuga aceea cu cercul trece şi astăzi
prin sufletul meu în sensul curgerii
timpului cu copilăria cu tinereţile
mele cu tot iar cerul acela parcă
astăzi m-aleargă mai tare
şi nu mă mai pot ţine după
el-afurisitele astea de picioare
au pus vremea în paranteza lor
calcificată
acuarelă
în viaţa mea toate culorile aproape
toate au fugit către gri s-au ascuns în gri-ul acela
care poate
îngurgita toate culorile sau pur
şi simplu au devenit incolore
un pictor mi-a spus cândva că albul
şi negrul nu sunt culori dar viaţa
dar moartea or fi
pictorii însă nu mai
pictează cu ele aleargă mereu zi de zi
spre roşu spre-albastru spre galben
spre verde spre gri
tristeţile-bucuriile
tristeţile se lipesc mai greu de sufletul meu
dar când o fac rămân neşterse peceţi
bucuriile vin însă şi pleacă iar urmele
lor dispar ca urmele paşilor de pe
nisipul vânturat de Simun
între bucurii şi tristeţi
se-ntinde un fel de pustiu-
cactuşi vipere vipie
fata-morgana-viaţa-i foarte zgârcită
cu toţi moartea se-ntinde
galbenă cât ţine pustiul
alternanţă
iubirea ah iubirea
-nu i-ar pieri răsadul-
pe unde vede raiul îşi năpusteşte iadul
şi iadu-i de folos că arde putregaiul
să alterneze iadul de-a pururea cu raiul
mereu eu între ele mi-am dus o viaţă traiul
a fost şi pentru mine probabil un noroc
că n-am căzut alături ci între-la mijloc-
şi n-am avut ca alţii de nici-o parte-a lor
vreo pilă-cum se zice-sau vreun mijlocitor
invalidul
aşa e timpul pare că bălteşte
sau se repede ca o vijelie
în urmă cu decenii nebuneşte
m-a smuls ca bruta din copilărie
mi-a scrijelit pe frunte pe faţă câte-un rid
iar ţâncul de atunci şi azi e invalid
Poezii din vol. „La capătul Timpului
(Edit. MĂIASTRA Târgu-Jiu-2014)
Marian ILIE
Copac
Eu sunt seva acestui copac
Nu simţiţi?
Curg prin vinele lui ca-ntr-o moară
Negri zimţi
Parcă vor să mă tragă afară
Dar voi ştiţi
Lemnul meu eu nicicum nu-l dezbrac
Stai copace al meu fii fălos
Verde fii
Înlăuntru-ţi nu-i loc de dezastru
Mă spetii
Să-ţi acopăr fiinţa cu-albastru
Şi-nfrunzii
Străbătând Universul de Jos
Dacă-n scorbura ta am păcat
În frunziş
N-o să fie să-ţi vin cu păcate
Ci pieptiş
Întru frunzele tale rotate
Pe furiş
Eu împlânt fulgerări de neant
Cântec de frunză
Frunză verde-a mea de altădată
Ce-mi foşneai pe trup ca-ntr-un copac
Cum mai simt eu lumea asta-n roată
Dacă tu mă laşi aşa sărac
Foaie verde frunză - zic - din crânguri
În descălecat portocaliu
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
28
N-am mai fost nicicând atât de singur
Şi atât de stors - de când mă ştiu
Şi zic frunză care cazi în goluri
Peste muşchii ce-au săpat fântâni
Cum mai bat eu calea cu ocoluri
Să mă lăcomesc de dintre sâni
Şi iar verde - zic - de frunză suptă
Într-un anotimp de năruiri
Cum să mă urnesc să plec la luptă
Când sub ochii mei tu te răsfiri
Frunză verde foaia mea cea albă
Adăpost de joc de-a v-aţi ascuns
Ai ajuns să mi te frângi sub talpă
Şi să te înnăbuş am ajuns...
Bulgăre gingaş de conştiinţă
Azvârlit de îngeri în răsfăţ
În grădini cu ramuri ce se-ntind să
Mă-nvelească-n frunză cum m-agăţ
Reaşez în mine Universul
Grăunţos ca pulpa de gutuie
Şi-mi reverberez în frunză Crezul
Alungând miroazna de tămâie
Mă tocmesc cu vântul şi lumina
Să mai bată-n trupul meu eteric -
Cade frunza de pe el iar mâna
Parcă-mi şterge-o filă de-ntuneric
Noaptea asta
Noaptea asta trupul mi-l împart cu tine
Şi-l scăldăm alene într-un praf stelar
Sufletul îl ungem cu alint din imne
De trecut pustiul - iarăşi - iar şi iar...
Trupul tău - uitatul - te trădează tremuri
Simţurile-ţi strigă-n spaţiul lor cel vast
Ai visat incendii ai sfinţit totemuri
Desenând pe ceruri zbor iconoclast
Cum să scapi de ampla sinusoidare
Cursă-n galaxia ce-ţi ţâşni prin pori
Brâul său fotonic cetluit de soare
Te-a atins pe buze şi ţi-a dat fiori
Cosmosul din tine însuşi trepidează
În pulsări trăite ca închipuiri
Când pândim arhangheli duşi către amiază
Să sloboade-n lume vântul ce-l respiri
Iar în noaptea asta-n care-ţi simt Întregul
Ca pe mine însumi respirând cuminte
Zborul meu alături ţie n-are reguli
Simte cine crede, crede cine simte...
De prea mult trecut
Nici trucată viaţa îndeajunsă nu mi-i
Ori negustorită în vreun târg banal
Nici pe-o galaxie n-aş da blându-mi cal
Vină - cum zic magii - chiar Sfârşitul Lumii
Curge Timp în urne - o alunecare
De pământ din coasta ce-ntrupă femeia
Desfid proorocirea magilor aceia
Şi îmi port trecutul la oblânc - călare
Zilele cad oblic - le primesc cu rugi
Calul sur mă duce spre dumnezeire
El ştie poteca desenată-n spire
Şi urcăm aievea amândoi - năluci
Vor mai fi izvoare unde n-am ajuns
Ceruri vor fi încă de bătut la trap
Tresărim arare la câte-un blow-up
Unde Timpul taine îşi va fi ascuns
Undeva deasupra spaţiului ştiut
Mânji din alte evuri iarba vânturându-i
Fac popas o vreme gândul să-mi orândui
Şi să-mi scutur trupul de prea mult trecut
Nedea MĂRIOARA
Şi va veni o zi…
Si va veni iar vremea-n care
Chiar stelele cu tălpi de lună,
Ne-or amăgi pe fiecare,
Cu sărutări de mătrăgună.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
29
Si va veni o noapte- albastră
Când dezgoliţi pe trandafiri,
Vor naşte mugurii-n fereastră
Pe creştetul atâtor miri.
Si vor veni iar vremuri bune,
Când vei dori de-atâtea ori,
Ninsorile să ne cunune
In pântec de privighetori.
În munţii Carpaţi
Ce bine-i aici în munţii Carpaţi
Cu urşii bruni şi cerbii lopătari !
Să simţi mireasma pinilor miraţi
De libertatea câtorva sitari,
Ce îndrăznesc să spargă calmul nopţii
Si liniştea vacantă din trifoi.
Când dealu-şi dezveleşte copţii
Dovleci cu miezurile moi.
Să vii aici, în murmur de izvor
Să simţi răcoarea sărutându-ţi faţa.
Ai să te vindeci singur de-orice dor,
Şi-ţi vei dori să vină dimineaţa,
Cu melcii încălţaţi în struguri verzi,
Cu gărgăriţe punctiforme roşii,
Si să te-nţepi în coarnele de iezi,
Şi-n loc de ceas, s-asculţi cântând cocoşii.
Timpul, ca o pradă
Timpul, ca o pradă
Muşcă insolent,
Din umărul orei
Castru somnolent.
Timpul ca o pradă,
Timpul incolor,
Fură din acvarii,
Visul acrospor.
Timpul ca o pradă,
Timpul abiotic,
Leagănă secunde
În frunziş hipnotic.
Timpul ca o pradă,
Timpul abjurat,
Va rămâne-n timpuri,
Tot neconjugat.
Ion Ionescu Bucovu
ritual de toamnă
hai să ne luăm de mână
şi să fugim prin toamnă
cu amintirile strânse buchet,
ne scânteiază ochii de fericire,
tu o icoană, eu un profet.
hai să ne recitim poemele vieţii
şi să ne amintim cum a fost,
să n-ascultăm ce ne spun poeţii,
noi am trăit un vis la restant-post.
tu veneai de departe,
din visele mele,
erai iluzia ce mi-o doream,
eu veneam de neunde,
din gânduri rebele,
din lumea de vise ce mi-o cream.
deschide întâiul poem
al dragostei noastre
acum când toamna
hoinăreşte prin noi
şi udă cu lacrimi o floare
din glastre,
nostalgice gânduri
prin vânturi si ploi...
saturn îmi trecuse prin zodie viaţa
şi cripta din mine privea către cer,
natura, săraca, schimbase iar faţa
şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer.
deşi era toamnă, o toamna de vise,
stele si lună si cerul rebel
dansau printre noi ca dulci paradise
când ţi-am pus pe deget primul inel.
am uzurpat totul în toamna aceea
şi m-am ascuns în inima ta,
atunci am văzut ce-nseamnă femeia,
ce patimi şi vise ascunde în ea.
sună timpul a iarbă de toamnă,
trupurile noastre pierdute-n candori,
s-au ridicat a nu ştiu câta oară,
prin universul plin de culori.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
30
hai să ne luăm de mână,
iubita mea doamnă,
corpul tău cald e în palma mea
să facem din vise poeme de toamnă
ce se topesc ca fulgii de nea…
se duce satul
în satu-n care m-am născut
mai sunt acum câţiva ţărani,
din ce în ce o duc mai greu,
împovăraţi şi ei de ani.
şi râul a secat pe albii
şi sălciile s-au uscat,
prin case umblă magaoaia,
se duce satul… şi-i păcat!
se duce satul în trecut,
cu mioriticele doruri,
ţăranii s-au predat pe scut,
jucându-şi ultimile roluri.
se duce satul şi-i păcat,
cu el se piere doina, dorul,
la poartă toţi au pus lăcat,
prin curţi a inundat mohorul…
şi cimitirul doarme trist
de cruci şi de morminte vii,
păzite doar de bietul Crist
prin bălăriile pustii...
Lucia Silvia PODEANU
Vândută pe nimic
Nicăieri în lume
nu s-a vândut mai uşor:
cer, aer, pământ,
limbă, credinţă, fecior.
Fiecare venit a cumpărat
cât a vrut pe nimic
A plătit doar sperţul
Unor oameni care
s-au erijat în vânzători
-în ciudate împrejurări-
şi care, fără neruşinare,
au vândut ceva
ce niciodată
nu le-a aparţinut.
Aşa trăitorii acelui spaţiu
s-au trezit în vatra
moştenită de la străbunici
că nimic nu le mai
aparţine de drept aici.
Că în pământul lor
Cel bun şi sfânt
Altcineva e stăpân.
Toleranţa este la un moment dat,
Prostie de neimaginat,
sau pur şi simplu trădare.
Să opreşti plânsul
Azi în lume nu e nici un gând,
Iar tu n-ai să scrii nici un cuvânt,
Ai să stai în neagra sărăcie
Şi-ai să plângi ca un înfrânt.
Dar cu cât plânsul e mai amarnic,
El în groapă te va scufunda.
Să-ţi opreşti, mai bine, plânsul grabnic
Şi să cauţi cum vei rezolva.
Nimeni pentru tine-n lumea asta
Pe tăvi nu-ţi va oferi,
Cum să îţi scapi viaţa de năpastă,
În care vei fi.
Înecat în mlaştini până-n gât,
Ai să tragi în piept aer mai mult,
Şi-ai să cauţi poarta de ieşire,
Spre liman şi spre izbăvire.
Nu uita că Dumnezeu îţi dă.
Dar în traistă n-are cum să-ţi bage.
Între atâţia care în lume cer,
Gestul n-are, în aceiaşi clipă,
cum a-l face.
De aceea lasă plânsul prost.
şi gândeşte-te cu rost.
Gândul de aceea ţi-a fost dat
Să învingi în viaţă! Doar,
Dac-ai luptat!
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
31
Poezii și povești pentru copii
Maria FILIPOIU
Nostalgia satului
- sonet pentru copii -
Când mi-e dor de satul natal,
mamei îi trimit scrisoare.
Că aștept vacanța mare,
după fragi să colind pe deal.
Ca să-mi mai potolesc dorul
voi sta să ascult ciobănaș,
cum doinește din fluieraș.
Și cum susură izvorul.
Mamei dragi îi trimit gânduri
de la fiica sa Mărie,
ce cu dor stropește rânduri.
Dar dorința-i nostalgie
ce se pierde-n orizonturi,
cu visul copilărie.
Dor de satul natal
- pantum -
Pe vis înaripat pun dorul inimii,
să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal,
în primăvară, când înfloresc salcâmii.
Cu balsam de tei să-mi scalde visul real.
Să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal,
pe vis înaripat pun lacrimă de dor.
Cu balsam de tei să-mi scalde visul real,
ce-n suflet îl port cu dorul părinților.
Pe vis înaripat pun lacrimă de dor,
să revăd livada, când înfloresc pomii.
Că-n suflet o port, cu dorul părinților,
ce s-au îndepărtat în trecutul vremii.
N-am să văd livada, când înfloresc pomii.
Copacii s-au uscat, când au îmbătrânit.
Și toate au rămas în trecutul vremii,
amintiri ca părinții care au murit.
Ca pomii s-au uscat, când au îmbătrânit,
arbuștii de liliac și iasomie.
Amintiri sunt, de când părinții au murit
și grădina casei au lăsat pustie.
Florile de liliac și iasomie
în primăveri le ud cu roua din priviri.
În grădina casei rămasă pustie,
cu lacrima dorului îmi scriu amintiri.
Prof Stela Cerneanu
Pufuleţ
E mic, dar inima-i atât de mare,
Că-ţi umple sufletul de soare.
Pufos şi alb, cu ochi ca bob de rouă,
Te mângâie, divin, cu labele-amândouă.
De dormi, respecta somnul, dar uşor,
Ţi-atinge fata, sforăind cu dor.
De-l mângâi pe blănita lui curată,
Te răsplăteşte cu-ntinsori deodată.
O! Suflet mititel şi binecuvântat,
Aduce mulţumire, Celui ce te-a creat.
Elogiu naturii
Natura, rai ceresc, pământenit
Slavă Celui ce te-a croit.
Eşti Templu maiestos, pe veci
Şi farmeci drumuri şi poteci.
Un cer albastru, înstelat,
Deasupra unor munţi ne-ai dat
Câmpii mănoase ai întins,
Peste cuprinsul zării, necuprins.
Iar codrul, în mantia răcoroasă,
Te face să te simţi, la tine-acasă
Din vremuri vechi, a fost o gazdă primitoare
Celui sărman, ce n-avea loc sub soare.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
32
Şi păsări cântătoare măresc cu vraja lor,
Frumosul din natură,ce mângâie uşor.
Pe plaiurile Terrei, ai semănat cu dor,
Flori multicolore, ce mângâie uşor.
Pământul l-ai brăzdat uşor,
Cu ape somnoroase, ce cânta-n drumul lor.
Natura! Tu, pe veci Regina,
Tu dai licoarea ce alină.
Decor de toamnă
Ţipăt scurt, de păsări călătoare,
Ce se-ndreaptă către tari cu soare,
Îţi pătrunde sufletul stingher,
Fiindcă zilele senine, pier.
Toamna-ntinde braţe noduroase,
Peste dealuri şi câmpii mănoase.
În suita-i rece, triumfală,
Vântul bate în rafală.
Aducând frunzele reci,
Peste dealuri şi poteci.
Ploaia rece şi-ndelungă,
Mătură şi frunză-n dungă.
Bruma-n haina argintie,
Se aseară cu trufie,
Peste câmpul ars de soare,
În zile dogoritoare.
Cerul plumburiu şi dur,
A pierdut seninul pur.
Păsări negre, croncănesc,
Vremea rea, o prevestesc.
Florile se sting uşor,
Fiindcă e menirea lor.
Carla Francesca SCHOPPEL
Omul
Pe podul şi drumurile palmei sale
umblă amprente de carne crudă,
sârme ghimpate îi ţin braţele
de-a stânga şi de-a dreapta pieptului
ca într-o fortăreaţă.
Din spinare îi cresc picioare de vânt,
cum creşte-n ghivece ploaie sau lumină.
Strigătele şi şoaptele îi răsar din gură
ca veşnicia răsuflării şi a numelui,
purtând pe umeri umbre
şi-n creştet plete de gânduri fade.
Rămas-bun
Apele mele au făcut dragoste cu apele tale,
muşcându-ţi vegetalul şi valurile
când domoale ca ceaţa gândului
când sălbatice ca lumina.
Undele noastre au măcinat ţărânile Nicăieriului,
îmbrăcând corpurile de aer ale lumii
întâi mate ca globul de sticlă al ochiului
apoi lucioase ca talpa lacrimilor.
Apele mele înghesuite îndărătul neantului
stau ca scutul pe umărul cerului:
te-nghit şi te scuipă,
te-absorb şi te repetă ca ruga.
Cu valurile ca o carne abandonată,
cu ţărmul- frunte îngândurată
să-mi dormi în creste tăcute de spumă
pururi luminat de cercul zborurilor.
În prelungirea timpului
Trupul meu se întinde ca un pod şubred
între cer şi pământ
cu dalele scârţâind a boala morţii,
cu crăpăturile ca nişte ochi orbecăind spre lumină.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
33
Trupul meu învaţă să se întindă
ca o coloană a cerului
înghiţind seva numită credinţă,
adulmecând prin stufărişul zilelor
ca o amintire ce trage să moară.
Trupul meu îşi înfige rădăcinile-n apă
ca o tulpină care glisează
între hrana Pământului Mamă
şi pieptul lichid al negăsitului Tată.
Timp vinovat
Atârn de limba ceasului
ca o salivă a amintirilor netrăite.
Din arabescurile feţei
se întrevăd surâsuri de piatră
şi busturi de fiinţe imaginare.
Vlăstarii pleoapei şi tăietura gurii
cuibăresc peşti morţi,
biete rămăşiţe ale unei iubiri ticăloase.
Din întâlnirea noastră
- măduvă de spumă şi valuri
ce-a adus laolaltă jumătăţi de aştri căzuţi-
amintirile înfloresc acum mucegai.
Pulpa-mi este bolnavă de vină,
părţile ruşinoase se retrag ca umbra spre Centru.
(Refuz aceste eclipse şi răni ale cărnii defecte)
Dar timpul se pierde în vene,
susură vină, chemare,
până devine sieşi de negăsit
iar tu mie de neamintit.
Travaliu
În palatul gurii se-ncheagă amintirea pielii tale,
împingând ca o limbă de ceas cadența timpului
interior.
Evoc în oglinzile apelor vizita siluetelor noastre,
mimând plăceri a căror unică limită e veșmântul.
Te chem să răsari, ca zeul, din ape
dar îmi retrag în absență malurile de cuvinte.
Tu te întinzi, atunci, grabnic ca valul, să mă
parcurgi
căci stă-n definiția ta să te-apropii.
Te-am crestat emblemă în barca pieptului,
foste îmbrățișări amintind încă simptomul căderii.
Imitând mersul pe vârfuri spre țesătorul de sorți,
îmi rămâi legat de lume,
purtând semnificațiile istoriei noastre.
PROZĂ
Adrian Nicolae POPESCU
Patruzeci de minute de punctualitate
(urmare din numărul anterior)
Ajung în gară…O linişte desăvârşită
păstrată de puţinii oameni de pe peron. Un
sentiment de neprevăzut îmi răsări în suflet,
îndrumându-mi paşii spre ghişeul de informaţii…
- Fiţi amabilă, la ce oră soseşte
acceleratul de Timişoara Nord?
- Patruzeci de minute de la ora
sosirii…întârziere datorită
restricţionării vitezei…
Patruzeci de minute! Şi fusesem chiar mai
mult decât punctual! Pentru prima oară încerc
condiţia celui care aşteaptă, nu a celui aşteptat.
Mă adaptez, îmi aprind o ţigară şi din echivalentul
valoric al berii neconsumate la târg îmi cumpăr o
răcoritoare…rece! Conştientizându-mi meritul, o
savurez discret până la ultima picătură.
Încă treizeci şi cinci de minute…o veşnicie
pentru un neavenit în taina răbdării…Pe bancă,
alături de mine, un bătrânel cu nevasta lui beau
câte o “Suceava blondă”…rece! Două frunţi arse
de soare, cu mâinile crăpate şi uscate de coada
sapei, îmbrăcaţi în haine domneşti primite de la
neamurile de la oraş,
- Da…o să avem grâu frumos anu‟ ăsta,
femeie!
- Să dea Domnu‟!
- E bună şi căldura asta, da‟ după atâta
căldură tre‟ să plouă măcar vreo trei
zile întruna, că altfel se usucă tot ce-i
verde…
- E liber scaunul acesta?...întrebă o
doamnă firavă, cam la vreo cincizeci
de ani.
- Da, doamnă dragă…e liber!
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
34
- Vai, mă scuzaţi…v-am lovit! N-am
văzut cârja!
Într-adevăr, bătrânelul se ajuta la mers cu
o cârjă. Neatenţia doamnei îmi arătă că bărbatul
avea un picior bandajat, acoperit cu un ciorap gros
de lână.
- Nu-i nimic, doamnă…nu doare…
- Da‟ ce-aţi păţit, dacă nu e cu supărare?
- Eh, am călcat strâmb prin arătură şi l-
am sucit. Da‟ de-amu‟ trece. Bine că
nu-i rupt. Mi-i cald cu colţunu‟ ăsta de
lână, da‟-l port că-i gros şi nu se rupe
repede când merg…Aşteptaţi
Timişoara?
- Da, trebuie să-mi vină copiii…Da‟ am
auzit că întârzie patruzeci de minute.
Matale la fel aşteptaţi?
- A, nu…noi am venit la Iaşi la nişte
neamuri şi le-am adus câte ceva şi lor,
că nu-i frumos să vii cu mâna goală. E
foarte greu la oraş…Dacă nu ai bani,
nu prea ai cum să trăieşţi. Zicea
nepotul ăsta al meu că întreţinerea pe
iarnă l-a ajuns cam două milioane
jumătate pe lună. De unde, doamnă
dragă să plătească dacă au fiecare câte
un milion trei sute pe lună şi mai au şi
doi copii la şcoală? Şi nici pământ nu
au…Îi mai ajutăm aşa şi noi, oleacă,
cum putem.
- Da‟ oare de ce întârzie?
- Din cauza căldurii…
- Nu cred…am auzit că s-a surpat ceva
iar la Vatra Dornei, la fel ca anul
trecut!
- Nu! Sigur căldura e de vină…S-au
dilatat liniile şi s-au încins, iar ca să nu
fie accidente au redus viteza…
- Aşa să fie?
- Credeţi-mă, doamnă dragă…eu am lucrat
o viaţă întreagă la C.F.R-eu, la întreţinere.
Vagoanele şi locomotivele…Şi nu erau ca acuma
Diesel sau pe curent…nu, erau pe aburi! Iarna, pe
gerurile acelea, încălzeam în pauza de masă
mâncarea la aburul locomotivei! Da, doamnă, aşa
era…
Am plecat de acasă la optsprezece ani!
Nici nu-i aveam împliniţi…Dintr-un sat din
judeţul Botoşani, comuna Avrămeni dacă aţi
auzit…Tata era om gospodar şi bogat, avea
hectare de pământ, tot atâtea câţi ani aveam eu
când am purces în lume…Nu le munceam noi
singuri, aveam în tot anul oameni la clacă. Şi la
prăşit păpuşoiul...şi la treierat…şi la cules. Da‟ au
venit comuniştii la putere, iar noi am fost
consideraţi chiaburi! L-au luat pe tata şi l-au ţinut
vreo treizeci de zile la beci...până la urmă, i-au dat
drumul…da‟ pământul şi animalele le-au luat la
colectiv.
Am zis atunci că cel mai bine e să-mi
găsesc un rost în lume, în altă parte şi să-mi caut
ceva de lucru. Tata, nu şi nu!...Că „lasă că ne
descurcăm noi, cum ne-am descurcat şi până
acuma”; că „unde pleci tu în lume de unu‟ singur,
când n-ai nici optăşpe‟ ani?”; că „nici armata n-ai
făcut-o şi nici n-ai prea multă şcoală”…din astea,
cum sunt părinţii…Şi bine am făcut că nu l-am
ascultat! Am făcut cum m-a tăiat capu‟ şi a fost
foarte bine. Când am tras poarta după mine, i-am
spus tatei aşa: „Nu vin acasă până nu am să am o
slujbă şi o să am în buzunare bani câştigaţi din
munca mea!”.
Şi am plecat…Am luat cu mine un sac de
vreo treizeci de kile…am pus în el şi haine mai
domnoase şi haine mai rupte…Am spus că orice
voi găsi de muncă, aceea voi face! Dacă voi fi
măturător, doar n-oi putea să mătur în cămaşă albă
şi cravată, nu? Am mai pus nişte făină, un ceaunel
aşa, mai mic…n-oi şti unde mă prinde noaptea şi
ca să am să-mi fac o mămăligă, până oi avea bani
să-mi cumpăr singur o pâine.
Am ajuns la gară…încotro s-o apuc eu,
încotro s-o apuc? Zic: „Măi, Bucureştiul e mare,
acolo se construieşte tot timpul. E nevoie de
oameni pentru asta…oare n-ar fi bine s-o apuc eu
spre capitală?”. Aveam doar bani de bilet…Am
mers la şeful de staţie şi i-am spus aşa: „Vreau un
bilet de tren până la capitală, da‟ să merg cu un
singur tren, nu să oprească pe undeva şi să
trebuiască să schimb…”. Eram eu mic, da‟ ştiam
cum să pun problema! Mic, da‟ descurcăreţ foc!
Şeful de gară m-a trimis la ghişeu, că de acolo se
cumpăra bilet şi să nu-mi fac griji că până la
Bucureşti ajung fără să schimb trenul.
