VITICULTURĂ (SUPORT DE CURS)

1

CUPRINS

SISTEMATICA VIŢEI DE VIE___________________________________________________5

Sistematica şi aria de răspândire a genurilor şi speciilor____________________________5

Sistematica soiurilor__________________________________________________________5Clasificarea după direcţiile de producţie_________________________________________5Clasificarea după caracterele morfologice________________________________________7

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE___________________________8

Particularităţile morfologice ale sistemului radicular______________________________8

Particularităţile morfologice ale sistemului aerian_________________________________9Butucul (trunchiul) sau tulpina_________________________________________________9Partea ramificată (coroana)____________________________________________________9Mugurii__________________________________________________________________10Lăstarii şi copilii___________________________________________________________10Frunza___________________________________________________________________10Cărceii___________________________________________________________________11InflorescenŢa_____________________________________________________________11Floarea__________________________________________________________________11Polenul__________________________________________________________________12Fructul___________________________________________________________________12Sămănţa_________________________________________________________________13

PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE SI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE___________14

Ciclul ontogenetic___________________________________________________________14

Ciclul biologic anual_________________________________________________________16

Particularităţi fiziologice privind nutriţia viţei de vie______________________________18Aprovizionarea cu apă____________________________________________________18Aprovizionarea cu elemente nutritive_________________________________________18Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor de sinteză_______________________18

PARTICULARITĂŢI ALE ECOLOGIEI VITICOLE_________________________________20

Agroecosistemul viticol_______________________________________________________20

Climatologie viticolă_________________________________________________________21Influenţa luminii.________________________________________________________21Influenţa temperaturii_____________________________________________________21Influenţa umidităţii_______________________________________________________22Influenţa curenţilor de aer__________________________________________________22

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL_____________________________23

ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ (SEXUATĂ)____________________________________23

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ_______________________________________________23Înmulţirea prin marcotaj_____________________________________________________23Înmulţirea prin prăbuşire____________________________________________________24Înmulţirea prin micropropagare (in vitro)_______________________________________24

2

Înmulţirea prin butăşire_____________________________________________________26Înmultirea prin butaşi nealtoiţi______________________________________________26Înmulţirea prin butaşi altoiţi________________________________________________27

Particularităţile tehnologice de producere a materialului săditor viticol cu valoare biologică ridicată, liber de viroze______________________________________________32

BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE_________________________________________________________________34

Tipuri de plantaţii şi de exploataţii viticole________________________________________34Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de orografia terenului, fertilitatea solurilor, vigoarea soiurilor şi direcţiile de producţie______________________________________34Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de volumul şi destinaţia producţiei rezultate___35Clasificarea exploataţiilor viticole după gradul de specializare şi modul în care se implică în valorificarea producţiei de struguri___________________________________________36

Moduri de cultivare a viţei de vie______________________________________________36Cultura semiprotejată_______________________________________________________37Cultura neprotejată_________________________________________________________37

Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole roditoare__________38Condiţiile climatice_________________________________________________________38Condiţiile orografice şi pedologice_____________________________________________39Condiţiile tehnico-economice şi organizatorice___________________________________39

Proiectarea tehnologică în vederea înfiinţării plantaţiilor viticole roditoare___________40

Alegerea şi amplasarea soiurilor_______________________________________________43Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare ______________________________________43Alegerea portaltoilor________________________________________________________44

Tehnologia de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare___________________________44

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE_____________________________47

ÎNGRIJIREA ŞI EXPLOATAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE__________51

TĂIERILE APLICATE VIŢEI DE VIE________________________________________51

DIRIJAREA ŞI LEGATUL COARDELOR_____________________________________57

REFACEREA DESIMII PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE______________59

CORECTAREA RESURSELOR TROFICE________________________________________60

FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE ROD_________________________60

CORECTAREA REACŢIEI SOLULUI________________________________________62

CORECTAREA RESURSELOR HIDRICE_____________________________________62

PROTECTIA FITOSANITARĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE___________64

RECOLTAREA STRUGURILOR_______________________________________________65

3

DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA VITICULTURII

DEFINIŢIA VITICULTURIITermenul de viticultură ca denumire derivă etimologic din două cuvinte latineşti,

adaptate specificului limbii noastre, şi anume: vitis (viţă de vie) şi cultura, ae (îngrijire, cultivare).

Viticultura, ca domeniu ştiinţific, s-a consolidat pe baza materialului informaţional din practica viticolă (rod al multor generaţii de viticultori), şi datorită dezvoltării ştiinţelor fundamentale (fizică, chimie şi biologie), parcurgînd traseul de la acumulări de cunoştinţe şi experienţã pînă la generalizări, principii şi legi. Prin urmare, viticultura ca ştiinţă, se poate defini ca fiind studiul particularităţilor biologice şi productive ale viţei de vie şi stabilirea tehnologiilor în funcţie de soi şi areal, pentru obţinerea unor producţii mari de struguri, cu valoare alimentară ridicată, în condiţii de profit. Viticultura tehnologică (Vt), modernă (specializată), comparativ cu cea tradiţională foloseşte şi lansează soluţii tehnologice (St), în succesiune cronologică (Sc) şi în concordanţă cu particularităţile genetice ale soiurilor (Pg) şi oferta ecologică din areal (Oe), pentru obţinerea unor producţii de struguri ridicate (cantitativ şi calitativ), relativ constante şi sănătoase, în condiţii de profit.

Viticultura tehnologică ca disciplină didactică transmite informaţii privind particularităţile biologice şi tehnice ale viţei de vie pentru deprinderea acestei îndeletniciri.

Viticultura este o ştiinţă de sinteză. Ea apelează la alte ştiinţe: botanică, fiziologie şi biochimie vegetală, genetică şi ameliorare, agrometeorologie, agrochimie, pedologie, agrotehnică, îmbunătăţiri funciare, protecţia plantelor, management, marketing ş.a.

Viticultura se poate diviza în Viticultură generală şi Viticultură specială. Viticultura generală cuprinde informaţii privind bazele biologice şi tehnice comune ale viţei de vie. Viticultura specială include informaţii privind particularităţile biologice şi tehnologice ale soiurilor, tehnologiile diferenţiate care asigură valorificarea superioară a întregului potenţial al soiurilor şi arealelor.

IMPORTANŢA VITICULTURII

Importanţa social economică

Sursă de existenţă. Mecanizarea redusă a unor lucrări (tăierile şi legatul) determină

ca viticultura să necesite un consum ridicat de muncă anual (în Franţa 257 - 729 ore / ha; în

România 1800 - 2000 ore / ha). Sursă de profit. Un hectar de viţă de vie poate asigura obţinerea unui profit ridicat. El

este variabil de la an la an, în funcţie de soi, sistemul de cultură şi centrul viticol. Dezvoltarea industriilor. Pentru cultivarea viţei de vie se folosesc cantităţi importante

de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, viticultura beneficiind astfel de evoluţia tehnologică a industriilor de vârf.

Furnizor de materii prime. - Strugurii - consum in stare proaspată sau prelucrata ( sucuri, compoturi dulceturi, si vinuri)

-Vinul -obţinerea de vermuturi, şampanie, distilate. - seminţele - extragerea uleiurilor. -Tescovina - îngrăşământ organomineral. - Coardele eliminate prin tăieri -îngrăsământ,lemn de foc.

4

Valorificarea terenurilor slab productive. Viţele sunt plante bine echipate morfo-fiziologo-biochimic, cu posibilităţi de a folosi condiţiile naturale terenurile în pantă, terenurile erodate şi nisipurile

Protecţia terenurilor şi solurilor. - Combaterea eroziunii prin terasare ;creşterea proporţiei de suprafaţă utilă (plantată).

Rol peisagistic. Frumosul, care caracterizează podgoriile în general, nu are numai funcţie odihnitoare, de tihnă, ca cea pe care o manifestă un parc natural, ci şi pe aceea de răscolire a tuturor forţelor din om, pentru că în frumosul unei podgorii se reflectă biruinţa omului.

Importanţa alimentară şi terapeutică a strugurilor şi produselor din struguri

- valoare energetică (potenţial caloric ridicat, între 60 - 116 kcal. la 100 g) prin conţinutul de

zaharuri(150-300 g/l de must) care se asimilează repede şi contribuie la refacerea capacităţii de

efort a omului, indispensabil pentru funcţiile muşchiului cardiac şi ale sistemului nervos

central.

-valoare alcalinizantă, prin existenţa acizilor care de-termină formarea de carbonaţi şi fosfaţi,

contribuind la menţinerea echilibrului acido-bazic. Strugurii, prin conţinutul variat de săruri,

- valoare remineralizatoare, potasiu (cel mai important element din miez), calciu, magneziu,

fosfor;

- importanţă vitaminizantă la 100 g substanţă proaspătă 8 - 12 mg vitamina C, 20 - 25 mg

vitamina B2, 0,1 mg provitamina A ş.a., punându-se în evidenţă 10 vitamine. - importanţă terapeutică: efect antiinflamator; tratarea formelor uşoare de reumatism; efect antitumoral , anticancerigen; antialergic

SISTEMATICA VIŢEI DE VIE

SISTEMATICA ŞI ARIA DE RĂSPÂNDIRE A GENURILOR ŞI SPECIILOR

Viţa de vie face parte din familia Vitaceae (Lindl) - Ampelidaceae (Kunth), familie cu

mare număr de taxoni şi soiuri, cu mare arie de răspândire şi valenţă ecologică

Familia Vitaceae cuprinde genurile: Acareosperma, Parthenocissus, Ampelocissus,

Pterocissus, Ampelopsis, Rhoicissus, Cayratia, Pterissanthes, Clematicissus, Tetrastigma,

Cissus, VITIS.

Genul VITIS are două subgenuri:

subgenul Muscadinia - Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana, Vitis Popenoei

subgenul Euvitis, -Vitis vinifera, Vitis silvestris, Vitis riparia, Vitis rupestris,

Vitis berlandieri, Vitis labrusca, Vitis amurensis, Vitis cinerea,

Vitis arizonica, Vitis candicans, Vitis longii, Vitis champini,

Vitis aestivalis, Vitis cordifolia, Vitis caribaia Vitis lanata.

Principalele specii ale genului Vitis s-au format în cadrul ecologic a trei arii geografice

diferite, care au imprimat caracteristici morfologice şi productive diferite:

5

- în jumătatea sudică a Europei, (centrul de origine al viţelor europene nobile, producătoare de

struguri buni, dar cu sensibilitate la filoxeră şi mană);

- orientală (de la Marea Caspică la cea Mediterană),

- pontică (din partea răsăriteană şi sudică a Mării Negre)

- occidentală (între Portugalia şi Marea Neagră).

- America de Nord, au apărut speciile rezistente la filoxeră: Vitis riparia, Vitis aestivalis,

Vitis cordifolia, Vitis labrusca, Vitis berlandieri, Vitis champini, Vitis rupestris. Vitis arizonica,

Vitis Californica.

- Asia de Răsărit - Vitis amurensis erezistenţă la temperaturi negative foarte scăzute.

(Centrul ei formativ este râul Amur).

SISTEMATICA SOIURILOR

CLASIFICAREA DUPĂ DIRECŢIILE DE PRODUCŢIE

S o i u r i p e n t r u p o r t a l t o i

Selecţiuni din speciile americane: Riparia gloire (din Vitis riparia); Rupestris du

Lot (din Vitis rupestris); Berlandieri Resseguier nr. 1 şi 2 (din Vitis berlandieri).

Hibrizi între speciile americane: Berlandieri x Riparia Teleki 8 B; Berlandieri x

Riparia Drăgăşani 37 şi 57; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Riparia se-lecţiunea Oppenheim 4 (SO4); Berlandieri x Riparia Kober 5 BB; Berlandieri x Riparia Crăciunel 2, 25,

26, 71; Berlandieri x Rupestris - Paulsen 1103, Ruggeri 140, 225; Riparia x Rupestris 101 -

14, 3306 şi 3309; Solonis x Riparia 1616 C.

Hibrizi europeo - americani: Chasselas x Berlandieri 41 B; Fercal (Berlandieri x Colombard 1) x (Cabernet x Berlandieri 333 EM) = BC1 x 333 EM.

S o i u r i d e s t r u g u r i p e n t r u m a s ă

Soiuri cu maturare timpurie şi extratimpurie: Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Regina

viilor; soiuri nou create: Muscat timpuriu de Bucureşti, Milcov, Timpuriu de Cluj, Victoria,

Augusta, Napoca.

