36848726 sii curs 08 pulpa dentara

6
Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010) HISTOLOGIA PULPEI DENTARE A. HISTOARHITECTONIA PULPARĂ - componenta centrală a dintelui - constituită dintr-un ţesut conjunctiv moale, lax, nemineralizat, bine vascularizat şi inervat 1. GENERALITĂŢI - ocupă spaţiul pulpar, care prezintă două compartimente individualizate: - porţiunea coronară, denumită cameră pulpară pulpă coronară - porţiunea radiculară, denumită canal radicular pulpă radiculară 2. TERITORII CELULARE ÎN ARHITECTONIA PULPEI DENTARE - celulele – dispuse într-o manieră particulară aspect histologic specific în MO - de la periferie spre centru se descriu patru zone: - zona odontoblastică; - zona acelulară Weil (stratul subodontoblastic); - zona bogat celulară; - miezul pulpei - primele trei zone, care includ şi plexul capilar subodontoblastic, alături de plexul parietal nervos teritoriul odontogenic (pulpa periferică) - zona liber celulară şi zona bogat celulară se definesc pe măsură ce dintele intră în ocluzie 2.1. Zona odontoblastică - formată din odontoblaste, aşezate într-un strat continuu care tapetează periferia pulpei dentare şi trimiţând o expansiune citoplasmatică (prelungirea odontoblastică) în dentină - forma şi dimensiunile odontoblastelor variază în funcţie de localizarea coronară sau radiculară şi de gradul de diferenţiere: - în coroana dintelui matur, datorită migrării centripete a odontoblastelor (dentinogeneză) – dispunere în “palisadă”, pe mai multe rânduri (3-5 celule) aspect artefactual - “coarne” pulpare – celule prismatice înalte (50 μm), cu nuclei ovali, bazali - lateral şi cervical faţă de “coarnele” pulpare – celule cuboidale, cu nuclei rotunzi, centrali - pulpa radiculară, spre foramen apical – celule aplatizate, pavimentoase - corespondenţă între talia celulară şi gradul de diferenţiere, fapt reflectat şi în cantitatea de dentină corespunzătoare depusă: - odontoblastele prismatice sunt cele mai diferenţiate - odontoblastele turtite sunt cel mai puţin diferenţiate 2.2. Zona acelulară Weil - subjacent zonei odontoblastice spaţiu “liber” celular (celularitate extrem de redusă) - zonă este mai evidentă în pulpa coronară - conţine: fibre de colagen, fibre nervoase amielinice şi vase sanguine - fibrele nervoase şi vasele sanguine se ramifică şi pătrund în stratul odontoblastic 2.3. Zona bogat celulară - subjacent zonei acelulare Weil, spre interiorul pulpei dentare - conţine: o populaţie celulară densă, neuniformă, elemente vasculare şi nervoase - celularitatea este mai marcată la nivel coronar decât la nivel radicular la nivel coronar se poate aprecia cu uşurinţă limita de separare dintre zona acelulară Weil şi zona bogat celulară, iar la nivel radicular, această limită este mai puţin evidentă - celularitatea creşte odată cu înaintarea în vârstă Tipurile de celule: celulele Hohl (posibil cu capacitate de diferenţiere în odontoblaste mature, în urma unei lezări), celule nediferenţiate ectomezenchimale, fibroblaste, fibrocite, limfocite 1

Upload: gabi-cosmin

Post on 30-Dec-2014

31 views

Category:

Documents


5 download

DESCRIPTION

Pulpa dentara

TRANSCRIPT

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010)

HISTOLOGIA PULPEI DENTARE

A. HISTOARHITECTONIA PULPARĂ- componenta centrală a dintelui

- constituită dintr-un ţesut conjunctiv moale, lax, nemineralizat, bine vascularizat şi inervat 1. GENERALITĂŢI

- ocupă spaţiul pulpar, care prezintă două compartimente individualizate:- porţiunea coronară, denumită cameră pulpară → pulpă coronară- porţiunea radiculară, denumită canal radicular → pulpă radiculară