- Aoleu, picioarele mele..au amorţit…se
ridică de-a dreapta bătrânului femeia
care i-a fost alături o viaţă de om. Făcu
câţiva paşi şi puse mâna streaşină la
ochi, uitându-se peste linii la fel cum
se uita peste ogoare…
- Ce, te uiţi să vezi dacă-i bun
păpuşoiul? Amu‟ dacă tot te-ai ridicat
ţine douăzeci şi cinci de mii şi meri‟ de
mai ia două beri. Tot reci să fie…Mi-ai
îmbătrânit, mândro! Da, doamnă dragă
şi eu am îmbătrânit şi matale o să
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
35
îmbătrâneşti…aşa e dat de la
Dumnezeu. N-ai cum să te
împotriveşti.
Şi am ajuns la Bucureşti…Am coborât în
Gara de Nord. Auzeam eu prin sat de la cei care
au fost prin capitală, când cobor este o gară tare
mare! Am pus sacul jos pe peron şi m-am gândit
încotro s-o apuc. De ajuns am ajuns eu, da‟ amu‟
ce să fac? Şi cum stam eu pe bancă şi mă
gândeam…lângă mine sta un bătrân, aşa cum stai
matale lângă mine şi eu lângă matale…Vedea el
că stau îngândurat!
„Ce-i, flăcăule…ce te gândeşti? Eşti din
provincie, după cum se vede…Ai fugit cumva de-
acasă?”.
„Nu, domnule, am venit la capitală să caut
de lucru…”.
„Şi ce ştii a face?”.
„Orice găsesc, nu mă feresc de
nimic…Numai să ştiu că banii din buzunar sunt
munciţi de mine.”.
„Da‟ ce calificare ai? Câte clase ai făcut?”
„Opt clase, domnule! Da‟ dacă mai trebuie
fac…că învăţam binişor la şcoală…”.
„Măi, ştiu eu ceva pentru tine…Ia zii, ţi-ar
plăcea să conduci tramvaie?”.
Când am auzit asta…am înlemnit de
bucurie. „Da‟ cum să nu?”.
„Da‟ să ştii că trebuie să mai faci încă vreo
trei ani de şcoală!”.
„Dacă trebuie, fac…Atât cât trebuie!”.
„Bun…atunci ne vedem mâine dimineaţă
la ora opt tot aici şi mai vorbim, bine?”.
„Da, domnule…aici mă găsiţi mâine la
opt!”.
Nu-mi venea a crede ce noroc a dat peste mine! Să
lucrez eu pe tramvai…eu care mă gândeam
că…Da‟ totuşi, trei ani de şcoală…Nu, nu că ar fi
fost greu, da‟ voiam să fac bani mai repede!
Era deja noapte…trebuia să mă culcuşesc şi eu pe
undeva…Am luat-o pe linii până am ajuns la nişte
vagoane muncitoreşti. Acolo am întrebat un om
unde pot dormi până dimineaţă. A zis că pot
dormi cu ei acolo că mai erau paturi libere.
L-am întrebat dacă ştie şi ceva de lucru, aşa,
pentru mine…doar cu opt clase. „Dacă vrei, poţi
să lucrezi la întreţinere că tot se caută oameni, da‟
trebuie să faci un an de profesională!”.
Era mult mai bine! După un an de şcoală puteam
câştiga şi eu banii mei! Nu era deloc rău…A doua
zi m-am interesat la birou unde trebuia să mă
adresez ca să mă înscriu la şcoala profesională.
Trebuia să aduc din sat certificat şi foaia matricolă
că am absolvit opt clase.
Am scris acasă la ai mei, ca să mi le trimită. De la
şcoala din sat au trimis la şcoala din Bucureşti un
dosar cu mai multe acte, nu ştiu ce mai era prin el!
Am început şcoala, învăţam bine…şi la română
mă pricepeam, chiar dacă lucram la C.F.R-eu, da‟
se putea întâmpla să ies cu vreo domnişoară la un
suc şi era tare frumos să-i pot recita o poezie. Şi la
matematică mă descurcam…asta trebuie oricui,
măcar să poată socoti şi a număra banii, dacă nu
pentru altceva. Când am scris acasă şi le-am spus
că sunt şeful clasei, nu m-au crezut!
Cum să mă pună pe mine, din provincie, şef de
clasă printre atâţia băieţi de la oraş? Şi eram şi cel
mai mic de statură…ca acuma…Mai înalt de atât,
n-am fost niciodată.
Toate bune şi frumoase, până într-o zi, când mă
cheamă directorul în cancelarie:
„Uite ce scrie în dosarul tău…că ai tăi sunt
chiaburi!”.
„Da, tovarăşe director, avem…adică aveam
pământ şi multe animale acasă!”.
„Da‟ tu de ce ai venit la Bucureşti? De ce n-ai
rămas la tine în sat?”.
„Ca să învăţ o meserie şi ca să-mi câştig singur
pâinea!”.
„Hai, bine…du-te înapoi în clasă…”,
Şi nu mi-a făcut nimic rău…nici în viaţă
nu am avut de suferit din pricina asta…da‟
oriunde mergeam cu serviciul, la dosar era
specificat că-s chiabur şi la început toţi mă
priveau cumva chiorâş, până mă cunoşteau cu
adevărat!
Da, doamnă dragă, am terminat şcoala, am
câştigat primul salariu, apoi pe al doilea şi de-abia
la al treilea am mers acasă,
Când m-au văzut ai mei, aproape că nu le-
a venit să creadă…M-au întrebat daca nu am furat
cumva banii. De unde să-i fur, Doamne
fereşte…că la viaţa mea nu am furat un capăt de
aţă. Dacă se întâmpla să găsesc pe stradă o hârtie
de zece lei, cum era pe atunci o lăsam să o ia altul.
Banul nemuncit şi jocurile de noroc n-au stat prin
buzunarele mele!
„Trenul accelerat 1835 din direcţia
Timişoara Nord pentru Iaşi soseşte în staţie la
linia doi Iaşi Nord. Vă rugăm atenţie la linia doi!”.
- Uite, doamnă, că vine…
- N-a sosit mai devreme?
- Nu, exact cum l-a anunţat. Sunt eu mai
lung la vorbă şi de asta…
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
36
- Sănătate, uite că-mi coboară copiii din
tren…Mă bucur că v-am ascultat!
- Sănătate, poate ne-om mai întâlni şi vă
voi povesti atunci de la armată încoace,
zise bătrânelul râzând.
Privesc din nou acelaşi ceas cu cadran
aburit, de la mâna stângă. Exact patruzeci de
minute. Caut şi zăresc prin mulţime cei doi ochi
mari şi verzi pentru care am depăşit
punctualitatea, doi ochi cuprinşi de bucuria
revederii…
- M-ai aşteptat mult?
- Patruzeci de minute …
- Da, ştiu… în Suceava sosise cu aceeaşi
întârziere. Ce ascunzi la spate? …mă
întrebă ea zâmbind intuitiv…Ceva
pentru mine, poate?
- Ceva pentru tine, de la mine, pentru a-l
umple cu ce ai de la mine pentru
tine…Te-am zăpăcit? Ce-ţi lipsea ţie
pentru a începe aranjamentul floral din
trandafiri…trandafiri uscaţi…Gata,
destule indicii!
- Ai găsit la târg în Copou, un coşuleţ
…ceva confecţionat din pănuşi sau
nuiele…Asta e, nu? …Hai, arată-mi-l,
te rog…
Îi dezvălui în sfârşit micul cadou… O mică
surpriză ce declanşase o mare bucurie. Sunt
bucuros că am fost amândoi pe aceeaşi undă
telepatică…şi fericit.
Mă simt calm, liniştit şi odihnit…Din nou
cu picioarele pe pământ, coborât dintr-o lume nu
prea îndepărtată, pe care am aflat-o numai din
istorisiri şi reportaje, o lume cu valori morale
simple şi puternice, cu suferinţa banului câştigat
prin muncă şi respect pentru şcoală. Revin la un
prezent în care pulsez, asemeni unei săgeţi plecate
din arcul timpului, trecând prin perioade de
aplecare spre carte de atunci şi până în zorii zilei
de mâine…
Claudia MUNTEAN
Arys şi Templul-Diamant
Prins în murmurul nopţii ce acoperea atât cerurile
de oglinzi cât și pământul somnoros, neobositul
Făuritor de Stele privi din nou lung asupra lacului
de purpură împânzit de mii și mii de lotuși
catifelaţi. Tocmai când își aminti că trebuie sa
tivească marginea Lunii cu fir topit de argint, îl
zări pe Arys, cel mai mic dintre lotuși, dar și
singurul înveșmântat în roz, plutind ușor spre
porţile Templului - Diamant.
„Și cine mi-ar putea modela aripi fine din raze de
soare să mă poarte în acel templu în care
singurătatea îmi va fi topită într-o clipă...?” gândi
el simţindu-se complet părăsit în suflul cald al
apei.
- Aruncă veșmântul tău de umbre, Arys - îi
șopteau stelele ca-ntr -un ecou misterios… dar el
nu le putea auzi, căci îndoiala i se strecurase în
suflet ca o adiere nechemată și își făcu lăcaș sigur
acolo.
„Și de nu ajung cât mai curând la templu, veșnic
singur voi rămâne, veșnic însetat de răsfăţ...” tot
îngâna el,invadând depărtările cu tristeţea lui
parfumată.
Sub cel dintâi pod curcubeu îl opri însă o stea
căzătoare.
- Făuritorul meu m-a ales să te îndrum, îi spuse ea
cu duioșie în glas și în priviri. Nu te grăbi, Arys...
calea labirintică a nopţii pare nesfârșită, eu însămi
m-am pierdut în ea cândva. Află că Templul-
Diamant nu există în afara ta, și de vei trece
ultimul pod curcubeu, te vei putea convinge
singur.
Micuţul lotus o privi tăcut... cum îi aflase aceasta
creatură luminoasă cele mai ascunse gânduri?El le
încredinţase doar Lunii, căci aceasta cobora mereu
să îl adoarmă, răsfrângându-și noapte de noapte
chipul fermecător în lacul -oglindă. Dar acum
Luna lipsea… în Regatul Celest, Făuritorul de
Stele încă se străduia să îi desăvârșească mantia
cea nouă.
„Pesemne că Cerul și toţi îngerii lui îmi poartă de
grijă...” îl străfulgeră un gând... „și așa a fost
mereu...”
Ieșit parcă dintr-un tărâm al uitării, Arys începu să
își desfacă una câte una petalele cu străluciri
diamantine,primind îmbrăţișarea dulce și firavă a
infinitului... Luna nu venise încă, însă el nu mai
simţea nicio teamă.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
37
EPIGRAME
Ion CROITORU
Nostalgicul inofensiv
El, ca un pui de dinozaur,
Regretă epoca de aur,
Văzând că i-a venit de hac…
O epocă de – Aurolac.
Lauda actriței emerite
Este energică, semeață,
Nu-și lasă rolu-n voia sorții,
Și cât de plină e de viață,
Când joacă-n ,,Hamlet,, scena morții!
Autor fără noroc
Am ghinioane cu duiumul,
Nu mi s-a publicat volumul,
Iar cauza cică se știe:
N-am stat deloc în pușcărie.
Studenți fără bac
N-au diplome, n-au accesorii,
Dar un noroc i-a ajutat,
C-au nimerit la profesorii
Cu doctoratul plagiat.
Post Mundial 2014
După un meci mai cu prestanță
A învățat ceva nenea Mitru:
Își ține soacra la distanță
Cu spreiul alb pentru arbitru.
Gheorghe GROSU
CORUPȚIA
După prima anchetare
Unii-i leagă că-s bandiți
Alții spun că-i eroare
Și-i dezleagă că-s cinstiți.
RĂSPLATA
Să le fie cald și soare
Au furat ca-n CODRU MARE
Și acum, drept urmare
Stau cu toții la RĂCOARE!
POVAȚĂ
În viață cât trăiești
E bine să te ferești:
De prost că te-nebunește,
De nebun că te prostește.
ȘANSĂ
Doar numai o dată
A fost condamnat
Și-a scăpat de-ndată
Că a divorțat.
CUGETARE
Cred c-a spus adevărat
Pindar, când a cugetat:
,,Bogățiile sunt bune
Dacă ai înțelepciune,,.
LIBERALIZARE
Cunoscută în popor
Umblă-o vorbă peste tot:
Unii mănâncă când vor;
Cei mai mulți când pot.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
38
Cronici literare
Mihai ANTONESCU
Iacob Voichiţoniu: Între OCHII MEI şi RAI
(poeme de mare ruşine), Printing Center, 2012
Bucureşti
Dacă n-ai, ce-mi dai să ai?
Motto: Mă jur pe zeii din Olimp,/ Pe ce-am mai
sfânt, pe Dumnezeu,/ C-a fost o vreme şi un timp/
Când a trecut prin patul meu/ Amanda Paphos, cea
cântată/ La nunţi, botezuri şi scandal/ De toţi
poeţii de-altădată/ Chiar şi de-un I.V. actual.//
Acum când îi citesc „opus-ul”/ Ăstui gorjean etern
băut,/ Îmi vine iar să-i ‟ut „jos”, „sus”-ul/
Amandei Paphos de demult.
A nu-ţi fi cu bănat, dragul meu prieten şi de
dintotdeauna frate, că-ţi adusăi aminte, ca fiind eu
Nana, adecă ăl mai mare cum ar veni, că curva de
ne învaţă mai întâi pupatul pe furiş, cum şi altele
alea tot aşa, mai întâi la „lungimile” mele poftise,
până să-ţi crească ţie floacele pe ici, pe colo, şi să
ajungi poetul de mare bizuială şi vrednică risipire
de azi, cum şi distinsul Vintilă Anastasescu se jură
că ăi fi. Iote, dragă Iacob Voichiţoniule, mă
dedulcii la poemele tale „de mare ruşine” şi băgai
de samă că Între OCHII TĂI şi RAI e numa‟ un
oftat de vuvă, iar tu te făcuşi vuvarul de-mi zgurni
mie ceaţa de pe creierul nemai băut de trei luni,
făcându-mă să dibui orbeşte uşa primei crâşme şi
să mă fac iar frate de cruce cu ajunsul dimineţilor
acasă. Păi, cum e să spui, bă: „Lasă-mă să-mi fac
de cap/ La apus de şoldul tău/ În iubire nu încap/
Neiubirea-mi face rău.” (Nu mă lăsa, domnişoară)
şi după aia să nu bei până te vindeci? Ce spusă-i
aia de-mi vine să scot cuţitul: „Balantaină,
balantaină/ Aşa mândră eşti şi faină/ Că atuncea
când te ţuc/ Jos la hanul lui Manuc/ Cujet în
cujetul meu/ Că ficiorii din Glezgău/ Tot de-ai
noşti-s, din Zalău/ Dar s-or dus cu Dumnezău/ Cu
meşteşuguţu‟ tău/ Că n-o mai fo‟ apă în tău// Şi
cujet aşe că fiincă/ Faină eşti, fir‟ ai pălincă.”
(Ballantine‟s)
Amu, nu zâc, dreptu-i că dacă vii de la fomei,
după ce mai întâi ai trecut pragurile d‟aurite ale
măiestritelor şcoale într-ale scrisului domnesc,
musai să te şi bucuri de ce ai fost în stare a făptui,
atât cu slova, cât şi cu... Cu... Cu ce mai e, cu ce
au mai uitat vârstele să treacă pe răboj, da‟-i bine,
e foarte bine mă pruncule, că iote, d‟aia nu te-am
caftit în urmă cu fo douăj‟ de ani, când numai pe a
ta o ţineai şi nu o mai lăsai din gură. Aşa deci, văd
cum forfotă mare-i în versurile tale de metafore
bine drămuite, de lunecări înspre ‟naltă filozofie
într-ale muiereştilor trebi, oarece faină băşcălie de
pamfletară strălucire, cum şi un autentic parfum
de primăveri cumva întârziate, ca şi când, dintr-o
mare tristeţe s-ar ivi. Că şi tristeţile la o adică, tot
apanajul boemilor sunt fir-ar ele, chiar dacă între
lacrimă şi lichidul din pahar nu-i decât moartea
stând şi alegându-ne pe fiecare, câtă veşnicie de
trăit (prin ce lăsăm în urmă) şi câtă ţărână de
învelit pentru cât am fost de puturoşi. Da‟ io tot
zâc că-i bine, frate al meu Voichiţoniule, câtă
vreme o mai putem înşela pe dumneaei Coana
Mare cu Amanda Paphos, chiar şi numa‟
aducându-ne aminte, cu bun câştig pentru unii ca
noi, dacă tot mai scriem aşa frumos şi bine cum
scriem, întru paguba unora şi întru veşnica noastră
pomenire: „Am tot jurat că nu-i mai spun/ Luminii
despre trupul tău/ Nu sunt sperjur, nu sunt nebun/
Dar dacă tac îmi vine rău.// Cred c-am făcut
păcate mari/ De care nu-mi aduc aminte/ M-oi
fi‟nchinat la zei barbari/ Oi fi înjurat de cele
sfinte.// Poate am fost cândva pirat/ Am jefuit
Arca lui Noe/ Sau, Doamnă iartă, te-am pupat/
Acolo unde nu e voie.” (Doamnă iartă!)
Că dreptu-i cum zâci, frate Voichiţoniule, parcă
dintr-o zombură vrăjită ar veni zâsa ta într-ale
dorului şi ale întorsului privirii păstă umere: „Eu
sunt un ratat cumsecade/ Eu ştiu să dau muzelor
mită/ În clipele-n care îmi cade/ Sărmanul creion
în ispită.// Nu ştiu să dau buzna-n petale/ Nu ştiu
nici să pup raza lunii/ Căzută pe sâni de vestale/
Precum frumuseţea-n petunii.// Păi, chiar şi
lumina se miră/ Şi-arată cu degetul ei/ Acelaş ratat
fără liră/ Beţiv şi nedus la femei.// Vă spun astăzi
cu vorbă şoptită:/ Eu sunt un ratat de elită!”
(Curriculum Vitae)
Noa, dară!? Că eu ce zâceam mai adineauri?
Adicătelea, cum că toţi boemii de soi, măi frate
Biţă, sunt rataţii de elită ai societăţii dintotdeauna,
grâul ăl mai grâu într-o lume de neghină şi de
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
39
nemai frumuseţi. Ce m-aş fi făcut eu dacă muream
ieri şi nu mai ajungeam să te citesc azi, dragul
meu drag? Ce s-ar face urbea asta fără tine
Voichiţoniule, fără versurile pe care, în absenţa
Amandei Paphos cea reală şi crudă ca trandafirii
de Liban, de bună seamă cu îngerul alături, le-ai
scris? Un înger îngăduitor şi blond, cum bunăoară
fratele nostru mai mare Nichita, care închide un
ochi la parfumul de Balantină ce-l duhnim, şi pe
celălalt atunci când dezvelim femeia.
Iară dacă până una alta nu mai ai... ce-mi dai să ai
încă de-o stacană şi de-un gând spre altă carte? Ia,
de la fratele tău, Nana, şi cujetă: Lasă-mi mie ţâţa
stângă/ Cracul gol şi o jartea/ Că de la buric la
vale,/ Om trăi şi-om mai vedea. Ave!
DAN LUPESCU despre Dorin N. URITESCU
sau…Metronomul spiritului creator
Eugen Simion, Ion Dodu Bălan, Gh.
Bulgăr, Cristian Livescu, Valeria Guţu-Romalo,
Grigore Brâncuş, Mioara Avram, Florica
Dumitrescu, Rodica Zafiu, George Pruteanu, N.
Mihăescu sunt doar o parte dintre personalităţile
de prim-plan ale literaturii şi limbii române care
au scris despre zecile de volume publicate, în ritm
frenetic, de metronom, de Dorin N. Uritescu,
licenţiat în Litere (1970) şi Istorie-Filosofie
(1978), Doctor în filologie al Universităţii din
Bucureşti (1981).
Aşchie de pandur (născut nu în Oltenia lui
Tudor Vladimirescu, ci în inima Transilvaniei, în
Vinerea-Cugir, judeţul Alba) şi os domnesc (din
stirpea Crăişorului Munţilor Apuseni: Avram
Iancu) -, Dorin N. Uritescu, pedagog înnăscut şi
cercetător tenace, se vădeşte, în zecile de cărţi
publicate, un spirit creator în ale cărui linii de
forţă descifrăm cu uşurinţă inteligenţa, temeritatea
şi dorinţa de a învăţa permanent, de a-şi extinde,
pas cu pas, arealul aspiraţiilor sale ştiinţifice, de a
descoperi şi comenta faţete noi ale subiectelor
abordate, studiate şi analizate cu fineţe şi aplomb.
Metodic, foarte conştiincios şi eficient în
toate demersurile sale, el a debutat acum aproape
trei decenii cu un volum frapant prin multitudinea
elementelor inedite, girat de Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică: Aspecte ortografice controversate
(1986), în care – afirmă apreciativ specialiştii - a
fundamentat ştiinţific reconsiderarea omofoniilor
în ortografia limbii române, a introdus concepte
noi, din perspectivă ortografică (precum
contradicţia în adaos, pedantismul, analogia
improprie…).
Cele două volume publicate în 1992:
Cuvinte cu dificultate de scriere în limba română
îl atestă ca prim cercetător într-un domeniu
extrem de sensibil, jalonat de teme noi, inventate
chiar de el, ca: importanţa epistemologică a
ortografiei şi valoarea ei stilistică. În 1993, Dorin
N. Uritescu îşi şochează elevii, studenţii şi colegii-
profesorii de română printr-o altă apariţie
editorială, dinamică, energizantă, scânteietoare:
De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de
termeni actuali, care îl consacră, dincolo de orice
îndoială, ca analist riguros al inovaţiilor lexicale
mulat pe un spirit ludic, care intră atât de profund
în consonanţă cu subiectul investigat încât
cititorul se înscrie, fără să-şi dea seama, într-un
joc interactiv captivant. Volumul Noutăţi în
ortografie (1995) îi aduce recunoaşterea de prim
teoretician al unor figuri de stil precum arhaismul
ortografic şi echivocul ortografic. Autor de
monografii privind pleonasmul, contradicţia în
adaos, degradarea unităţilor frazeologice,
promotor al limbii române corecte, cu ferme
contribuţii la extirparea greşelilor de exprimare
(2001, 2002) -, Dorin N. Uritescu a publicat cinci
dicţionare: …explicativ de pleonasme efective
(2006), …de contradicţii în adaos efective (2006),
…explicativ de folosire improprie a termenilor
(2008), …de cuvinte şi sensuri noi (2009),
…explicativ de forme şi sensuri greşite ale unor
expresii şi locuţiuni consacrate (2009) – veritabile
studii de referinţă, în domeniu.
Văzând lumina acestei lumi într-o zodie
aflată sub semnul inventivităţii şi fanteziei bine
temperate, Vărsătorul, altoite pe capacitatea de
analiză şi sinteză, Dorin N. Uritescu nu s-a lăsat
mai prejos nici în domeniul istoriei literare, criticii
şi teoriei literare – arie în care, din 2009 până în
prezent, a publicat şase volume incitante. Acestora
li se adaugă trei culegeri de versuri originale: Pe
Rio Costa (Balade erotice), Cântece de logodnă,
Rugi şi porunci.
În prefaţa volumului Portretul la criticii
literari români (Ed. RawexComs, 2015), Eugen
Simion afirmă că acest studiu ,,este o bună lucrare
de analiză literară cu clasificări dintre cele mai
curajoase, inedite, ale speciei portret, din
perspectiva extinderii sensului conceptului
numit”. După ce face o incursiune captivantă, dar
deosebit de succintă, de la vechea critică
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
40
impresionistă (,,decisă să dovedească faptul că,
printre muzele care inspiră artele, se află şi o
muză a criticii literare: a zecea muză”), care a dat
o mare strălucire artei portretului – până la noua
critică postbelică (aceasta l-a eliminat, multe
decenii portretul rămânând ostracizat), Eugen
Simion exemplifică la modul foarte convingător
prin: Nicolae Iorga – un rafinat portretist (,,aşa
cum se arată în carte”, punctează ex-preşedintele
Academiei Române), Eugen Lovinescu:
indiscutabil, maestrul portretului critic la noi
(,,Figurinele sale sunt unice capodopere ale
genului” – portrete in aqua forte, care au provocat
reacţii disproporţionate în viaţa noastră literară,
din partea lui Camil Petrescu şi a lui G.
Călinescu (care afirmă că ,,portretul este fiul
maliţiei”, îi face un portret memorabil lui Mateiu
Caragiale, iar despre Ion Creangă lansează
imaginea ,,bivolul de geniu”, care scrie în
bojdeuca sa îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi largă,
scăldat în sudori…, imagine devenită ,,bun de
manual şcolar”).
Eugen Simion reliefează că, în genere,
criticul român este ,,un bun portretist, iar acest
fapt se vede şi în studiul d-lui Dorin N. Uritescu”,
pentru a sublinia, apoi, foarte clar: ,,…Această
tradiţie nu s-a pierdut şi, după valul structuralist şi
semiotic, criticul român redescoperă plăcerea de a
fantaza în jurul unei personalităţi. (…) Şcoala
formalistă n-a eliminat integral portretul critic,
dovadă studiul Barthes despre Michelet… şi chiar
autoportretul structuralist din Roland Barthes
despre Roland Barthes.”
Ajuns la a doua ediţie, volumul (cu titlu,
parcă, prea ostentativ specios şi, paradoxal!,
şcolăresc) Pentru o lectură adevărată şi o
percepere corectă a temei este decodificat de
Dora Lazăr (în revista Pro Saeculum, nr.97-98/
sept. 2014) în următorii termeni: ,,Absolut
neaşteptată este interpretarea poeziei Plumb (…)
Pornind de la sensul cuvântului care desemnează
creionul, cuiul de plumb cu care se scrie pe tăbliţe
de ardezie, în şcolile noastre până târziu, Dorin
Uritescu combate ideea că tema poeziei ar fi
moartea, şi oferă interpretarea conform căreia
tema o reprezintă imposibilitatea comunicării
(…), consumată ca o criză nevrotică a autorului,
determinată de întârzierea COMUNICĂRII
acestuia cu publicul, prin creaţia sa” (n.n.
întârzierea tipăririi volumului de poeme ale lui
George Bacovia, deja cules, cu litere de plumb,
tipar înalt, conform tehnologiei de imprimare
anterioare apariţiei tehnicii offset !).