Soiuri cu maturare mijlocie: Pance precoce, Chasselas doré, Raisin de Calabre, Ceauş alb

şi roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallée; soiuri nou create:

Triumf, Someşan, Cetăţuia, Azur, Transilvania, Silvania, Splendid, Chasselas de Băneasa,

Coarnă neagră selecţionată, Tamina.

Soiuri cu maturare tardivă: Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz Ali, Razachie albă şi roşie,

Bicane, Italia, Black rose, Regina Nera, Ohanez;

soiuri nou create: Xenia, Roz românesc, Select, Greaca.

S o i u r i a p i r e n e

Soiuri pentru stafide (tipice): Corinth alb, Corinth roz, Corinth negru.

6

Soiuri cu însuşiri mixte (pentru stafide şi pentru masă): Sultatină albă, Kiş-Miş (alb, roz,

negru), Delight, Călina, Otilia.

Soiuri pentru consum în stare proaspătă: Perlette, Maria Pirovano, Bezsemen VI-4 şi V-

6, Askeri.

S o i u r i d e s t r u g u r i p e n t r u v i n

Soiuri pentru vinuri albe de consum curent: Aligoté, Ardeleancă, Băbească gri, Berbecel,

Brumăriu, Clairette blanche, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Galbenă de Odobeşti, Iordană,

Mioriţa, Mustoasă de Măderat, Majarcă albă, Plăvaie, Rkaţiteli, Steinschiller roz, Saint Emilion,

Selection Carrière, Zghihară de Huşi.

Soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară: Chardonnay, Fetească albă, Fetească

regală, Frâncuşă, Furmint, Frunză de tei (Harslevelü, Gros Sauvignon, Grasă de Cotnari,

Muscadelle, Neuburger, Petit Sauvigon, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rin, Semillon,

Traminer roz.

Soiuri pentru vinuri roşii şi roze de consum curent: Alicante Bouschet, Aramon, Haiduc,

Oporto, Arcaş, Băbească neagră, Cadarcă, Codană, Pandur, Roşioară, Sangiovese.

Soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară: Burgund mare, Cabernet Sauvigon,

Cabernet franc, Fetească neagră, Malbec, Merlot, Pinot noir, Saperavi.

Soiuri pentru vinuri aromate: Busuioacă de Bohotin, Busuioacă roz, Tămîioasă

românească, Muscat Ottonel, Şarba.

S o i u r i d e s t r u g u r i p e n t r u p r o d u s e p e b a z ă d e m u s t ş i v i n

Soiuri pentru suc de struguri: Aligoté, Chasselas doré, Fetească regală, Riesling italian.

Soiuri pentru vinuri spumante: Băbească neagră, Iordană, Fetească albă, Fetească regală.

Soiuri pentru vinuri aromatizate (vermuturi şi pelinuri): Oporto, Roşioară.

Soiuri pentru distilate învechite (tip Cognac): Ardeleancă, Băbească gri, Plăvaie,

Zghihară de Huşi, Colombard, Mustoasă de Măderat, Saint Emilion.

S o i u r i d e h i b r i z i p r o d u c ă t o r i d i r e c t

Soiuri H.P.D. de provenienţă americană: Delaware (alb, roz), Isabella, Jaquez, Lidia,

Noah, Othello.

Soiuri H.P.D. vechi: Baco 1, Flot d'or, Ferdinand Lesseps, Rayon d'or, Seibel 1, Seibel

1000, Terras 20.

Soiuri H.P.D. moderni:

- Pentru vinuri albe şi roze: Roucaneuf, Valerien, Villard blanc, Seyve Villard 12303,

Seyval, Seyve Villard 12283;

- Pentru vinuri roşii: Chambourcin, Garonnet, Varousset, Villard noir.

Soiuri H.P.D. pentru masă: Perla de Zala, Dattier de Saint Vallier, Muscat de Saint

Vallier, Moldova.

Soiuri H.P.D. nou create în România: Negru tinctorial, Purpuriu.

7

CLASIFICAREA DUPĂ CARACTERELE MORFOLOGICE

Criteriul morfologic permite o multitudine de clasificări, care se pot face pe baza

caracterelor morfologice ale diferitelor organe. Largă răspândire are clasificarea soiurilor după

caracterele morfologice ale limbului - frunza fiind organul cel mai diversificat şi care poate fi

folosită o lungă perioadă de timp la recunoaşterea soiurilor.

După l o b a r e a limbului (caracter morfologic important), soiurile se împart în: soiuri

cu limb întreg sau uşor trilobat; soiuri cu limb trilobat; soiuri cu limb 5 lobat si chiar 7 lobat:

Clasificarea după gradul de lobare, ajută la identificarea soiurilor dar, soiurile cu acelaşi

număr de lobi, se deosebesc între ele prin mărimea lobilor, forma sinusurilor, mărimea, forma şi

succesiunea dinţilor, mărimea unghiurilor dintre nervurile principale şi secundare, mărimea

limbului, raportul dintre lungime şi lăţime. De aceea, s-a stabilit posibilitatea de identificare a

soiurilor după mărimea unghiurilor dintre nervurile frunzelor, raportul dintre lungimea acestor

nervuri etc. Valorile acestor parametrii sunt apropiate pentru mai multe soiuri şi au generat

discuţii. Toate acestea au condus la folosirea pentru clasificarea caracterelor morfologice, ale

tuturor organelor aeriene ale viţei de vie: mugure, lăstar, frunză, inflorescenţă, floare, strugure,

bob, coarde ş.a. (Branas J., Truuel P., 1968), precum şi însuşirile biologice şi agroproductive

(Teodorescu I.C., 1928 - 1937; Constantinescu Gh., 1971). Ca urmare, s-a acumulat un bogat şi

valoros material informaţional privind caracterizarea soiurilor, ceea ce a înlesnit întocmirea unor

scheme di-, tri- şi politomice, de determinare a soiurilor.

Întrebări de autocontrol

1. Definiţi viticultura.

2. Care este importanţa social economică şi alimentară a viticulturii ?

3. Clasificaţi soiurile de viţă de vie după direcţiile de producţie.

4. Care sunt caracterele morfologice utilizate mai mult la clasificarea soiurilor ?

8

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

Necesitatea de a se obţine producţii ridicate, de bună calitate şi cu profit, ne determină să dirijăm creşterea şi rodirea viţei de vie prin multiple şi repetate intervenţii tehnice. Ele nu se pot executa fără cunoaşterea morfologiei şi anatomiei organelor viţei de vie. Aceleaşi informaţii privind particularităţile morfologice şi anatomice, asigură condiţiile de înţelegere şi aplicare a biotehnologiilor viticole, de sistematizare şi identificare a speciilor şi soiurilor de viţă de vie.

În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în viaţa plantei, părţile componente ale viţei de vie se pot grupa în: organe vegetative (rădăcina, tulpina, frunza, mugurele) şi organe de reproducere (inflorescenţa, floarea, fructul, sămânţa).

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI RADICULAR

Rădăcina viţei de vie, prin elementele din care este alcătuită, mod de legătură şi etajare, formează un sistem - sistemul radicular. Acesta este compus din axul şi ramificaţiile rădăcinii. După origine, rădăcinile sunt embrionare şi adventive. În cazul viţelor înmulţite prin seminţe rădăcinile sunt embrionare. La acestea, axul rădăcinii se formează din radicela embrionului provenită din sămânţă şi se numeşte rădăcină principală (pivot). La cele înmulţite vegetativ, rădăcinile sunt adventive, axul rădăcinii provine dintr-o porţiune de tulpină (butaşi, marcotă) pusă la înrădăcinat

Ramificarea rădăcinii. Pe rădăcina principală (pivotul rădăcinii) sau pe axul rădăcinii se formează ramificaţiile de ordinul I, pe ele se prind ramificaţiile de ordinul II şi tot aşa până la ordinele VII - IX. La viţele obţinute din marcote sau din butaşi lungi, ramificaţiile de ordinul I formează două sau mai multe etaje. Pe butaşii lungi de 40 cm, rădăcinile de ordinul I, care apar în dreptul nodurilor' se grupează la trei nivele diferite, formând trei etaje : etajul ramificaţiilor inferioare sau bazale, al ramificaţiilor mijlocii sau intermediare şi al ramificaţiilor superioare (superficiale) sau de rouă. Pentru producţie, prezintă importanţă ramificaţiile de la baza butaşului. De aceea, viticultorul determină fortifierea lor.

Unghiul geotropic reprezintă unghiul care se formează între rădăcini şi verticala locului, trecută prin punctul lor de origine. Ramificaţiile de ordinul I formează, în general, un unghi mai mic decât rădăcinile de celelalte ordine. Valorile unghiului geotropic variază de la specie la specie şi de la soi la soi, fiind un caracter genetic. La soiurile cu unghiul geotropic mic (20 °), rădăcinile sunt pivotante (ex.: Rupestris du Lot), la cele cu unghiul geotropic mijlociu (45 - 50°), rădăcinile sunt oblice (ex.: Chasselas x Berlandieri 41 B) şi la cele cu unghiul geotropic mare (75 - 80°) sunt trasante (ex.: Riparia gloire). Mărimea unghiului geotropic este invers proporţională cu toleranţa la secetă a speciei sau a soiului.

La o rădăcină în creştere, indiferent dacă este embrionară, adventivă sau de ramificaţie, deosebim următoarele zone morfologice exterioare, distincte: piloriza, vârful vegetativ, zona netedă, zona piliferă şi zona aspră .

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE SISTEMULUI AERIAN

Sistemul aerian al viţei de vie este alcătuit din butuc (trunchi) sau tulpină (partea neramificată) şi coroană (partea ramificată).

BUTUCUL (TRUNCHIUL) SAU TULPINA

9

Tulpina reprezintă partea neramificată a sistemului aerian, prin care acesta se leagă de axul rădăcinii sau de pivotul rădăcinii (rădăcină principală). După origine, tulpina este embrionară (la viţele înmulţite prin seminţe) şi neembrionară sau exogenă (la cele înmulţite vegetativ).

La viţele altoite, îmbinarea dintre altoi şi portaltoi este desemnată de zona de concreştere, zonă în care îngroşările sunt evidente.La viţele cultivate în forme joase, trunchiul (butucul) nu depăşeşte înălţimea de 10 - 30 cmşi poate avea o formă dilatată în partea de sus (ca o farfurie) sau alungită (ca un fus îngroşat).

La viţele cultivate în forme semiînalte şi înalte, tulpina are lungimi diferite .

PARTEA RAMIFICATĂ (COROANA)Ramificaţiile prinse la partea superioară a tulpinii, au vârste, rol şi lungimi diferite. Ele se

pot grupa în: elemente de durată cu rol de schelet şi elemente provizorii, cu rol de rodire (producţie) şi formare a scheletului . Elementele de durată cu rol de schelet sunt braţele şi cordoanele.

Braţele sunt elemente multianuale, pe care se lasă spre vârf coarde mai tinere de doi ani, care au funcţii de formare şi rodire. Ele pot fi simple (neramificate) sau compuse (ramificate). În funcţie de lungime, elasticitate şi vârstă, poartă denumiri convenţionale (cotoare sau corcani). Braţele scurte (cotoare) au mai puţin de 50 cm lungime, sunt groase, lipsite de elasticitate şi pornesc direct din butuc. Cele lungi (corcani) au dimensiuni de 50 - 150 cm, sunt mai subţiri, elastice şi au vârsta de 3 - 6 ani .

Cordoanele sunt ramificaţii multianuale, mai lungi şi mai vârstnice, pe care coardele mai tinere de doi ani cu funcţii de formare şi rodire se lasă pe toată lungimea. Numărul cordoanelor la plantă poate fi diferit: unul singur (Sylvoz, Moser ş.a.), dublu (Mesrouze ş.a.) şi multiplu.

Elementele provizorii cu rol de formare şi rodire. Pe trunchi, braţe sau cordoane se prind ramificaţii fără frunze, în vârstă de 1 - 2 ani, care se numesc coarde. Ele pot fi de un an sau doi ani.

Elementele cu rol de formare (înlocuire) şi rodire (producţie) rezultate prin tăierile în uscat a coardelor de 1 an, poartă denumiri convenţionale :

Elementele cu funcţii de formare (înlocuire) sunt: cepii de înlocuire, coborâre, rezervă şi de siguranţă.

Formaţiunile cu funcţii de rod (producţie) se obţin prin dimensionarea coardelor de un an prinse pe lemn de doi ani la diferite lungimi. Acestea sunt: coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de rod.