2. TERITORII CELULARE ÎN ARHITECTONIA PULPEI DENTARE

- celulele – dispuse într-o manieră particulară → aspect histologic specific în MO

- de la periferie spre centru se descriu patru zone:- zona odontoblastică;- zona acelulară Weil (stratul subodontoblastic);- zona bogat celulară;- miezul pulpei

- primele trei zone, care includ şi plexul capilar subodontoblastic, alături de plexul parietal nervos → teritoriul odontogenic (pulpa periferică)

- zona liber celulară şi zona bogat celulară se definesc pe măsură ce dintele intră în ocluzie2.1. Zona odontoblastică

- formată din odontoblaste, aşezate într-un strat continuu care tapetează periferia pulpei dentare şi trimiţând o expansiune citoplasmatică (prelungirea odontoblastică) în dentină

- forma şi dimensiunile odontoblastelor variază în funcţie de localizarea coronară sau radiculară şi de gradul de diferenţiere:

- în coroana dintelui matur, datorită migrării centripete a odontoblastelor (dentinogeneză) – dispunere în “palisadă”, pe mai multe rânduri (3-5 celule) → aspect artefactual

- “coarne” pulpare – celule prismatice înalte (50 μm), cu nuclei ovali, bazali- lateral şi cervical faţă de “coarnele” pulpare – celule cuboidale, cu nuclei

rotunzi, centrali - pulpa radiculară, spre foramen apical – celule aplatizate, pavimentoase

- corespondenţă între talia celulară şi gradul de diferenţiere, fapt reflectat şi în cantitatea de dentină corespunzătoare depusă:

- odontoblastele prismatice sunt cele mai diferenţiate- odontoblastele turtite sunt cel mai puţin diferenţiate

2.2. Zona acelulară Weil

- subjacent zonei odontoblastice → spaţiu “liber” celular (celularitate extrem de redusă)- zonă este mai evidentă în pulpa coronară- conţine: fibre de colagen, fibre nervoase amielinice şi vase sanguine- fibrele nervoase şi vasele sanguine se ramifică şi pătrund în stratul odontoblastic2.3. Zona bogat celulară

- subjacent zonei acelulare Weil, spre interiorul pulpei dentare

- conţine: o populaţie celulară densă, neuniformă, elemente vasculare şi nervoase

- celularitatea este mai marcată la nivel coronar decât la nivel radicular → la nivel coronar se poate aprecia cu uşurinţă limita de separare dintre zona acelulară Weil şi zona bogat celulară, iar la nivel radicular, această limită este mai puţin evidentă

- celularitatea creşte odată cu înaintarea în vârstăTipurile de celule: celulele Hohl (posibil cu capacitate de diferenţiere în odontoblaste mature, în urma unei lezări), celule nediferenţiate ectomezenchimale, fibroblaste, fibrocite, limfocite

1

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010)

2.4. Miezul pulpei

- masa cea mai internă a pulpei – regiunea pulpei centrale- diferenţă faţă de zona bogat celulară – densitate celulară mult mai scăzută - conţine vasele sanguine mari şi trunchiurile nervoase ale pulpei dentareTipurile de celule: celule nediferenţiate ectomezenchimale, fibroblaste, fibrocite, macrofage, limfocite, mastocite, plasmocite, polimorfonucleare B. ODONTOBLASTUL- complexul dentinopulpar: corelaţii strânse între pulpa dentară şi dentină, deoarece embriologic şi

structural ele au la bază acelaşi ţesut → fapt reflectat în elementele de funcţionalitate şi în interpretarea evenimentelor clinice

- odontoblastele - responsabile de formarea dentinei- evoluţie:

- diferenţierea celulelor ectomezenchimale ale papilei dentare în odontoblaste necesită acţiunea inductoare a epiteliului intern al organului smalţului, exprimată direct prin diverşi factori de creştere (IGF, TGFβ, BMP2)