Romanul Răscoala, una dintre cele trei
capodopere ale lui Liviu Rebreanu, este abordată
de Dorin N. Uritescu dintr-o perspectivă absolut
nouă, în temeiul unei documentări extrem de
atente şi al unor conexiuni relevante. Hermeneutul
literar Dorin N. Uritescu susţine – cu probe
irefragabile – că adevărata temă a romanului
Răscoala nu vizează orizontul social (starea
jalnică a ţăranilor), ci pe cel naţional: ,,atentat la
securitatea naţională a ţării, iniţiat de o putere
străină”. Mesajul operei „este de natură justiţiară:
RĂSCOALA din raţiuni colective (naţionale) este
un mijloc justificat moral şi juridic”. ,,Călăreţii pe
cai albi” care străbăteau satele, cu misiuni
provocatoare, agitatorice, nu reprezintă ,,ficţiuni
literare, cu scop estetic”, ci ,,transfigurări artistice
ale unei realităţi indubitabile, imixtiunea prin
agenţi profesionişti ai puterilor străine”. Acum,
după 1989, când s-au deschis arhivele, ştim că
răzmeriţele din 1907 – provocate de agenţi ai
ohranei ţariste – nu s-au potolit decât în urma
scrisorii oficiale trimise de Regele Carol I, al
României, Împăratului de la Viena.
Autoare a studiului fundamental Istoria
stilisticii româneşti (Ed. Ştiinţifică, 1988), prof.
univ. dr. Ileana Oancea se exprimă astfel despre
volumul Noutăţi stilistice (2015): ,,…Subliniez
originalitatea pregnantă a unora dintre studiile
oferite, ceea ce justifică titlul, o veritabilă
emblemă unificatoare: Noutăţi stilistice. (…) O
altă secţiune, la fel de interesantă, din nou cu
elemente de noutate stilistică, este cea privind
antonomaza, creaţie lexico-stilistică şi stilistică -,
anterior autorul realizând unica monografie a
antonomazei în limba română. Profesorul Dorin
Uritescu ştie să descifreze acele semne care dau
savoare unei exprimări ce poartă pecetea
dinamismului spiritului contemporan, confruntat
cu o lume în mişcare, derutantă şi adesea
contradictorie, reflectată în presă în special,
sectorul cel mai supus unui anumit tip de
creativitate lingvistică”.
Volumul cel mai proaspăt – sprinten ca un
rustem oltenesc - editat de Dorin N. Uritescu are
un titlu ,,deprimant” prin obsesia (ştiinţifică!) de a
oferi, încă de pe prima copertă, toate elementele
vizate: Structura variată, natura expresivă şi
valoarea artistică a PAMFLETULUI (Bucureşti,
Ed. RawexComs, 2015).
La capătul lecturii, ni s-a consolidat
convingerea că Dorin Uritescu continuă să se
manifeste – inspirat – ca un copil teribil printre
spirite academice. El este, în străfundurile
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
41
personalităţii sale, un om al baricadelor Limbii şi
Literaturii Române - aşa cum a fost, în Decembrie
1989, alături de Dan Iosif şi Dumitru Mazilu, un
răs-popit Gavroche al Baricadei de la
Intercontinental Bucureşti. Copiii baricadelor,
chemaţi, trimişi ori veniţi din proprie iniţiativă,
sunt, se ştie, uşor de manipulat, chiar de propriile
lor aspiraţii, ţinte, vedenii, voci – dinlăuntru -, dar
şi de profesioniştii acestui domeniu de maximă
subtilitate, în care (pentru a oferi un singur
exemplu) mesajele subliminale, induse de
meseriaşi, ocupă, încă din antichitate, rolul de
prim-balerină hipnotizantă.
Lăudabile întrutotul, dăruirea, eforturile şi
harurile creatoare ale domnului Profesor Dorin N.
Uritescu ne pun în faţa mai multor evidenţe:
1.Obsedat de modelele fascinante (strivitoare?) ale
erudiţilor şi enciclopediştilor români de talie
europeană şi mondială – precum Dimitrie
Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae
Iorga, Mircea Eliade –, Dl Uritescu răstoarnă
datele ecuaţiei, pare să renunţe la viziunea din
perspectiva timpului şi la aceea de ansamblu,
pentru a se concentra (cu minuţiozitate şi răbdare
de neurochirurg) asupra analizelor infinitezimale,
de fineţea celestă a celor din domeniul cuantic;
2.Abilităţile sale sunt atât de bine cultivate şi
strunite încât preferă să renunţe la panoramarea
,,codrilor” seculari, în favoarea copacilor, pe care,
însă, îi ,,sare” instantaneu, cantonându-şi bucuria
analizei la nivelul ramurilor, al frunzelor, al
zgoandelor teribile ale luminii (solare şi spirituale)
pe nervurile acestora, pentru a coborî, a se adânci
apoi, îndelung, asupra disecţiei în profunzime a
ţesuturilor, a decantării şi degustării clorofilei şi a
realizării ecografiei fiecărei celule vii, fiecărei
molecule;
3.Om de carte şi profesor de certă vocaţie
pedagogică, autor a zeci de volume, care
însumează mii de pagini -, Dorin Uritescu
stăpâneşte resorturile ştiinţei şi artei de a nu cădea
în ,,atomizarea” studiilor sale (deloc clorotice,
dimpotrivă!), în care acribia documentării, arguţia
argumentaţiei, sagacitatea conexiunilor şi
judecăţilor de valoare inedite sunt peremptorii şi
salutare;
4.Dorin N. Uritescu are inspiraţia divină a
iconarilor adevăraţi, care ştiu că postirea,
ascultarea şi rugăciunea continuă se cuvine a fi
conjugate permanent cu linia sigură a desenului,
cu expresivitatea chipului şi a privirii, cu armonia,
echilibrul şi vibraţia cromatică sau cu transparenţa
aureolei din foiţă de aur de 24 de carate, cu lumina
Mântuitorului Iisus, a Fecioarei Maria, a
sfinţilor…, dar şi cu tainicul zvâcnet viu al
veşmintelor de purpură ori de un albastru cosmic
– fără a uita ansamblul, integrarea perfectă în
Ansamblu, Armonia Întregului…
Cele enumerate mai sus sunt doar câteva dintre
virtuţile cărţilor lui Dorin Uritescu, în care
întâlnim lumină, vibraţie spirituală, dar şi o undă
anume de hieratism specific iconostasului (din
lemn suav de tei sau de tisă, sculptat cu belşug de
motive vegetale), sau frescelor magice, cu valenţe
de unicat, din monastirile Voievodului Martir
Constantin Brâncoveanu, din nordul Olteniei şi
de la Sâmbăta (Ţara Făgăraşului), sau ale lui
Ştefan cel Mare şi Sfânt, postbizantine, din
Bucovina şi din Moldova de Sus. Cu sau fără voia
autorului, sunt, toate, cărţi ezoterice, ale căror
tâlcuri profunde rămân, aproape exclusiv, la
îndemâna iniţiaţilor. Aşadar, spirite înguste, puţin
cultivate, ignobile, ne-iubitoare de spirit românesc
-, FERIŢI-VĂ! Cărţile scrise de Dorin Uritescu,
intuindu-vă ignoranţa, vă pot fi atât de nocive,
letale chiar, încât vă …muşcă, vă …mănâncă
(,,Săriţi că ne mănâncă pe toţi!” - era strigătul
ultim dintr-o butadă…).
Dorin Uritescu infuzează operelor sale – fie ele
din domeniul istoriei literare, criticii şi teoriei
literare, fie din acela al hermeneuticii tematice,
stilistice, expresive a Limbii Române – filonul
aurifer, mereu fraged, numit nu geniu, ci ingenium
ingens.
Năstase MARIN: Modele de viaţă (romanul
„DISTANŢE”- Dora Alina Romanescu)
De multă vreme ni se transmite obsesiv pe
toate canalele mediatice că societatea românească
se află în degringoladă morală. Deseori suntem
bulversaţi de ştiri năucitoare, că la noi există o
inversare a valorilor, sau că nu (mai) avem valori
reale, că avem „miliardari de carton”, oligarhi
mafioţi, înhăitaţi cu interlopi coloraţi, ori cu cei
din lumea artistico-manelistică, frecvent de
culoare arămie.
Pe de altă parte, ni se spune că inteligenţa
românească este spulberată de vântul globalizării
în vârtejul marilor cetăţi ştiinţifice ale
Occidentului, ori este atrasă de magnetul marilor
companii multinaţionale. Apar frecvente ştiri
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
42
despre olimpicii români curtaţi de universităţi
celebre din Anglia sau America.
În acelaşi timp, unii se plâng că „Veşnicia” de la
sate, generatoare de valori, este vlăguită de
plecarea tinerilor săi, ce se împrăştie pe diferite
căi ale străinătăţii. Că, de această situaţie ar fi
vinovată, pe deoparte, mult dorita noastră intrare
în UE, iar pe de alta, înfundarea căilor economice
autohtone de către politicienii rotaţi la conducerea
ţării, care au ruinat economia românească printr-o
privatizare falimentară şi, printr-o politică de
cumetrie, ocupând funcţiile cheie din structurile
statale şi mediile economice.
În ţară nu a mai rămas decât…DNA-ul, care nu
mai pridideşte cu igienizarea societăţii româneşti,
obsesiv mediatizată prin PENALIADA
zornăitoare. În rest, atmosfera socială este
sufocată de miazmele penale ale mafioţilor
politici, care nu se sperie de zgomotele Penaliadei,
fiind condamnaţi cu pedepse mici, deseori „cu
suspendare”. Ei îşi continuă activităţile coruptive
şi se străduiesc să-şi acorde privilegii legale,
pentru „onorantele” demnităţi.
Toate aceste situaţii din realitatea românească s-
au reflectat în multe opere literare, a căror citire
provoacă numai stări depresive. Or, cititorii mai
sunt zilnic otrăviţi şi de transmisiile mediatice,
care le răscolesc sufletele cu ştiri şocante, ce
provoacă nelinişte, nesiguranţă, sentimente de
indignare şi revoltă. .
Evident că în asemenea situaţii publicul are
nevoie de ştiri luminoase, care să-l revigoreze, să-i
dea linişte şi încredere în viaţă. Aşa am simţit şi
eu nevoia de aer curat, atât în realitatea socială cât
şi în literatura română. Norocul a făcut să-mi pice
în mână o carte de la o scriitoare necunoscută (de
mine), cu o dedicaţie semnată chiar aşa: DAR.
Este vorba de romanul „DISTANŢE”, scris de
Dora Alina Romanescu (ce nume mângâietor!!),
publicat în anul 2010 la editura Pescăruş-
Pantelimon. Titlul, aparent banal, nu-mi spunea
nimic şi nu m-a îndemnat s-o citesc imediat. Mult
mai târziu, fiind obosit după activităţile din
cotidianul plicticos, am răsfoit maşinal acest
volum, care…pur şi simplu m-a surprins cu
frumuseţea povestirii. Pe măsura răsfoirii, mi-a
dispărut oboseala şi m-am apucat temeinic de citit.
Doamne, aveam în mână o carte deosebit de
interesantă!! Simţeam că respir acel aer revigorant
de la munte.
Scriitura romanului curgea molcom cu metafore
simple şi calde, care-mi răcoreau simţirea.
Povestea mă purta lin pe meleaguri ardelene,
zugrăvind mirifice peisaje năsăudene, cu
minunaţii oameni ai acelor locuri, cvasianonimi,
în modestia cărora, nedisimulată, străluceşte acea
valoare morală şi spirituală a neamului nostru, atât
de plânsă şi evocată de comentatorii mediatici.
Autoarea poartă firul scriiturii cu o dezinvoltură
surprinzătoare şi deosebit talent, învăluind
povestea în acea sensibilitate şi gingăşie, specific
feminină, dar şi în generozitate şi căldură, carate
ale unui caracter şi suflet mare.
Încă din primele pagini, intriga se strecoară
discret în viaţa personajelor, printr-o întâmplare
provocată de un personaj rău (un beţiv violent şi
ticălos, care încearcă să-şi violeze cumnata, orfană
de ambii părinţi,venită în vizită de sărbători la
sora ei). Ca întotdeauna în viaţă, iţele Destinului
sunt încurcate de oamenii răi, obligând oamenii
buni să le descâlcească. Or, tocmai pe aceste iţe de
pe canavaua intrigii, autoarea romanului brodează
povestea cu firele luminoase ale iubirii, din vieţile
oamenilor buni. De aceea povestea captivează,
tulbură şi emoţionează cititorul.
În roman, acei oameni buni(în adevăratul înţeles
al cuvântului) trăiesc pe meleaguri ardelene. (Oh,
întotdeauna am avut un respect religios şi o
afecţiune aparte, faţă de acei ardeleni din nordul
ţării, purtători ai esenţei sufletului românesc!).
Autoarea descrie tocmai viaţa acelor oameni, care
curge liniştită în armonia şi echilibrul ei, fără acel
senzaţional ţăţesc, atât de vânat de slujitorii
mediatici. Desigur, şi în această lume există drame
cu dureri maxime, dar oamenii aceştia nu şi le
strigă în văzul lumii. Ei îşi ard lumânarea
suferinţei în suflete cernite şi-şi poartă cu
demnitate crucea dată de Domnul. Vieţile lor curg
în credinţă faţă de Dumnezeu, respect faţă de
muncă, tradiţii şi obiceiuri, cinste şi iubire faţă de
semeni.. Ei nu impun celorlalţi acest „modus
vivendi” cu reperele lui morale, ci aşa sunt ei, aşa
trăiesc în societate, cu modul lor de viaţă
exemplar, cu care se mândresc.
Lait-motivul naraţiunii este chiar Destinul
omenesc, acel „panta-rhei”, curgerea Vieţii prin
trăirile oamenilor, Dumnezeu dăruindu-le odată cu
viaţa şi liberul arbitru să-şi aleagă căile pe care
vor să meargă, ce vor să facă şi cum vor să
trăiască în această lume.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
43
Ca să ne arate cum curge Destinul în vieţile
oamenilor, autoarea a ales chiar viaţa unei familii
de învăţători, cei care modelează sufletele şi le
pregătesc pentru viaţă. Destinul le-a dat şi lor
cruce de purtat ca şi celorlalţi oameni. Fiul lor,
Ştefan, crescut şi educat exemplar, cu rezultate
strălucite la învăţătură, are o carieră de excepţie în
aeronautică. În schimb, mariajul său este nefericit
cu Elena, o femeie frumoasă dar arogantă,
provenită dintr-o familie din „înalta”
societate(fiică de colonel). Îi dispreţuieşte părinţii
şi modul lor de viaţă simplu şi curat, dar cărora le
lasă în grijă pe Radu, fiul lor. Aflând unele
amănunte din viaţa Elenei, Ştefan se desparte de
ea şi, fără să spună ceva părinţilor sau altor
persoane, dispare în mod misterios. Din acel
moment, pentru Iacob şi Ana Scurtu începe
calvarul, nu cel provocat de şicanările Securităţii,
cât cel al necunoaşterii dacă fiul lor mai este în
viaţă sau nu. Suferinţă purtată-n tăcere, cu
demnitate şi speranţă în Dumnezeu că va avea
grijă de fiul lor. Toată dragostea lor se revarsă
asupra lui Radu, nepotul lor, pe care-l educă şi-l
cresc cu multă grijă. Ascultându-le rugile fierbinţi,
bunul Dumnezeu, prin intermediul Destinului,
aduce în viaţa acestor oameni deosebiţi pe Ioana,
tânăra orfană de ambii părinţi, găsită de Radu în
seara de Ajun, fugită din casa surorii sale, din
cauza soţului beţiv care a vrut s-o violeze. Bătrânii
învăţători consideră acest eveniment ca pe un dar
de la Dumnezeu şi o „adoptă” sufleteşte,
integrând-o în familia lor, spre bucuria lui Radu că
are acum o soră.
Urmărind firul vieţii acestei familii
binecuvântate de Dumnezeu, autoarea
demonstrează că Destinul este „bun” sau „rău”,
numai în funcţie de ceea ce aleg oamenii să facă
în viaţă, cum fac şi se comportă cu ceilalţi, al
căror destin se interferează în vieţile lor. Adică,
meandrele Destinului, numite „noroc în viaţă”,
sunt determinate tocmai de alegerea căilor şi
comportamentele fiecăruia.
Evident, autoarea nu transmite explicit acest
mesaj, ci dezvoltă povestea personajelor cu
întâmplările prin care trec, determinate tocmai de
concepţiile lor de viaţă ce le hotărăsc deciziile de
alegere, iar interferenţa vieţii lor cu ale oamenilor
întâlniţi în cale le conturează tocmai acele destine
cu meandre mai bune sau mai rele.
După absolvirea facultăţii de medicină din Cluj,
Radu nu alege să ocupe un post în apropiere de
bunicii lui şi a Ioanei, „sora” lui care îl iubeşte în
tăcere, ci pleacă tocmai la Mangalia. Prin această
plecare, nu tocmai plăcută pentru bunicii săi şi
Ioana se creează acea DISTANŢĂ fizică şi
sufletească între Radu şi cei dragi. Fenomenul
„Distanţe” s-a simţit frecvent şi s-a amplificat în
anii comunismului, ca urmare a dezvoltării
industriale a României, care a provocat masive
deplasări ale oamenilor pe întreg teritoriul ţării, cu
un sumum de efecte sociale, economice , dar, mai
ales psihice şi morale, cu noi valenţe şi repere.
Meritul autoarei este că a încercat (şi a reuşit) să
descopere tainele acestui fenomen social cu toate
efectele sale, în special ale schimbărilor
structurale din sufletele oamenilor, care le-au
conturat şi cizelat personalităţile.
Sigur că literatura română, prin multe opere, a
zugrăvit efectele acestui fenomen, prin referiri
implicite la el, dar nu cunosc astfel de lucrări, ca
acest roman, care să zugrăvească cu ajutorul
întâmplărilor descrise de naraţiune, atât de
fascinant şi tulburător. Autoarea romanului
„Distanţe” subordonează naraţiunea cu toate
întâmplările sale acelor efecte ascunse din
sufletele personajelor, care apar treptat în magicul
joc al Destinului. Farmecul scriiturii romanului
constă tocmai în împletirea vieţilor oamenilor,
sub efectul distanţelor fizice, reverberate în
distanţe sufleteşti. Autoarea nu le descrie, ci lasă
naraţiunea să poarte vieţile prin iţele destinului,
comentând doar stările şi trăirile personajelor, care
le marchează sufletele şi le cizelează
comportamentele. Urmăreşte cu discreţie jocul
destinelor în mirifica ţesătură a vieţilor şi intervine
cu fine reflecţii asupra urmărilor din această
ţesătură de viaţă şi efectele din sufletele
personajelor. Noutatea naraţiunii acestui roman
este uşurinţa trecerii prin meandrele Destinului
unde se întâlnesc vieţile şi trăirile personajelor,
care se împletesc, se desfac şi continuă pe diferite
planuri, în alte registre de trăiri şi simţiri, într-o
complexitate spectaculoasă, plină de obstacole şi
încercări, care formează caractere şi personalităţi
ce devin modele de viaţă. Pedagogia instructiv-
educativă este invizibilă ca aerul curat. Ea se
simte doar în atmosfera scriiturii, în care trăirile-
probe de foc devin adevărate lecţii de viaţă,
creatoare de modele pentru cititorul captivat de
miracolul narativ.
Viaţa lui Radu, eroul principal al romanului,
trăită la Mangalia, se umple şi se-mpleteşte cu
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
44
vieţile prietenilor săi, tinerii ingineri navalişti, ale
Adelei, ruda năsăudeană a bunicilor şi a copiilor
săi, a copiilor-pacienţi, a celor două femei
frumoase din viaţa lui, Odette şi Diana, de care a
divorţat, a prietenului său Marin, ajuns primar al
Mangaliei, care-l promovează în funcţia de
director al spitalului şi al atâtor altor personaje
intrate şi/sau implicate în viaţa lui. Toate aceste
împletiri de vieţi, cu ciocnirile lor, provoacă acele
efecte ale bilelor de biliard, imprevizibile şi
interesante.
Dar autoarea conduce pe nesimţite cititorul spre
un final spectaculos, al unui veritabil roman
poliţist, în care destinul lui Radu va curge liniştit
pe albia fericirii, când îi aduce în viaţă pe tatăl
său, Ştefan, şi familia acestuia din Canada,
precum şi pe femeia care-l iubise în tot timpul cât
Destinul îl purtase pe meandrele sale, la
DISTANŢĂ de ea. Este vorba de Ioana, fosta
adolescentă salvată de el, ajunsă şi ea medic Şi
toate astea, spre bucuria şi liniştea sufletească a
bătrânilor învăţători năsăudeni, Iacob şi Ana
Scurtu, veritabile modele de viaţă, creatoare de
modele de viaţă pentru neamul românesc, atât de
rătăcit şi derutat de agresiunile mediatice
cotidiene.
Un roman scris cu deosebit talent şi gingăşie,
care merită a fi citit de orice pasionat al literaturii,
pentru revigorarea sufletului şi creşterii dorinţei
de viaţă.
Georgeta BLENDEA – ZAMFIR
„Vera” - de Ioana Stuparu
Un ţipăt sfâşietor ca o sensibilitate exacerbată
punctează debutul romanului „Vera”. Personajul
Maria a refulat freudian multă suferinţă şi a ajuns
la spitalul de nevroze. Ioana Stuparu descrie cu
mijloace artistice: interioare, dar mai ales
persoane. O aură de bunătate împrejmuieşte toate
fiinţele: bolnavi, doctori, asistenţi.
Scriitoarea conduce acţiunea ingenios, stârnind
interesul. Fulgerul de supranatural se strecoară în
proză marcând o linie specifică scriitoarei,
cunoscută prin comunicarea cu divinitatea.
Telepatia funcţionează în cazul denumirii câinelui
Athos! Câinele avea deja acest nume.
Aşa zişii bolnavi psihici intră în sfera undelor,
călătorind în alte lumi de unde primesc informaţii,
aud voci.
Vianna Stibal în „Theta Healing” foloseşte aceste
unde, dirijat, conştient şi priceput pentru accesare
prin tehnica Qiqong a Atotputernicului în scopul
de a-i cere sănătate, bunăstare, iubire sau orice
altceva.
În descoperirile arheologice, în special
aurifere, măiestrit lucrate în formă de cruce în care
erau puşi aşa zişii nebuni pentru a nu-şi face rău
lor sau altora ei accesau aceste lumi.
Ioana Stuparu stârneşte interesul prin
relatarea în sfera prozei feminine a celui mai
nobil, intens şi fantastic sentiment, cel al
maternităţii. Sâmbure de geneză a Terrei, iubirea
maternă, răsplătită cu sentimentul rodului iubirii
înconjoară ca un cerc de nestemate, planeta, dând
sens şi continuitate, a tot ce este viu, chiar şi
floarea de măceş gingaşă şi albă iubeşte fluturele
multicolor care îi polenizează pistilul. Tabloul
„Maternitate” din perioada albastră al artistei
Ramona Pintea aduce lumea plutind în
învâltoratul ocean al lui Odin, învăluită în
nuanţele culorii cerului pe care plutesc norii
romantici ai viselor şi speranţelor, vibrând cu
sensibilitatea creatorilor, asemănători Ioanei
Stuparu.
Motivul bunicilor apare în roman, împletit cu cel
al războiului care a adus suferinţă de la începutul
omenirii şi continuă să înlănţuie lumea. O lume
fără violenţă, fără ură, invidie, trădare ar salva
Terra de la pieire. Ea este vie şi reacţionează
trimiţând peste planetă anarhie oamenilor.
Scriitoarea vine în roman cu scene teribile
de violenţă în familie, relatate de personajul Vera,
frământat de crize acute.
O multitudine de curiozităţi impune
creierul uman, acest miracol care nu a fost
descifrat ca şi psihicul o doză în imensitatea
nisipului alcătuirii umane. Aşa cum arată Sigmund
Freud, ataşamentul unui bolnav de medicul curant,
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
45
se petrece şi în cazul Verei, descrisă în
plenitudinea frumuseţii sale.
Ioana Stuparu prezintă cu acurateţă,
situaţiile de boală, arta ei amintind de cea a
Hortensiei Papadat Bengescu.
Maria, cea care ţipă de sensibilitate este
prezentă la defularea bolnavilor care în felul
acesta merg spre însănătoşire.
Sigmund Freud spune că un om, cu cât
este mai sensibil, mai complex alcătuit, mai cult,
mai informat, cu atât refulează mai mult în
subconştient. Defularea se produce în beţie,
nebunie, oamenii obişnuiţi se defulează în vis iar
artiştii sublimează în artă bagajul lor enorm de
trăiri şi emoţii.
Scriitoarea şi publicista Ioana Stuparu se
înscrie în aria optimistă a oamenilor care militează
în direcţia binelui, pe planetă.
Astfel este Anthony Robbins care ţine
conferinţe în toată lumea, dirijând spre bunăstare,
sănătate şi fericire, cursanţii săi.
Ioana Stuparu finalizează în mod fericit
romanul „Vera”, dând speranţe şi încredere pentru
cititorul care îi va urmări cu interes paginile aurate
de talent.
Prof. Geo CĂLUGĂRU despre „DINCOLO DE
COLINE ALBASTRE”, autor Ionel MARIN -
UN CREZ PE DEPLIN ASUMAT
M-am apropiat cu sfială, curios să aflu
misterul descoperit de poetul Ionel Marin, în noua
sa izbândă editorială „Dincolo de coline albastre”,
apărută la Editura „Armonii Culturale” din Adjud,
județul Vrancea.
Felicitându-i pentru chipul ales în care s-
au alăturat autorului, în concretizarea acestei atât
de ispititoarei, pentru privire, bijuterii, îi voi numi
în ordinea din casetă: consilier editorial - prof. dr.
Monica Grosu, lector de carte – prof. dr. Corneliu
Boteanu, redactor - prof. Maricica Stroia, copertă,
Andreea Leonte, grafică – pictor Mihai Cătrună și,
nu în ultimul rând, editor Gheorghe A. Stroia.
Neîndoielnic, din iubire pentru aproapele
său, autorul apreciază că îi este de ajutor, în
călătoria până în fața „colinelor albastre” și într-un
motto, care-i poartă semnătura, pe care-l reproduc,
oferă câteva repere întru descifrarea corectă a
mesajului cărții: „Din el însuşi timpul curge,
slujitor umil al veșniciei. Noi putem aduna și dărui
din sublime mistere, tainice emoții și gânduri ce
pot deveni ecouri...Numai prin iubire și multă
osteneală putem ajunge în fața colinelor albastre,
unde ne așteaptă Părintele Ceresc cu vie răsplată.