Coardele, cordiţele şi cepii pot fi prinşi izolat sau în asociaţie. Când pe un cep de doi ani se găseşte în partea de sus o coardă de rod sau o cordiţă de rod, iar sub ea un cep de înlocuire, asociaţia se numeşte verigă de rod sau cuplu de rod . Aceasta, reprezintă unitatea de bază în aplicarea tăierii, deoarece coarda asigură rodul pentru anul în curs, iar cepul asigură elementele de rod pentru anul următor.

În tehnica viticolă se mai pot folosi unele formaţiuni asociate: călăraşul şi biciul.

MUGURII La viţa de vie se întâlnesc muguri solitari (cu un singur con de creştere) şi muguri grupaţi (sub un înveliş de protecţie comun), cunoscuţi sub denumirea de complex mugural sau ochi. În funcţie de poziţia lor pe lăstar aceştia pot fi: apicali (terminali) şi laterali;mugurii care apar şi se formează la subsoara (axila) frunzei poartă denumirea de axilari . Cei de la inserţia lăstarilor, respectiv coardelor, poartă denumirea de coronari sau unghiulari. Mugurii de sub scoarţă se numesc dorminzi, ei transformându-se în lăstari, numai în anumite condiţii.

Complexul mugural axilar (ochiul) la viţa de vie este alcătuit din mai mulţi muguri . La scurt timp de la apariţie, complexul mugural are două vârfuri de creştere vegetative, acoperite cu elemente frunzoase. Primul vârf de creştere vegetativ, mugurele primar de vară sau de copil ,

10

este mai mare şi are elementele acoperitoare aşezate perpendicular pe frunzele lăstarului purtător. Al doilea vârf de creştere vegetativ devine mugure principal. El are elementele acoperitoare în acelaşi plan cu frunzele lăstarului purtător. La subsuoara catafilelor mugurelui principal se formează două noi vârfuri vegetative, care devin muguri stipelari.

Mugurii care au primordii din care rezultă inflorescenţe şi struguri, se numesc roditori.

LĂSTARII ŞI COPILIILăstarii şi copilii reprezintă creşteri vegetative anuale, purtătoare de frunze. În funcţie de

originea acestora. ei pot fi: vegetativi (formaţi din muguri) şi generativi (obţinuţi din seminţe). Lăstarii proveniţi din complexul mugural sunt: principali (când se formează din mugurele principal), de înlocuire (din mugurii stipelari), primari (de vară, copili) şi lacomi. Lăstarii principali pot fi roditori sau neroditori. Cei proveniţi din mugurii dorminzi, existenţi pe lemnul mai bătrân de doi ani, sub scoarţă, se numesc lacomi.

La subsuoara frunzei lăstarilor principali apar, anticipaţi, lăstarii primari, de vară sau copilii . Ei se formează din primul vârf de creştere vegetativ (mugurele primar) al complexului mugural şi au o comportare diferită de cea a lăstarilor principali. Copilii se deosebesc de lăstarii principali prin alungirea primului internod şi a unui număr mai redus de noduri fără cârcei.

Lăstarii au dimensiuni diferite, în funcţie de faza de creştere. În secţiune transversală lăstarii vegetativi au forme asemănătoare cu cele ale coardelor. Secţiunea deasupra nodului este formă eliptică cu un uşor intrând de partea mugurilor. Lăstarul la viţa de vie, ca şi copilul, este alcătuit din internoduri (meritale), limitate de noduri, asemănător coardelor. Pe lăstari se prind frunzele, mugurii, cârceii, inflorescenţele şi strugurii. Culoarea de bază a lăstarilor este verde, peste care la unele soiuri se suprapune culoarea vineţie, castaniu - roşcată ş.a. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, aceştia capătă culoarea caracteristică soiului respectiv. Absenţa sau prezenţa perilor pufoşi, lungi şi lânoşi, scurţi şi groşi sau scurţi şi pufoşi este caracteristică de specie sau soi.

FRUNZA

Particularităţi morfologice. Frunza la viţa de vie este alcătuită din: limb, peţiol şi stipele.

Limbul este alcătuit din mezofil şi 5 nervuri principale, şi anume: nervura mediană (n.m.); două nervuri laterale superioare (n.l.s.); două nervuri laterale terţiare (n.l.t.) care sunt plasate pe nervurile inferioare, la aproximativ 1 cm de punctul peţiolar .

Forma limbului este dată de raportul dintre lungimea relativă a nervurilor principale şi de valoarea unghiurilor dintre nervuri. În cadrul aceluiaşi tip de formă, determinat de elementele enunţate, forma limbului este definită de numărul, forma şi mărimea lobilor, a sinusurilor şi dinţilor. Limbul poate avea următoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du Lot), pentagonală (Fetească neagră), cuneiform (Riparia gloire) şi cordiform (Vitis cordifolia). După lungime, limbul poate fi: mic (< 15 cm), mijlociu (15 - 20 cm), mare (20 - 25 cm) şi foarte mare (> 25 cm).

Între nervuri, frunzele prezintă intrânduri care se numesc sinusuri. La o frunză se pot întâlni sinusuri laterale superioare şi sinusuri laterale inferioare (în funcţie de nervura pe care se sprijin; Sinusul (deschiderea) din dreptul peţiolului se numeşte sinus peţiolar. Sinusurile peţiolare sunt deschise şi închise. După numărul sinusurilor, deci şi al lobilor, frunzele se clasifică în: frunze întregi (Om rău), frunze trilobate (Muscat Ottonel), 5 lobate (Fetească albă) . Există soiuri ale căror frunze se caracterizează prin apariţia a doi lobi suplimentari, pe lobul median sau pe lobii inferiori, astfel încât frunza apare 7 lobată (Ceauş alb, Cabernet Sauvignon). La unele soiuri de viţă de vie se pot întâlni şi frunze sectate (Chasselas Cioutat) . Multe soiuri nobile de viţă de vie prezintă un polimorfism foliar accentuat. Pe acelaşi butuc, chiar şi pe acelaşi lăstar se află frunze întregi, trilobate şi 5 lobate (grupa Pinot).

11

Forma şi mărimea dinţilor reprezintă caractere de recunoaştere a soiurilor. În funcţie de formă, dinţii sunt unghiulari cu marginile drepte (Mustoasă de Măderat), cu laturile convexe (Traminer roz). După mărime, dinţii pot fi mărunţi (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB), mijlocii (Riesling italian) şi mari (Riparia gloire).

CÂRCEIIAceştia se formează la nodurile lăstarilor, opus frunzelor. La lăstarii generativi, primele 7

- 9 noduri nu au cârcei. Dispoziţia cârceilor de la acest nivel în sus poate fi continuă (la fiecare nod), discontinuă neregulată şi discontinuă regulată. Pe lăstarii vegetativi, primele noduri de la bază (1 - 4 mai rar 1 - 7) nu au cârcei, de la aceste nivele în sus aşezarea este continuă, discontinuă regulată, discontinuă neregulată . Dispunerea cârceilor reprezintă caracter de specie.

În secţiune transversală, cârceii au formă circulară. Grosimea lor nu este însă aceeaşi de la bază spre vârf, ea fiind mai mare la bază. Sunt şi genuri (Parthenocissus) la care vârful este mai dilatat. După lungime, cârceii pot fi scurţi (la viţele cu internoduri scurte şi ramificare mare - Rupestris du Lôt) şi lungi (la cele cu internoduri lungi şi ramificare redusă - Riparia gloire). Există şi soiuri cu meritale relativ scurte, dar care au cârcei lungi (Chasselas).

INFLORESCENŢAFlorile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţe. Numărul de inflorescenţe pe lăstar este

variabil. Astfel, sunt soiuri la care pe lăstar se găsesc: până la o inflorescenţă (Sultanina), 1 - 2 inflorescenţe (Chasselas blanc), 2-3 inflorescenţe (Riesling italian) şi 3 inflorescenţe (Aligote). Inserţia primei inflorescenţe pe lăstarii roditori se face începând de la nodurile 3 - 5 în sus, iar pe copili la nodurile 2 - 3, opus frunzelor.

Inflorescenţa la viţa de vie este un racem compus şi este alcătuită din: peduncul, rahis, ramificaţii de diferite ordine pe care se prind butonii florali.

Pedunculul este variabil ca lungime şi prezintă, nu departe de locul de inserţie pe lăstar, un nod, unde se formează o ramificaţie monofilă. Rahisul sau axul inflorescenţei realizează prelungirea pedunculului. Pe acesta se prind ramificaţii de diferite ordine. La vârful ultimelor ramificaţii terţiare se găsesc florile grupate câte 2 - 7 în acini.

În funcţie de lungime , inflorescenţele sunt: foarte scurte (< 6 cm), scurte (6 - 11 cm), mijlocii (11 - 16 cm), lungi (16 - 21 cm) şi foarte lungi (> 21 cm). Inflorescenţele au formă cilindrică, conică, cilindro-conică, rămuroasă, uniaripată şi biaripată.

FLOAREALa Vitis vinifera floarea este pe tipul 5 şi este alcătuită din: pedicel, receptacul, caliciu,

corolă, androceu, gineceu şi două discuri nectarifere . Componentele florale sunt dispuse pe receptacul în verticil. La înflorit, deschiderea florilor se face prin desprinderea petalelor de pe receptacul, rămânând sudate la vârf sub formă de capişon . La puţine soiuri petalele se desprind unele de altele la vârf, rămânând pe floare, deschiderea făcându-se în formă de stea (Braghină).

În funcţie de gradul de dezvoltare a organelor şi modul de polenizare, se pot întâlni următoarele tipuri de flori: flori hermafrodite normale morfologic şi funcţional (cu staminele egale sau mai lungi decât pistilul, înclinate la 45º, cu polen fertil şi gineceu normal dezvoltat, ele sunt autofertile); flori hermafrodite morfologic normale, dar funcţional femele - ginoice (cu staminele mai scurte decât pistilul, recurbate, cu polen steril, ele sunt autosterile şi intersterile); flori morfologic hermafrodite, dar funcţional mascule - androgine (cu stamine normal constituite şi gineceu puţin dezvoltat); flori unisexuat femele (cu gineceu şi fără stamine - Mourvedre) şi flori unisexuat mascule (cu androceu şi fără gineceu - Riparia gloire).

POLENULGrăunciorii de polen fertil de la florile hermafrodite normale, hermafrodite funcţional

mascule şi unisexuat mascule (în mediu uscat) au forma eliptică (asemănătoare cu a bobului de grâu). Aceştia, prezintă la exterior trei deschideri (colpi), fiecare având câte un por germinativ. La germinare, conţinutul grăunciorului este eliminat prin acest por.

12

Grăunciorii de polen steril (în mediu steril) au formă de cupă. Ei nu prezintă pori germinativi şi au nucleii degeneraţi.

FRUCTULFructul la viţa de vie este o bacă, rezultată din ovarul florii în urma proceselor de

polenizare şi fecundare. Forma boabelor este determinată de raportul care există între lungime şi lăţime precum şi

de simetria părţilor determinată de ele. După formă acestea pot fi: sferice (diametrul lungimii egal sau aproape egal cu cel al lăţimii); discoidale (diametrul lungimii mai mic decât cel al lăţimii şi raportul dintre lungime şi lăţime mai mic de 1, bobiţa fiind turtită la poli ); sferic turtite lateral (raportul dintre cele două diametre puţin mai mare decât 1); ovoidale (diametrul lungimii egal cu 1,1 - 1,3 din diametrul lăţimii); ovoidal ascuţite cu vârful drept ; eliptice cilindrice .

Culoarea pieliţei se apreciază şi este tipică la coacere deplină; ea poate fi: galbenă - verzuie (Gros Sauvignon), galbenă - brumată (Furmint, Grasă de Cotnari), galbenă - aurie (Riesling italian), galbenă - roză (Aligoté), roz (Traminer roz), roz - gri (Pinot gris), roşie (Coarnă roşie), neagră - gri (Negru moale), neagră (Negru vârtos), neagră - violacee (Oporto).

După consistenţă, la coacere, miezul poate fi: cărnos şi crocant, cărnos şi moale, semizemos, mucilaginos şi zemos.

Culoarea miezului. La majoritatea soiurilor speciei Vitis vinifera miezul este incolor, chiar dacă pieliţa este colorată. Soiurile vinifera cu miez colorat în roşu (tinctoriale) sunt puţine (Gamay Freaux, Alicante Bouschet). Soiurile de hibrizi producători direct cu bobul negru, majoritatea au miezul colorat, tinctorial.

