ANTROPOLOGIE FILOSOFICAI.1. OMULA.CONDITIA UMANA. CE ESTE OMUL?Problema centrala a filosofiei o constituie intelegerea si explicarea fiintei umane. Maxima socratica (Cunoaste-te pe tine insuti!) si cele patru intrebari kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei, indica faptul ca reflectia asupra umanului constituie nucleul demersului filosofic si sustin centralitatea antropologiei in raport cu alte teme.Religia si stiintele particulare vizeaza omul unilateral, fara sa releve sensul existentei umane, iar filosofia vizeaza noi trasaturi ale esentei umane, prin interogatiileasupra naturii omului cautand sa afle care raspunsuri rezista unei probe critice relativ la cunoasterea conditiei umane.Conditia de comprehensiune asupra naturii umanului presupune conjugarea unor pozitii conturate in istoria filosofiei. Astfel, Descartes considera ca trasatura esentiala a omului o reprezinta cugetarea, pentru Bergson omul este o fiinta care fabricaobiecte artificiale, iar Pico della Mirandola sustine ca omul nu are trasaturi definitorii. Kant afirma, demnitatea, in formula omului ca scop in sine, insistand asupra faptului ca antropologia trebuie sa tina cont de perfectibilitatea umana, ceea ce implica ideea pascaliana a tragismului conditiei umane.Rene Descartes - "Meditatii metafizice": fiinta cugetatoare." Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugeta. [.] unul ce se indoieste, intelege, afirma, neaga, vroieste, nu vroieste, totdeodata imagineaza si simte; [.] din simplul fapt ca stiu de existenta mea si. absolut nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele. inchei pe drept ca esenta mea consta in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. [.] pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins doar, cugetator [.]Dar nimic nu ma invata mai lamurit natura decat ca am un trup, caruia I-e neplacut atunci cand simte durere. prin urmare, nu trebuie sa ma indoiesc ca se afla ceva adevarat aici." [omul e o fiinta cugetatoare] Esenta umanului o reprezinta ratiunea. Aspirand la realizarea unei mathesis universalis, Rene Descartes (1596/1650) marcheaza epocamoderna prin centrarea existentei pe fiinta umana si afirma primatul ratiunii ca esenta a umanului. Conceptia rationalista a lui Descartes trateaza problema antropologica prin abordarea relatiei corp/suflet si, pornind de la ideea clara si distincta a existentei egoului transcendental, impune ratiunea ca esenta a umanului. Conform acestei conceptii, printr-un reductionism ontologic, Descartes afirma ca fiintei umane ii este proprie cugetarea, astfel incat corporalitatea este mai intai gandita, fara sa excluda existenta substantei intinse.Atribuind spiritului gandirea, sensibilitatea si vointa, Descartes grupeaza facultatile subiectului sub denumirea generica de "cugetare", astfel incat fiintei umane ii este proprie cugetarea.Constiinta propriului corp se realizeaza tot prin cugetare, astfel incat existenta nu are nevoie si de o parte corporala. Prin acest reductionism ontologic intinderea este redusa la principalul atribut al spiritului, deci este o intindere gandita.Dualismul substantialist cartezian se afirma in demonstrarea existentei lucrurilor materiale. Relatia corp/suflet nu poate fi similara celei dintre corabie si corabier, senzatiile proband existenta altei cauze. Corpul are propriile nevoi a caror cauza nu poate fi ratiunea, ceea ce dovedeste ca exista ceva exterior, substanta intinsa, care actioneaza asupra spiritului prin intermediul corpului.Ceea ce trebuie retinut din rigurozitatea demersului cartezian este centrarea filosofiei pe fiinta umana, prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau Descartes realizand o reductie fenomenologica prin care atinge certitudinea apodictica a egoului transcendental.Henri Bergson - "Evolutia creatoare": homo faber." Animalele pe care, din puncrul de vedere al inteligentei, le clasificam omediat dupa om. stiu sa foloseasca ocazional un instrument artificial. [.] Fara indoiala, pretutindeni unde exista inferenta exista si inteligenta; iar inferenta consta inbprelucrarea experientei trecute in sensul celei prezente este deja inceputul inventiei. Inventia se desavarseste atunci cand se materializeaza intr-un obiect fabricat. [.]In privinta inteligentei omenesti, inca nu s-a accentuatindeajuns de mult asupra faptului ca inventia mecanica a constituit punctul ei de plecare, ca si astazi viata noastra sociala graviteaza in jurul fabricarii si utilizarii instrumentelor artificiale [.]Omul este fiinta