Speranțe sunt pentru fiecare om și numai o cale
putem urma: Calea Luminii, Calea cea Bună ori
Calea Întunericului care duce sufletul spre
infernul suferințelor.
Recunosc faptul că m-a ajutat să înțeleg și
să-l prețuiesc atât ca om cât și ca poet, ce am aflat
din mărturisirea, evident dureroasă, conținută în
fragmentul, pe care îl voi consemna din
„Argument” – p.5:
„Când ești doborât la pământ și cauți
salvarea, înțelegi și înveți să prețuiești sfințitele
daruri. Abia împlinisem cinci ani și tata a murit de
cancer. Rănile din suflet se acoperă, se
cicatrizează, însă niciodată definitiv, durerea
rămânând, la atingere, vie. Numai o mamă eroină,
ajutată de divinitate putea crește opt copii
minunați. Iubirea ce curge ca un râu din suflete a
reușit să spargă lacrimile și din fărâme mici să
zămislească raze mântuitoare. Unul pentru altul și
toți împreună am construit o barcă a salvării, încă
din copilărie.”
Înfruntând clipa, pentru a o înțelege și a-i
dezlega misterul, poetul ajunge la formulări
memorabile, în care exprimă adevăruri, nu la
îndemâna oricui, spre a fi înțelese: „Îmbrăcați cu
haina clipei/Ca umbra gândurilor în zori,/Vremea
trece peste Noi,/Risipind zâmbete de ceară”. E
vorba de acel zâmbet de culoarea cerii, cu care, se
pare, împăcați, plecăm dincolo. Ziua, unitatea de
măsură în care se consumă lupta pentru existență,
așează pe chipul nostru „Măști ce deschid
răni,/Patimi în neștiute pustiuri...”. Noaptea, mai
exact „în toiul nopții”, (timpul de odihnă prin
somn) sunt șterse de pe chip semnele
frământărilor de peste zi: „Ochii spălați de
lacrimi,/În mute cuvinte, deschid ferestre,/Spre
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
46
visele de lumină.” Cu alte cuvinte, noi, oamenii
constituim: „Două lumi diferite,/(în care)
Mărgăritare de binecuvântări/Plămădesc cu
brațele deschise,/Zborul printre păduri de
speranțe” (darul lui Dumnezeu dat oamenilor să
poată năzui „spre visele de lumină.”) („Pe altarul
clipei” – p. 9)
Frumosul și urâtul, răul și binele sunt
uneori atât de îngemănate, încât, cu mare
dificultate le poți separa: „Fiecare are o cană, din
care bea/”(nu oricând și nici mereu) ci „În
anotimpul dorințelor/O cană cu vise, din care și eu
am băut,/Zâmbetul zării și uneori,/Deşartă
strălucire!”. Se pare că este vorba de un adevăr ce
mai necesită limpeziri, devreme ce poetul afirmă,
sigur pe sine, că: „Povestea așteaptă să fie
scrisă/Cu dor și mângâiată precum,/Cana cu vise,
de roua iubirii...” („Din cana cu vise”, p. 10).
Depinde de noi, ce alegem în viață, deoarece ne
asumăm atât alegerea cât și consecințele care
decurg din aceasta: „De nu dorești, zilele pot
rămâne,/Fără culoare și noaptea poate/Coborî
tristă, cu privirile albastre, peste...Noi” (idem).
Scrisă cu toate verbele folosite la persoana
I, poezia domnului Ionel Marin este a maximei
implicări și asumări, de o totală credibilitate: „Te
privesc/Îți îmbrățișez inima,...Aștern
doruri.../Scriu cu aripile ființei/Versuri ce poate
trec în ecouri vii/Izvoare de amintiri să
devină,/Ploi nestinse de iubiri.” („Liber în poem”,
p.11)
În concepția atât de înzestratului poet,
Ionel Marin, Creatorul și Creația simbolizează un
tot. Iubindu-i și admirându-i Creația prezentă într-
o infinitate de întruchipări, îl admirăm și iubim și
pe Creator. Este, în aceeași măsură valabilă și
reciproca. Poetul folosește cuvinte simbolizând
perpetua naștere și regenerare a vieții,
Atotputernicia Stăpânului văzutelor și
nevăzutelor: „Clepsidra cu gânduri se înalță/La
focuri divine./Clopote peste ruguri din cer/Șoapte,
muguri din albe stele/Respiră prin ecouri
cerești/Înflorind prin simfonii tainice/Chipul
fermecător al zilelor./Cu lumina
anotimpurilor,/Domnul Iisus coboară/În inimi
curate,/Îndreptându-ne pașii către,/Livezile
înflorite ale iubirii”. („În livada înflorită a iubirii”,
p.12)
Grădina lui Cronos întruchipează
consecințele răzbunării zeului mitologic al
Timpului, care înfuriat pe fiii săi, care voiau să-l
detroneze din înalta demnitate, i-a devorat pe toți.
Toți suntem neputincioși în fața acestuia și poetul
ne îndeamnă să prețuim fiecare clipă ca pe
supremul dar Ceresc și prin scânteia divină,
dăruită de Dumnezeu, să lăsăm în urma noastră
înfăptuiri, care să ne scoată de sub puterea lui
Cronos, plasându-ne într-o altă dimensiune în care
să fim egali zeilor, să fim nemuritori.
În urma răzbunării lui Cronos, în grădina
sa rămân „Făpturi nemângâiate,/Boli
necicatrizate,/Încă acoperă pământul...”
(experiența de creator cu cuvinte care zidesc), îi
spune că „De irosesc cu nesocotință,/De nu-i
prețuiesc pulsul,/Clipa mă lasă-n drum!”;
prețuind-o „Lacrimi ale gândului trec/Prin adânc
mister/În țipătul albastru nemurit/...Conectată la
ceasornicul lumii/Inima frânge tăcută,/Petalele
luminii primite în dar.” („Din grădina lui Cronos”,
p.13)
În memoria afectivă a poetului Ionel
Marin, mama continuă să fie „Dor rămas aprins în
candela din odaie”.
Iată câteva formulări memorabile a unora
dintre aducerile aminte, care o păstrează vie în
gândul și sufletul său: „Mai demult, de
sărbătoarea Floriilor,/A plecat să călătorească,
dincolo.../Către binecuvântata odihnă./Nu s-a mai
întors, nu a mai revenit/...De Paști, nu se mai
simte/Mirosul aparte de pâine pe vatră,/De
cozonaci ori...de pasca cea sfântă.../Și azi, printre
anotimpuri,/Sufletul drag al mamei,/Din interior,
privește, Crinii veșniciei („Umbra mamei”, p.60-
61).
Concluzia, ca rezultat al evaluări unor
experiențe de viață, în variile sale întruchipări,
aici, în spațiul relației tainice a autorului cu
Dumnezeu, care își pune amprenta pe majoritatea
poeziilor care alcătuiesc acest volum de care
poetul ne ține aproape, să putem descifra taina de
„Dincolo de vise și de noi”, cu a cărei reproducere
voi pune punct comentariului meu, nu înainte de a
remarca, chipul ales în care poetul își împlinește o
triplă datorie: față de Dumnezeu, față de sine și
față de semeni:
„Mi-e frig!/ Vâlvătăi până la cer,/Valuri cu
lava morții acoperă,/Case, ființe, păduri...totul,/Cu
ploi de lacrimi amare,/Ultimele dorinți.../Dorul
însetat de zbor s-a urcat la stele,/Și ne-am prăbușit
cu clipele de plumb în brațe.../Neputincioși,
flămânzi și însetați,/Am cerut ajutor Domnului,
căci e/Singurul care ne poate ridica
din...moarte./Purtam crucea grea, plângeam și mă
rugam.../Numai iubind, zilele și nopțile se
logodesc,/Cu trupul preasfânt al Împăratului
ceresc/Prin Tine, Doamne respir șoaptele vii și/Pot
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
47
prinde infinitul de mână și.../Sfărâma carcera
sinelui în muguri de văpăi./Dincolo de noi și de
vise,/Strălucirea răsăritului necuprins și
dăruirea.../Și ca să culegi arginții iubirilor
prin,/Popasul tainic și sfințit culege din/Înaltul
nestins, cuvintele albastre ale vieții./Nesfârșitul
din tine, din mine, din noi,/Poate să se rostească în
virgină lumină,/În candoare, tandrețe și
omenie./Bat clopote la marginea
timpului,/Mărgăritare și raze vii se topesc,/Sub
pleoapa pleiadelor galactice.../Mi-e sete! Sete de
zbor și de iubire/Dintr-un cer de lumină curg
șuvoi,/Strălucitoare raze de speranțe.”
Mihai Antonescu despre - Elena Anghel:
UNDEVA, CÂNDVA, Editura Amurg
sentimental, 2007; TĂVĂLUGUL, Editura
Amurg sentimental, 2013, Bucureşti
Starea de sine, starea de Ţară
Prin bunăvoinţa poetului Iacob Voichiţoniu ajung
la noi două cărţi: UNDEVA, CÂNDVA..., Editura
Amurg sentimental – 2007 şi TĂVĂLUGUL,
aceeaşi editură – 2013, ambele semnate de Elena
Anghel. La o primă impresie, să spunem că
ambele cărţi „suferă” de un clasic bine temperat,
cu largi ecouri dinspre nume demult intrate în
patrimoniul nostru cultural – naţional. Nu-i rău,
credem noi, semn că poeta s-a luat de la bun
început în serios, preferând vecinătatea iluştrilor
înaintaşi în defavoarea experimentelor de tot felul
şi-a schilodirii – cu bună ştiinţă parcă – a
„productelor” întâlnite azi la tot pasul.
Primul volum, UNDEVA, CÂNDVA..., este unul
al confesiunii, al mărturisirii unui sine adeseori
tulburat, uneori răzvrătit, dar cel mai vizibil
frizând o anume resemnare ce numai dintr-o
adâncă înţelegere poate veni, dintr-o conştientă
împăcare cu daturile şi curgerea: „Lăsaţi-mă să
plâng în vers cu rime/ Tot ce-am visat şi nu s-a
împlinit!/ Îmi tremură în mâini vioara spartă,/
Amarnic simt că viaţa e deşartă/ Şi de atâta cât m-
am jeluit,/ Mi s-a făcut lehamite de mine...” (din
poemul CUPRINSĂ DE LEHAMITE)
Cu sufletul dezvelit în calea trăirilor de orice fel,
cu o extraordinară forţă de absorbţie şi
transfigurare a stărilor în versuri demne de
rămânere, poeta Elena Anghel pare a desfiinţa cu
bună ştiinţă cutumele unui expansionism literar de
aiurea sorginte, întorcându-l pe cititor la izvoarele
simţirii şi ale limbii noastre dintotdeauna,
făcându-l părtaş la tot ce e mai sublim şi nobil în
stirpea lui: „Când se lasă pustiul pe suflet,
deodată,/ Iar durerea începe să fiarbă,/ Te revăd,
Tinereţe, în rochie-nflorată,/ Cum alergi către mie
cu braţe de iarbă...” (din excelentul poem TE-AM
VISAT, TINEREŢE)
Cel mai adesea, poemele sunt lungi, frizând
cumva o tendinţă spre metrul antic, semn că
autoarea nu refuză polemica, nu este adepta
expedierii stărilor de sine ori atitudinale în puţine
cuvinte. „Cearta” poetei cu lumea şi întâmplările o
situează mai mereu în centru, filtru absolut
obligatoriu şi cinstită măsură în luarea unor
decizii: „Să înţelegi că nu se poate/ Să pleci şi,
totuşi, să rămâi,/ Că între gesturile toate,/ Un
legământ e cel dintâi!// De vrei să nu trăieşti
regrete,/ Fereşte-te de-un gest pripit!/ Rămâi aşa
cum eşti, Poete,/ Un gentilom desăvârşit...” (din
poemul GESTURI ŞI VORBE)
Poemul ZBATERI bunăoară, din această reuşită
carte, ne pare a fi cumva legământ şi mărturie de
credinţă a poetei Elena Anghel, iar finalul lui, al
poemului, asupra de măsură şi justificată dorinţă a
cuiva care este rug şi flacără în propria-i valoare:
„Dintre critici, unul doar să vină/ Cu paharul
ridicat spre mine/ Şi apoi, aşa cum se cuvine,/ Să
primesc o strângere de mână...” Glumind, am
spune că, dacă onor criticii numai la atât se
limitează, norocul cronicarilor de întâmpinare...
Cea de a doua carte, TĂVĂLUGUL, se vrea – şi
reuşeşte – o radiografie la sânge a unui neam
ajuns în genunchi, a unei naţii cu şira spinării
frânte în mult prea multe locuri, să se mai poată
îndrepta ceva, cum pare. Din lacrimă fulgere
răsar, iar versul tunet se face sub pana excelentei
poete, atunci când starea, zarea şi dorurile câte ne-
au rămas, duc pe umeri cenuşiul străinelor voinţi
şi-n suflet dispreţul otrăvit al celor ce ne-au
învăţat istoria măreaţă şi uite, nu ne-o iartă. Din
vina cui, se mai întreabă poeta, aflându-ne pe noi
înşine vinovaţi de multe, de-o proastă asumare a
libertăţii şi de-o şi mai proastă înţelegere a
democraţiei: „Degeaba ne-au trimis la şcoli
părinţii!/ Balanţa se apleacă nefiresc/ Spre cei ce
ţin de caşcaval cu dinţii/ Şi peste noapte se
îmbogăţesc.// În loc să fim părtaşi la bunăstare,/
Ne tot luptăm să supravieţuim;/ Şi-atunci când
deznădejdea e prea mare,/ Fantomele trecutului
revin.” (din poemul BÂNTUŢI DE FANTOME)
Lacrima, strigătul, dar şi spiritul critic necruţător
ce parcă sieşi şi-l aplică poeta în aceste versuri
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
48
memorabile, dau volumului o forţă neobişnuită şi
se constituie într-un esenţial semnal de bună
trezire a celor ce-şi închipuie – încă îşi mai
închipuie – că, cinstindu-şi vrăjmaşul, uşa casei
tale nu mai are nevoie de lacăt sau încuietori:
„Nori de ploaie se adună/ Dinspre Cluj spre
Odorhei./ Unii vor să ne impună/ Să jucăm cum
cântă ei.” (din poemul VATRA ROMÂNEASCĂ)
Ah, daţi-mi o sută de mii de poeţi ca Elena Anghel
şi vă jur că schimb în bine tot răul făcut ţării
ăsteia, îmi vine să strig citind despre câtă suferinţă
şi obidă aflu în poemele dumneaei, acum, cât încă
tăvălugul nu m-a frânt de tot şi pe mine, cât încă
se mai iţeşte un fir de iarbă din pârjolita vatră a
istoriei neamului meu!
Ar fi multe de spus, mult mai multe şi mai de bine
despre cele două minunate cărţi ale poetei Elena
Anghel, dar, iată, cronicarului „i se frâng
cuvintele în gât,/ şi jalea din poeme îl sugrumă”.
Ave!
George PETROVAI: Arhiva visurilor
– o parte notabilă din arhiva lirică a poetului
Mihai Horga
De reţinut din capul locului, adică din chiar
titlul volumului apărut în anul 2015 la Editura
PapiruS Media, că poetul Mihai Horga nu are în
vedere visele sau imaginile plăsmuite în somn,
care – aşa cu ştim – fac casă bună cu închiderea în
sine prin preocuparea obsesivă a celui în cauză cu
interpretarea acestor neastâmpărate zămisliri ale
conştientului somnoros (sau poate că ale
inconştientului mereu poznaş), ci se arată într-atât
de însetat de tot ce-i omenesc, încât în
atotomeneasca sa generozitate lirică pune la
dispoziţia cititorilor interesaţi întreaga arhivă a
visurilor sau năzuinţelor sale profund umane –
căutate, aflate şi în felurite moduri încercate până
la vârsta senectuţii.
Prin urmare, departe de scuzabila închidere
datorată inerentelor eşecuri şi suferinţe, închidere
care merge mână-n mână cu acreala şi
nemulţumirea (altfel spus cu înţelepciunea
pesimismului), la Mihai Horga depistăm în
tinereţea versurilor şi zburdălnicia rimelor o totală
deschidere spre om şi eternele lui probleme (viaţa,
dragostea, credinţa, moartea etc), desigur, cu un
plus de interes şi îngrijorare pentru multele şi
devastatoarele probleme create românilor şi
României de absolut toţi guvernanţii
postdecembrişti, bunăoară aşa ca vitala chestiune
a măcelăririi pădurilor: „Pădure frumoasă, tu viaţă
ne dai/ De ce soarta-i crudă, de ce duşmani ai/ De
ce sunt pe lume şi cozi de topor?/ Pădurea-mi
şopteşte cu foşnet uşor: «Când pui întrebări,
sentimentele dor...» (Pădurea).
De remarcat că această largă deschidere a lui
Mihai Horga spre semeni se materializează artistic
nu doar prin discreta dar omniprezenta credinţă
creştină, care în poezia Mântuitorul se afirmă făţiş
şi fratern: „Fraţi creştini, să ne smerim/ de vrem să
ne mântuim”, ci şi prin predilecţia lui spre
pamfletul animat de-o elegantă şi, totuşi,
neiertătoare ironie: „În urbea asta nu avem
tramvai/ Şi nici nu cred că vom avea vreodată,/
Dar sfânta mămăligă încă mai/ O vom avea-n
ceaunul de pe vatră” (Patriotism local).
Prezentul volum antologic, dedicat de autor soţiei
sale („Soţiei – fir de trandafir/ În anul nunţii de
safir), fiind un plăcut amalgam de doruri (Dor de
Iaşi), năzuinţe, iubiri discrete (Tu, Sâmburele) şi
inevitabile regrete (Remember), pare un vast
triptic al condiţiei umane: copilăria şi tinereţea
asociate cu verdele, maturitatea creatoare redată în
culorile raţionalităţii şi responsabilităţii pentru
cele făptuite cu voie au făr‟ de voie, iar bătrâneţea
asociată şi redată în chip firesc cu albul iernii. Dar
o iarnă, ne spune poetul, care „răul a-ngheţat/
Speranţa se reaprinde/ Sângele e mai fierbinte”
(Iarna).
Sau – de ce nu? – un dulce-acrişor cocteil de
doruri, speranţe şi certitudini în vremelnicia
omului: „Din neant venim/ În neant plecăm/ Prea
puţin trăim/ Şi prea mult visăm...” (To be or not to
be), ori acele rafturi ale vieţii, pe care ni le
prezintă autorul în poezia Arhiva visurilor.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
49
Tineri creatori, în dragoste de cuvânt românesc
Din universul copiilor
*Din cei 88 de participanți, la concursul
„Făuritorii de povești”, Bucureşti, 2015 au fost
premiaţi 38 de copii. Felicitări copiilor talentaţi
şi poetei Claudia Muntean, organizatorul
ineditului concurs de scriere creativă.
Alicia- Romina Cobzaru, 14 ani, clasa a VII-a,
Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Săbăoani
„ Uneori, ceea ce pare a fi un sfârşit, nu este
decât un alt început…”
Odată, demult, Luna şi Soarele erau de
nedespărţit, căci îi unea o dragoste imensă.Ei au
fost foarte fericiţi, până când au aflat că erau
fraţi.Odată descoperit secretul acesta, i-a depărtat
mult unul de altul.
Soarele puternic şi strălucitor domnea ziua,
luminând Pământul şi Cerul, iar Luna imensă şi
luminoasă domina noaptea, însoţită fiind de
Stelele aprinse.
După o mie de ani lumină, Luna a prins drag de
un asteroid numit Ganges; din iubirea celor doi, a
luat fiinţă Prinţesa lunii, Semiluna. Aflând
aceasta, Soarele s-a înfuriat, iar Stelele s-au
mâhnit. Gelozia îi întunecase faţa luminoasă
Soarelui, şi Stelele, pălind, i-au transmis Lunii
mesajul că Soarele e nefericit.
Din suferinţă, Soarele a primit gândul răzbunării
şi a decis să distrugă Luna şi Stelele ce-i slujeau.
Universul se pregătea de război.
Armata Îngerilor Solari urma să se confrunte cu
armata Stelelor. Pentru că se simţeau lipsite de
cutezanţă, Stelele au cerut sprijinul stăpânului lor,
Făuritorul de Stele.
Prinţesa Semilună, dornică de pace, spera că, dacă
va vorbi chiar ea cu Soarele, acesta va ceda şi va
renunţa la război. De aceea, ea a pornit la drum
lung să îl întâlnească pe frumosul Soare. Prinţesa
Semiluna a ajuns în preajma Soarelui chiar în
momentul când de faţă erau şi Stelele şi Făuritorul
lor, dar şi Îngerii solari.
Cu mult curaj, prinţesa cerului a spus:
- De ce doriţi să ne aflăm sfârşitul într-un conflict
fără rost? Nu e Cerul cel mai frumos loc unde să
trăieşti, să slujeşti şi să domneşti?
Făuritorul de Stele, mişcat de cuvintele Prinţesei
Semilune a vorbit şi el:
- Câtă dreptate aveţi, prinţesă. Eu am făurit Stelele
pentru a da strălucire Cerului. De ce să poarte
Cerul un război între Lună şi Soare? Amândoi
domnesc cu pricepere.
- Îngerii celeşti nu vor luptă! Stelele sunt prinse
într-un război pe care nu-l doreşte nimeni, spuse
Armata Îngerilor solari.
- Mergeţi la stăpânii voştri şi convingeţi-i să
aleagă pacea, nu războiul! Îndemnă Făuritorul de
Stele.
- În loc de sfârşit, vom clădi un nou început, în
deplină pace şi armonie! A spus încrezătoare
Prinţesa Semiluna.
Şi aşa, Prinţesa Semilună, Făuritorul de Stele şi
Armata Îngerilor solari au convins Soarele, Luna
şi Stelele să facă pace. Ceea ce a părut a fi un
sfârşit dureros, nu a fost decât un nou început
luminos.
**DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI
PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL
DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA
STANA Diana Cristina (Ploieşti)
A obţinut la FESTIVALUL-Concurs naţional
de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16
iunie 2015- Premiul II pentru Poezie
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
50
MACI DE LUMINĂ
Auzi?
cum picură cu prafuri,
cum fiecare strop
mângâie noroiul fără a-l atinge?
Auzi?
cum fierbe-n ființe dorul,
cum se revarsă-ntre degete
dorind s-atingă distanța,sentimentul?
Auzi?
cum scârțâie vântul în timpul verii
când se strecoară printre raze?
Auzi?
Cum încolțește flama unui zâmbet
în sclipiri de neuitat?
Lasă-n jos cortina pleoapelor
ascultă doar...
cum decad elegant fără să mă lovesc de noroi,
cum plimb între degete vântul,
cum scârțâie el dorind să simtă,
cum îmi răsună sufletul
precum răsună macii când înfloresc
Ascultă...
cum se lasă noaptea-n ochii mei,
cum tremură ceața când mă atinge,
cum cade ninsoarea pe apa fierbinte,
cum îmi sună gândul cu mii de cuvinte,
cum mi se evaporă suflul
în odaia de piatră
Ascultă...
cum crește într-însa
veșnicia goală a unei fantasme
Auzi...
cum mă strânge în brațele-i calde?
N-auzi,n-aud...
sunt o ureche stingheră
nu văd și nu simt
decât umbra nopții.
ARS LONGA,VITA BREVIS
Timpu-mi bate cu un soi
de fanfară a naturii,
în urechea-mi măgulită
de al muzicii convoi...
Trece-o clipă, trec cu sute,
dar al trupului meu glas,
zace ostenit pe treapta,
subconştientului retras.
Îmi rezeamă ochii stinşi
de imaginea-unei fiinţe,
fie ea robotizată
sau cu suflul unei muze.
Trece-o clipă,trec cu sute,
dar al ochilor mei miez,
nu priveşte, ci topit e
de căldura unui suflet.
Timpu-i scurs de pretutindeni
ca nisipul din clepsidră,
suflul artei mă-nvelește,
ca lumina, într-o clipă.
Văd ,
mi-eşti dragă
siluetă de culori,
îmi dezvălui Eul tainic
precum ies sorii din nori.
Te ating
şi nu ţi-e trup
şi nici minte ce îţi simt,
ci ţi-e aura selenară
ce-mi insuflă scumpul mit.
Tu eşti mitul unui cântec
despre-un pod pe care-l trec
ca să-mi înfund pasul
în al lumii, frânt, secret...
Tu eşti timpul care trece,
cu-ale sale mii de clipe,
tu îmi legi axonul rece
de un gând oprit în minte.
Pârvu Bianca-Andreea (Buzău)
A obţinut la FESTIVALUL-Concurs naţional
de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16
iunie 2015- Premiul I pentru Proză scurtă
Lumea sub o pălărie
Bip, bip, biiip…Bip, bip, biiip…Acelaşi ritm
şi acelaşi cântec enervant în fiecare dimineaţă la
ora 6.30. Nici mai mult, nici mai puţin. 6.30 fix.
Nu am înţeles niciodată de ce un lucru inventat de
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
51
oameni are atâta putere asupra lor. Timpul este
ceva relativ şi reprezintă o grijă în plus pentru
minţile noastre deja sufocate şi sufocante. Prin
urmare, am hotărât să nu mai ţin cont de el. Cu
siguranţă voi fi considerată nebună, o femeie
tânără care încă îşi dă aere de adolescentă, o
femeie care deşi are 24 de ani încă nu s-a căsătorit
şi nici nu are de gând, o femeie cu trei pisici ce
locuieşte într-un apartament modest(dar chic) la
periferia Bucureştiului, o femeie care lucrează la
un anticariat de pe o stradă lăturalnică pentru un
salariu amărât de 800 de lei. Aşadar, o femeie
nebună. M-am ridicat din pat, am făcut cel mai
lung duş din istorie şi mi-am pus halatul pufos
primit de la mama Crăciunul trecut. Rose, Ducesa
şi Adeline deja mă aşteptau să le pregătesc micul
dejun. Bineînţeles că alteţele lor regale sunt
prinţese, au nouă vieţi şi sânge albastru. Eu sunt
doar servitoarea şi confidenta lor. De obicei le
pregătesc omletă cu cârnaţi, iar eu beau o cafea cu
scorţişoară şi mănânc un croissant cu unt. Nu e de
mirare că toate trei au probabil o greutate mai
mare decât a mea. Dar astăzi e o zi specială. Azi
nu mai ţin cont de timp şi o să am nevoie de
putere să mă confrunt cu ce este în afara
culcuşului ăsta. De fapt, ideea asta mi-a venit în
timp ce încercam să o conving cu o conservă de
sardine pe Adeline să coboare de pe draperie.