Gustul este caracter de soi şi este determinat de indicele gluco-acidimetric. Din acest punct de vedere se deosebesc: soiuri nu prea dulci, cu nuanţe de acrişor, preferate în consumul pentru struguri de masă (Afuz Ali, Crâmpoşie, Muscat de Hamburg), soiuri foarte dulci (la care aciditatea este mascată) din care se prepară vinul de calitate superioară (Grasă de Cotnari, Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay). La aceste gusturi se pot adăuga: dulce - acrişor (Coarnă albă, Coarnă neagră), ierbos (Cabernet Sauvignon).

Aroma apare în urma depunerii unor substanţe aromate în pieliţă (epicarp). Aceasta poate fi: de muscat, busuioc sau tămâios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg, Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin mai puţin Traminer roz), de căpşună (Lidia, Ferdinand de Lesseps), foxată (Isabella).

În general, forma strugurilor este aceeaşi cu cea a inflorescenţelor. Ea este conturată de lungimea ramificaţiilor de ordinul I care pornesc de pe axul rahisului. Din acest punct de vedere se întâlnesc următoarele forme de struguri: cilindrică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I este aceeaşi pe întreg rahisul (Fetească albă); conică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I descreşte de la bază spre vârf (Traminer roz, Cabernet Sauvignon); cilindro-conică - ramificaţiile de la baza ciorchinelui au aproape aceeaşi lungime, ramificaţiile de ordinul I aflate spre vârf descresc treptat (Aligoté, Cadarcă); rămuroasă - ramificaţiile secundare sunt lungi, flexibile, strugurii sunt lacşi (Afuz Ali); uniaripată - întâlnită în cadrul oricăreia dintre formele anunţate mai sus, una din ramificaţiile de ordinul I (secundară) de la baza rahisului se dezvoltă mai mult, luând aspectul unei aripioare (Riesling italian); biaripaţi (Băbească neagră).

După lungime, strugurii pot fi: mici (până la 14 cm), mijlocii (15 - 22 cm), mari (25 - 30 cm) şi foarte mari (peste 30 cm).

Mărimea strugurilor poate fi apreciată şi în funcţie de greutatea lor: mici (sub 150 g); mijlocii (150 - 300 g); mari (300 - 600 g) şi foarte mari (peste 600 g).

SĂMÂNŢAParticularităţi morfologice. Sămânţa este alcătuită din corpul seminţei şi rostru sau

cioc. Corpul seminţei prezintă o faţă ventrală lăţită şi o parte dorsală, mai mult sau mai puţin bombată. Pe partea ventrală se află rafeul (proeminenţă longitudinală care desparte sămânţa în două). De o parte şi de alta a rafeului se află două adâncituri, care poartă denumirea de fosete.

13

În prelungirea rafeului, opus rostrului, se găseşte un şanţ care brăzdează vârful seminţei numit silon. Partea dorsală prezintă (în treimea superioară sau către mijlocul seminţei) o mică adâncitură numită şalază, ea reprezentând locul de pătrundere a fascicolului de vase libero-lemnoase.

Forma seminţelor este definită de raportul dintre mărimea corpului şi rostrului Excluzând rostrul, seminţele sunt: rotunde şi bombate (Chardonnay, Merlot), ovoide (Traminer roz, Muscat de Hamburg), tronconic - turtite (Coarnă neagră), conic - alungite (Orlovi nogti).

Dimensiunile seminţelor sunt, în general, reduse. La soiurile speciei Vitis vinifera, lungimea este cuprinsă între 4,75 - 7,5 mm şi grosimea între 2,9 - 4,25 mm, reprezentând 2,7 % din greutatea boabelor.

Culoarea este variabilă, înregistrând nuanţe diferite de la verzui până la măsliniu, în funcţie de specie şi soi.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Care este arhitectura sistemului radicular la viţele înmultite vegetativ ? Dar la cele inmulţite generativ ?

2. Descrieţi elementele de durată cu rol de schelet3. Descrieţi elementele provizorii cu rol de rodire şi formare a elementelor de rod4. Clasificaţi lăstarii în funcţie de origine5. Prezentaţi tipurile morfologice de flori întâlnite la viţa de vie6. Clasificaţi strugurii după formă

14

PARTICULARITĂŢILE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE VIŢEI DE VIE

Recolta de struguri se formează ca rezultantă a interferenţei proceselor ecofiziologice la nivelurile structurate multiple şi limitate, ale agroecosistemului viticol. Viticultorul mijloceşte aprovizionarea cu substanţe şi energie, dirijând procesele de transformare a acestora în producţie viticolă utilă omului. De aceea, el trebuie să cunoască particularităţile biologice, care conduc la o mai reală înţelegere a funcţiunilor viţelor în cadrul spaţial al desfăşurării proceselor biologice şi al ofertei ecologice, în vederea dirijării creşterii şi rodirii, prin optimizarea creşterilor vegetative în folosul rodirii.

Cunoaşterea biologiei creşterii şi rodirii viţei de vie permite viticultorului să stabilească deciziile necesare (tehnice, economice şi organizatorice) pentru obţinerea de producţii ridicate de struguri, să repartizeze soiurile în arealele favorabile şi să efectueze lucrări de selecţie şi ameliorare a acestora. Succesul acestor activităţi este condiţionat de nivelul cunoaşterii legilor şi principiilor după care viţa de vie creşte şi rodeşte. În condiţiile climatice fără anotimpuri distincte, viţa de vie creşte fără întreruperi esenţiale. În climatul temperat, viţele cresc periodic, după un ritm determinat de periodicitatea condiţiilor climatice.

Creşterea este premiză şi condiţie a rodirii, motiv pentru care asigură posibilităţi de a influenţa rodirea. Creşterea este un proces caracteristic organelor vegetative şi reproductive. Ea se realizează pe anumite direcţii faţă de liniile de simetrie şi are loc în anumite locuri sau zone, aceasta înregistrează etape distincte şi se desfăşoară după anumite legi, prin mecanisme în mare parte comune tuturor plantelor superioare.

Dezvoltarea viţei de vie este o succesiune de procese biologice, de amplificare a acestora, însoţite de transformări calitative, care fac viţa de vie aptă pentru rodire, pentru reproducere. Parcurgerea acestor etape (stadii) cu schimbări morfo-fiziologice şi biochimice, cantitative şi calitative, cu ascendenţă progresivă de la nespecializat la specializat, se realizea-ză diferenţiat şi în funcţie de modul de înmulţire a viţei de vie. La viţele obţinute din sămânţă parcurgerea etapelor de dezvoltare se realizează conform legilor generale de creştere şi dezvoltare. Ele se desfăşoară sub control genetic, ecologic şi tehnologic. Viţele rezultate prin înmulţirea vegetativă au ereditatea consolidată şi prezintă stabilitate în procesul de rodire.

Cunoaşterea modului de manifestare morfo-fiziologo-biochimică a viţelor, a duratei perioadelor şi a cerinţelor de viaţă are importanţă în strategia tehnologică, asigurarea unei durate cât mai mari de exploatare biologico-economică a plantaţiei viticole.

Viţa de vie, ca toate plantele perene, prezintă un ciclu ontogenetic şi un ciclu anual.

CICLUL ONTOGENETIC

În cadrul ciclului ontogenetic (de viaţă) viţa de vie parcurge multiple schimbări care evidenţiază evoluţia ei de la tinereţe către maturitate şi apoi către bătrâneţe.

Acesta se compune din totalitatea ciclurilor anuale; de aceea se numeşte şi ciclu biologic multianual. El cuprinde totalitatea manifestărilor şi perioadelor de vârstă pe care le parcurge viţa de vie într-o anumită succesiune de la apariţie, obţinere, până la pieire naturală sau defrişare.

La viţele obţinute din sămânţă se disting patru perioade de viaţă (vârstă): embrionară, juvenilă, matură şi de bătrâneţe.

15

Perioada embrionară începe cu primele diviziuni ale zigotului, se continuă cu formarea embrionului, a seminţei, maturarea fiziologică a acesteia, încheindu-se cu apariţia primelor frunze adevărate.

Perioada juvenilă (de tinereţe) continuă perioada embrionară şi durează până în primii ani de rodireCreşterea viţelor se manifestă intens. Biologic, ele se consideră pregătite pentru rodire încă din primul an, dar în condiţii agrofitotehnice normale, rodirea este mai tardivă (3 - 5 ani, uneori 5 - 7) şi foarte neuniformă. La începutul acestei perioade, viţele obţinute din seminţe au caracterele şi însuşirile insuficient consolidate, cu mare plasticitate şi posibilităţi de a se adapta la condiţii noi (mai ales hibrizii), caracteristici pe care se sprijină îmbunătăţirea însuşirilor plantelor obţinute şi crearea de soiuri noi.

Perioada de maturitate (de rodire) durează până la intrarea viţelor în declin biologic şi coincide cu scăderea sistematică a producţiei pentru acelaşi nivel de condiţii. Durata acestei perioade este variabilă în funcţie de specie, soi, favorabilitate ecologică şi tehnologică.

Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor de creştere şi rodire, încheindu-se cu pieirea plantei.

La viţele obţinute pe cale vegetativă se disting următoarele perioade de viaţă (vârstă): de tinereţe (convenţională), de maturitate şi de bătrâneţe (de declin).

Perioada de tinereţe (convenţională). Viţele obţinute pe cale vegetativă în perioada de tinereţe sunt convenţional tinere, vârsta lor fiind calculată de la data obţinerii lor, deoarece, butucului din care s-au prelevat butaşii nu i se poate cunoaşte vârsta reală, ci numai vârsta coardei din care provine butaşul. Perioada de tinereţe începe din momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze şi se încheie la intrarea pe rod. Ea durează 3 - 5 ani. În această perioadă de pregătire a rodirii, prin procesele metabolice se favorizează creşterea (au loc acumulări masive de substanţe organice). Prin dirijarea creşterilor şi pregătirea rodirii se urmăreşte realizarea de plantaţii viticole fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.

Perioada de maturitate (de rodire) poate dura 35 - 40 ani, când se realizează creşterea treptată a producţiei până la nivelurile maxime, cu o plafonare relativă şi, apoi, cu o uşoară diminuare a rodirii. De aceea, perioada se divide în subperioadele de: ascensiune, rodire maximă şi diminuarea rodirii .

Perioada de bătrâneţe (de declin) se caracterizează prin reducerea treptată a proceselor de creştere şi scădere sistematică a producţiei (în aceleaşi condiţii de mediu şi nivel tehnologic). În plantaţii apar goluri, de aceea, exploatarea plantaţiei devine neeconomică. Viticultorul, prin intervenţiile sale urmăreşte, fie regenerarea butucilor (prin tăieri de regenerare şi alte verigi agrofitotehnice), fie obţinerea de producţii ridicate (prin alocarea de încărcături de ochi mult amplificate), întrucât plantaţia urmează a fi defrişată.

Durata ciclului ontogenetic exprimată în ani, ca rezultat al însumării ciclurilor biologice anuale, poartă numele de longevitate (potenţă a viţei de vie de a avea o durată lungă de viaţă). În condiţii de cultivare, durata vieţii, datorită nivelurilor de favorabilitate ecologică şi tehnologică se modifică şi este definită ca durată de exploatare biologico-economică.

Durata de timp de la apariţie sau obţinere, până la un anumit moment, poartă numele de vârstă şi ea reprezintă o parte din longevitate. Pe măsură ce viţa de vie există până aproape de pieire, vârsta devine egală cu longevitatea.

La viţele înmulţite prin seminţe, vârsta se determină cu precizie şi poartă numele de vârstă individuală (a individului), reală. Ea reprezintă, în acelaşi timp, şi vârsta ontogenetică. Aceasta se calculează de la apariţia plantei (în cazul viţelor sălbatice) sau de la obţinere (în cazul viţelor cultivate), până la momentul considerat.

La viţele obţinute vegetativ se determină convenţional vârsta individuală, care nu este egală cu vârsta ontogenetică. Ea se calculează de la data obţinerii prin butăşire sau altoire până la momentul considerat.

16

Factorii modificatori ai longevităţii. Longevitatea viţei de vie este datorată particularităţilor genetice şi influenţată de modul de înmulţire, favorabilitatea ecologică şi tehnologică.

Particularităţile genetice ale speciei şi soiului determină durata potenţială de existenţă a viţei de vie În aceleaşi condiţii de mediu, soiurile Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă albă sau neagră au longevitate mai mare decât Traminer, Pinot, Riesling italian ş.a., (Martin T., 1968); viţele sălbatice au o durată de viaţă de 100 - 150 ani, iar viţele cultivate de 30 - 50 ani.

Modalităţi de înmulţire. Viţele obţinute din seminţe au o longevitate mai mare (de circa două ori) decât cele înmulţite pe cale vegetativă. În cazul viţelor înmulţite pe cale vegetativă, cele provenite din butaşi nealtoiţi au longevitate mai mare decât cele obţinute prin butaşi altoiţi. Longevitatea mai mică a viţelor altoite este determinată de o incompletă concreştere a altoiului cu portaltoiul.