- celulele ectomezenchimale stelate devin ovalare sau prismatice înalte, mari, şi se divid, transformându-se în preodontoblaste, care nu se mai divid

- preodontoblastul – celulă polarizată, nucleu situat central; cantitatea de organite celulare redusă

- trecerea la forma de odontoblast matur → marcată de apariţia extensiei citoplasmatice la nivelul polului apical – prelungirea odontoblastică

- odontoblastul matur: dezvoltarea marcată a organitelor celulare şi declanşarea proceselor secretorii intracelulare → odontoblastul secretor

- stadiu tranziţional – odontoblastul tranziţional- celula îmbătrânită – odontoblast în repaus 1. ODONTOBLASTUL SECRETOR

- origine în crestele neurale- morfologia sa indică o activitate funcţională importantă, cu etape de sinteză activă alternând cu

etape de repaus• Corpul celular- formă alungită, prismatică sau piriformă (înălţime 50 μm) la nivelul coroanei, cuboidală spre

zonele cervicale şi radiculare, aplatizată spre apex- nucleul unic, fie oval şi bazal (la odontoblastele prismatice), fie rotund şi central (la odontoblastele

cuboidale), cu cromatina abundentă dispersată şi, uneori, până la 4 nucleoli- membrana plasmatică prezintă interdigitaţii laterale- citoplasma, slab bazofilă, conţine organite celulare implicate în sinteza proteică bine reprezentate

şi elemente de citoschelet- ME:

- mitocondriile sunt numeroase, dispersate în toată citoplasma- RER extrem de bine dezvoltat, cisternele conţinând un material fin granular,

din care se vor forma vezicule de transport, care se vor orienta spre complexul Golgi- complexul Golgi – iniţial dispersat difuz, apoi elementele sale devin

concentrate în regiunea centrală a celulei, perinuclear, spre faţa dentinară; elaborează vezicule secretorii care se dispun spre baza prelungirii odontoblastului

- alte vezicule alungite, electrondense şi delimitate de membrane, similare ca aspect cu lizozomii

- elemente de citoschelet: filamente şi microtubuli• Prelungirea odontoblastică- la nivelul polului apical, secretor, - expansiune citoplasmatică ce se îngustează gradat- rămâne inclusă în dentină, în interiorul tubulului dentinar, care se edifică în jurul ei. - patru zone:

- la nivelul pulpei dentare

2

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010)

- la nivelul predentinei- la nivelul frontului de mineralizare - inclusă în dentina circumpulpară

- zona de trecere dintre corpul celular şi prelungire prezintă un cadru terminal- plasmalema polului apical şi plasmalema de la baza prelungirii odontoblastice prezintă specializări

structurale legate de funcţiile de exo şi endocitoză desfăşurate la acest nivel- citoplasma nu conţine organite celulare majore- sunt prezente vacuole de secreţie de tip vezicule “cu manta” (care pot fuziona cu membrana

celulară) şi câteva mitocondrii (mai frecvent în zona de predentină)- specific: reţeaua de microtubuli şi filamente intermediare (actină, vimentină, tubulină) organizate

într-un model liniar, în continuitate cu citoscheletul corpului celular- gradul de extindere în tubulul dentinar, respectiv în dentină – discutabil:

- ME de baleiaj, de transmisie, IHC (cu anticorpi monoclonali antiproteine de citoschelet) – controverse → unele prelungiri odontoblastice traversează în totalitate dentina, iar altele numai parţial

- joncţiuni: zonula occludens (strânse), zonula adherens (centri de adeziune), desmozomi şi gap2. VARIANTE ALE ODONTOBLASTULUI

Odontoblastul tranziţional - stadiu celular identificabil doar în ME:

- celula se îngustează, nucleul apare migrat de la polul bazal, cu cromatina condensată, RER diminuă, apar vacuole autofagice – markeri de reorganizare citoplasmatică