Disperată şi enervată la culme, m-am îndreptat
către “Zidul fericirii”- peretele deasupra patului pe
care am prinse poze şi citate frumoase. Am creat
acest zid cu scopul de a apela la el doar în situaţii
de urgenţă: depresii, nervi, certuri. Se pare că
restilizarea draperiei albastre de catifea de către
Adeline este cu adevărat o urgenţă. Cu ochii verzi
pe care mi-aş fi dorit să îi am, căutam frenetic o
frânghie de care să mă agăţ. Dar am uitat că mi-e
frică de înălţimi şi că nu am fost niciodată bună la
educaţie fizică. După câteva minute, am găsit un
bileţel îngălbenit de vreme şi probabil, de fum de
ţigară. Aşa că l-am prins pe retină şi am încercat
să îl memorez. Dar l-am prins şi pe buze şi am
început să citesc cu voce tare: „‟Lumea pe care am
văzut-o eu este, sunt sigură, mai frumoasă decât
adevărata lume. Fără să-i fi adăugat ceva, fără să-i
fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent, am
privit fiecare privelişte, fiecare stradă, fiecare
cadru prin care treceam cu o credinţă atât de
sigură că nu le voi mai revedea, că le vedeam
pentru prima oară şi ultima oară, cu atât de intensă
dorinţă de neuitare…”. Cred că era un citat din
Ana Blandiana. Ultima parte a bileţelului era
ruptă. L-am găsit într-una din cărţile de la
anticariat în timp ce despachetam cutiile cu marfă
no…veche. Am găsit că e de datoria mea să
continui într-o zi, poate, aceste rânduri. Cred că
astăzi a venit acea zi. Simţi într-un moment al
vieţii că vrei să faci ceva pentru tine sau pentru
ceilalţi sau pur şi simplu ceva ce nu ai făcut
niciodată, dar ţi-ai dorit dintotdeauna. Deşi pari
cineva, în interiorul tău eşti altcineva. Mintea ta
stă acolo ascunsă precum zahărul dintr-o cutie
pentru cafea. Vezi cutia cilindrică cu boabe de
cafea pe ea şi când o deschizi găseşti zahăr. În
exterior suntem cu toţii precum cafeaua-tari. În
interior însă, avem numai granule de zahăr.
Suntem dulci şi vulnerabili. E nevoie doar de
puţină căldură pentru a ne topi şi a deveni
caramel. Atenţie, însă! Dacă lăsăm căldura prea
mult, există riscul ca sufletul nostru zaharisit să
devină amar şi maroniu…precum cafeaua.
Acel moment din viaţă a venit. Am un semn
mare şi roşu pe care scrie STOP. Stau cu el şi îl
flutur în mijlocul trecerii de pietoni, ascultând
simfonia de claxoane. Nu este de ajuns să mi se
acorde prioritate. M-am tot săturat de asta,
domnişoară fiind. Vreau să îi opresc pe ceilalţi din
a mai face altceva. Vreau să îi conving să ia
capacul cutiei de cafea şi să se găsească pe ei
înşişi. Nu descalec zebra până nu rostesc cuvântul
acela cu “n”. Mereu am avut o dorinţă febrilă de a
fi numită aşa. Pentru că acei oameni cu litera “n”
nu ţin cont de nimic. Nici de timp, nici de oameni.
Ţin cont doar de ei înşişi.
- Nebuno! Strigă cineva.
Gata, l-am auzit. Ce egoistă sunt. Nu e de
ajuns. Acel “nebuno!” a fost spus în glumă. Dar
vreau să fie spus cu ură. Nu vreau să fiu iubită
pentru ceea ce nu sunt. Vreau să fiu urâtă pentru
ceea ce sunt. Pe parcursul celor 24 de ani, cei din
jurul meu au încercat din răsputeri să îmi ascundă
nebunia, să mă facă să nu o mai simt, să nu o mai
recunosc. Dar cum să o poţi uita? Cum să uiţi
respiraţia ei rece atunci când stai faţă în faţă cu
ea? Nu am reuşit să o uit niciodată fiindcă nu am
vrut. Deşi sunt naivă şi nu ştiu să mint, m-am
folosit de un şiretlic. Oamenii ăştia care îşi
spuneau normali au vrut să îmi taie aripile. Şi mi
le-au tăiat doar o singură dată. M-a durut atât de
tare încât aripile au început să sângereze. M-a
durut atât de tare încât a trebuit să mănânc cu
furculiţa şi cuţitul. Dar eu sunt o pisică-femeie
nebună şi nu am nevoie de tacâmurile lor
caraghioase. Prin urmare, i-am păcălit. Am
înlocuit toate foarfecele cu unele de plastic, ba
chiar eu le dăruiam şi îi îndemnam să mi le taie.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
52
Devenisem o cutie de cafea care se comporta
perfect normal. Însă uneori îmi dădeam capacul
jos şi lăsam câteva granule de zahăr să se topească
la lumina vişinie şi acrişoară a amurgului.
Aş fi putut să îi las să mă omoare. Oricum
viaţa e plină de oameni morţi. Ce ar fi contat unul
în plus sau în minus? Dar mi-au tăiat aripile cu
adevărat(până atunci mi-au smuls doar câteva
pene) abia la 8 ani. Atunci învăţasem să citesc şi
am fost cea mai norocoasă fetiţă pentru prima şi
ultima oară. Mama obişnuia să strângă materiale
de orice fel care aveau legătură cu ţinuturile
asiatice. Mi-au plăcut cărţile de mică şi adoram să
construiesc adevărate fortăreţe cu ele. Încă o mai
fac, dar doar pentru Rose, Ducesa şi Adeline.
Construiam palatul prinţesei Sisi şi aveam nevoie
de un turnuleţ, de o carte micuţă. Am găsit-o şi am
citit o poveste numită “Simfonie pentru o pasăre
de mare”. O pasăre de mare a fost abătută spre
ţărm de vânturi şi a ajuns astfel aproape de
zidurile capitalei ţinutului Lu. Prinţul a dat
poruncă să se organizeze o recepţie solemnă,
oferind păsării vin în templu, chemând muzicieni
să cânte compoziţiile lui Shun şi tăind vite ca s-o
ospăteze. Zăpăcită de simfonii, nefericita pasăre
de mare a murit de disperare. Aceea a fost ziua în
care am înlocuit foarfecele. Nu voiam să mor şi să
trăiesc după cum trăiau ei.
- Hei, nebuno! Dă-te din drum! Nebuno!
Strigă altcineva cu o voce aproape animalică. Asta
este ura pe care o aşteptam. Acum pot descăleca
zebra. Se înserase. Luna deja apăruse şi stelele
încercau şi ele să strălucească. În apropiere am
găsit aeroportul. Aveam nişte bani puşi deoparte şi
cred că a venit momentul să îi cheltuiesc. Mi-am
luat un bilet către Londra şi am avut noroc pentru
a doua oară în viaţă. Avionul pleca peste 15
minute, deci l-am prins la fix. Nu ştiu exact dacă
la fix fiindcă nu mai ţin cont de timp, oricum.
Pentru câteva ore am fost deasupra lumii intregi.
Doar pentru câteva ore. Avionul a aterizat uşor
precum o pasăre de mare. Primul lucru pe care l-
am făcut a fost să iau un metrou. Voiam neapărat
să ajung la Turnul cu Ceas. Voiam să opresc
timpul, să fac un favor lumii întregi. Urcam
fiecare treaptă cu o meticulozitate şi răbdare
nebănuite de mine până acum. Simţeam că urc în
turnul propriei minţi. A început să plouă.
Ascultam ploaia, monotonă şi rece. M-am oprit şi
am privit în jos - trecea un tren de noapte. Rapid şi
indiferent ca întotdeauna. Mă uit la ceas. 23:58.
120 de secunde la dispoziţie pentru a salva lumea.
Tic-tac, tic-tac. Am uitat din nou că nu sunt bună
la educaţie fizică şi m-am cocoţat pe ceas. Limba
minutarului m-a străpuns direct în inimă.
Începuseră să curgă din mine zahărul şi cafeaua ce
se contopeau cu ploaia. Mirosea a cafea proaspătă.
Am făcut cafea. Mai are nevoie de frişcă şi
scorţişoară.
Bip, bip, biiip…Bip, bip, biip… Aceeaşi
alarmă la 6.30. Mă trezesc cu o poftă nebună de
cafea. Nu ştiu dacă tot ce s-a întâmplat a fost vis
sau nu. Dar ştiu că pe noptieră trona un semn mare
şi roşu pe care scria „‟STOP‟‟. M-am repezit la
bibliotecă să caut cartea de vise a bunicii. Cafea-
băutul cafelei, în vis, ar însemna prevestire de zile
liniştite, de tihnă, cafeaua însăşi fiind un simbol al
vieţii netulburate, paşnice. Ceas- dacă visezi că
auzi un ceas care bate oră fixă, e semn favorabil,
de viaţă în tihnă şi în confort. Zâmbesc nostalgic
şi îmi pregătesc cafeaua mult dorită. Mă aşez la
birou şi scriu. Nu apuc decât să scriu data. De trei
ori „miau‟. Alteţele lor regale, Rose, Ducesa şi
Adeline îşi aşteaptă omleta cu cârnaţi. Pun apă în
ibric pentru încă o cafea, dar cutia de cafea e
goală…
Ăsta ar putea fi sfârşitul unui început de carte.
Doar că toate cărţile sunt mai complexe. Ele se
desfăşoară pe o perioadă îndelungată: zile întregi,
săptămâni, luni, ani, zeci de ani şi câte alte entităţi
inutile de a defini timpul. Oamenii se înşală
crezând că, atunci când definesc ceva, au control
asupra acelui lucru. Eroare. Mai sunt o mulţime de
lucruri indefinibile: viaţa, iubirea, arta,
frumuseţea, moartea, femeia. Toate aceste
concepte divine şi încărcate de sens sunt captive
în cutia paradoxurilor. Ele decurg din una într-
alta, fără a căpăta alte sensuri. Se definesc
reciproc. Sunt precum problemele de
combinatorică din matematică. Cărţile vorbesc
despre ele, dar nu vorbesc despre lucrurile
adevărate, palpabile, despre lucrurile murdare,
vulgare, realiste. Totuşi, nici un scriitor nu va
scrie vreodată despre cele mai frumoase şi boeme
lucruri din viaţa lui. Prin urmare, şi scriitorii sunt
nişte paradoxuri. Ei nu se vor ridica niciodată la
înălţimea celor şase cuvinte. Da, scriitorii sunt
viaţă (dar ei o sfidează), scriitorii iubesc (dar nu
sunt iubiţi), scriitorii sunt artişti (dar ei se
consideră nişte sclavi ai artei), scriitorii sunt
frumoşi (dar ei nu cred asta), scriitorii sunt morţi
(dar operele lor sunt eterne), scriitorii scriu pentru
femei (dar ele rareori află că sunt muze). Scriitorii
sunt cele mai solitare şi triste fiinţe.
- Va urma-
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
53
ARTĂ
Georgeta Blendea Zamfir
- Perioada: “ Flori aureolate de vis”, în pictura
artistei Ramona Pintea
Învăluită ca într-o mantie de aspiraţii prezente
doar în vis, artista Ramona Pintea are o colecţie de
tablouri etapizate pe perioade artistice.
Charles Baudelarie spune despre Poe: “Din sânul
unei lumi lacome, înfometate de materialităţi, Poe
s-a lansat în visuri”, iar Poe “Eureka”, afirma:
”Ofer această carte celor care au credinţa că
visurile sunt singurele realităţi”.
Aceste perioade din creaţia Ramonei Pintea
constau în atâta diversitate, încât impresionează
privitorul prin lumea picturală, ca un cer plin de
stele sclipitoare în noapte.
Expoziţia:”Învolburate Anotimpuri” include
lucrări presate artistic de generozitatea coloritului,
a formelor aerisite ducând clasicul să îmbrace
haina modernă. Ambianţa dintre clasic şi modern
da lucrărilor originalitate. Artistă căuta cu ardoare
expresia penelului care să-i redea interiorul
tumultuos, vibrând pe coordinate de micro şi
macro dimensiuni. Culoarea este cea care o
înfăţişează pe artistă, îmbrăcând-o în hlamida
amplă a frumosului ca pe Tintoretto.
Expoziţia de la Miami, de la Art Fuzion Gallery a
avut pe simeze tablouri în special din “Perioada
albastră”. Comunicarea prin arta folosirii
nuanţelor de albastru s-a făcut măiestrit venind pe
filiera şcolii londoneze pe care Ramona Pintea a
urmat-o.
Cupluri exprimând trăirile, în special de iubire,
comunica din tablouri aerul de senzualitate şi
sexualitate, aşa cum a remarcat şi William
Braemer, directorul galeriei de artă de la Miami.
Iubirea vorbeşte din tablourile Ramonei, artista
împărtăşind sentimentele pe care le trăieşte alături
de soţul ei. Un rai incredibil este spaţiul de
desfăşurare al dragostei lor. Statornicia şi armonia
din relaţie au fost perfecţionate prin urmarea
cursurilor lui Anthony Robbins pe întreg
mapamondul, unde acest guru al dezvoltării
personale, conferenţiază. Din bagajul de cultură
pe care îl deţine din multe cărţi citite, din jarul
sentimentelor de iubire, Ramona Pintea a alcătuit
substanţa tablourilor de cuplu, a căror vibraţie
realizată artistic impresionează profund.
Mărgăritare, flori, voaluri împodobesc tablourile
cuplurilor.
Din “Perioada albastră” face parte şi tabloul
“Maternitate”, o gamă de nuanţe coloristice pe
tonuri de albastru joacă în julur capetelor mamei
şi pruncului. Portretul este perfect ca şi al lui
“Moise” al lui Michelangello, comentat de
Zigmund Freud. Expresivitatea îl face pe Freud să
compună o adevărata istorie a lui Moise. Ramona
Pintea s-a hrănit pentru tabloul ei din sentimentul
etern, miraculos al maternităţii, al iubirii nesfârşite
pentru fiica ei.
Periaoda “Simfonia verii”, a adus pe simeze în
expoziţia de la hotel Phoenicia din Bucureşti,
tablouri reflectând admiraţia artistei pentru
nemuritoarea natură. Sentimentul naturii este
eminescian, de proporţii imense şi artista ştie să-l
redea în tablouri cu ape şi aer în care plutesc finite
abia aerate şi cad şiraguri de mărgăritare.
Expoziţia de la Braşov a reunit tablouri din toate
perioadele, mai puţin cea de la Londra când artista
era la studii.
Publicaţia “Corona Press” prin reprezentanta sa
scriitoarea Ileana Gafton, a evidenţiat aceste
tablouri, la fel şi televiziunea locală, toţi rămânând
fascinaţi în fața talentului Ramonei Pintea.
Aspiraţia artistei către o mega modernitate se
reflecta în “Perioada florilor aureolate de vis” că
un “Don Qujote” unde Cervantes pune în lumina o
exacerbare a personajului, Ramona Pintea vede
prin ochiul transmiţând o aură modernă – flori.
Florile sunt simbolul major al picturii talentatei
artiste. În fond fără flori polenizate sexual, n-ar
exista viaţă pe Planeta Albastră.
O expoziţie doar de tablouri cu flori!
Prin prisma viziunii artistice aceste flori prind o
aură de vis. Eşti în somn şi-ţi apar imagini
fantastice în frumuseţe, o oază de perfecţiune în
pustiul existenţei obişnuite. Cu fiecare tablou,
Ramona Pintea s-a depăşit pe sine, căutând cu
înfrigurare expresia care să-i reflecte structură
interioară, cu adevărat modernă. Dimitrie Anghel
are un volum de versuri “În grădină” unde
prezintă gama variată de flori însufleţite de
frumuseţea acestora care fascinează, întotdeauna.
O grădină este şi Perioada: “Flori aureolate de
vis” dar o grădină a raiului pe pământ pe care
Ramona şi soţul ei l-au creat pentru cuibuşorul lor.
Intrând în atelierul artistei te îmbeţi de culoare şi
lumina, de sentimentul integrării sufletului într-un
spaţiu de vis. Un vis adus din realitate, prins în
pânze de mari dimensiuni, ferestre spre visare şi
contemplare a ceea ce este mai frumos pe pământ-
florile.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
54
Desenat, conturul imagistic al grupajului de flori
este clasic, dar mărimea, culoarea ireală a
inflorescenţelor, interferențele de linii, puncte,
acolade, tonuri de culoare încadrează arta
Ramonei Pintea în cel mai acut modernism.
Iată un tablou mare, un câmp cu flori de un
bleumarin ireal, sprijinite pe contururi magnifice
de flori roşii; nu se poate să nu vezi o grădină, dar
nu din realitate, dintr-un vis care te-a făcut fericit,
după o noapte de dragoste.
Bujorii inundă pânză ca o “Primăvara” a lui
Botticelli dar ce impune în acest tablou este
culoarea roz ca un cristal al iubirii.
Macii roşi, curgând ca un sânge înflăcărat de
iubire, amintesc de senzaţia avută în fața
nesfârşitelor câmpuri de maci din lanurile aurii de
grâu, când vara visează rodul bogat al pâinii adus
de Atotputernicul pe Pământ.
Într-un tablou pe mov, o avalanşă de întortochere,
o modernă aplicaţie, descifrezi la o mai atentă
privire, delicate brânduşe.
Doi trandafiri izbucnesc rubiniu alături de unul alb
printre puncte şi vapori ireali de culoare, stârnind
admiraţia.
Într-un tablou, avalanşa de culori, ambientate
modern, descifrez un trandafir albastru. Albastrul
este idealul inaccesibilităţii din filozofia germană,
însuşit de Mihai Eminescu în poezia “Floare
albastră”.
O crizantemă şi un trandafir pe nuanţele roșului
primesc albastrul ca pe un cer care alimentează
frumuseţea florilor aerate, simbolul inaccesibil al
nemuririi.
Un buchet de trandafiri albi ca al unei pure mirese
pluteşte într-o atmosferă de vis roz, punctat de
tonuri roşii. O creangă ca dintr-un brad de Crăciun
străjuieşte dând aerul de sărbătoare intimă. Mereu
sărbătoreşte cuplul, în ambianţa iubirii lui. De aici
substanţa arzătoare în frumuseţi pe care iubirea
artistei o extrage pentru a o împrăştia pe pânze.
Făt Frumos şi zâna lui zboară pe un cal alb până la
ochiul albastrul al Genarului, deasupra unui
buchet de flori de floarea-soarelui. Dar ele nu sunt
desenate astfel, sunt florile din visul aureolat de
iubire care a generat o poveste fantastică pe pânză.
Ramona Pintea este descendentă a pictorului
Epaminonda Bucevski care a avut atelier la Viena,
a fost prieten cu Mihai Eminescu, aşa cum reiese
din “Istoria Literaturii Romane“ a lui George
Călinescu.
Gena a curs, întrupându-se în fata frumoasă care
realizează tablouri fastuoase. Penetrantă prin
mesajul pe care-l transmite, pictura Ramonei
Pintea va rămâne în mintea privitorului ca o aură
de vis. Un vis ireal, dar paradoxal, un vis aşezat pe
pânze de mari dimensiuni. Visul de iubire pe care
cuplul îl trăieşte zi de zi, reuşind să se
înfrumuseţeze în fiecare clipă. Arta înnobilează,
întinereşte, da sens vieţii. Oamenii trebuie să
înveţe să se învăluie în frumos ca într-o hlamidă a
nopţii albastre.
Ovidiu Ţuţuianu: Magia muzicii
În copilărie. Sunt născut la Turnu Măgurele, în
ziua de 10 ianuarie 1942, din părinţi argeşeni cu
rădăcini ardeleneşti. Primele sunete magice ale
muzicii le-am auzit din gura mamei mele,
Filofteia-Aurica. Deşi nu avea o voce deosebită,
mama murmură cu duioşie şi simţire cântece de
leagăn şi mai apoi melodii de muzică populară sau
uşoară care mi-au încălzit copilăria! Tatăl meu,
Valeriu, de profesie inginer silvic avea o frumoasă
voce de bariton, pe care, nereuşind să o formeze în
cadrul pregătirii preoţeşti către care fusese
îndrumat de mama sa, şi-o exersa ocazional la
evenimente din familie sau la întâlniri cu prietenii.
În 1944, mama s-a îmbolnăvit de malarie şi la
recomandarea doctorilor, întreaga noastră familie
a trebuit să se mute la Pucioasa, o mică localitate
balneoclimaterică, amplasată pe râul Ialomiţa,
situată la 23 km nord de Târgovişte şi la numai
106 km de Bucureşti. Ne aflam încă în perioadă
de război şi primele sunete nemuzicale înregistrate
în memorie sunt cele legate de sirenele de alarmă
care sfâşiau brutal liniştea paşnicei urbe, marcând
începutul şi respectiv încetarea atacurilor aeriene,
destul de numeroase şi importante executate
asupra zonei petroliere Ploieşti-Târgovişte.
În pofida distrugerilor materiale şi a stresului
psihologic provocat de război, urmate după 1947,
de dramatice schimbări politice, sunetul magic al
muzicii a reuşit să aducă linişte şi optimism în
mică aşezare de pe Ialomiţa. Câţiva localnici,
animaţi de un grup de refugiaţi basarabeni, au
format o mişcare culturală activă, focalizată în
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
55
cadrul „Ateneului Popular”. Astfel s-au înjghebat
un cor şi o orchestră de coarde care concertau în
sala ateneului şi pe scena frumosului cinematograf
din parcul central al oraşului, iar ulterior, au
realizat numeroase turnee în satele şi comunele ce
formau pe atunci raionul Pucioasa. Animatorul
acestor formaţii (în calitate de dirijor şi de
violonist concertmaistru) la care s-a adăugat
ulterior şi „Orchesta pionierilor” era avocatul
basarabean Eugen Zagoicea.
Primul contact cu forme organizate ale muzicii l-
am avut în cadrul „grădiniţei” din Pucioasa unde,
educatoarele ne învăţau pe lângă melodii şi
minunatele noastre dansuri populare. Dintre
acestea o impresie specială în mintea şi sufletul
meu de copil a lăsat-o celebra Ciuleandră (dans
imortalizat de Liviu Rebreanu în romanul
omonim), cu a ei strigătură: „Două fire două paie,
ia Ciuleandra la bătaie!” care şi astăzi când încerc
să rememorez acel trecut, demult apus, îmi răsună
cu acurateţe în urechi!
Întrucât prin venirea la Pucioasa distanţa faţă de
sediul bunicilor paterni (Nămăeşti, lângă
Câmpulung Muşcel ) s-a diminuat considerabil,
am început să petrec tot mai mult timp la aceştia
în lumea mirifică a satului românesc fondat pe o
veche vatră dacică, în care au trăit mai multe
familii de Ţuţuieni, ale căror rădăcini se trag din
Mărginimea Sibiului.
La Nămăeşti, sunetele magice ale muzicii mi-au
parvenit prin două surse: una religioasă iar altă
laică. Bunica paternă Eugenia, ortodoxă
peracticantă , mă ducea frecvent la slujbele ce se
ţineau la biserica din sat dar mai ales la
Mănăstirea de maici (vechi locaş săpat în stânca
unui deal) cu renume şi în zilele noastre. La
slujbele respective, rezistam ore întregi în
picioare, chiar mai mult decât copii satului de
vârsta mea (spre mirarea şi mândria bunicii!)
impresionat de cântările bisericeşti şi în speţă de
armonia corului pe voci ale maicilor. La nunţi,
botezuri şi mai ales la sărbătorile de Paşti din
bătătura satului, unde se încingeau hore şi sârbe
(iar flăcăii îşi dădeau drăguţele în „dulap”, un fel
de carusel cu ax orizontal, învârtit manual,
distracţie ce se plătea cu covrigi sau cu ouă
încondeiate!) stăteam aproape de lăutarii satului
savurând melodiile şi urmărind cu atenţie modul
cum produceau muzica. Uneori la aceste
evenimente participa activ şi fiul poetului George
Topârceanu (devenit profesor de vioară la
Câmpulung Muşcel) care îşi doarme somnul de
veci, alături de mama sa şi sora poetului în
cimitirul satului, nu departe de locul unde sunt
înmormântaţi bunicii mei.
La Pucioasa stăteam ore întregi lipit de radioul
care transmitea muzică de toate genurile, nu
pierdeam niciunul din concertele de la „Ateneul
popular”şi de multe ori mă strecuram sub fereastra
casei doctorului Corneliu Constantinescu,
ascultând exerciţiile la pian ale fiului său Dan
Constantinescu, care avea să ajungă un cunoscut
pianist şi compozitor de muzică clasică. Văzând
pasiunea mea pentru muzică părinţii au făcut un
prim efort şi mi-au cumpărat o pianină (marca
August Förster). Şi astfel, la vârsta de 6 ani,
înainte de a merge la şcoală, am început studiul
pianului cu doamna Eugenia (Jeni) Boldur, o
distinsă basarabeancă, blondă şi cu ochii albaştri,
pianistă în orchestră „Ateneului Popular”. Trebuie
spus că în pofida dificultăţilor începutului şi a
regretului pentru timpul afectat lecţiilor şi
exersărilor (care bineînţeles că îmi reduceau orele
de joacă!) am fost pe deplin captat de răbdarea şi
tactul pedagogic al profesoarei mele. Păstrez şi
astăzi un fragment din prima metodă de pian
(celebra „Do, re, mi”!) pe paginile căreia d-na
Boldur desena color, deasupra portativului (ca
stimulent pentru exerciţiile reuşite) diverse
motive florale, animale şi alte microimagini, pe
care le arătam cu mândrie părinţilor şi prietenilor
de familie!