Favorabilitatea ecologică prin resursele heliotermice, hidrice şi nutriţionale asigură o longevitate ridicată. Umiditatea relativă a aerului redusă (sub 60 %), regimul hidric scăzut al solului, cu secete excesive şi îndelungate (peste 40 - 50 zile), fertilitatea scăzută (humus sub 1 %) ş.a., determină o longevitate redusă (ex.: 20 - 30 ani în podgoria Murfatlar, Oşlobeanu M. şi colab., 1980).

Nivelul tehnologic are influenţă pozitivă asupra longevităţii plantaţiei. Alocarea la tăierea de încărcare a unor încărcături de rod în concordanţă cu favorabilitatea ecologică şi oferta tehnologică determină o longevitate mai mare. În arealele cu temperaturi scăzute (sub nivelul de rezistenţă biologică) viţele neprotejate peste iarnă (conduse semiînalt şi înalt) au o durată de viaţă mai scurtă decât a celor protejate (conduse în forme joase).

CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Totalitatea manifestărilor şi modificărilor morfologice, fiziologice şi biochimice, care au loc la viţa de vie în timpul anului, într-o anumită ordine, sub control genetic şi influenţate de periodicitatea condiţiilor climatice, alcătuiesc ciclul biologic anual.

Între ciclul anual al viţei de vie şi cel al condiţiilor climatice există un paralelism evident. Ritmul şi intensitatea desfăşurării proceselor biologice determină împărţirea ciclului biologic anual în două perioade: de vegetaţie latentă (starea de repaus relativ) şi de vegetaţie activă .

Perioada de vegetaţie latentă (starea de repaus relativ). În climatul temperat conti-nental, starea de repaus relativ al viţei de vie începe calendaristic în prima jumătate a lunii noiembrie şi durează până la sfârşitul lunii martie, circa 120 zile (fig. 4.3). Convenţional, la acelaşi soi, începutul este marcat de momentul căderii frunzelor, iar sfârşitul de apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate. De fapt, această perioadă începe mai devreme, când frunzele şi-au modificat culoarea în galben sau roşu, după dezorganizarea clorofilei şi migrarea asimilatelor.

La acelaşi soi, durata repausului se diferenţiază de la organ la organ şi de la ţesut la ţesut. Astfel, ochiul axilar (complexul mugural axilar) are cea mai lungă perioadă de vegetaţie latentă, rădăcinile cea mai scurtă perioadă, iar dintre ţesuturi, cea mai scurtă stare de repaus o au ţesuturile meristematice.

Nivelurile termice scăzute determină intrarea şi rămânerea în stare de repaus. Perioada de vegetaţie latentă cuprinde trei faze: de călire, de plafonare a rezistenţei la

ger şi de decălire (Oprean M., Olteanu I., 1983). În funcţie de intensitatea şi calitatea modificărilor biochimice, citologice şi morfologice

din perioada de vegetaţie latentă, deosebim trei faze de repaus: obligat, adânc şi facultativ (Martin T., 1968).

Faza de repaus obligat. Această stare durează de la sfârşitul perioadei de vegetaţie activă (căderea ultimelor frunze), până când începe plasmoliza (desprinderea protoplasmei de lângă pereţii celulari şi concentrarea ei în jurul nucleului).

17

Factorii care determină intrarea şi rămânerea în starea de repaus obligat sunt: temperatura, lumina şi umiditatea. Durata mare de lumină a zilei şi umiditatea ridicată întârzie intrarea în repaus, iar durata scurtă de lumină şi secetă o grăbesc.

Faza de repaus adânc (profund). În această stare procesele de viaţă se reduc la o intensitate minimă, protoplasma celulelor se individualizează, iar plasmodesmele se întrerup (Martin T., 1972). Începutul acestei faze este marcat de primele semne ale individualizării protoplasmei şi sfârşitul, de încheierea acestui proces. Durata este influenţată de temperatura mediului şi particularităţile genetice (ereditare) ale soiurilor. Temperaturile cuprinse între 0° şi - 7°C determină o durată a repausului adânc de circa 30 zile. Temperaturile inferioare acestor niveluri reduc durata, iar cele superioare o prelungesc. Soiurile cu o durată mai scurtă a repausului adânc se amplasează în areale sudice, iar cele cu o durată mai lungă în arealele răcoroase. Faza repausului adânc se manifestă în grade diferite de la un organ la altul şi chiar de la un ţesut la altul.

Faza de repaus facultativ (forţat). În această stare viţa de vie este pregătită pentru a relua noul ciclu de viaţă, dar nivelul temperaturii o determină să rămână în faza de repaus. Ea începe o dată cu primele semne ale trecerii protoplasmei de la concentrarea maximă în jurul nucleului la starea normală şi se încheie cu apariţia primelor picături de sevă pe secţiunile coardelor tăiate.

Perioada de vegetaţie activă. În condiţiile de climat temperat continental, durata perioadei de vegetaţie activă este de 165 - 220 (240) zile (decada a doua a lunii martie până în prima decadă a lunii noiembrie); în climatul subtropical de 270 zile; în cel tropical de 300 zile şi în apropierea Ecuatorului de 335 zile (uneori vegetaţie continuă). Biologic, aceasta este delimitată de mişcarea activă a sevei şi căderea normală a frunzelor.

Durata perioadei de vegetaţie activă este variabilă de la o specie la alta, de la un soi la altul şi condiţionată de factorii climei (temperatura şi durata de lumină a zilei) în conlucrarea cu factorii pedologici şi agrofitotehnici. Astfel, în podgoriile sudice perioada de vegetaţie şi manifestările din cadrul ei încep mai timpuriu.

Cunoaşterea duratei perioadei de vegetaţie are importanţă în stabilirea arealelor de cultură a soiurilor. Soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă se vor cultiva în podgoriile nordice, iar cele cu perioadă de vegetaţie mai mare în cele sudice.

Fenofazele perioadei de vegetaţie activă. Modificările morfologice, citologice, fiziologice şi biochimice care au loc la viţa de vie în perioada de vegetaţie activă, evidenţiază că, aceasta parcurge mai multe fenofaze şi anume:

- fenofaze ale organelor vegetative: plâns, dezmugurit, creşterea lăstarilor maturarea lăstarilor şi căderea frunzelor, creşterea şi orientarea rădăcinilor;

- fenofaze ale organelor vegetative şi de rod : creşterea mugurilor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea şi proliferarea organelor florale;

- fenofaze ale organelor de rod : înfloritul, polenizarea şi fecundarea, căderea florilor, creşterea şi maturarea boabelor.

Gruparea fenofazelor în acest mod permite stabilirea faptului că, diferenţierea mugurilor de rod (formarea potenţialului de rod) pentru anul următor se produce în condiţiile realizării potenţialului de creştere vegetativ şi al obţinerii producţiei de struguri pentru anul în curs. De aceea, viticultorul trebuie să cunoască corelaţiile ce se stabilesc între fazele producţiilor succesive şi între organele vegetative şi de rod, în vederea stabilirii deciziilor tehnice de dirijare a creşterilor vegetative în favoarea rodirii.

INTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Enumeraţi şi descrieţi perioadele de vârstă la viţele înmulţite prin sămânţă.2. Enumeraţi şi descrieţi perioadele de vârstă la viţele înmulţite vegetativ3. Care sunt fazele etapei de vegetaţie latentă ?4. Care sunt fenofazele organelor de rod ?

18

PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE

Elaborarea materiei organice poate fi interpretată în sensul larg al aprovizionării cu apă şi substanţe minerale, al captării energiei solare şi convertirii acestora în energie biologică, prin etapele metabolice ale procesele biochimice de sinteză (anabolism) şi de degradare (catabolism). Dirijarea valorificării superioare şi raţionale a acestor procese constituie calea eficientă de sporire a bioproductivităţii viţei de vie.

PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE PRIVIND NUTRIŢIA VIŢEI DE VIE

Aprovizionarea cu apăApa este principalul constituent al materiei vii, mediul principal de solvatare şi reacţie al

elementelor nutritive şi al unor produşi de sinteză, furnizează ionii de H+ şi de HO- necesari în fotosinteză, pentru menţinerea echilibrului acido-bazic şi în activităţile enzimatice.

Aprovizionarea cu apă a viţei de vie se face prin rădăcini (90 - 95 %) şi prin frunze (5 - 10 %). printr-un mecanism de transport al apei definit drept activ care se realizează datorită presiunii radiculare care, la viţa de vie, are valori cuprinse între 2,5 şi 5,0 bari şi absorbţia pasivă a apei se realizează datorită forţei de sucţiune determinată de transpiraţie.

Planta reprezintă aşadar un organism complex, dotat cu mecanisme de reglare a funcţionării sale biologice ca răspuns la variaţiile condiţiilor de mediu, care permite transferul apei ( prin sistemul fascicular), reţinerea şi înmagazinarea ei (prin sistemul simplastic).

Aprovizionarea cu elemente nutritiveAlături de alimentarea cu apă aprovizionarea viţelor cu elemente nutritive stă la baza

creşterii, fructificării şi maturării, fapt care demonstrează necesitatea cunoaşterii posibilităţilor şi mecanismului absorbţiei nutrienţilor. Optimizarea şi diferenţierea soluţiilor de fertilizare în cadrul biotehnologiilor viticole sunt indicate să se facă prin diagnoză şi avertizare, după criteriile: ecologic, tehnologic şi energetic, asigurându-se o terapie nutriţională optimă. La viţa de vie substanţele nutritive pătrund în rădăcină sub formă de ioni, prin celulele care nu şi-au pierdut permeabilitatea, îndeosebi cele din zonele piliferă şi netedă.

Extraradicular, substanţele nutritive sunt absorbite prin stomate şi cuticulă. Absorbţia prin stomate se produce prin difuziune, pasiv.

Elaborarea, transportul şi depozitarea produselor de sintezăLa baza elaborării produselor de sinteză la viţa de vie se află fotosinteza, ponderea cea

mai mare a substanţelor de rezervă având-o glucidele (în struguri domină glucoza şi fructoza, iar în coarde amidonul).

În condiţii normale, procesele metabolice la viţa de vie se desfăşoară în favoarea acumulării de materie vegetală, care reprezintă biomasa sintetizată şi, din care numai o anumită parte constituie produsul viticol util (strugurii sau butaşii pentru înmulţire).

La viţa de vie principalele produse ale fotosintezei sunt glucidele (zaharoza, glucoza, fructoza şi rafinoza). În cantităţi mai reduse se formează acizii organici (acidul oxalic, acidul tartric, acidul citric, acidul malic, acidul succinic) şi aminoacizii (cistină, histidină, alanină, acidul asparagic, proline, metionină, valină, lizină ş.a.). Fotosinteza la viţa de vie se caracterizează prin nivel, ritm şi grad de răspuns la factorii ecologici şi agrofitotehnici.

19

FotorespiraţiaLa plantele de tip metabolic C3 a fost evidenţiată fotorespiraţia. Ea se produce la nivelul

cloroplastelor şi are ca substrat respirator fosfoglicolatul sintetizat în procesul de fotosinteză. Prin fotorespiraţie consumul de CO2 este, în general, de 20 - 50 %, reducându-se rata

fotosintezei. Fotorespiraţia creşte prin mărirea plafonului de oxigen în atmosferă. La sporirea

intensităţii luminoase până la 0,55 m mol m-2s-1 are loc creşterea rapidă a fotorespiraţiei, după care ea rămâne constantă la creşterea, în continuare, a intensităţii luminoase .

Particularităţile privind fotorespiraţia la viţa de vie sunt puţin cunoscute. De aceea, studierea aprofundată a fotorespiraţiei este necesară pentru găsirea căilor de reducere a pierderilor determinate de acest proces. Regina Mde A. şi colab. (1995) opinează că investigarea în acest caz este bine să urmeze calea studiului fotosintezei în relaţie cu concentraţii diferite de CO2 sau metodele enzimatice.

RespiraţiaPrin respiraţie, substanţele organice de sinteză suferă transformări biochimice cu eliberare

de energie şi produşi intermediari, din care unii folosesc la sinteze noi. Consumul de substanţe organice de rezervă prin respiraţie este relativ mic.

Fenomenele respiratorii sunt procese oxido-reducătoare prin care glucidele sunt de obicei oxidate complet, până la formarea produşilor de echilibru chimic (CO2 + H2O) şi eliberarea de

energie (674 kcal). Ea are loc în toate organele viţelor, mai ales în cele tinere, unde metabolismul este deosebit de accentuat.