Odontoblastul în repaus/bătrân - celulă mai puţin înaltă (45 μm)- citoplasma redusă, nucleul intens bazofil, situat spre polul apical- ME:

- organitele celulare reduse cantitativ apar aglomerate, constituind o regiune subnucleară proeminentă

- citoplasma supranucleară – lipsită de organite celulare şi granule secretorii, dar persistă elementele de citoschelet şi apar vacuole mari, pline cu lizozomi

Celule odontoblast-like- durata de viaţă a odontoblastului – egală cu cea a dintelui viabil- lezarea dentinei, expunerea pulpei dentare → proces de reparare, cu formare de dentină nou →

bazat pe celule odontoblast-like- existente în stare latentă în zona bogat celulară subodontoblastică- pot fi stimulate în anumite condiţii- produc o dentină reparativăC. PULPA DENTARĂ CENTRALĂ – ŢESUT CONJUNCTIV LAX - varietate de ţesut conjunctiv: formată din două componente:

- matricea extracelulară: matrice amorfă, fibre

- celulele pulpei dentare1. MATRICEA EXTRACELULARĂ NEFIBRILARĂ (MATRICEA AMORFĂ, SUBSTANŢA SUNDAMENTALĂ)

- gel coloidal omogen extrem de bogat în apă (conţinut până la 90%), în care există o serie de macromolecule în suspensie şi dispersate: glicozaminoglicani, proteoglicani şi glicoproteine

- caracterizare morfologică este redusă: - datorită conţinutului crescut în apă, matricea amorfă este extrasă prin fixarea şi

deshidratarea ţesutului, astfel încât se pierde în secţiunile de rutină HE- evidenţiată prin tehnici speciale de prelucrare (secţiuni păstrate prin uscare la

gheaţă sau secţiuni congelate) şi prin metode speciale de colorare → PAS pozitivă (datorită conţinutului important în molecule glucidice), albastru alcian pozitivă în grade diferite (în funcţie de cantitatea de glicozaminoglicani şi de gradul lor de sulfatare) şi metacromatică

- ME: relativ amorfă, cu densitatea electronică moderată şi aspect fin granular, fiind prezente mici structuri filamentoase

3

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010)

1.1. Glicozaminoglicanii- lanţuri polizaharidice lungi, neramificate, liniare, neflexibile- formate din unităţi dizaharidice repetitive

- o unitate dizaharidică conţine întotdeauna o hexozamină (N acetil-glucozamina /galactozamina) şi un acid uronic (glucuronic/ioduronic)

- două tipuri: - nesulfataţi (acidul hialuronic) - sulfataţi (keratansulfat, heparansulfat, condroitin-4-sulfat, chondroitin-6-sulfat,

dermatansulfat)1.2. Proteoglicanii

- glicozaminoglicanii sulfataţi - uzual legaţi covalent cu molecule proteice → formează proteoglicani

- formare:- miezul proteic al proteoglicanilor – sintetizat în RER fibroblastelor- grupările de glicozaminoglicani sunt ataşate covalent de elementele proteice

în aparatul Golgi fibroblastic- tot în aparatul Golgi are loc şi sulfatarea şi rearanjarea diferitelor grupări în

jurul atomilor de carbon a unităţilor zaharidice- aspect comparat cu o perie:

- miezul proteic este tija- glicozaminoglicanii orientaţi lateral, tridimensional, sunt ţepii periei

- acidul hialuronic nu formează legături covalente cu molecule proteice, pentru a forma proteoglicani

- prin intermediul unor molecule speciale de legare, proteoglicani deja formaţi se pot lega indirect de acidul hialuronic, formând macromolecule gigante, numite proteoglicani agregaţi – aggrecan compus.