La şcoala elementară din Pucioasa. Intrarea la
şcoală (în 1948) a constituit un prilej de a-mi
spori contactele cu sunete magice ale muzicii. Una
din învăţătoare, doamna Elena Diaconescu (mama
colegului de clasă şi celui mai bun prieten din
copilărie, Florin Diaconescu, cel care va deveni
tenor la Opera Română din Bucureşti), deşi
exigentă la toate materiile, avea o înclinaţie
specială pentru muzică, dans şi teatru. Dânsa m-a
propulsat în corul şcolii, în echipa de dansuri şi
mi-a dat prilejul să mă produc în faţa publicului,
la serbările de sfârşit de an.
După trecerea anilor n-aş putea spune care a fost
solo-ul de pian cu care am debutat pe scena şcolii
însă îmi aduc perfect de bine aminte că unul
dintre primele succese l-am obţinut, acompaniind
pe muzica Valurilor Dunării de Iosif Ivanovici,
dansul colegei mele Aurora Fircea (cea care peste
ani va face carieră, în duet cu sora sa, ca interpretă
de muzică populară).
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
56
La vârsta de 9 ani, părinţii au făcut un nou efort pe
linia educaţiei mele muzicale: mi-au cumpărat o
vioară şi am început studiul acestui instrument cu
profesorul Anatol Zagoicea, tatăl dirijorului şi
concertmaistrului orchestrei Ateneului Popular.
Profesorul Zagoicea senior deşi nu era trecut cu
mult de 60 de ani, suferise o pareză, fiind
imobilizat într-un cărucior. Era o persoană foarte
exigentă şi trebuie să recunosc că îl enervam
adesea prin poziţia greşită de susţinere a viorii dar
şi cu erori de interpretare, aşa că uneori se mai
descărca şi dânsul aplicându-mi (pe diverse
porţiuni ale corpului, atunci când mă nimerea!)
„tuşeuri”, cu arcuşul său cu care mă dirija în
permanenţă.
În 1951 la iniţiativa d-lui Zagoicea junior, pe
lângă Ateneul Popular din Pucioasa s-a înfiinţat
„Orchestra pionierilor”unde am fost şi eu încadrat
la „vioară a II-a, fiind totodată mezinul formaţiei.
„Orchestra pionierilor” a concertat atât ca
formaţie proprie cât şi înglobată uneori în
orchestră Ateneului Popular pe diverse scene din
oraşul Pucioasa, precum şi în turnee efectuate în
localităţile din împrejurimi: Fieni, Moroieni,
Pietroşiţa, Diaconeşti, Brăneşti ş.a. Din repertoriul
ei au făcut parte piese de muzică populară
românească (Roata lin o învârtesc, Vine
primăvara, Nani-nani, La şezătoare, hore, sârbe şi
melodii promovate mai ales de celebra Maria
Tănase), muzică populară rusă („Vo pole berioza
stoiala”/Stătea mesteacănul pe câmp; „Oci
ciornâe”/Ochii negri; „Ştepi”/Stepa;
„Lastocica”/ Rândunica), muzică uşoară şi de
cameră (valsuri de Johan Strauss, Marşul de 1Mai
de Ciprian Porumbescu şi fragmente din Eine
kleine Nachtmuzic/ Mica serenadă de
W.A.Mozart).
Bineînţeles că Orchestra pionierilor se producea şi
cu ocazia serbărilor anuale şcolare, pe scena
liceului din Pucioasa. Un moment special în acest
context l-a reprezentat colaborarea liceului cu
tânărul (pe atuncea!) actor bucureştean Ion
Lucian, care a regizat ( în 1953) un muzical
intitulat Pupăza din tei, pe un text bazat pe
Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă.
Orchestra noastră intervenea în cursul desfăşurării
acţiunii cu scurte pasaje muzicale, acompaniind
personajele principale, între care interpretul
celebrului Ionică, s-a bucurat de un binemeritat
succes, spectacolul satisfăcând în final publicul,
interpreţii şi chiar pe viitorul mare artist şi regizor.
La liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. În
1954 familia mea s-a mutat la Bucureşti, într-o
casă cumpărată cu mari eforturi ale părinţilor şi
bunicilor, situată în spatele bisericii Popa Nan, pe
Intrarea Gheorghe Costaforu nr.5. Cartierul era un
colţ de capitală liniştit, cu case la curte şi grădini
parfumate. Poate şi din aceste motive, a fost
preferat de o serie de personalităţi, inclusiv din
domeniul muzicii. Astfel, în capătul aleii mele, a
locuit mulţi ani (împreună cu soţia sa de profesie
medic) celebrul cântăreţ Gică Petrescu. Ca vecin,
maestrul Petrescu era o persoană foarte populară,
care acceptă cu plăcere să fie colindat (de
sărbători) de copii din cartier şi ne asigura accesul
gratuit (prin intrarea artiştilor) la spectacolele sale
susţinute mai ales la Teatrul de vară din Parcul 23
August.
Aflând de pasiunea mea pentru muzică, mi-a lăsat
atunci când s-a mutat, o serie de partituri, din
bogatul său repertoriu. Tot în zonă, au mai locuit
renumitele cântăreţe de muzică populară Maria
Tănase şi Ioana Radu precum şi violoncelistul de
notorietate Vladimir Orlov.
Ajuns în capitală, mi-am continuat studiile
şcolare (clasa a VII-a) la liceul de băieţi nr.13
„Mihai Viteazul”, dar din păcate, studiile
muzicale au fost parţial perturbate: am continuat
să iau lecţii sporadice de pian cu o profesoară
particulară dar am întrerupt studiul viorii; în
schimb am început să studiez acordeonul la
Palatul pionierilor (fostul palat regal Cotroceni).
Liceul Mihai Viteazul avea o frumoasă tradiţie
culturală, păstrată până în zilele noastre. În
primele rânduri se aflau sufletiştii profesori de
muzică Maxim Vasiliu (solist în corul
Filarmonicii Române) şi Vinicius Grefiens
(cunoscut compozitor). La finele anului şcolar se
organizau cu regularitate manifestări muzicale, la
care erau invitaţi să se producă diverşi elevi cu
preocupări în domeniu. Îmi amintesc cu nostalgie
că la serbarea absolvirii clasei a VII-a am
interpretat transcripţiile pentru pian ale
uverturilor: Dichter und Bauer/Poet şi ţăran de
Franz von Suppè şi Şi j΄etais Roi/De aş fi rege de
Adolphe Adam. Audienţa (printre care se afla
mama şi viitoarea mea tovarăşă de viaţă, pe atunci
în clasa a V-a) a fost impresionată încă de la
anunţarea titlului îndrăzneţ al celei de a doua
lucrări, care cred că mi-a adus aplauze
suplimentare! Printr-o adevărată minune,
partiturile celor două uverturi le mai am şi astăzi.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
57
După mixtarea între timp a liceului, s-a organizat
un cor impresionant, care sub conducerea prof.
M.Vasiliu a concertat pe scena proprie şi a
participat la diverse evenimente artistice,
festivaluri şi concursuri, câştigând numeroase
premii. Printre soliştii vocali ai acestui cor din
generaţia mea s-au numărat Lucian Marinescu
(care a ajuns bariton al Operei Române) şi Petre
Geambaşu (care a performat în muzică uşoară).
Corul liceului era acompaniat de o orchestră în
care cântam şi eu la vioară. Printre colegii de
orchestră menţionez: violonistul Valeriu
Pârlea/Rogacev - care obţinea încă de pe atunci
succese remarcabile cu interpretarea Baladei lui
Ciprian Porumbescu-şi care a urmat conservatorul
de muzică, devenind interpret şi profesor de
vioară şi acordeonistul Florin (Ţuţu)
Condurăţeanu care deşi a urmat Institutul de
petrol şi gaze este cunoscut în prezent mai ales ca
ziarist şi moderator la televiziune.
Sunetele magice ale muzicii mi-au oferit prilejul
să cunosc o colegă de liceu, cu doi ani mai tânără,
Alexandra Drăgan (o foarte bună altistă, din corul
liceului) care, după o prietenie de 7 ani, mi-a
fost tovarăşă de viaţă timp de aproape 40 de ani !
În studenţie. Fiind atras puternic de ştiinţele
exacte (inclusiv sub influenţa paternă!), spre
decepţia profesorului M.Vasiliu care mă încuraja
să mă pregătesc pentru conservator, am reuşit în
1960 să promovez examenul de admitere la
Facultatea de Energetică din cadrul Institutului
Politehnic Bucureşti (IPB). Intrând în incinta
acestui prestigios lăcaş de învăţământ superior din
strada Polizu, călcam de fapt (la propriu şi la
figurat!) după două decenii, pe urmele tatălui meu.
Şi în cadrul Politehnicii am întâlnit o frumoasă
tradiţie muzicală, astfel că practic, în fiecare
facultate se colectau interpreţi vocali sau
instrumentali care se produceau cu diverse ocazii.
Printre cele mai active în acest sens erau
„Facultăţile celor 3E „(Energetică, Electrotehnică
şi Electronică).
Formaţia de muzică uşoară a IPB. Primul
contact l-am avut cu formaţia de muzică uşoară a
Politehnicii (bazată pe studenţi de la cele 3E)
avându-l ca animator şi dirijor pe saxofonistul
Ştefan (Fane) Berindei, fiul unui renumit
saxofonist care cânta în Orchestră Electrecord.
Am fost acceptat ca acordeonist şi am concertat cu
orchestra respectivă atât la manifestările
desfăşurate în localul din str.Nicolae Moxa, cât şi
în taberele studenţeşti organizate iarna la Predeal,
Sinaia, Timiş iar vara la Costineşti. Repertoriul
orchestrei era axat pe muzică latino (spaniolă şi
italiană), café concert şi jazz. La reîntâlnirea după
50 de ani cu unul din soliştii orchestrei, violonistul
Radu Mircea Jurebie (fost student la Electronică,
azi general de brigadă în rezervă) ne-am reamintit
cu emoţie de sunetele magice ale muzicii din
perioada studenţiei şi în special de o piesă din
repertoriul celebrei orchestre Helmuth Zacharias
(Sonnenschein/Lumina sorelui), pe care Radu
(acompaniat de noi) o interpretă cu o sensibilitate
deosebită, stârnind entuziasmul publicului care
cerea întotdeauna bis-ul!
În fotografia din fig.1, executată într-o dimineaţă
de relache, după un spectacol dat seara anterioară
la Casa de cultură din Predeal, apar, cu fes, între
două studente de la „Farmacie” şi unii membrii ai
formaţiei de muzică uşoară din IPB.
La sugestia „şefului de lucrări” de la Energetică,
ing. Dan Taşcă, am participat, la manifestările
muzicale din anul universitar 1960/1961
acompaniind la pian un student de la Facultatea de
mecanică ce a interpretat o arie de bariton din
opera Don Carlos de Giuseppe Verdi precum şi pe
colega mea de la Energetică, Mihaela Panaitescu,
care, a dansat, în stil sportiv, pe un potpuriu de
muzică uşoară. Aflând că am studiat şi vioara , dl.
ing.Taşcă mi-a sugerat să iau legătura cu
Orchestra de cameră a inginerilor (condusă de
prof.dr.ing. Petru Ghenghea).
Fig.1. Cu orchestra de muzică uşoară a I.P.B.,
Predeal, februarie, 1961
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
58
Fig.2. Cu orchestra de muzică populară a Casei
de cultură a studenţilor din Bucureşti, 29.12.1961
Din păcate, apucasem deja să mă „înrolez” în
Orchestră de muzică populară ”Mugurelul” a
Casei de cultură a studenţilor iar pe de altă parte,
la facultate, trebuia să fac faţă unor programe de
studiu foarte încărcate, cu multe şi pretenţioase
laboratoare şi proiecte.
Orchestra de muzică populară a Casei de cultură
a studenţilor
Una dintre primele activităţi desfăşurate în cadrul
Casei de cultură a studenţilor(CCS) din Bucureşti
s-a datorat Orchestrei de muzică populară
„Mugurelul” (numită uneori şi taraf), fondată prin
anii 1958-1959, de un grup de studenţi entuziaşti
şi iubitori de folclor, coordonat de Cicerone
(Cici) Limberea. Cert este faptul că, după după
începerea anului universitar 1960/1961, la
recomandarea colegului meu de facultate (mai
vârstnic)-Gheorghe (Gelu) Naiche şi după
vizionarea de către dl. Limberea am fost admis, la
vioară a II-a, în orchestră respectivă.
Deseori, dl. Limberea invita la conducerea
orchestrei alţi dirijori bine cunoscuţi în acea
perioadă, ca: Ion el Budişteanu, Ion Voinescu,
Tudor Pană, Gheorghe Oprea şa. În unele situaţii,
el ceda bagheta lui Gheorghe Zamfir (care studia
la acea vreme, compoziţia şi dirijatul la
conservatorul de muzică din Bucureşti), un
instrumentist de bază (la nai sau acordeon) al
formaţiei noastre.
Componenţii „Mugurelului” au fost, cel puţin în
perioada de început, instrumentişti amatori ,
formaţia fiind „întărită” pe parcurs, mai ales
pentru spectacolele importante şi turnee, cu elevi
de la şcolile de muzică, studenţi de la conservator
sau chiar reprezentanţi ai unor familii tradiţionale
de muzicanţi romi, ca de exemplu: Stanciu,
Dobre, Manta, Turcitu, Sandu, Carabulea.
În singura fotografie păstrată în arhiva proprie
(fig.2.), realizată în holul CCS după un spectacol,
apar unii componenţi ai orchestrei”Mugurelul”,
alături de solişti şi oficiali ai Instituţiei. Printre
absenţele de marcă din poză, se numără Gheorghe
Zamfir, cel care va ajunge marele virtuoz al
naiului, dirijor şi renumit compozitor, apreciat şi
recunoscut din păcate, mai mult în străinătate
decât în propria sa ţară ! „Mugurelul” a avut o
prezenţă concertistică activă, atât pe scena proprie
din localul menţionat mai înainte dar şi pe alte
scene din Bucureşti sau din alte centre
universitare din ţară.
În repertoriul său au figurat piese pentru orchestră
şi dansuri din folclorul tuturor regiunilor ţării (
Hora la mână, Hora rândunelelor, Brâul, Căluşul
oltenesc, Joc de doi, Hora Staccato, Ciocârlia ş.a)
acompanieri ale unor solişti vocali, bărbaţi sau
femei, din mediul studenţesc şi ulterior ale
diverselor formaţii studenţeşti de dansuri
populare, printre care se remarcau cele de la
Institutul de Construcţii şi de la ISE (actuala
ASE). Dintre soliştii vocali acompaniaţi de taraf
se pot menţiona: Tudor Heica, Petre Săbădeanu
(Filologie), Pigmalion Piepteanu (Medicină
veterinară) şi mai apoi Maria Stoica
(Conservator).
La fiecare concert piesa de deschidere era desigur
cea care dăduse numele orchestrei (Mugur,
mugurel),o melodie simplă dar pe care dirijorul
nostru o nuanţa în mod original printr-un largo
prelungit şi o trecere de la pianissimo la forţe,
care trezea interesul auditoriului, încă de la
primele măsuri.
„Mugurelul” a realizat şi apariţii live la
Televiziune (la 2 dintre ele, din perioada 1960-
1962 am luat parte şi eu) precum şi turnee în
străinătate, în Grecia, Turcia, Franţa (la care din
păcate n-am putut participa, întrucât s-au
organizat, în perioadele când eram ocupat cu
activităţile de practică în producţie (finele anilor I
şi ÎI) şi de pregătire militară (finele anului III).
Anii în care am activat la CCS au constituit cea
mai frumoasă perioadă a tinereţii mele (în care
sunetele magice ale muzicii au fost un adevărat
balsam tămăduitor, o destindere benefică după
încordarea şi oboseala acumulată după
numeroasele ore de curs, seminarii, laboratoare şi
proiecte!).
Îmi amintesc cu multă plăcere că la repetiţiile
orchestrei noastre, ne întâlneam şi cu studenţi din
cadrul altor formaţii. Astfel , la Muzică uşoară ,
repetau sub bagheta compozitoarei Camelia
Dăscălescu o serie de colegi de generaţie care
ulterior au ajuns vedete ale muzicii uşoare
româneşti ca: Dan Spătaru (ICEF), Pompilia
Stoian şi Anca Agemolu (Filologie), Lili Bulaiesi
(ISE) şa. Brigada artistică, funcţionând sub
îndrumarea actorului Dumitru Rucăreanu, se bază
mai ales pe Nae Lăzărescu, Nucu Păunescu şi Ilie
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
59
Dogaru (studenţi la ISE), primul citat, devenit
actor de bază la Teatrul de estradă „Constantin
Tănase”, plecat nu demult în nefiinţă.
Uneori, mai ales în turneele în ţară, ne-am regăsit
împreună, toate formaţiile menţionate mai înainte,
în programele complexe ale spectacolelor date de
Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti.
La momentul 1963, când a trebuit să renunţ la
preocupările muzicale,a luat fiinţă în cadrul CCS
ansamblul folcloric „Doina”. Aşa cum aveam să
aflu ulterior, sub avântul impetuos al ansamblului
de dansuri, coordonat de maestrului coregraf
Gheorghe Baciu, „Mugurelul” avea să „rodească”
devenind un ansamblu profesionist, care atât sub
conducerea lui Cicerone Limberea dar şi a
compozitorului Constantin Arvinte, a contribuit
din plin la succesele naţionale şi internaţionale (în
majoritatea ţărilor de pe întregul mapamond!)
obţinute de ansamblul „Doina”. Dintre
instrumentiştii (foşti studenţi), care şi-au adus un
aport însemnat la prestigiul ansamblului „Doina”
s-au remarcat: Gheorghe Zamfir (nai), Dumitru
Fărcaş, (taragot) George Drosu, Horia Crişan, Ilie
Mihai (vioară).
Orchestra de muzică populară a IPB. Cel puţin
în perioada 1960-1965, IPB a furnizat un număr
impresionant de instrumentişti pentru orchestră de
muzică populară a Casei de cultură a studenţilor,
ceea ce a permis ca aceştia (printre care mă aflam
şi eu) să formeze „orchestra de muzică populară a
Politehnicii”, care se întrunea pentru repetiţii la
cantina institutului din piaţa Buzeşti şi concerta
independent sub conducerea lui Cicerone
Limberea şi a violonistului Tudor Pană, fost
concertmaistru al reputatului ansamblu folcloric
„Ciocârlia”. Această formaţie a participat (cu
piese preluate din repertoriul „Mugurelului”) la
diverse festivaluri studenţeşti şi alte manifestări
muzicale pe scenele bucureştene (fig.3) cât şi în
taberele studenţeşti organizate în vacanţele de
iarnă (la Predeal, Sinaia, Timiş) sau de vară
(Costineşti). Fig.3. Orchestra de muzică populară
Fig.4. Partitura liedului Stelele-n cer a
studenţilor din IPB, 1961 Versuri: Mihai
Eminescu; Muzica: Ovidiu Ţuţuianu
Practicarea eclectică a diverselor genuri de
muzică, pe diverse instrumente, la care s-au
adăugat carenţele de ordin teoretic inclusiv din
domeniul armoniei şi contrapunctului au
influenţat negativ performanţele mele muzicale.
Partea pozitivă a constituit-o faptul că în perioada
studenţiei am schiţat primele compoziţii muzicale
(sub influenţa curentului romantic), din care am
recuperat într-un caiet de muzică prăfuit,
următoarele piese: Gavotte (la major), Baladă (re
minor) Marş (la major), Vals (fă major), Dans
maghiar (si bemol), Idilă (pe versurile poetului
Oreste Georgescu), Cântec (pe versurile poetului
George Topârceanu), Serenadă (mi major),
Aşteptare/Tango ( mi minor).
La armată. Chiar şi în perioada satisfacerii
stagiului militar (în regimul studenţesc, cu termen
redus), sunetele magice ale muzicii mi-au fost
aproape şi m-au ajutat să depăşesc această
perioadă dificilă din viaţa unui tânăr. Atât la finele
anului al III-lea, în convocarea efectuată la
Regimentul de transmisiuni de la Buzău /Crâng
cât şi la finele anului al V-lea (1965) în cadrul
Şcolii de ofiţeri de rezervă de la Otopeni, am făcut
parte, alături de colegi- în majoritate de la IPB-
dintr-o formaţie de muzică uşoară, condusă de
colegul meu de facultate Cristian Enescu (pianist
şi ghitarist). Activând în formaţie ca acordeonist,
am profitat de ocazie şi am învăţat să cânt şi la
ghitară. Şi astfel, datorită repetiţiilor şi
spectacolelor date am reuşit să ne mai sustragem
de la plictisitoarele şi obositoarele ore de
instrucţie militară !
În „producţie”. În decembrie 1965, conform
repartiţiei ministeriale, mi-am început activitatea
în producţie la Întreprinderea electrocentrale
Bucureşti (unde avem să lucrez, mai ales la CET
Grozăveşti, aproape 12 ani!). Şi pentru că aici m-
am reîntâlnit cu fostul meu coleg de facultate şi de
armată, Cristian Enescu, am înjghebat (pe lângă
plăcere, fiind şi o sarcină de sindicat şi UTC !) o
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
60
formaţie de muzică uşoară , în cadrul Brigăzii
artistice a întreprinderii. Cristian, ca dirijor cânta
la orgă electronică sau ghitară iar eu la acordeon.
Regimul dificil de lucru (ambii lucram ca ingineri
de serviciu, în ture, atât ziua cât şi noaptea!) şi
insuficienta susţinere din partea conducerii
întreprinderii a făcut ca această formaţie să aibă o
viaţă destul de scurtă, nerezistând decât cca 2 ani.
Ani de zile, am rămas numai un consumator de
sunete muzicale, de care aveam mare nevoie, în
condiţiile de stres şi poluare (inclusiv fonică!) în
care îmi desfăşuram activitatea, în centralele
termoelectrice din Bucureşti. În 1968 am finalizat
perioada de stagiatură cu o lucrarea axată pe
Noxele la locurile de muncă din CET Grozăveşti,
în care printre factorii care caracterizau ergonomia
locului de muncă (mai ales la personalul din
camerele de comandă) am identificat solicitările
fizice şi mentale din schimbul de noapte.
Pentru combaterea monotoniei, pentru relaxarea
psihică şi prevenirea tendinţei de somnolenţă a
personalului de tură, am propus conducerii
întreprinderii şi am experimentat, cu succes,
introducerea unor emisiuni muzicale în schimbul
de noapte. Rezultatele acestui experiment în care
sunetele magice ale muzicii aveau şi efecte
pozitive în procesul de producţie (mobilizarea
personalului pentru înregistrarea la timp a
parametrilor în foile de date şi prevenirea unor
erori în supravegherea instalaţiilor) au fost
prezentate în articolul Emisiuni muzicale în
schimbul de noapte, publicat în revista ”Protecţia
muncii” , nr.9, 1969, p.30-31. Astfel, întâmplător
(sau poate nu!) debutul meu în literatura tehnico-
ştiinţifică a fost marcat de o lucrare cu tematică
muzicală!
După ieşirea din regimul de tură am început să
frecventez spectacolele de operă şi operetă
precum şi concertele de la Ateneul Român. De
asemenea, timp de 3 ani am urmat în cadrul aşa
zisei Universităţi populare, cursul de „Istorie şi
cultură muzicală”, exemplificat cu concerte la sala
Dalles precum şi la Casa prieteniei româno-
sovietice (ARLUS). Prelegerile erau ţinute de
critici muzicali de marcă, printre care se aflau
Octavian Cosma, Eugen Pricope, George Bălan,
Ada Brumaru, Iosif Sava.
Din notiţele rămase de la cursurile respective
rezultă că, pe lângă exemplificări live ale unor
formaţii camerale am audiat şi înregistrări parţiale
din concerte semnificative, printre care :
Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră în
mi bemol major (Imperialul) de Ludwig
van Beethoven (solist Radu Lupu);
Concertul pentru două viori şi orchestră de
Johan Sebastian Bach (solişti David şi Igor
Oistrah);
Anii au trecut şi activitatea profesională şi
familială m-au determinat să apelez tot mai rar la
vioară sau la pian, cu menţiunea că deşi m-am
mutat cu locuinţa prin diferite cartiere ale
Capitalei, am cărat cu mine, tot timpul,
instrumentele respective.
În „străinătate”. În luna mai 1994, pe când
coordonăm activitatea de protecţia mediului din
RENEL, am participat la un tur de studii în
domeniu, organizat în statul California - S.U.A.
Programul a cuprins, printre altele şi o vizită la
Centrul de eficienţă energetică aparţinând de
Pacific Gas –San Francisco. Delegaţia noastră,
(formată din reprezentanţi ai companiilor de
specialitate din Letonia, Lituania, Polonia,
Republica Cehă, România, Slovacia şi Ungaria,
însoţiţi de reprezentantul sponsorului, Rob
Donovan) a fost cazată la hotelul Marriott
Fisherman΄s Wharf din San Francisco. Într-o
dimineaţă, (împreună cu mai tânărul meu coleg
de Grozăveşti, ing. Paul Iliescu-Saligny) am
coborât mai devreme în holul hotelului pentru
servirea micului dejun. În aşteptarea colegilor de
grup, văzând că în centrul holului se „lăfăia” un
impunător pian negru (marca Steinway), am cerut
permisiunea, băiatului de la recepţie să-l „încerc!
Şi pentru că era atâta linişte în jur şi cum „pofta
vine mâncând”, mixingul de muzică (café concert,
populară, jazz, chiar şi clasică!) m-a „furat” şi am
pierdut noţiunea timpului. M-au trezit din starea
de reverie aplauzele colegilor, apăruţi cu toţii între
timp, la care s-au adăugat cele ale personalului
care ne pregătise micul dejun. În final, a apărut şi
patronul hotelului, care mai în glumă/ mai în
serios, după o scurtă chestionare, mi-a făcut o
ofertă de colaborare ca pianist de entertainment!
La pensie. După ieşirea la pensie în 2004, am
continuat să mai colaborez cu unele firme private,
pe probleme de consultanţă energie-mediu
înconjurător şi audit al sistemelor de management
calitate-mediu-securitate şi sănătate în muncă. În
luna septembrie a anului 2009, am efectuat un
asemenea audit la Sucursala Buzău a S.I.S.E.
MUNTENIA NORD. Servind cina la restaurantul
hotelului Pietroasele din Buzău, în compania
colegilor din echipa de audit şi a reprezentanţilor
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
61
gazdelor a venit vorba, printre altele şi despre
muzică. Fiind unul din subiectele mele de suflet,
mă „scapă gura” şi relatez pe scurt despre
preocupările mele muzicale din vremea studenţiei!