Hexozele de sinteză sau rezultate prin fotosinteză sunt descompuse până la acizi care se combină cu amoniacul şi duc la sinteza de aminoacizi şi proteine. La sinteza proteinelor este folosită o parte din dioxidul de carbon asimilat (la viţa de vie se pare mai puţin de o treime, dependent de conţinutul în azot al mediului de absorbţie). Unii acizi rezultaţi din degradarea glucidelor sunt precursori ai formării acizilor graşi.

Degradarea protidelor şi lipidelor se produce, ca şi cea a glucidelor, în diverse procese metabolice. La aprovizionarea redusă cu azot sau la temperaturi ridicate, când fotosinteza încetează, începe degradarea protidelor până la amoniac. Degradarea lipidelor are loc până la acizi tricarboxilici, care continuă degradarea până la dioxidul de carbon şi apă sau se combină cu amoniacul.

Prin respiraţie se produce degradarea glucidelor, lipidelor şi protidelor. Respiraţia ca şi fotosinteza şi biosinteza se desfăşoară în corelaţie cu condiţiile de mediu. Degradarea biochimică a amidonului din coarde are importanţă în rezistenţa la ger a viţelor şi pornirea în vegetaţie.

Substanţele care se consumă în respiraţie sunt, îndeosebi, reprezentate de zaharuri şi acizii organici. Raportul dintre cantitatea de CO2 eliminată şi cantitatea de O2 absorbită, pentru

oxidarea unei molecule de glucoză (câtul respirator), poate avea valori apropiate de unitate (la frunze) indicând că, substanţele folosite în respiraţie sunt zaharurile, sau mai mari decât unitatea (la boabele tinere), indicând că substanţele folosite în respiraţie sunt cu precădere acizii organici.

Mersul diurn şi sezonier al respiraţiei. În aceleaşi condiţii de mediu intensitatea respiraţiei variază în decursul a 24 ore, după legea perioadei maxime. Aceasta creşte de dimineaţa până la orele 13 - 14, când se atinge un maxim, urmat de scăderi spre seară. Ziua, respiraţia este mai intensă decât noaptea.

Procesul prezintă şi o variaţie sezonieră având creşteri în intensitate de la dezmugurit la creşterea lăstarilor şi în faza de creştere a boabelor, cu scăderi la înflorit şi de la pârgă la maturarea boabelor şi a lemnului.

INTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Prezentaţi mecanismul aprovizionării cu apă.2. Prezentaţi mecanismul şi factorii de influenţă ai alimentării cu substante nutritive.

20

3. Mecanismul respiraţiei.

PARTICULARITĂŢI ALE ECOLOGIEI VITICOLE

Ecologia viticolă se ocupă cu implementarea în viticultură a principiilor ecologiei (de la grecescul oikos = casă, gospodărie şi logos = ştiinţă).

Viţele, pe lângă influenţele binefăcătoare asupra atmosferei şi litosferei, caracteristice tuturor plantelor verzi, produc şi efecte negative. Ele înrăutăţesc mediul lor de cultură prin consumul de elemente nutritive şi, se pare, prin "toxinele" pe care le lasă în sol rădăcinile moarte

şi ramurile tăiate. Mediul lor de cultură este însă continuu îmbunătăţit de om. Intervenţiile omului nu se

limitează numai la dirijarea condiţiilor de mediu, fapt care face indispensabilă cunoaşterea ecologiei şi dezvoltarea viticulturii ecologice, ci se extind şi asupra viţelor pentru a le pune în concordanţă cu mediul îmbunătăţit şi a le proteja sau scoate de sub influenţa factorilor nefavorabili sau mai puţin favorabili.

Cunoaşterea particularităţilor ecologice ale viţei de vie are importanţă în elaborarea şi fundamentarea activităţilor tehnice viticole.

AGROECOSISTEMUL VITICOL

Agroecosistemul viticol reprezintă unitatea funcţională a biosferei, construită şi exploatată de om în vederea transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea unei recolte utile, superioară cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit. În acesta se introduce o cantitate suplimentară de energie, denumită energie culturală, care se reflectă în realizarea circuitelor de substanţă, energie şi informaţie.

Constituite în plantaţii la dimensiuni de centre viticole şi podgorii, viţele influenţează sesizabil şi important mediul lor de viaţă. Ele modifică favorabil pentru organismele consumatoare de oxigen, compoziţia atmosferei, reduc amplitudinea de temperatură zilnică, lunară şi anuală, reglează umiditatea atmosferică, opun rezistenţă pierderii fertilităţii solului prin eroziune, înfrumuseţează peisajul ş.a. Toate aceste influenţe exercitate de viţe - direct şi indirect - asupra mediului se răsfrâng şi asupra lor.

Influenţele reciproce dintre viţe şi mediu sunt diferite în funcţie de mediul natural şi cel îmbunătăţit de om, precum şi de sistemul de cultură. O plantaţie în care viţele sunt susţinute pe pergolă - boltă - influenţează în cu totul alt mod temperatura şi umiditatea mediului decât într-o plantaţie cu viţe cultivate cu tulpină scurtă şi plantate la distanţe mari. În primul caz, umbrirea permanentă a solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbţie a rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor şi măreşte umiditatea relativă a aerului, cu consecinţe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate şi, sunt cu totul nefavorabile, în locurile cu suficiente precipitaţii şi temperaturi moderate.

În decursul sutelor de ani de cultură a viţei de vie, podgorenii au căutat şi au stabilit sisteme de cultură adecvate condiţiilor de mediu şi mijloacelor lor de cultură. Concomitent, au intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi, mecanizarea ş.a.), care au determinat schimbarea sistemelor de cultură. În acelaşi timp s-a modificat ecosistemul viticol.

Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în fragmentul de mediu ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza semiartificială locuieşte delimitat după criterii socio-economice .

21

Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din plantaţia viticolă şi toate organismele ei (microorganismele solului, boli, dăunători ş.a.) prezente în spaţiul de cultură (biotop), care trăiesc în corelaţii trofice şi de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă decât biocenoza naturală (pajişte, pădure ş.a.) deoarece are în componenţă un singur producător primar (viţa de vie). Ea, prezintă o stabilitate şi complexitate mai redusă decât biocenozele naturale.

Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul abiotic (lumina, căldura, apa, aerul, solul ş.a.). Într-o plantaţie viticolă, acesta este format din totalitatea factorilor climatici, edafici, geografici şi expoziţionali. Componentele biotopului variază în timp şi spaţiu în anumite limite. O primă categorie de variaţie o constituie variaţia cu o anumită periodicitate şi anumită amplitudine (alternanţa zi - noapte, succesiunea anotimpurilor ş.a.). A doua categorie, variaţia fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru biocenoză (de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ş.a.).

Stabilitatea şi autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om. Pentru optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în agroecosistem prin lucrări ale subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ş.a.) şi cele ale subsistemului economico-social (materiale, baza energetică ş.a.).

Însuşirile ecosistemului viticol (informaţional, de programare şi de conexiune inversă) De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol: natural, primitiv,

tradiţional şi dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile au fundamentat influenţa energiei solare şi a altor factori de biotop, au evidenţiat influenţa factorilor agrofitotehnici şi a celor din subsistemul economico-social. Cunoaşterea cerinţelor agrobiologice ale soiurilor a determinat delimitarea arealelor de cultură ale soiurilor şi asocierea lor.

CLIMATOLOGIE VITICOLĂ

Influenţa radiaţiei solare se evidenţiază prin cea a radiaţiei globale (ca sumă dintre radiaţia directă şi cea difuză). În podgoriile din România, în intervalul 1.IV. - 30.IX., radiaţia

globală variază între 80 - 92 kcal/cm2, valorile mai mici de 80 kcal/cm2 fiind considerate ca restrictive (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).

Un plus de 20% favorizează declanşarea timpurie a unor fenofaze (dezmugurit, înflorit), în timp ce o diminuare cu circa 20 - 30% a radiaţiei globale conduce la scăderea apreciabilă a cantităţii de zaharuri şi la creşterea acidităţii totale.

Eficienţa bioenergetică se exprimă prin cantitatea de energie solară convertită în produs biologic util (struguri). Necesitatea obţinerii unor coeficienţi de convertire mai ridicaţi, determină pe viticultori să aleagă la plantare soiuri cu potenţial ridicat de convertire a energiei radiante prin fotosinteză în biomasă utilă, soiuri care valorifică bine cadrul energetic al arealului respectiv.

Influenţa luminii. Asupra proceselor biologice ale viţei de vie, lumina exercită influenţă prin intensitate,

durata şi calitatea luminii determinată de lungimea de undă a radiaţiilor electro-magnetice din spectrul solar. Aceasta, acţionează prin efectul ei asupra fotosintezei şi transpiraţiei, prin efectul termic şi de activare a compuşilor care evită alungirea excesivă a lăstarilor (etiolare).

Cerinţele şi competiţia pentru lumină sunt diferite. Ele sunt în funcţie de: specie, soi, vârstă, fază de vegetaţie ş.a. Cerinţele sunt mai ridicate în fenofazele: înflorit, diferenţierea mugurilor şi maturarea boabelor.

Influenţa temperaturiiTemperatura reprezintă principalul factor climatic şi are o gamă largă de fluctuaţie,

determinată de zona geografică a arealului viticol. Valorile temperaturii limitează cultivarea viţei

22

de vie şi influenţează procesele fiziologo-biochimice, care determină creşterea şi rodirea. Între condiţiile termice existente în ecotop şi cele favorabile cultivării viţei de vie există corelaţii pozitive. Favorabilitatea acestor condiţii este diferită prin asigurarea unor nivele optime de la o fenofază la alta.

Temperatura este elementul permanent, care prin variabilitatea lui determină cele mai caracteristice manifestări ale viţelor. Dacă ne referim la variabilitatea cea mai generală a temperaturii din timpul anului, variabilitate care împarte anul în patru anotimpuri, se constată că aceste anotimpuri există şi în manifestarea viţelor. Ciclul anual de temperatură determină ciclul biologic anual al viţelor. Paralelismul este deosebit de evident şi îl folosim la explicarea unor manifestări ale viţelor şi în obţinerea unor efecte viticole.

Influenţa temperaturii asupra viţelor şi efectele produse, sunt diferite în cursul întregului ciclu biologic al viţelor. La acelaşi nivel de temperatură, viţele răspund diferit în funcţie de faza fenologică şi perioada de vârstă, aceasta deoarece viţele parcurg modificări de la o etapă la alta şi temperatura le găseşte în cu totul alte stări. Efectele temperaturii asupra viţelor sunt apoi diferite de la un moment la altul, în funcţie de prezenţa în grade diferite a celorlalţi factori climatici. Valorile temperaturii, care asigură intervale optime de desfăşurare a proceselor biologice, se diferenţiază de la soi la soi.

Influenţa umidităţii

Factorul de vegetaţie apă, deşi are o periodicitate ciclică, nu poate fi analizat decât în raport cu temperatura şi lumina. Umiditatea provine din precipitaţii şi din evaporarea apelor.

Cantitatea medie de precipitaţii anuale de 400 mm este considerată limita inferioară a cultivării neirigate a viţei de vie. Limita superioară pentru cultivarea normală este considerată de 800 mm, iar 600 - 700 mm reprezintă o cantitate optimă. Suma medie anuală de precipitaţii, în România, este de 637 mm, cu valori mai ridicate în zona vestică şi la altitudini mai mari. În ţara noastră o parte din precipitaţii cad sub formă de zăpadă, numărul zilelor cu ninsori creşte de la malul Mării Negre (10 - 15 zile) spre câmpie (15 - 25 zile) şi munţi (peste 50 zile). Cantitatea precipitaţiilor din perioada 1.IV. - 30.IX. de 250 - 400 mm, favorabilă cultivării viţei de vie, se realizează în toate regiunile viticole, dar este mai redusă în regiunea Colinele Dobrogei.