care fabrica obiecte artificiale, inteligenta este legata de capacitatea inventiva; fabricarea uneltelor se instituie ca factor explicativ al vietii sociale;dimensiunea practica o implineste pe cea teoretica. Filosof al calitatii, Henri Bergson (1859/ 1941) isi dezvolta filosofia pe baza unor cupluri de concepte (elan vital / materie, intuitie / inteligenta), argumentatia lui facand parte din incercarea de redefinire a fundamentelor rationalitatii pentru a surprinde finalitatea ontologica a inteligentei.Reflectia lui Bergson porneste de la o filosofie a eului psihologic si se aprofundeaza prin "Evolutia creatoare" (1907) intr-o intuitie a vietii. Intuitionismul bergsonian nu mai leaga esenta umanului de dimensiunea teoretica si defineste omul ca fauritor de obiecte artificiale, iar viata sociala este legata de producerea si folosirea uneltelor, astfel incat homo faber il implineste pe homo sapiens.Alaturi de instinct, ca mod al elanului vital, inteligenta este unul dintre conceptele centrale ale filosofiei lui Bergson. Acest mod se manifesta ca un tip special de actiune asupra materiei si face distinctia intre om si animal intr-o ierarhie a fiintelor instituita dupa criteriul inteligentei.Posibilitatea omului de a face inferente constituie doar inceputul inventiei, inteligenta fiind legata de capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, pe care omul le poate varia la infinit. Aceasta variere se instituie in factor explicativ al vietii sociale si culturale, schimbarile societatii fiind directionate de inventiile tehnicii.Concluzia lui Bergson este legata de necesitatea regandiriiesentei umane inspre dimensiunea ei practica. Omul trebuie inteles ca homo faber, nu ca homo sapiens, esenta umanului fiind legata de crearea si folosirea uneltelor. Relatia dintre cele doua tipuri umane nu este una de excluziune, caci homo faber il implineste pe homo sapiens, ratiunea practica o implineste pe cea teoretica.De fapt, Bergson defineste omul prin capacitatea sa de a cunoaste elanul vital si de aceea critica blagiana a definitiei de homo faber nu este pe deplin indreptatita. Giovani PICO della MIRANDOLA - "Despre demnitatea omului": demnitatea umana." Dar, dupa terminarea lucrarii, fauritorul dorea sa existe cineva care sa cerceteze cu atentie intelesul unei atat de mariinfaptuiri, sa-I indrageasca frumusetea, sa-I admire maretia. Din aceasta cauza, dupa ce toate celelalte lucruri au fost duse la capat. s-a gandit in sfarsit sa creeze omul.Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul dupa care sa plasmuiasca un nou neam; [.] si nici printre locuri nu mai avea vreunul in care sa sada acest contemplator al Universului. [.] In sfarsit, preabunul creator a hotarat ca acela caruia nu mai putea sa-I dea nimic propriu, sa aiba ceva comun, dar cu toate astea sa fie deosebit de fiecare in parte. Asadar, a conceput omul ca pe o lucrare cu un aspect care nu-l diferentiaza si, asezandu-l in centrul Universului, I-a vorbit astfel: " O, Adame! nu ti-am dat nici un loc sigur, nici o infatisare proprie, nici vreo favoare deosebita, pentru ca acel loc, acea infatisare, acele ingaduinte pe care tu insuti le vei dori, tocmai pe acelea sa le dobandesti si sa le stapanesti dupa vointa si hotararea ta. Natura configurata in celelalte fiinteeste silita sa existe limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neingradit de nici un fel de oprelisti, iti vei hotari natura prin propria-ti vointa ina carei putere te-am asezat. Te-am pus in centrul lumii [.] pentru ca singur sa te infatisezi in forma pe care tu insuti o preferi. [.] Vei putea sa decazi; vei putea, prin hotararea spiritului tau, sa renasti in cele de sus, ce sunt divine." " Demnitatea omului e data de lipsa trasaturilor definitorii.Pentru Giovani Pico della Mirandola (1463/ 1494) omul nu este ceva anume si in aceasta lipsa a determinatiilor consta demnitatea umana. Ganditor renascentist, Pico impartaseste optimismul epocii sale relativ la posibilitatile de creatie si cunoastere ale omului, afirmand corespondenta armonica intre om si univers.Adept al neoplatonismului florentin, in tratatul "Despre demnitatea omului", Pico propune un mit al crearii omului inspirat de creatia lumii sensibile din dialogul platonician "Timaios". Demiurgul produce lumea pornind de la niste modele generice preexistente, arhetipuri care limiteaza existenta lucrurilor si sunt metaforic corespondente cu locul fiecarui lucru in univers.In lipsa unui arhetip, crearea omului are ca scop existenta unui admirator