- clasificare în două categorii- extracelulari - asociaţi suprafeţei celulare

- cei mai frecvent întâlniţi proteoglicani:• decorinul • sindecanul • versicanul • perlecanul • CD44 - rol proteoglicani:

- se opun forţelor de compresiune externe- prin structura lor, încetinesc mişcarea microorganismelor sau a celulelor

migrate şi, în asociere cu membranele bazale, formează filtre moleculare (cu pori de dimensiuni diferite şi cu distribuţie variată de sarcină electrică) care facilitează selecţia macromoleculelor circulante

- prin prezenţa situsurilor de legare pentru anumite molecule semnal (de exemplu TGFβ întârzie sau împiedică deplasarea acestor molecule la locul de acţiune, obstrucţionându-le activitatea, sau le concentrează într-un anumit teritoriu, accentuând astfel rolul lor

1.3. Glicoproteinele de adeziune

- mediază capacitatea celulelor de a adera la componentele matricei, prin prezenţa domeniilor de recunoaştere, caracterizate printr-o secvenţă de aminoacizi

- cel puţin un domeniu de recunoaştere se leagă de proteinele de suprafaţă celulară din familia integrinelor, un alt domeniu – de fibrele de colagen şi un altul – de proteoglicani

- cele mai întâlnite glicoproteine de adeziune sunt: fibronectina, laminina, entactina şi fibrilina2. MATRICEA EXTRACELULARĂ FIBRILARĂ

Fibrele caracteristice:

4

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010)

- colagen tip I şi tip III

- fibre elastice – exclusiv la nivel vascular

- raportul colagen tip I/ tip III: 55%/45% → constant de la începutul dezvoltării dintelui, până la totala sa maturitate → colagenul dentinar, de tip I, este sintetizat exclusiv de odontoblaste şi nu apare ca urmare a intervenţiei productive, în paralel, a fibroblastelor pulpare

D. MODIFICĂRI MORFOLOGICE ALE PULPEI DENTARE1. CALCIFICĂRILE PULPARE

- rezultatul unor procese de mineralizare atipică- apar frecvent, în dinţii sănătoşi, erupţi sau neerupţi, la nivelul pulpei sau la marginea dentinei- clasificare

- denticuli sau pulpoliţi (“pietrele” pulpei) - calcificări difuze

1.1. Denticulii- aspectul unor mase calcificate, în care raportul Ca/P este similar cu cel existent în dentină- unici sau multipli- prezenţi la un dinte, în mai mulţi dinţi sau în toţi dinţii unui individ (ceea ce indică o predispoziţie

genetică)- localizare frecventă: în zona de planşeu a camerei pulpare, în interiorul canalului radicular sau la

apex- liberi în ţesutul conjunctiv al pulpei (“piatră liberă”)- ataşaţi de dentină/predentină, fie prin unirea cu acestea, fie prin înglobarea de către dentina

secundară (“piatră ataşată”)- două tipuri principale de denticuli: denticuli reali şi denticuli falşiDenticulii reali - structură internă de tubuli dentinari în matrice dentinară - înconjuraţi la suprafaţă de celule “osteoblast-like”Denticulii falşi - compuşi din straturi concentrice, lamelare sau uneori radiare, de matrice dentinară mineralizată- depunerea are loc în jurul unor fibre de colagen densificate, a unor trombi de sânge sau a unor

celule în curs de degradare/complet degradate- nu conţin tubuli dentinari- pe suprafaţa lor, ocazional, pot fi ataşate celule aplatizate sau fuziforme - apar datorită unor arii neregulate de calcificare distrofică, în special în pulpa centrală1.2. Calcificările difuze- apar atât în zona de pulpă coronară, cât şi radiculară- dispoziţie liniară, asociată cu vascularizaţia: de jur-împrejurul vaselor, în pereţii acestora- proces degenerativ analog cu ateroscleroza, posibil declanşat de microtraumatisme ale pulpei

dentare2. TRANSFORMĂRILE ÎN RELAŢIE CU VÂRSTA

- determină o rezistenţă mai crescută la factorii agresivi din mediu- înaintarea în vârstă scade capacitatea de reparare a pulpei2.1. Reducerea dimensiunilor pulpei dentare- cea mai evidentă transformare, datorată procesului continuu de depunere a dentinei, chiar dacă rata

de depunere este mult încetinită- constă în scăderea volumului camerei pulpare şi a canalului radicular - o depozitare inegală de dentină secundară la nivelul camerei pulpare determină o reducere

asimetrică în mărime → consecutiv, o modificare a camerei şi vârfurilor pulpare → clinic: retragere pulpară → identificabile radiologic, rol important în stabilirea formei de preparare a cavităţii, în anumite proceduri de restaurare