Deodată îl văd pe directorul gazdelor că se ridică
de la masă şi peste câteva minute apare însoţit de
doi bărbaţi pe care mi-i prezintă în calitate de
muzicanţi ai localului. Aceştia mă invită la ringul
orchestrei unde tronează un pian (mai modest ca
cel din California!). Nu rezist tentaţiei şi-l
acompaniez pe violonist la un scurt program de
romanţe şi piese de café concert. În final primesc
aplauze de la masa colegilor (precum şi de la alte
mese, pentru că între timp localul se umpluse!)
precum şi ofertă din partea muzicanţilor localului
de a reveni în mijlocul lor cât de curând!
În luna aprilie 2013, am participat, ca
membru fondator la şedinţa de constituire
a Literar-Ing -Cercul Literar al Scriitorilor
Ingineri din AGIR (Asociaţia Generală a
Inginerilor din România). Activitatea din
cadrul cercului m-a stimulat ca pe lângă
producţiile literare să revin la compoziţii
muzicale pe versuri ale colegilor
(ex.:“Dorul”/Doina Barca; “Calea
fumului”/Lucian Gruia; “Poezia”/Nicolae Vasile)
iar ulterior pe versuri proprii (ex.: „Imnul
energeticienilor”, „Marşul inginerilor”).
Compoziţiile au fost interpretate atât în cadrul
cercului cât şi la întâlnirile cu colegii de facultate,
cu menţiunea că piesele cu tematici inginereşti au
fost lansate, chiar la Buzău, împreună cu
muzicanţii hotelului Pietroasele, cu care m-am
revăzut în 2013 şi 2014, cu ocazia unor
simpozioane tehnice! Recitind poezia lui Mihai
Eminescu, Stelele-n cer am fost fascinat de
muzicalitatea ei, transpunând-o recent pe note
(fig.4).
În loc de epilog.
De-a lungul istoriei, muzica a fost percepută în
diverse moduri funcţie de formarea profesională,
de nivelul de cultură (generală şi specifică) şi
contextul social/istoric. Printre alţii, Aristotel, la
întrebarea „Ce reprezintă muzica: mijloc educativ,
amuzament, desfătare intelectuală, a dat
următorul răspuns: „Putem cu deplin temei
asimila muzica tuturor acestor categorii”.
Derulând reperele muzicale autobiografice nu pot
decât să-i dau dreptate întru-totul marelui învăţat
al antichităţii. La acestea îmi permit să adaug
unele viziuni personale.
În anul 2005, viaţa mea familială a fost zguduită
de mai multe şocuri, culminate prin decesul
neaşteptat şi rapid al soţiei (la aproape jumătate de
secol de la dată când ne-am cunoscut!). A fost un
moment de mare cumpănă pe care l-am depăşit cu
dificultate, cu ajutorul a două două terapii
neconvenţionale: prin muzică şi prin scris. Cu
această ocazie m-am întrebat, aşa cum am făcut-o
de mai multe ori pe parcursul existenţei mele, ce
este de fapt muzica? Bazat pe experienţa mea de
amator „proiectant”, „executant/furnizor” şi
„consumator” de muzică, am căutat şi cred că am
găsit un răspuns în înţelepciunea populară.
Pornind de la ipoteza că omul constituie un sistem
tripartit, compus din minte, suflet şi trup (corp), în
opinia mea muzica este o împletire magică de
material şi imaterial, care este receptată:
- de minte, cu localizare la creier. Vezi
expresiile: „ Nu-mi mai iese din minte
melodia aceea!” şi „Muzica asta îmi crapă
capul!”;
- de suflet, cu localizarea la inimă.Vezi
expresiile: „Cântecul acesta mi-a mers la
inimă/suflet! şi „Zi-ne (cântă-ne) ceva de
inimă albastră!”;
- de trup, cu localizare în ureche, ţesutul
conjuctiv-epitelial (piele), sistemul pilos
(păr), precum şi în gură!? .Vezi expresiile:
„ Are ureche muzicală”; „Simţea muzica
prin toţi porii pielii!”; „Ascultând acea
melodie, mi s-a făcut pielea de găină şi mi
s-a zbârlit părul!; „Mănâncă muzica pe
pâine”! şi „Nu mai înghit/gust o asemenea
muzică!”.
Încă din perioada studenţiei am început să sesizez
că fiecare gen al muzicii bune are valenţe generale
şi specifice care trebuie valorificate atât de
„producători” cât şi de „consumatori”.
Conştientizând importanţa folclorului în muzică
unei naţiuni şi în speţă minunată bogăţie şi
„unitatea în varietate” a sunetelor magice din
cântecul popular românesc şi a mişcărilor măiestre
ale dansului popular românesc, m-am întrebat de
unde ne vin acestea? Peste ani, când am fost
cuprins de o mare pasiune pentru istoria veche a
neamului nostru, cred că am găsit o explicaţie şi la
această întrebare: nimic nu este întâmplător, iar
noi românii suntem urmaşii uneia dintre cele mai
vechi civilizaţii (numită de Nicolae Densuşianu
„civilizaţia pelasgică”), născută pe meleagurile
noastre cu 13 000-15 000 de ani în urmă!
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
62
Vasilică GRIGORAŞ
Filmul „Drumul nostru”, de Ben Todică,
invitaţie la reflecţie
Joi, 23 iulie 2015. O zi de vară caniculară, o zi din
luna unui cuptor mult prea fierbinte. O zi în care,
de dimineaţă soarele arde puternic, trimiţându-şi
razele parcă anume pentru a pârjoli fără milă totul
în cale. Avertizare meteo, atenţionare specială şi
pentru zona de est a ţării, în judeţul Vaslui. În
asemenea condiţii, fiecare încearcă să stea cât mai
departe de pământul şi atmosfera încinse de astru
diurn înflăcărat. Cu toate acestea, un număr
însemnat de iubitori de cultură şi artă, de frumos
din Bârlad, Huşi, Puieşti şi Vaslui s-au îndreptat
de dimineaţă spre Colegiul Economic „Anghel
Rugină” din Vaslui, unde a avut loc Colocviul
ştiinţific „Ben Todică- ambasadorul românilor de
pretutindeni în dialog cu vasluienii”
Invitat de onoare, e adevărat prin mijloacele
tehnice moderne de comunicare, scriitorul,
jurnalistul şi cineastul Ben Todică, fiu al acestor
meleaguri, trăitor de 35 de ani în îndepărtata
Australie. Dacă, în anii trecuţi, Benoni Todică ne-
a fost oaspete în calitate de scriitor şi jurnalist, de
această dată, ne-a făcut marea onoare de a ne oferi
prilejul să vizionăm una din producţiile sale de
film: „Drumul nostru”. Un film despre
exploatarea minereului de uraniu din Banat luat
ca plată pentru datoriile de război de sovietici. Un
film despre realităţile în care au trăit oamenii din
acea zonă în perioada comunismului.
Moderatorul colocviului, dr. Valeriu Lupu a dat
cuvântul unor personalităţi marcante ale
învăţământului, literaturii, artelor, muzicii de pe
meleaguri vasluiene: ing. Vasile Pavăl (primarul
municipiului Vaslui), prof. Theodor Codreanu,
(scriitor, eminescolog), prof. Andrei Petruş
(scriitor, poet), prof. Gheorghe Alupoaei
(sculptor), prof. Dumitru Jijie (compozitor,
orchestrator), prof. Teodor Pracsiu (scriitor şi
critic de teatru), Geta Modiga (responsabil Centrul
Mihai Eminescu din Bârlad), poeta Dorina Stoica,
Bârlad, prof. Valentina Lupu, prof. Angela Rusu,
prof. Elena Anuşca-Doglan.
Intenţia organizatorilor a fost promovarea filmului
cineastului vasluian/australian, trezirea interesului
unui public cât mai extins pentru vizionarea
filmului. Colocviul a avut un real ecou în
comunitatea vasluiană. Dacă, la momentul
respectiv se vorbea doar despre un fapt reprobabil
de viol, participanţii la colocviu au fost
impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit frumos şi
interesant la această întâlnirea de suflet cu
cineastul Ben Todică şi filmul său „Drumul
nostru”. Cu toţii au povestit or au scris despre
aceste lucruri, reliefând importanţa unor asemenea
acţiuni, invitând la vizionarea filmului de pe
youtube.
Ben Todică face film cu aceeaşi pasiune
descoperită în tinereţe şi cultivată în timp până la
confirmare şi performanţă. Dragostea sa pentru
semeni este oxigenul care întreţine flacăra actului
creaţiei. A învăţat în timp, în ţară şi în anii de
pribegie că iubind aproapele este cel mai mare
cadou şi respect adus Creatorului. Afirmă că
atunci „când am propus să-l facem sfânt pe
Eminescu, nu m-am referit la salvarea lui, ci la
salvarea semenilor săi, a poporului român.
Românii sunt cei care au nevoie de un stâlp adânc
înfipt în pământ".
Revenind în ţară, observă că în locurile în care a
crescut şi muncit, din primăvară până în toamnă,
peste sudoarea înaintaşilor nu mai există decât
verdele naturii, iar iarna, doar zăpadă. Verdele
deplin şi albul imaculat, din voia Domnului,
sfinţesc şi întreţin viaţa acestor locuri. Însă ce s-a
întâmplat în ultimul timp? Sub pretext ecologic s-
a distrus tot, s-a nivelat totul, s-a şters orice urmă
de existenţă a exploatării miniere din zonă. Cu alte
cuvinte, unii şi-au bătut joc de întreaga naţiune. A
fost demolat un întreg muzeu ancorat cu trudă
incomensurabilă în trupul ţării, un document de
necontestat al sacrificiului unei întregi generaţii de
români. O gaură neagră de 50 de ani în istoria
noastră.
De aici, ideea realizării filmului „Drumul nostru".
Filmul vrea să asigure prin dovezi întreaga
naţiune, dar şi pe străini, că poporul român nu
poate fi incriminat de niciuna din învinuirile care i
se aduc sau i se propun de „unii" ca să-şi
recunoască trecutul ca pe un păcat.
Românii nu au de ce să-şi incrimineze trecutul, un
trecut impus de alţii (vezi comunismul) căci în
oricare trecut ar fi fost el, românul ar fi trudit la
fel de greu ca să-şi crească copiii şi să-şi apere
credinţa şi demnitatea de om. Cei care ne cer acest
lucru ne spun în continuare „ţine capul plecat, eşti
vinovat!" pentru ca ei să continue cu furtul şi
distrugerea, fără procese de conştiinţă.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
63
Filmul este realizat după 20 de ani de la plecarea
lui Ben Todică de pe meleaguri bănăţene, timp în
care, în România a avut loc înlăturarea
comunismului. „Drumul nostru” este o călătorie
în spaţiu şi timp, o reîntâlnire cu oameni şi locuri
dragi, într-o lună de iarnă. Zăpada albă dă culoare
şi parcă încălzeşte cumva imaginea locurilor
pustiite. Ben Todică îşi exprimă nostalgia pentru
meleagurile natale, pe care o mărturiseşte cu
tristeţe în film. Pentru el, zăpada este ceva poetic,
iar în ţara adoptivă se întâlneşte doar pe crestele
munţilor. Un motiv al realizării filmului este şi
alinarea dorului pentru patria mamă.
Filmul este o îmbinare, tehnic vorbind, fericită
între călătoria să în România, străbătând cu emoţie
şi uimire drumuri cunoscute şi bătătorite cândva
de Ben Todică şi pasaje filmate de cineast în
perioada când locuia în Ciudanoviţa şi lucra în
mină. Această alternanţă în timp a imaginilor
sporeşte valoarea filmului.
Filmul e muzical. E un cântec de leagăn, o
mângâiere. Este şi o întâlnire cu prima iubire sau
o reîntâlnire. Inima vibrează la maxim, emoţiile
clocotesc precum la o întâlnire de poveste. O
întâlnire cu toate fragrantele ei. Secvenţele din
film sunt asemenea unor coarde de instrument
muzical. Acestea nu fac zgomot, însă fin atinse, în
mişcarea lor încep să cânte, să râdă sau să plângă.
Să cânte şi să râdă pentru că acolo musteşte şi,
parcă şi acum tresaltă copilăria şi tinereţea,
uimirea şi curiozitatea cineastului; să plângă
asemenea unui semnal de alarmă pus în funcţiune
cu dibăcie şi rost. Identificarea şi declanşarea
acestor resorturi printr-o formă artistică precum
filmul este meritul incontestabil al lui Ben Todică.
Filmul este şi un SOS faţă de dezastrul din zonele
miniere ale Banatului. Noi, românii suntem
renumiţi prin toleranţa răului sau poate prin „e
bine şi-aşa”, fenomene pe care unii le numesc
laşitate, lipsă de respect faţă de noi înşine;
acceptăm cu prea mare uşurinţă ceea ce vine de la
cei care ne vor răul sau suntem în cârdăşie cu ei.
„Drumul nostru” îndeamnă spre conturarea şi
manifestarea simţului datoriei faţă de trecutul,
prezentul şi viitorul neamului din care ne tragem.
De la vlădică la opincă avem această datorie. Însă,
cine mai vorbeşte astăzi de datoriile indivizilor
faţă de societate? Nici de datoriile şi obligaţiile
clasei politice, nici ale magistraţilor, nici, ale... şi
aş putea continua în modul cel mai trist cu putinţă.
Toţi vrem drepturi cât mai multe, libertăţi depline,
n-are importanţă că nu construim nimic bun, că nu
facem nimic spre binele altora sau al neamului;
parcă nu conştientizăm nimic, nici atunci când
facem rău semenilor sau chiar facem acest lucru
cu bună ştiinţă. Filmul „Drumul nostru” este o
invitaţie la reflecţie, la analiză a stării de fapt din
Banat, ca de altfel din întreaga Românie, dar şi o
invitaţie la acţiune, la construcţie, la dezvoltare a
ţării. Filmul trebuie văzut de cei mai în vârstă
spre readucere în memorie a vremurilor postbelice
cu lumini şi umbre, cu bucurii şi tristeţi, dar şi de
cei tineri pentru cunoaşterea, păstrarea şi
continuarea valorilor milenare.
Filmele lui Ben Todică sunt toate la stadiu de
„manuscris” pentru că el a „pictat” întotdeauna cu
mâna, a pictat ce a simţit el şi niciodată agenda
vreunui sistem. A învăţat singur de la giganţii
filmului savurând prin iubire şi admiraţie
măiestria şi talentul lor, însă la aplicare,
întotdeauna s-a izbit, cu nedumerire, de
eschivările celor care sunt în posturi de conducere,
care ar fi trebuit să apere adevărul şi dreptatea,
dreptul de a ne dezvolta, de a ne îndrepta întru
împlinire, înspre cinstire. Dar n-a fost să fie aşa
nici în România şi nici în lume, aşa cum
mărturiseşte Ben Todică: „în Occident, cu cât se
vorbeşti mai tare de pace, ei şi mai mult se
înarmează” .
Prin revenirea pe meleagurile natale şi călătoria
împreună cu prieteni şi cunoscuţi, Ben Todică
mărturiseşte încă odată faptul că iubeşte până la
dăruire fiecare cărămidă şi fiecare pietricică de
granit care mai sunt în aceste locuri. Consideră că
„Filmul «Drumul nostru» este pentru români
exact ce sunt piramidele pentru omenire”.
Cineastul Ben Todică a făcut o ofertă mai mult
decât generoasă instituţiilor culturale publice din
România (biblioteci, muzee, posturi TV, centre
culturale...) donând filmul „Drumul nostru”, fără
a avea pretenţii pentru drepturi de autor.
Generozitatea lui se explică prin dragostea pentru
România şi români, pentru tânăra generaţie şi cele
care vor veni pentru a-şi cunoaşte cu adevărat
trecutul, cu bune şi mai puţin bune.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
64
Traduceri
Luca Cippolla (Italia)
Îl pioppo
Non come bandiera
che sventola al poggiolo
né di canto orfico şi tratta,
stella
anemica ţi sveli
e riflessa luce
al pioppo..
languono i ricordi
d'una mente
a trama largă
che giusto una carezza mendica
all'istante
sotteso
nella sua brezza.
Plopul
Nu ca steag
care flutură balconului
nici de cânt orfic nu este vorba,
stea
anemică te dezvălui
și lumină reflectată
plopului..
lâncezesc amintirile
unei minți
cu urzeala lată
ce chiar o mângâiere cerșește
momentului
de sub
briza lui.
Îl giardino
Per amarti qui ţi devo toccare, mă
nel giardino mi basterà sentirti;
per annusare un fiore mi devo chinare, lì
nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi;
e per giocar coi pesci non şo nuotare, mă
non sarà più agevole mutarmi în essi?
Per discerner l'errore m'affido ad uno specchio
eppure oltre îl fiume basterà guardare
me e te
come altri ed altre..
Capiremo allora i noştri giochi
ove îl sole qui şi cela sovente dietro nubi di fosforo.
Nessun costume di scena
nella materia
del tutto distinguibile e indistinto,
Amore
ci dissolva come verşi
în seno al canto.
Grădina
Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar
în grădina n-am decât să te simt;
ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo
în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac;
și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar
nu va fi mai ușor să mă schimb în ei?
Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă
însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit
la mine și la tine
precum și la alți și alte..
Vom înțelege atunci jocurile noastre
unde soarele aici se ascunde deseori după nori de
fosfor.
Nici un costum de scenă
în materia
totului sesizabil și indistinct,
Dragoste
să ne desfacă ca versuri
într-un cânt.
Îl libertino
Addormentò per un secondo
le labbra smunte
e la treccia ad un sonoro e
pallido richiamo,
l'unto che dalla terra cola
è sterco di vacca
e la sua pelle secca..
al risveglio -
riso beffardo dei primi anni -
îl fato,
l'ora scocca, un agguato,
solo passo di fado..
tu e la tua collezione di
donne,
treno già deragliato.
Libertinul
Adormi timp de o secundă
buzele supte
și cosița unei rechemări
sonore și palide,
unsoarea care curge din pământ
e balegă de vacă
și pielea ei usucă..
la trezire -
râsul zeflemitor al primilor ani -
soarta,
ceasul bate, o ambuscadă,
doar un pas de fado..
tu și colecția ta de
femei,
tren deja deraiat.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
65
Evenimente culturale
Prezentări remarcabile de artă, cultură și
știință românească la ARA 2015
de Prof. Dr. Ileana Costea
Al 39-lea Congres anual al Academiei Româno-
Americane de Arte și Științe, Frascati, Italia,
28-31 iulie, 2015
Prof. Dr. Ileana Costea, autoarea articolului, cu
Dr. Cătălina Curceanu la Congresul al 39-lea
ARA de la Frascati, iulie 2015.
Într-o seară la sfârşitul lunii iulie-“cuptor” (nume
care nu a fost dezis de valul de căldură
înăbuşitoare venit peste Europa vara aceasta), pe
terasa unui hotel din mică localitate Frascati, se
aude vorbind înflăcărat româneşte. Un grup de
români din diverse colţuri ale lumii ciocnesc un
pahar de vin alb, rece, sec, foarte fin la gust,
celebrul vin italienesc Frascati. Plini de voie bună
şi antren, povestesc, glumesc. Din când în când
mai şi traduc în engleză pentru cei doi care nu ştiu
limba română, cunoscutul pictor american (Jerry
W. McDaniel, profesor la FIT/SUNY, SUA) şi
matematiciana elveţiană, Dna. Raţiu; împărtăşesc
impresii despre sesiunile ce au avut loc în timpul
acelei zile. Căci toţi au venit pentru a participa la
Congresul Academiei Româno-Americane de Arte
şi Ştiinţe (ARA). Sunt binecuvântaţi de briza
plăcută care răcoreşte aerul seara în frumoasa
regiune Tuscolana, la numai 20 km de centrul
Romei, Italia. Este vorba de cel de al 39-lea
congres anual ARA, organizat pe campusul
Institutului Naţional de Fizică Nucleară de la
Frascati, LNF-INFN (Laboratori Nazionali di
Frascati Instituto Nazionale di Fisica Nucleare).
Pe terasa hotelului Villa Merced câţiva din
participanţii de la Congresul ARA povestesc
despre sesiunile ţinute în timpul zilei. De la stânga
la dreapta, Ileana Costea, Doina Uricariu, Livio
Dimitriu, Tudor Raţiu şi soţia, şi Jerry W.
McDaniel.
Congresul şi Organizatorii.
La Congresul anual ARA se întâlnesc intelectuali
de origine română de pretutindeni, şi prieteni ai
României de diverse naţionalităţi pentru a
prezenţa şi discuta contribuţii recente în domeniile
artei şi ştiinţei; participă unii dintre cele mai
recunoscute şi respectate personalităţi din
domeniul academic.
Anul acesta congresul a fost organizat de Dr.
Cătălina Oana Curceanu, Congress Chair, în
colaborare cu Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA şi
membrii de conducere a Academiei ARA. Un rol
important în invitarea “speaker-ilor” l-a avut Dna.
Dr. Oana Leonte, una din consilierii congresului.
Dr. Cătălina Curceanu, Congress Chair, deschide
Congresul ARA de la Frascati. La masa de
prezidiu Dr. Umberto Dosselli, Directorul
Institutului LNF-INFN, Dna. Dana
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
66
Constantinescu, Ambasadoarea României în Italia,
şi Dr. Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA.
La masa de înscriere la Congres, Preşedinta ARA,
Ruxandra Vidu (dreapta), cu doi studenţi ai dânsei
din România, Mirela Ionela Mihai şi George
Ţepeş, doctoranzi la Universitatea “Politehnică”
(UP), Bucureşti.
La deschiderea oficială a Congresului
Ambasadoarea României în Italia, Dna. Dana
Constantinescu, a adresat participanţilor de
origine română în limba lor maternă un îndemn:
"Vă încurajez şi vă doresc din tot sufletul să
simţiţi în continuare româneşte, să continuaţi să
faceţi lucrurile minunate pe care le faceţi şi să
puneţi suflet românesc în tot ceea ce faceţi.”
Poză de grup cu participanţi la al 39-lea Congres
ARA.
Spicuiri din program
La Congres au avut loc numeroase prezentări
despre idei inovatoare în tehnologie, medicină,
educaţie, sociologie, filozofie, artă, arhitectură şi
cultură. Articolul de faţă prezintă doar câteva
spicuiri din program
(http://www.americanromanianacademy.org).
Keynote Speakers şi Invitaţi de Onoare
Speech-ul Keynote al Doinei Uricariu (Director al
Institutului Cultural Român din New York)
“Poezia şi Politica Memoriei” a atins un punct
important: fiecare din noi avem “o maşină a
timpului” a noastră, memoria umană fiind cea care
ne construieşte şi ne defineşte, devenind adevărata
noastră carte de identitate, putând reprezenta
“carnetul nostru de condus” către viitor.
Memoriile, poezia, istoria sunt influenţate de
politică şi forţele culturale.
Politicile memoriei dau formă memoriei colective,
felului în care ea este scrisă şi transmisă istoria
următoarelor generaţii.
Dr. Oana Leonte introducând-o pe Dr. Doina
Uricariu ca keynote speaker.
Un lucru deosebit a fost prezentarea video-ului
despre Memorialul Sighet şi un fragment din
filmul regizorului Andrei Zincă, Proiecte din
Trecut, după romanul Anei Blandiana despre
deportările în Bărăgan. Participanţii de la Congres
au apreciat aceste “documente” importante ale
istoriei recente a României sub comunism.
Închisoarea de la Sighet, azi Memorialul
Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Unele prezentări au fost în domeniul ştiinţei:
ingineria polimerilor şi arhitectura complexă a
materialelor hibride (Acad. Bogdan C.
Simionescu, Academia Română din România), al
sintezelor organice enantio-selective (Prof. Sorin
I. Roşca, Secţia de Chimie Organică
''C.D.Nenitescu'', Universitatea “Politehnica'' din
Bucureşti), “Tehnici de mecanică geometrică în
înregistrarea imaginii” (Prof. Tudor Raţiu,
Departamentul de Matematică, Scoala Politehnica
Federală din Lausanne), “Microcircuite
prefrontale corticale” (Dr. Ioan Opriş,
Departmentul de Fiziologie şi Farmacologie,
Universitatea Wake Forest, Scoala de Medicină,
NC, SUA).
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
67
Arhitectul Livio Dimitriu (Professor la Şcoala de
Arhitectură a Institutului Pratt din Brooklyn, New
York) a abordat o temă inedită: ”Probleme de
traducere în arhitectură”. Cu numeroase
exemplificări susţinute de imagini edificatoare el a
prezentat audienţei modul în care arhitecţii
studiază cultura în complexitatea ei şi introduc în
operă lor: geometrie, biologie, artă de toate
formele, filosofie, sociologie, etc. Transformarea
acestei uriaşe varietăţi de interese în forma
construită ce urmează a fi locuită implică un
proces de traducere dintr-o “limbă” într-alta.
Metodologia traducerii între poezie, pictură, sunet,
sculptură şi arhitectură Livio Dimitriu a prezentat-
o cu exemple de creaţie la poeţi ca Rimbaud şi
Appolinaire, la pictori ca Juan Gris, şi în
complexul de la Târgul Jiu al lui Brâncuşi.
Arhitectul Livio Dimitriu prezentând ”Probleme
de traducere în arhitectură”,
În domeniul artei Prof. Mihaela D. Leonida
(Universitatea Fairleigh Dickinson University,
Teaneck, NJ, SUA) a prezentat un subiect drag
românilor, tradiţia icoanelor pe sticlă: materiale,
tehnici şi secrete. Dânsa a animat prezentarea cu
numeroase exemple de icoane româneşti din
diverse regiuni ale ţării.
Mese rotunde
La Congresul Academiei ARA de anul acesta au
avut loc trei mese rotunde.
Prof. Dr. Ruxandra Vidu (Unversity of California
at Davis) a condus Masa Rotundă “ARA – o
platformă de networking pentru cercetare şi
diseminare într-o lume sustenabilă” despre un
obiectiv care o preocupă: de a crea o platformă
ARA de network puternică şi mai largă de
comunicare pentru comunitatea Româno-
Americană de cercetători din toată lumea, oameni
de ştiinţă şi din domeniul artistic, pentru a face
schimburi de informaţii şi a spori vizibilitatea şi
impactul ARA şi a membrilor ei. S-au discutat
diversele posibilităţi de finanţare existente, destul
de numeroase şi variate, care trebuie însă
explorate.