al produsului demiurgic, ceea ce face ca omul sa nu detina un loc strict determinat in creatie, ci este liber sa-si aleaga locul propriu.Asezat intre fiintele materiale si cele spirituale, apartenenta omului la unul din cele doua doua genuri ontologice tine doar de vointa sa. Aceasta libertate de a se situa ontologic ii confera omului o pozitie demna in ierarhia existentelor, libertate care nu permite afirmarea unei singure trasaturi definitorii.Prin ideile sale, Pico intruchipeaza nasterea umanismului, care face din spiritul uman sursa oricarei stiinte. Ambiguitatea ontologica pe care o implica centralitatea fiintarii umane constituie un argument major al demnitatii si responsabilitatii umane. Prin Pico della Mirandola se afirma inca o data ideea ca omul nu este, ci devine, tema redescoperita de existentialism prin afirmarea omului ca proiect intentional al constiintei. Posibilitatea transgresiunii spre teluric sau divin sustine ipoteza heideggeriana a "fiintei in deschis" prin cunoastere si traire existentiala.OMUL ESTE SCOP / MIJLOC - IMMANUEL KANTDin perspectiva intelegerii conditiei umane, umanismul modern lanseaza ideea omului ca scop in sine sau ca mijloc. Ca scop in sine (Kant), omul trebuie sa-si cultive dimensiunea spirituala si sa n-o reduca la rang de instrument de satisfacere a unor nevoi straine vietii spirituale. Ca mijloc, omul poate fi subordonat altei vointe, asa cum cum arata Nietzsche." Scopurile pe care si le propune orice fiinta rationala, ca efecte ale actiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai asadar baza pentru imperative ipotetice.Dar sa admitem ca ar exista ceva, a carui existenta prin ea insasi sa aiba o valoare absoluta, si care ca scop in sine sa poata deveni baza anumitor legi, atunci inel si numai in el ar putea sa rezide principiul unui imperativ categoric, adica al unei legi practice.omul exista ca scop in sine, nu numai ca mijloc, de care o vointa sau alta sa se foloseasca dupa bunul ei plac [.]. Toate obiectele inclinatiilor nu au decat o valoare conditionata; [.]. Dar inclinatiile insele ca izvoare ale trebuintei au atat de putin o valoare absoluta, incat dorinta generala a oricarei fiinte rationale trebuie sa fie mai curand aceea de a se elibera cu totul de ele [.]. Fiintele a caror existenta nu este intemeiata pe vointa noastra, ci pe natura, au numai o valoare relativa, ca mijloc, si de aceea se numesc lucruri, pe cand fiintele rationale se numesc persoane [.]. Aceste fiinte rationale nu sunt deci numai scopuri subiective, a caror existenta are o valoare pentru noi ca efect al actiunii noastre; ci sunt scopuri obiective, adica lucruri a caror existenta in ea insasi este un scop. caruia nu I se poate substitui nici un alt scop [.], fiindca fara acesta nu s-ar putea gasi nicaieri nimic de valoare absoluta [.], nu s-ar putea gasi pentru ratiune nici un principiu practic suveran.Daca deci exista un principiu parctic suveran si [.], daca exista un imperativ categoric, el trebuie sa fie un astfel de principiu incat din reprezentarea a ceea ce este in mod necesar scop pentru oricine, fiindca este scop in sine, sa constituie un principiu obiectiv al vointei, care poate servi ca lege practica universala. Fundamentul acestui principiu este: natura rationala exista ca scop in sine. Astfel isi reprezinta omul in mod necesar propria lui existenta si in acest sens el este un principiu subiectiv al actiunilor omenesti. Dar la fel isi reprezinta si orice alta fiinta rationala existenta ei [.] deci, el este in acelasi timp un principiu obiectiv, din care [.] trebuie sa poata fi deduse toate legile vointei. Imperativul practicva fi deci urmatorul: actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc." omul este un scop in sine pentru ca poseda o natura rationala; actiunile trebuie conduse de imperativul categoric; natura rationala a omului este atat un principiu obiectiv, cat si subiectiv. "Bazele metafizicii moravurilor" constituie un manual clar si riguros al actiunii morale conforme legii universale a ratiunii practice, exprimata sub forma datoriei (tu trebuie! ).Ideea omului ca element determinant al cosmosului, a carui virtute rationala este axul moralei, isi gaseste expresia deplina in morala kantiana care considera omul un scop in sine. Conform acestei conceptii, pentru ca este o fiinta rationala, actiunile omului trebuie conduse dupa imperativul categoric, natura rationala a omului fiind deopotriva un principiu obiectiv si subiectiv.Kant face posibila descoperirea principiului prim