Influenţa curenţilor de aerÎn ţara noastră predomină, pentru altitudinile ridicate, circulaţia vestică caracteristică

latitudinilor medii. Pentru altitudinile mai joase, regimul curenţilor de aer capătă particularităţi regionale. Pentru Podişul Transilvaniei, nordul Podişului Moldovei predomină vâturile din partea nord - vestică, iar în Dobrogea şi Podişul Moldovei cele din nord. În estul Câmpiei Române predomină vântul de nord - este (crivăţul), iar în vestul Câmpiei Române şi Piemontul Getic vântul de vest şi sud - vest (austrul). Frecvenţa, viteza şi momentul declanşării acestora influenţează desfăşurarea proceselor fiziologo - biochimice dominante în creşterea şi rodirea viţei de vie.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Biocenoza viticolă2. Biotopul în cadrul agroecosistemelor viticole 3 Influenţa luminii şi a temperaturii asupra viţei de vie

23

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

Reproducerea reprezintă însuşirea fundamentală a organismelor vii, trăsătura biologică utilă pentru conservarea şi perpetuarea speciei (sporirea numărului de indivizi atunci când necesitatea o solicită). Cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei de vie şi a factorilor de influenţă prezintă importan-ţă teoretică şi practică în obţinerea materialului săditor viticol.

Înmulţirea viţei de vie se realizează pe cale generativă (sexuată, prin seminţe) sau pe cale vegetativă (asexuată, prin porţiuni de plantă).

ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ (SEXUATĂ)

Acest mod de înmulţire se foloseşte mai puţin şi se poate realiza pe cale naturală (hibridare sexuată naturală, liberă) şi pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată).

Înmulţirea prin seminţe, pe cale naturală (hibridare sexuată naturală) se realizează în mod liber, fără intervenţia omului. Astfel, seminţele provenite de la plantele la care a avut loc hibridarea naturală, ajunse în condiţii favorabile de germinare formează plante noi. Noile plante au un spectru larg de variabilitate, iar prin asimilarea unor condiţii noi de viaţă se poate îmbogăţi fondul de material biologic, aşa cum se crede că s-ar fi format multe din soiurile de viţă roditoare cu origine necunoscută.

Înmulţirea prin seminţe pe cale dirijată (hibridare sexuată dirijată, controlată) se practică pentru obţinerea de soiuri valoroase. În funcţie de obiectivele urmărite se folosesc seminţe de la plantele obţinute prin hibridare sexuată controlat.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Acest mod de înmulţire se realizează prin următoarele procedee: marcotaj, prăbuşire, micropropagare " in vitro ", butăşire şi altoire. După metoda folosită la înmulţirea vegetativă, plantele obţinute se împart în două grupe, şi anume: plante cu rădăcini proprii, atunci când sistemul radicular şi cel aerian aparţin aceleiaşi unităţi taxonomice (marcotaj, prăbuşire, butăşire şi micropropagare) şi plante fără rădăcini proprii, când sistemul radicular şi cel aerian aparţin la unităţi taxonomice diferite (altoirea).

Înmulţirea vegetativă prezintă următoarele avantaje: plantele obţinute asigură reproducerea mai fidelă a caracterelor şi a însuşirilor economice utile, prezintă mai multă uniformitate, intră relativ repede pe rod şi ating perioada producţiilor mari într-un interval de timp mai scurt.

ÎNMULŢIREA PRIN MARCOTAJAcest mod de înmulţire se utilizează la refacerea desimii iniţiale a plantaţiilor viticole

roditoare, care depăşesc vârsta de 15 ani (în special a celor de pe nisipuri) şi la portaltoi.Prin marcotă se înţelege o porţiune viabilă de coardă sau lăstar, care în condiţii

favorabile de mediu înrădăcinează pe porţiunea îngropată în sol, înainte de a fi separată de planta

24

mamă. Aceasta poate fi realizată prin arcuire sau dirijarea orizontală a coardei (lăstarului) la diferite adâncimi în sol sau prin muşuroire la suprafaţă.

Tipurile de marcotaj folosite în viticultură se clasifică după urmă-toarele criterii: grad de lemnificare, număr de marcote obţinute de la o plantă mamă şi metoda de acoperire în vederea înrădăcinării.

După gradul de lemnificare se deosebeşte marcotajul "în verde" executat în perioada de vegetaţie, folosind lăstari cu început de maturare a lemnului de bază şi marcotajul "în lemnificat", când se folosesc coarde de 1 an şi se execută în perioada de repaus relativ.

După numărul de marcote obţinute sau de goluri se pot aminti: marcotajul simplu ("în verde" sau "în uscat"), când se obţine o singură marcotă sau se completează un singur gol şi marcotajul multiplu care poate să fie şerpuit sau muşuroit .

Principii fiziologice. Ca metodă de înmulţire a viţei de vie marcotajul se sprijină pe principii asemănătoare cu cele ale butăşirii, cu deosebirea că independenţa temporară şi aparentă nu se manifestă, deoarece separarea de planta mamă se face numai după înrădăcinare. Factorii de influenţă ai înrădăcinării la înmulţirea prin marcotaj sunt asemănători cu cei de la înmulţirea prin butăşire, însă cu posibilităţi limitate de dirijare a celor de natură ecologică sau de neaplicare a unora tehnologici (preforţarea, forţarea şi folosirea substanţelor bioactive pentru stimularea înrădăcinării), deoarece procesul este localizat în câmp.

ÎNMULŢIREA PRIN PRĂBUŞIREÎn practică, prăbuşirea reprezintă, în primul rând, o măsură de reîngropare a butucilor

dezgoliţi în urma procesului de eroziune, specific terenurilor în pantă neamenajate antierozional, apoi de refacere a potenţialului vegetativ şi de producţie a celor intraţi în declin şi, în ultimă instanţă, de completare a golurilor din imediata apropiere a butucilor prăbuşiţi de pe acelaşi rând sau de pe rânduri învecinate.

Principiile fiziologice, mecanismul formării rădăcinilor şi factorii de influenţă sunt relativ asemănători, dacă nu chiar identici cu cei de la înmulţirea prin marcotaj. Sub aspect tehnic prăbuşirea se realizează prin săparea unei gropi până la adâncimea nivelului rădăcinilor bazale, în care se prăbuşeşte butucul în poziţie orizontală.

Fiind o metodă bazată pe multă muncă manuală şi fără posibilităţi de mecanizare, metoda de înmulţire a viţei de vie prin prăbuşire se practică tot mai rar.

ÎNMULŢIREA PRIN MICROPROPAGARE (IN VITRO) Însuşirea de regenerare naturală a plantelor prin organe nespecializate a determinat

multiple preocupări privind înmulţirea, fără a se pierde capacitatea generativă. La începutul secolului al XX-lea metoda reprezenta o simplă ipoteză. Confirmarea pozitivă s-a produs mai târziu, când s-a realizat reproducerea de plante dintr-un grup de celule (meristeme) sau o celulă. Astfel, s-a conturat sistemul de înmulţire "in vitro", metodă modernă, rapidă, cu randament foarte ridicat, comparativ cu cea clasică de înmulţire vegetativă.

La viţa de vie primele începuturi privind micropropagarea "in vitro" s-au înregistrat cu aproximativ cinci decenii în urmă (Morel G., 1944). Reţinerile privind folosirea acestei metode au fost datorate potenţialului de rod mai redus în primii ani, determinat de fenomenul de " juvenilizare " (Mullins M. G. şi colab., 1979). Acest dezavantaj poate fi eliminat prin unele tratamente care favorizează trecerea mai rapidă de la starea fiziologică " juvenilă " la cea adultă (Nazeron R. şi colab., 1983). Un alt inconvenient al clonării "in vitro" la viţa de vie îl reprezintă faptul că plantele obţinute nu pot fi folosite la înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenurile unde se impune utilizarea viţelor altoite.

Micropropagarea (cultura "in vitro"), ca metodă de înmulţire vegetativă, se bazează pe următoarele principii fiziologice : totipotenţa celulară, independenţa fiziologică temporară şi aparentă a explantelor, posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor şi de înmulţire a plantelor neoformate.

25

Totipotenţa celulară este deţinută de fiecare celulă, dar exprimarea se produce numai la unele tipuri de celule sau grupe de celule. Acestea sunt restructurate morfogenetic şi pot răspunde anumitor stimuli meniţi să regenereze, în anumite condiţii specifice, formaţiuni de embrioni cu rădăcină, tulpină şi coroană, până la plante noi (Murashige S., 1984).

Independenţa temporară şi aparentă exprimă posibilitatea de menţinere în viaţă a explantelor, inoculate pe mediu de cultură, până la emiterea de neoformaţiuni.

Posibilitatea de stimulare a proliferării ţesuturilor se materializează prin inocularea explantelor pe medii de cultură în vederea transformării lor în formaţiuni tisulare autonome.

Multiplicarea plantelor neoformate are la bază posibilitatea de înrădăcinare a minibutaşilor pe medii de cultură asemănătoare celor din faza iniţială, însă cu corectarea conţinutului în substanţe hormonale - prin reducerea citokininelor în favoarea auxinelor.

Fazele operaţionaleProcesul de micropropagare cuprinde, în ansamblu, mai multe faze (etape) derulate într-

o anumită succesiune, însă fără o accepţiune unitară. Astfel, Murashige S. (1974) distinge pentru prima dată în practica de micropropagare în sistem industrial trei etape, şi anume:

- etapa I-a, care cuprinde înfiinţarea culturilor cu plante selecţionate şi o stare fitosanitară îmbunătăţită, de la care se recoltează material vegetal donator de explante;

- etapa a II-a, care include iniţierea, multiplicarea şi propagarea "in vitro" a materialului vegetal;

- etapa a III- a, ce constă în pregătirea şi trecerea plantelor regenerate "in vitro" pe substrat natural.

Pe baza noilor realizări ştiinţifice sunt acceptate cinci etape (fig.6.4.):Etapa I. Înfiinţarea culturii de plantă mamă. Etapa a II-a. Înfiinţarea culturii "in vitro" . Aceasta cuprinde iniţierea şi creşterea de

plante noi pe medii artificiale din fragmente vegetale (culturi de organe cu capacitate regenerativă şi explante de dimensiuni microscopice, ţesuturi, celule, protoplaşti).

Materialul vegetal folosit provine de la plante mamă sănătoase obţinute anterior sau de la plante elită alese pentru înmulţire. În funcţie de tipul de explant şi faza sezonală se recoltează în perioada de repaus relativ porţiuni de coarde care nu au mugurii bine exteriorizaţi şi în faza de creştere intensă din perioada de viaţă activă, lăstari cu frunze şi vârful intact.

Etapa a III-a. Formarea şi multiplicarea plantulelor neoformate. Recipientele cu medii nutritive, în care s-au inoculat explante, se depun în camera de creştere cu condiţii de mediu controlat, în rândul cărora temperatura, lumina, umiditatea şi aerul ocupă un loc important.

Etapa a IV-a. Înrădăcinarea neoplantulelor. Multiplicarea şi înrădăcinarea se realizează prin subculturi repetate de minibutaşi. Operaţiunea poate fi favorizată, în prealabil, şi pe calea alungirii lăstarilor prin transferul culturii iniţiale pe timp limitat pe un mediu adecvat.

Fluxul tehnologic de multiplicare constă în detaşarea, începând de la bază, a lăstarilor neoformaţi în faza iniţială, urmată de fragmentarea lor sub formă de minibutaşi de câte un nod cu ochi. Aceştia sunt trecuţi în subcultură pe un mediu de cultură proaspăt, asemănător celui iniţial, însă, cu corecţia conţinutului în substanţe hormonale, respectiv de reducere a citokininelor (zeatină sub 0,1 mg/l) şi de asigurat preponderenţa auxinelor în favoarea înrădăcinării.

Multiplicarea se continuă prin subculturi repetate de până la 10 -12 etape succesive, cu intervale de 35 - 45 zile pentru fiecare din acestea. În felul acesta se poate ajunge la o rată posibilă de multiplicare de până la 2 x 10 6 (Nazeran, R., 1972). Plantele obţinute prin subculturi repetate şi cele individualizate încă din faza iniţială se înrădăcinează "in vitro".

Etapa a V-a. Transferul în mediul natural, verificarea şi livrarea materialului. Rolul important în transferul plantelor din mediul controlat aseptic în cel natural îl are aclimatizarea.. În faza de început, pentru diminuarea stresului hidric, se acoperă fiecare plantă cu ghivece din material plastic. În vederea certificării valorii biologice a materialului produs, plantele aclimatizate în mediul natural se supun unui control citogenetic şi fitosanitar adecvat .

26

ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIREMaterialul săditor viticol produs pe cale vegetativă - prin butăşire - se poate grupa după

criterii: tehnico-utilitare şi categorii biologice. În funcţie de necesităţile tehnico-utilitare se obţin butaşi portaltoi înrădăcinaţi, viţe nealtoite pe rădăcini proprii şi viţe altoite. După categoriile biologice acesta se grupează în: material săditor autentic, selecţionat, elită şi certificat.