Prof. Dr. Ileana Costea (California State
University, Northridge) a condus Masa Rotundă
“Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”. Dânsa a
prezentat spectrul larg al atitudinii românului
exilat faţă de tot ce este românesc, faţă de limba
maternă şi de România: de la dor şi nostalgie, la
acţiuni de promovare a culturii româneşti, de
implicare în politica sau economia din ţară, până
la atitudinea opusă, de totală negare a lui “a fi
român”. Şi totuşi, conştient sau nu, indiferent
unde se poziţionează un român exilat pe acest
spectru, el poartă în sine, oriunde s-ar afla,
“spaţiul Mioritic”. Dr. Doina Uricariu (poetă,
scriitoare, editoare) a prezentat situaţia scriitorilor
din exil din experienţa anilor cât a locuit la New
York. Ion Lazu (scriitor din Bucureşti) a vorbit
despre nefericita neglijare în ţară a scriitorilor din
exil, omiterea acestora din diverse dicționare,
istorii literare și antologii importante, şi despre
modul în care el personal a scris despre ei şi le-a
prezentat opera de-a lungul anilor în blogul lui
literar şi în Calendarul Scriitorilor (publicat
recent). Dânsul le-a pus şi lor, scriitorilor români
din afara ţarii, plăci memoriale pe casele unde
au locuit aceştia în Bucureşti, în cadrul proiectului
de care s-a ocupat şi care a fost descris în cartea
lui “Odisea plăcilor memoriale”. Ben Todica
(creator de emisiuni la secţia română de radio şi
TV din Melbourne, scriitor şi cineast) a vorbit
despre despre “cordonul ombilical cultural”. Petra
Vlah (poetă) a intervenit printr-o pre-înregistrare
video explicând cum, după 36 ani de trai în Los
Angeles, dorul, niciodată stins, o face să se
întoarcă în ţară.
Ileana Costea conducând masa rotundă “Spaţiul
Mioritic al Românului din Exil”, Doina Uricariu şi
cei doi participanţi pe Skype, Ben Todica – din
Melbourne şi Ion Lazu din Bucureşti.
A treia masă rotundă, foarte interesantă şi aceasta,
pe tema “Micro expresii şi grafologie în Educaţie.
Un model psiho-educaţional.” a fost organizată şi
ţinută de Antoneta Firuţa-Tacea şi Maria Mion
Pop de la Universitea din Bucureşti, România.
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
68
Din Sesiunile la Congres
În domeniul artei interesante au fost prezentările:
Dr. Carmen Săbău despre opera pictorului Lucian
Grigorescu; Dr. Isabella Săbău despre “Visual
Literacy” în epoca digitală şi cea a pictorului
american Jerry W. McDaniel, despre lucrările lui
de inspiraţie româneasca (Lucian Blaga, Ana
Blandiana, Ion Ţuculescu) ilustrate cu diapozitive
şi videouri cu numeroase imagini viu colorate.
În faţa standului cu ilustraţii pentru poezii de
Blandiana şi Blaga create de Jerry W. McDaniel.
De la stânga la dreapta, din SUA: Oana Leonte,
Jerry W. McDaniel, Ileana Costea, şi din Canada:
Dorin Stoica.
Două lucrări pe temă de poezie au fost: “Paradis
sau neant” (Dinu Leonte) şi “Textul epic al
poeziei lui Arghezi” (Raluca Boca).
Personal m-a fascinat studiul Angelei
Stoica (Universitatea din Montreal) despre
valorificarea limbii şi culturii materne la copiii care
trebuie să înveţe franceză ca a doua limbă, ceea ce îi
ajută atât în relaţiile cu familia cât şi în performanţa
şcolară.
Prezentările au fost de mare ţinută; cele tehnice au
atins profunzimi uneori greu de înţeles pentru cei
din afara domeniului. Pentru audienţa ARA o
prezentare de gen TED, de ştiinţă popularizată ar
fi fost de mai larg interes.
Anul acesta volumul de Proceedings a fost
publicat într-un format frumos, cu o imagine de
pictură abstractă viu colorată pentru coperta
donată Academiei de artistă din România,
Luminiţa Gliga. Toate lucrările din Proceedings
au atribuite numere DOI (Digital Object
Identifier) pentru identificare şi accesarea lor
online. Ruxandra Vidu încearcă să introducă
Proceedingul ARA în circuitul ÎŞI (Internaţional
Scientific Indexing) în speranţa de a atrage un cât
mai mare număr de participanţi de elită. De-a
lungul existenţei ei ARA a avut ca membri
personalităţi de elită precum scriitorii Eugen
Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea
Eliade, prof. George Emil Palade, premiat Nobel
în fiziologie şi medicină în 1999, şi mai recent,
astronautul Dr. Dumitru-Dorin Prunariu.
La Congres s-a ţinut şi o expoziţie de carte cu
vânzare de: Doina Uricariu; Ana Blandiana (cu
ilustraţii de Jerry W. McDaniel); Paul D. Quilian,
Aspazia Oţel Petrescu, şi Ileana Costea. Cartea
Ilenei, “Exerciţii de Neuitare - publicată de editura
Reflection Publishing Co. a fost lansată anul
acesta la ARA Frascati.
În zilele congresului, după-amiază, după sesiuni,
s-au făcut mici excursii: în centrul vechi al
oraşului Frsacati, la vilele-palate din zona Castelli
Romani, Lazio, la orăşelul papal Castel Gandolfo,
şi o vizită la Accademia di România unde
participanţii ARA au fost primiţi de Daniela
Crăsnaru, Director Adjunct.
Vizita la frumoasa clădire a Accademia di
România.
Activitatea “turistică” culminantă a fost vizitarea
acceleratorului în după amiza ultimei zile a
congresului ghidată de Dr. Mihail Iliescu
(cercetător în fizică experimentală nucleară la
LNF) care, cu isteţime de povestitor fascinant şi
adâncă cunoaştere a domeniului lui, a explicat pe
înţelesul tuturor termeni şi concepte ultra-savante
despre experimentul DAΦNE. O frumoasă
încheiere a celor câteva zile de schimburi
intelectuale intense.
Vizitarea acceleratorului.
La banchetul organizat la un restaurant tipic din
Frascati, Zarazà s-au înmânat premile de anul
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
69
acesta ale Academiei ARA pentru contribuţii de
excepţie, pentru lucrări excepţionale prezentate la
congres următorilor: Acad. Sorin Roşca, Acad.
Prof. Bogdan Simionescu, şi Prof. Dr. Tudor
Raţiu, Doina Uricariu şi Mihaela D. Leonida;
pentru deosebită organizare a congresului: Dr.
Cătălina Curceanu; pentru suportul continuu
acordat academiei ARA şi pentru excelenţă
academică: Dr. Carmen Săbău, Premiul ARA
pentru Excelenţă în Artă: Dr. Luminiţa Glica; şi
Premiul ARA "Prof. Dr. Mircea Săbău" pentru
Excelenţă în Fizică şi Chimie”: Prof. Dr. Ioana
Ionel.
Ruxandra Vidu (Preşedinta ARA) şi Marius
Enăchescu (Vice-Preşedinte ARA) împart
premiile Academiei.
În comparaţie cu situaţia din trecut, când la
congresul anual participau 300-400 de persoane,
în ultimii ani prezenţa este mult mai redusă (40-
60) fapt ce se poate datora schimbării situaţiei
politice după 1989 şi crizei economice mondiale.
“ARA este o Academie care se bazează pe
„membership‟, nu este susţinută de nici un guvern,
de nici un partid şi atunci e greu să organizezi
ceva de mare amploare fără susţinerea puternică a
membrilor ei." a afirmat prof. Dr. Ruxandra Vidu.
Pasiunea şi convingerea celor din conducerea
ARA nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor necesare. Prezenţa unor “speakers”
de mare valoare se datorează contribuţiei meritorii
a numeroşi sponsori.
O chemare trebuie adresată instituţiilor
universitare şi de cercetare din România spre a
realiza importanța Academiei Româno-Americane
de Arte şi Ştiinţe şi a considera importantă
trimiterea de reprezentanţi (studenţi, cercetători,
profesori) la congresele viitoare, a anunţa pe scară
largă congresul anual ARA, a informa asupra
prezentărilor şi sesiunilor interesante făcute în anii
trecuţi. Profesorii care au studenţi la masterat sau
doctorat ar fi indicat să definească proiecte la care
studenţii să poată să-şi aducă contribuţia la ARA,
fie prin a participa în acţiunea de promovare a
academiei şi congresului anual, fie la menţinerea
bazelor de date necesare, sau la dezvoltarea şi
menținerea paginii de web ARA şi a congreselor.
Cei interesaţi sunt invitaţi să comunice prin email
cu Preşedinta ARA scriind la:
Două lucruri care ar aduce ARA în secolul XXI
sunt: crearea unei platforme de comunicare pe
Internet între membrii actuali şi potenţiali ARA în
intervalul dintre congrese şi extinderea sesiunilor
congresului prin videoconferinţe la distanţă. În
acest mod cei ce nu vor putea fi fizic prezenţi vor
beneficia de o taxă de participare redusă, acesta
făcând posibilă o participare mult mai numeroasă.
O dovadă că participarea online funcţionează cu
succes a fost făcută anul acesta la ARA 2015
Frascati la masa rotundă “Spaţiul Mioritic al
românului din exil”, organizată de Prof. Dr. Ileana
Costea la care s-a făcut legătura între Frascati,
Melbourne şi Bucureşti.
Următorul Congres ARA se va ține la
Montreal, 28-31 iulie, 2016. “Sper ca anul viitor,
când Congresul ARA aniversează 40 de ani, să
avem o cifră record de participanți, mai ales
pentru că există o comunitate foarte mare de
români în zona Montreal.” (Ruxandra Vidu)
LANSAREA ANTOLOGIEI ” LIMBA
NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ” – STARPRESS
2015 la RM.VÂLCEA - OSPĂŢ AL
CUVÂNTULUI de ZIUA LIMBII ROMÂNE
Luni, 31 august 2015, la Biblioteca
Judeţeană Antim Ivireanul din Rm.Vâlcea a fost
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
70
sărbătorită Ziua Limbii Române prin lansarea
Antologiei de poezie şi proză STARPRESS 2015
(a doua ediţie), sub coordonarea doamnei Ligya
Diaconescu, scriitor, promotor cultural de talie
internaţională, membru al Clubului de Presă
Transatlantic, membru fondator al „Association
des mass-medias et journalistes d'expression
roumaine sans frontier - Toronto", director al
Revistei română - canado-americane
STARPRESS şi prezentări de carte, recitări, luări
de cuvânt, îmbinate cu emoţionante momente de
muzică autentică românească .
Un moment important l-a constituit prezentarea
Antologiei „Columna Românismului” realizată de
domnul George Rotaru, directorul Casei Artelor
Poligrafice Editoriale Rotarexim din Râmnicu
Vâlcea.
De altfel, cei doi sunt şi organizatorii sărbătoririi
Zilei Limbii Române la Rm.Vâlcea, împreună cu
Liga Scriitorilor Români, reprezentată de
inimosul preşedinte, Alexandru Florin Ţene,
preotul CONSTANTIN MĂNESCU –
preşedintele filialei Rm.Vâlcea şi secretarul
executiv al Ligii din Rm.Vâlcea –Ion Nălbitoru.
Manifestările dedicate Zilei Limbii Române au
demarat în 30 august la Piteşti, Curtea de Argeş şi
Domneşti şi s-au încheiat în 1 septembrie, cu
arborarea drapelului naţional cu panglica Columna
Românismului – la Călimăneşti, pe vârful
Muntelui Cozia.
Este greu să cuprinzi în cuvinte încărcătura
emoţională şi truda organizatorilor dar şi
simţămintele celor prezenţi la manifestare, peste
100 de participanţi din întreaga ţara şi diaspora (
sosiţi la Rm.Vâlcea graţie scriitoarei Ligya
Diaconescu, cunoscută deja pentru dăruirea cu,
care militează pentru promovarea limbii şi culturii
române în ţară şi în străinătate, pentru încurajarea
talentelor şi pentru reunirea scriitorilor români din
întreaga lume la manifestările organizate de
domnia sa.
Preşedintele Ligii Scriitorilor din România,
scriitorul ALEXANDRU FLORIN ŢENE a
prezentat-o pe doamna Ligya Diaconescu, ca fiind
cunoscut şi deja în ţară şi în diaspora pentru
dăruirea cu, care militează pentru promovarea
limbii şi culturii române în ţară şi în întreaga
lume, pentru încurajarea talentelor. Un adevărat
Mecena al timpurilor noastre, care organizează
multe acţiuni, întâlniri naţionale şi internaţionale
din fonduri proprii şi a reuşit să creeze o punte de
legătura culturală între românii din toate statele
lumii, făcând ceea ce ar trebui să facă Ministerul
Culturii. Totodată, domnia sa promovează prin
revista proprie dar şi prin alte 84 de reviste, ziare,
posturi de radio şi TV din ţară şi diaspora –
talentul românesc pe toate meridianele, fiind şi
membru fondator al Asociaţiei Internaţionale a
Jurnaliştilor de Origine Română / Toronto
/Canada. Organizează concursuri internaţionale de
poezie şi proză pentru românii din întreaga lume,
fiind recunoscută ca oferind premii, sejururi la
mare şi la munte, de câte 8-10 zile (scriitorii
câştigători beneficiind de câte două locuri – fiind
însoţiţi în sejurul oferit de câte o altă persoană din
familie sau prieteni).
Despre Ligya Diaconescu şi colaborarea cu
domnia sa a vorbit apoi scriitorul ION
NĂLBITORU - redactorul şef al Revistei
Memoria Slovelor / a Ligii Scriitorilor Vâlceni,
menţionând colaborarea permanentă dintre
domnia sa şi revista STARPRESS Internaţional .
Ion Nălbitoru a vorbit și despre activitatea
doamnei Ligya Diaconescu pe plan intern şi
extern în cadrul revistei româno-canado-
americane – STARPRESS dar și despre
antologiile bilingve ale domniei sale (româno-
engleză, româno-franceză, româno-italiană,
româno-spaniolă etc.)
Cu mare drag şi emoţie, o mare parte a scriitorilor
prezenţi în Antologia LIMBA NOASTRĂ CEA
ROMÂNĂ a fost prezentă la sărbătoarea de suflet
: - OLIMPIA SAVA – Galaţi; - ELENA BUICĂ
–Toronto - Canada ; - RODICA CALOTĂ – Tg.
Jiu; - TUDOSIA LAZĂR- Buceşti, Galaţi; -
MARIANA POPA – Braşov; - GINA AGAPIE –
Buzău; - VIRGIL CIUCĂ - New York –USA; -
ALEXANDRU FLORIN ŢENE – Cluj Napoca ; -
MARIA CHIRTOACĂ – Câmpulung Argeş; -
FLORIN T. ROMAN - Arad; - CORNELIU
ZEANA – Bucureşti; - VIORICA POPESCU –
Braşov; - Lavinia Hutiş oru Dumitriu – Bucureşti;
- VASILE SZOLGA – Bucureşti; - ŢÂŢÂNA
NICA ŢENE – Cluj Napoca;- MIHAI
MANOLESCU– Bucureşti; - ION PÂRAIANU-
Roşiile- Vâlcea; - Aurelia Corbeanu / Curtea de
Argeş; - ION NĂLBITORU-Brezoi ; - LIGYA
DIACONESCU –Rm.Vâlcea –România / Canada.
Au lipsit motivat, cunoscuta romancieră DORA
ALINA ROMANESCU din Mangalia şi scriitorul
ION GOCIU din Tg. Jiu – care, potrivit
programului trebuiau să-şi prezinte ultimele creaţii
literare.
Scriitoarea LIGYA DIACONESCU a înmânat
DIPLOMA DE EXCELENŢĂ PENTRU
ÎNTREAGA ACTIVITATE LITERARĂ din
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
71
partea Revistei STARPRESS, unor scriitori
consacraţi din ţară şi diaspora şi a salutat prezenţa
la eveniment a poetei Daniela Popescu din Spania,
câştigătoarea locului al ll lea a concursului
internaţional de poezie STARPRESS 2014, a
căror câştigători au fost premiaţi în anul 2014, de
Ziua Limbii Române , 31 august – la Hotel Rio
din Jupiter, ocazie cu, care a fost lansată şi prima
ANTOLOGIE –LIMBA NOASTRĂ CEA
ROMÂNĂ -STARPRESS 2014.
În cadrul manifestării, s-a păstrat un moment de
reculegere pentru iniţiatorul legiferării Zilei
Limbii Române în ţara noastră, regretatul scriitor
CORNELIU LEU a cărui fiu, VLAD a fost
prezent la manifestări. Scriitoarea Ligya
Diaconescu în alocuţiunea domniei sale a
menţionat efortul făcut împreună cu domnul
CORNELIU LEU dar şi GEORGE ROTARU
pentru ca poporul român să aibă o Sărbătoare a
Limbii Române.
Ziua limbii Române a fost marcată şi prin
prezentarea Antologiei COLUMNA
ROMÂNISMULUI sub coordonarea domnului
GEORGE ROTARU – director al Casei Artelor
Poligrafice Editoriale Rotarexim care a înmânat
câte un exemplar autorilor prezenţi în antologie –
în sală (câţiva dintre aceştia contribuind şi la
realizarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA
ROMÂNĂ - STRARPRESS 2015), cei prezenţi
recitând câte o poezie “aşternută “ spre nemurire
în paginile cărţii , cuprinşi de emoţie şi bucuria de
a fi prezenţi la această minunată manifestare cu,
care, LIGYA DIACONESCU ne-a obişnuit an de
an, în ţară şi străinătate (Mariana Popă, Gina
Agapie, Rodica Calota etc.)
A avut loc şi lansarea revistei literare "Memoria
slovelor" a Ligii Scriitorilor Vâlcea, de către
redactorul şef al acesteia, ION NĂLBITORU care
a acordat şi premiile câştigătorilor unui concurs
de poezie şi proză.
Domnul Alexandru Florin Ţene a trecut în revistă
principalele aspecte ale devenirii literare ale
Domniei Sale, ale înfiinţării Ligii Scriitorilor din
România, după ce în timpul petrecut în Belgia a
putut constata că în această ţară există mai multe
asociaţii ale scriitorilor, menţionând că Liga
Scriitorilor nu se opune Uniunii Scriitorilor din
România, ci că are ca principal obiectiv atragerea
şi promovarea talentelor.
A evidenţiat totodată activitatea bogată a Ligii
care are 23 de filiale din care 9 în diaspora,
emisiuni de televiziune, 17 reviste online şi pe
hârtie, cât şi marea şansă pe care a avut-o de a o
avea colaboratoare pe doamna Ligya Diaconescu,
care face totul gratuit, din pasiune pentru limba
română, aşa cum Ministerul Culturii ar trebui să
facă.
Din partea Ligii Scriitorilor din România, domnul
Alexandru Florin Ţene a dăruit ultimul număr al
revistei “Agora literară” şi a conferit două
medalii cu brevet „VIRTUTEA LITERARĂ”
scriitorilor Ion Nălbitoru și Ion Părăianu.
Cu ocazia ZILEI NAŢIONALE A LIMBII
ROMÂNE, Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul
Vâlcea a primit medalia omagială "AL. FLORIN
ŢENE - VIVAT CULTURA!" şi STEAUA
LITERATURII ROMÂNE EMINESCU, din
partea Ligii Scriitorilor Români, pentru
"activitatea neobosită a colectivului în
promovarea culturii şi literaturii române în rândul
cititorilor vâlceni."
Recitaluri de poezie dedicate Zilei Limbii Române
au prezentat LAVINIA HUTISORU DUMITRIU
– din Bucureşti, prezentă în proiectele
STARPRESS şi actorul CRISTIAN
ALEXANDRESCU.
Când trăieşti departe de ţara ta natală, veştile
bune, venite din locurile unde ai respirat
odinioară, îţi aduc o mare bucurie în suflet. Sunt
ca o adiere caldă de primăvară peste coline
îngheţate. Şi pentru prozatoarea Elena Buică din
Toronto-Canada, invitaţia de a participa la
manifestările dedicate Zilei Limbii Române la
Rm.Vâlcea şi lansarea Antologiei ”LIMBA
NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ ” din care face
parte, a constituit o mare bucurie şi s-a deplasat
peste mări şi ţari să - şi prezinte ultimele două
cărţi publicate şi să reîntâlnească scriitorii
cunoscuţi cu ocazia a numeroase activităţi
culturale, multe organizate de Revista
Internaţională STARPRESS .
Au avut loc prezentări de carte ale scriitorilor:
AL. FLORIN ŢENE - romanul
RĂZBUNAREA GEMENELOR;
ELENA BUICĂ – proză / SCRIITORII
DE IERI ŞI DE AZI
ION NĂLBITORU – romanul
URMAŞUL LUI DRACULA
MARIA CHIRTOACĂ – volumul de
poezie “O DRAGOSTE FARĂ HOTARE”
DANIELA POPESCU - volumul de
poezie “ E(C)LIPSA”
CRISTINA NĂLBITORU –“ POVEŞTI
DRĂGUŢE PENTRU FĂPTURI-MICUŢE “
OLIMPIA SAVA –volumul de poezie “
ÎNVÂRTIND CUVINTELE”
Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015
72
TUDOSIA LAZĂR – romanul “ CUTIA
PANDOREI”
Momentele literare au fost colorate cu muzica
bună, autentică, românească, susţinută de formaţia
“ IZORASUL “ şi de renumiţii interpreţi de
muzica populară şi romanţe, GHEORGHE
CĂRBUENSCU, DUMITRU MIUŢĂ, ION
LUPU, ALIN PAVELESCU, ION ENACHE.
După mai bine de aproape 4 ceasuri , participanţii
s-au “mutat” de la Bibliotecă la un “OSPĂŢ AL
CUVÂNTULUI ROMANESC”, oferit cu drag de
Ligya Diaconescu şi George Rotaru, la
Restaurantul SUPCA din Rm.Vâlcea unde îi
aştepta o masă românească şi un splendid
program artistic susţinut de artiştii care le-au
încântat sufletele mai înainte, prin muzică lor şi
ANSAMBLUL “ IZVOR DE VÂLCEA“ care
sărbătorea 25 de ani de la înfiinţare.
Nici aici surprizele nu s-au oprit . O serie de
oameni de cultură au fost răsplătiţi de George
Rotaru, directorul Casei Artelor Poligrafice
Editoriale Rotarexim din partea ROTAREXIM
cu medalii şi trofeul “CARTE DE
ÎNVĂŢĂTURĂ CINSTE CUI TE-A SCRIS”
pentru activitatea literară din partea Companiei
Rotarexim Bibliostar; Asociaţiei de Cronologie,
Scientologie,Astronomie; Asociaţiei de
Vexilologie –“ Tricolorul” şi Asociaţiei
Româno-Japoneze de Educaţie şi Ştiinţă.
Printre “”medaliaţi” s-au numărat şi Editura
Olimpias din Galaţi – reprezentată de directorul
Olimpia Sava dar şi Revista Memoria Slovelor –
a Ligii Scriitorilor din Rm.Vâlcea- reprezentată de
redactorul – şef Ion Nălbitoru.
Printre acestea, menţionăm pe ELENA BUICĂ
din Canada, care a primit distincţia "Aripi spre
Univers" şi care deosebit de emoţionată prin
mesajul de mulţumire al românului plecat departe
de casă, de patria mamă, suferind de permanentă
boala a sufletului, “dorul”de ţara a emoţionat pe
cei prezenţi şi a smuls câteva lacrimi, multora.
Scriitoarea LIGYA DIACONESCU a fost
premiată cu placheta “CARTE DE
ÎNVĂŢĂTURĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS”. A
mulţumit cu multă emoţie .
Cu placheta “CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ,
CINSTE CUI TE-A SCRIS” a fost recompensat
şi preotul CONSTANTIN MĂNESCU–
preşedintele Ligii Scriitorilor - filiala Rm.Vâlcea.
În seară, târziu, prin glasul greierilor acompaniat
de Bătrânul Alutus, rând pe rând, oaspeţii şi-au
luat rămas bun de la organizatori şi au promis că
vor participa mai departe la astfel de
sărbători româneşti.
Mulţi dintre ei au petrecut trei zile minunate la
Rm.Vâlcea, asigurate de Ligya Diaconescu şi
o parte a acestora, însoţiţi de Ligya Diaconescu au
vizitat o serie de mănăstiri renumite din zonă,
(Lacul Frumos – Vlădeşti / - unde s-a înregistrat
punctual maxim de vizibilitate al eclipsei din 1999
- mânăstire în care au fost încântaţi de părintele
Galaction Zelig , care le-a cântat, le-a recitat şi cu,
care au avut discuţii de neuitat, redându-le multă
căldură sufletească şi lumină ), la Schitul
Sărăcineşti din Păuşeşti-Măglaşi, la care au fost
primiţi cu mult drag, primind şi iconiţe sfinţite
drept talismane şi la Mănăstirea Govora, la care
există singura icoană a Maicii Domnului cu aripi ,
unde florile au parcă mai multă strălucire, culoare
şi miros.
Oaspeţii au fost încântaţi şi de staţiunile vâlcene,
care redau sănătatea şi liniştea , Băile Olă
neşti, Govora şi Călimăneşti-Căciulata dar şi de
răcoarea Salinei de la Ocnele Mari, în care au
vizitat şi biserica Sfânta Varvara, ocrotitoarea
minerilor.
Întrebând-o pe doamna Ligya Diaconescu ce ar
dori să spună la sfârşitul proiectului, aceasta mi-a
răspuns: “Mulţumesc mult celor sosiţi la această
minunată sărbătoare, tuturor celor care au putut să
fie prezenţi la lansarea Antologiei LIMBA
NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ - STARPRESS
2014, la Ziua Limbii Române – alături de noi,
Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi ne-a sprijinit
în tot ce am întreprins.
Cunoaşterea şi vorbirea limbii române este o
dovadă de patriotism şi de profund respect al
individului faţă de conaţionali şi faţă de sine,
dar şi faţă de înaintaşii care s-au jertfit ca noi
să putem vorbi astăzi cu mândrie limba
română în interiorul şi exteriorul fruntariilor
patriei.
La mulţi ani Limbii Române, la mulţi ani - tuturor,
la mulţi ani românilor, oriunde s-ar afla.”