al moralei prin afirmarea imperativului categoric. Analog legilor naturii exista legi ale moralitatii, exprimate prin imperative. Descrierea unei actiuni in termeni de scop si mijloace este pusa sub semnul imperativului categoric, care este neconditionat, are la baza natura rationala si este intemeiat pe vointa autonoma. Intrucat considera omul numai ca scop, imperativul categoric ia forma unui principiu legislativ universal si este in legatura cu datoria de a respecta natura rationala.Omul este un scop in sine pentru ca poseda aceasta natura prin care se deosebeste de lucruri, care nu au valoare in sine. Natura rationala a omului este deopotriva un principiu subiectiv si obiectiv pentru ca din el pot fi deduse legile vointei. Imperativul categoric impune realizarea actiunilor astfel incat sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in altii, numai ca scop, dar niciodata daor ca mijloc.Kant realizeaza o "revolutie copernicana", pornind de la om spre natura, astfel incat constiinta umana este cea care asigura si da sens existentei. Spre deosebire de Kant, Nietzsche considera ca numai omul in care vointa de putere si-a gasit implinirea deplina poate fi considerat un scop in sine.Fiederich Nietzsche - " Dincolo de bine si de rau": esenta vietii." A te abtinereciproc de la practicarea ofensei, a recunoaste vointa semenului ca fiind egala cu a ta: acestea potdeveni intr-un sens general reguli de buna-cuviinta intre indivizi, [.] insa din momentul in care s-ar incerca extinderea acestui principiu, [.] ca principiu fundamental al societatii, ea s-ar arata pe data in adevarata ei lumina: aceea de vointa de negare a vietii, de principiu al descompunerii si decaderii. [.] viata insasi este in esenta. biruinta asupra. celui mai slab, impunere cu forta a formelor proprii, asimilare sau, cel putin si in cel mai bland caz, exploatare. [.] "Exploatarea. apartine esentei vietii; ca functiune organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere propriu-zisa, cea care este insasi vointa de a trai. "In cadrul proiectului sau de reevaluare a tuturor valorilor, Friederich Nietzsche (1844/1900) realizeaza o critica a modernitatii, condamnand tot ce se gandise anterior sub numele de "metafizica". Sinteza intre apollinic si dionisiac, respingerea moralei crestine, teoria supraomului si a vesnicei reintoarceri sunt principalele teme ale gandirii sale, justificand amoralismul si exaltand valorile vitale supraordonate valorilor etice traditionale."Dincolo de bine si de rau" se inscrie in proiectul de reevaluare a valorilor constiintei moderne caracterizata de conformism si platitudine, finalitatea acestui demers fiind reconsiderarea conditiei umane. Contestand originea si caracterul absolut al valorilor morale, Nietzsche denunta caracterul catastrofic al moralei crestine care duce la o slabire a puterii creatoare a indivizilor.Pentru Nietzsche, un scop in sine il poate reprezenta doar acel om in care vointa de putere si-a gasit implinirea deplina, esenta vietii constituind-o exploatarea. Conform acestei conceptii, regulile moralei crestine pot fi doar norme de convietuire, dar principiul existentei umane il constituie sensul artistic al exploatarii, prin care se pune in valoare vointa de putere activa si creativa.Pentru ca indivizii din societate sunt diferiti, impunerea regulilor moralei crestine ar veni impotriva afirmarii si implinirii potentialitatilor fiecaruia. De aceea, principiul vietii trebuie sa fie lupta, exploatarea, dar nu in sens de ierarhizare sociala sau politica. Exploatarea este, in mod esential, exploatare de sine, expresie a vointei individuale de viata si autodepasire prin angajarea resurselor pe care le poseda individul. Viata este posibila doar printr-o astfel de exploatare, prin mobilizarea tuturor capacitatilor individuale.De aceea, principiul de organizare a societatii trebuie sa fie "exploatarea", situata dincolo de constrangerile unei morale nivelatoare si represive. Proiectul nietzschean de reevaluare a tuturor valorilor se intemeiaza pe recunoasterea diferentelor care exista intre individualitati si pe principiul vointei de putere a carei superioritate provine din capacitatea sa activa.Nietzsche a influentat intreaga gandire filosofica ulterioara, reflectiile sale asupra naturii umane sugerand permanenta innoire si autodepasire a omului. Nietzsche se apropie de punctul de vedere sofist, conform caruia cel puternic trebuie sa domine, iar Sartre va sustine ca omul se realizeaza in functie de posibilitatile lui interne