2.2. Transformările ţesutului conjunctiv- celulele scad numeric, progresiv, astfel încât în jurul vârstei de 70 de ani populaţia celulară este

redusă la jumătate- nu se înregistrează o creştere a conţinutului în fibre de colagen

5

Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul II (2009-2010)

- uneori → creştere semnificativă a colagenului, care se dispune în fascicule groase, compacte → scleroză pulpară

- localizată- generalizată

- fibrele nervoase mielinizate şi amielinizate degenerează şi se pierd → scădere a sensibilităţiiE. CORELAŢII ÎNTRE TERITORIILE CELULARE PULPARE ŞI FUNCŢIILE PULPEI DENTARE - integrarea pulpei, alături de dentină, în complexul pulpodentinar, este susţinută şi de funcţiile de

bază ale pulpei dentare: formativă, nutritivă, protectivă, defensivă, reparativă şi inductivă1. FUNCŢIA FORMATIVĂ

- constă în formarea dentinei, în cursul procesului de dentinogeneză

- elementul celular principal – odontoblastul- se păstrează capacitatea de a elabora dentină şi după maturizarea dintelui, prin sinteza şi

mineralizarea dentinei secundare fiziologice2. FUNCŢIA NUTRITIVĂ

- asigurată prin elementele de vascularizaţie, menţine vitalitatea dintelui

- rol deosebit – plexul capilar subodontoblastic şi capilarele care pătrund chiar până în apropierea odontoblastelor → aprovizionează direct corpul celular şi prelungirea odontoblastică, deja “sechestrată” în tubulul dentinar

3. FUNCŢIA PROTECTIVĂ

- asigurată prin elementele nervoase care realizează inervaţia pulpei dentare şi care, parţial, pot penetra dentina

- fibrele nervoase, stimulate în anumite condiţii → responsabile de senzaţia de durere şi de sensibilitatea pulpei dentare şi a dentinei

- terminaţiile nervoase → implicate direct în reglarea fluxului sanguin la nivel pulpar4. FUNCŢIA DEFENSIVĂ

- modalitatea de răspuns a pulpei dentare la acţiunea unui anumit tip de stimuli iritativi- intervin celulelor cu rol de apărare, se desfăşoară reacţii imune- pulpa dentară reacţionează cu semnele clasice de inflamaţie: dilatarea vaselor sanguine, creşterea

permeabilităţii vasculare, edemul, migrarea transvasculară a leucocitelor

- exsudatul → determină creşterea presiunii exercitate asupra terminaţiilor nervoase → instalarea durerii

- stimularea de intensitate medie şi de scurtă durată, în cazul în care sistemele de apărare sunt funcţionale şi eficiente, duce la modificări reversibile

- stimularea de intensitate medie sau crescută dar cronică, corelată cu depăşirea capacităţii funcţionale a sistemelor de apărare, determină modificări nereversibile (moarte celulară, necroză locală)

5. FUNCŢIA REPARATIVĂ

- producerea şi depunerea de dentină nouă, ca răspuns la o lezare fizică sau chimică, ori de câte ori este necesar

6. FUNCŢIA INDUCTIVĂ

- se exercită în perioada de dezvoltare a dintelui- ţesutul mezenchimal/ectomezenchimal care va constitui papila dentară (viitoarea pulpă dentară)

are rol inductiv asupra diferenţierii epiteliului oral în lamina dentară şi ulterior în formarea organului smalţului

6