ÎNMULŢIREA PRIN BUTAŞI NEALTOIŢIAcest procedeu de înmulţire a viţei de vie a fost utilizat până la dezastrul produs de

filoxeră. Butaşii care reproduc o nouă plantă sunt porţiuni de tulpină care au cel puţin un mugure viabil. Butăşirea, ca metodă de înmulţire, se bazează pe independenţa fiziologică a unor părţi de plantă şi pe capacitatea lor de restituţie.

Materialul săditor viticol nealtoit este produs pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi şi a celor roditoare pe terenurile nefiloxerate (nisipuri).

După felul organelor, butaşii pot fi verzi, realizaţi din lăstari în stadiu erbaceu (cu vârstă mai mică de 1 an) şi butaşi lignificaţi, proveniţi din coarde de 1 an.

După numărul de muguri, butaşii pot avea unu sau mai mulţi muguri. Butaşii cu un singur ochi se folosesc în practica viticolă numai atunci când se urmăreşte înmulţirea rapidă a unor genotipuri valoroase şi cu înrădăcinare în condiţii de mediu controlat (în sere, solarii). În practica viticolă este generalizată folosirea butaşilor cu mai mulţi ochi.

După lungime, butaşii sunt scurţi (sub 30 cm lungime), mijlocii (30 -45 cm), lungi (45 - 60 cm) şi foarte lungi (60 - 80 cm). După grosime, aceştia pot fi: subţiri (< 7 mm ), mijlocii (7 - 12 mm ) şi groşi (> 12 mm ).

La alegerea şi organizarea terenului se ţine seama de aceleaşi criterii ca la alegerea terenului pentru şcoala de viţe (plasare în mijlocul zonei de deservire, teren plan cu posibilităţi de irigare). Pregătirea terenului constă în desfundarea acestuia la 60 cm şi fertilizarea cu 60 tone gunoi de grajd.

La plantare se folosesc butaşi de viţe nobile lungi de 50 ± 5 cm, fasonaţi la 0,5 cm sub mugurele de la bază şi 1 cm deasupra mugurelui de la vârf. Mugurii se extirpă pe toată lungimea, cu excepţia celui de la nodul din vârf. Înainte de plantare se face stratificarea şi preforţarea, după caz, sau se stimulează înrădăcinarea, în mod asemănător ca la tehnologia de obţinere a viţelor altoite .

Plantarea în biloane se poate face culcat în lungul biloanelor, astfel încât mugurele din vârf să ajungă la 40 cm deasupra bazei bilonului iar baza să se găsească la 15 - 20 cm sub baza bilonului (Tuţă, V., 1964). Restul lucrărilor, inclusiv copcitul se aplică ca pentru viţele altoite.

Producerea materialului săditor nealtoit prin utilizarea butaşilor scurţi. Se practică pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, în condiţiile existenţei unor cantităţi reduse de material biologic. Butaşul se prelevează la lungimea de un mugure .

Pentru a mări suprafaţa de înrădăcinare marginile butaşului se secţionează oblic sau se realizează o incizie centrală până la mijlocul coardei. Butaşii astfel fasonaţi se stratifică timp de 15 - 20 de zile în teren cu umiditate la limite moderate şi temperatură de 15 - 20 0C sau în ghivece nutritive, (turba în amestec fiind prezentă) pentru evitarea transplantării.

Tehnologia de producere a butaşilor portaltoi înrădăcinaţi. Pentru înmulţire se folosesc butaşi lemnificaţi de portaltoi lungi de 36 - 40 cm (cu 3 noduri). Păstrarea butaşilor portaltoi, verificarea calităţii şi umectarea se execută după tehnologiile obişnuite. Înainte de plantare se indică să se facă preforţarea; pentru aceasta ei se stratifică la fel ca butaşii altoiţi. Durata de forţare este de 3 săptămâni (două săptămâni la temperatura la 23 - 25 0 C şi o săptămână la 12 0 C). Preforţarea se încheie cănd butaşii prezintă la polul opus calus. Plantarea se poate face în biloane sau pe teren nebilonat.

27

Lucrările celelalte, de dirijare a creşterii şi maturării, se execută în mod asemănător celor de la producerea viţelor altoite.

ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE PRIN PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE

Materialul săditor viticol se obţine în unităţi de producţie specializate, denumite pepiniere.

Pepiniera, ca unitate complexă, cuprinde sectoare dependente între ele. Acestea sunt: plantaţiile furnizoare de butaşi portaltoi şi altoi, şcoala de viţe sau solarii şi teren pentru asolament. La acestea se adaugă: construcţiile specifice (complexul de altoire şi forţare, solariile), amenajările aferente (complex administrativ, remize, instalaţii, magazii) şi sistema de maşini specifică.

Plantaţiile de viţe neroditoare pentru portaltoi. Viţele Vitis vinifera sunt sensibile la filoxeră. Cultivarea lor pe terenurile filoxerate nu este posibilă fără a fi apărate împotriva acestei insecte. Până în prezent cel mai eficient mod de apărare este altoirea pe portaltoi rezistenţi la filoxeră. De aceea, pentru producerea viţelor altoite sunt necesari butaşii proveniţi din coardele viţelor rezistente la filoxeră, dar neroditoare, numite viţe portaltoi. Pentru obţinerea coardelor din care se obţin butaşii portaltoi este necesară, în primul rând, înfiinţarea plantaţiilor de viţe ce constă în : alegerea arealelor, organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, plantarea viţei de vie şi întreţinerea ei până la intrarea în producţie.

Recunoaşterea plantaţiilor portaltoi în vederea recoltării materialului de altoit. La aceste plantaţii se efectuează, în momentele care determină calitatea materialului de altoit, controale (2 - 3). În principal se urmăreşte executarea lucrărilor prevăzute în tehnologie (lucrările solului, plivit, 8 - 12 lăstari / butuc, copilit, legatul lăstarilor, cârnit, protecţia fitosanitară, identificarea, marcarea şi eliminarea impurităţilor ş.a.).

Pentru eliberarea certificatelor de valoare biologică -butaşi autentici - se vor îndeplini condiţiile: autenticitate 100 %, lipsa atacului de cancer bacterian (Agrobacterium tumefaciens), de putregai alb al rădăcinilor (Rosselinia necatrix) şi îndeplinirea cerinţelor tehnice ale standardelor în vigoare.

La eliberarea certificatelor de valoare biologică pentru butaşi selecţionaţi se vor asigura condiţiile de recoltare din plantaţii înfiinţate cu butaşi portaltoi autentici dacă s-au aplicat lucrările de selecţie timp de trei ani.

Recoltarea şi fasonarea coardelor portaltoi. Se face toamna,când conţinutul de substanţe de rezervă din coarde este maxim, înaintea începerii procesului de migrare a substanţelor din tulpină spre rădăcină. Momentul se stabileşte în funcţie de primele geruri mai puternice (-8, -100 C) cu durata de minim 2 zile, aproximativ la 2 săptămâni după căderea frunzelor. Lucrarea constă în tăierea coardelor deasupra nodului al doilea de la bază, la cca 10 cm de la punctul de inserţie şi a legăturilor (de la bază spre vârf). Tragerea coardelor de pe mijlocul de susţinere se realizează atent pentru ca acesta să nu fie deteriorat.

Coardele recoltate se strâng şi se scot la locul de fasonare, unde li se îndepărtează copilii şi cârceii (la 1,5 cm de la bază) şi vârfurile necoapte. Organizarea lucrării se face în aşa fel încât de la tăiere şi până la fasonare şi segmentare butaşii să nu fie afectaţi de uscăciune, îngheţ şi vânt.

După fasonare se execută segmentarea coardelor în butaşi. Butaşul de viţă portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie drept minimum două noduri, lungimea minimă 40 cm (inclusiv 2 cm sub nodul bazal), diametrul mare la vârf între 7 - 12 cm, lemn sănătos şi bine maturat, în secţiune transversală, să fie de culoare vie şi fără pete cafenii.

28

Segmentarea coardelor se face în porţiuni însumate de trei,doi sau un butaş. Recomandabil este ca proporţia butaşilor de trei lungimi să fie de 70 - 80 %. Butaşii fasonaţi la aceeaşi lungime se leagă în pachete de 100 bucăţi, cu baza în aceeaşi parte şi se etichetează, evidenţiindu-se: soiul, categoria biologică, unitatea producătoare şi actul legislativ în vigoare. Producţia medie de butaşi portaltoi este cuprinsă, în general, între 80 - 140.000 butaşi / ha (Grecu, V. şi colab., 1987).

Păstrarea butaşilor portaltoi. Butaşii portaltoi, recoltaţi la momentul optim de maturare, trebuiesc păstraţi până la executarea operaţiunii de altoire. Pentru a nu se produce un consum exagerat al substanţelor de rezervă este necesar ca între recoltare şi altoire să se asigure condiţii de păstrare favorabile menţinerii substanţelor de rezervă şi viabilitătii celulelor. Aceste condiţii sunt determinate de temperatură (cuprinsă între +1 şi +40 C) şi umiditatea relativă a aerului (în jur de 85 %).

Tratamente anticriptogamice. Înainte de introducere la păstrare se efectuează tratamente împotriva unor agenţi patogeni ca: Botrytis, Alternaria Fusarium, Phomopsis. Acestea constau în tratarea butaşilor portaltoi într-o soluţie de Chinosol W (0,5%) sau de Cryptonol lichid (2,5 %) timp de 2 - 10 ore, în funcţie de temperatura apei. La temperatura apei de 15 0C butaşii se ţin la îmbăiere 2 ore, la 100C, 3 ore; la 50C, 5 ore la 30C, 8 ore şi la 10C, 10 ore.

Ambalarea butaşilor în vederea păstrării. După efectuarea tratamentului anticriptogamic şi zvântarea butaşilor, aceştia se introduc în saci de polietilenă. Într-un sac se introduc 3 pachete de butaşi portaltoi. Temperatura butaşilor şi a mediului înconjurător în momentul introducerii în saci este necesar să fie sub 10-12 0C.

Păstrarea propriu-zisă. Pentru păstrare se pot folosi : camerele frigorifice şi silozurile de nisip (la suprafaţa solului), sub cerul liber sau în bordeie.

Obţinerea coardelor altoi constituie veriga principală în obţinerea materialului săditor viticol cu valoare biologică. Coardele altoi se produc în diferite tipuri de plantaţii: plantaţii mamă - specializate în principal pentru producerea de coarde altoi; plantaţii de producţie - autorizate pentru producţii de coarde altoi în secundar şi în principal producţie de struguri şi plantaţii de tip butaşieră pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv.

Producerea coardelor altoi în plantaţii mamă - specializate. Plantaţia mamă - specializată (butaşieră cu caracter mixt) produce în principal coarde altoi şi, prin aceasta, se asigură menţinerea unui nivel ridicat al valorii biologice. De aceea, la înfiinţare se utilizează material săditor viticol cu valoare biologică ridicată, din soiuri noi, clone şi unele soiuri valoroase, recomandate.

Producerea coardelor altoi în plantaţii de producţie autorizate . Plantaţia de producţie autorizată are caracter mixt şi produce în secundar coarde altoi şi, în principal, producţie de struguri. Aceste plantaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: puritate biologică (cel puţin 90 % butuci din soiul prevăzut la înmulţire), o stare generală şi fitosanitară bună.

Particularităţi specifice de exploatare. În acest tip de plantaţii producătoare de coarde altoi şi struguri se execută lucrări speciale pentru realizarea acestor deziderate. Acestea sunt reprezentate prin: fertilizare şi tratamente fitosanitare suplimentare, execuţia operaţiunilor "în verde" (plivit, copilit, cârnit) şi aplicarea lucrărilor de selecţie.

Producerea coardelor altoi în plantaţii de tip butaşieră. Plantaţia de tip marcotieră (butaşieră) pentru producerea coardelor altoi în sistem intensiv se înfiinţează pentru producerea soiurilor rare şi valoroase pe nisipuri. Ele se pot înfiinţa şi pe terenuri uşoare, cu utilizarea viţelor altoite (Martin, T. şi colab., 1976). Acest tip de plantaţie se caracterizează prin desime mare de butuci la hectar (18.000 - 38.000). De la aceste plantaţii se pot recolta 100.000 - 200.000 coarde altoi / ha.

Recoltarea coardelor altoi se efectuează toamna, după căderea frunzelor, înaintea începerii circulaţiei inverse a hidraţilor de carbon. La momentul biologic optim se recoltează coardele altoi. Ele trebuie să indeplinească condiţiile cerute de standardele în vigoare: autenticitatea impusă, grosimea măsurată pe diametrul mare să fie de 8 - 12 mm , să aibă 8

29

muguri viabili, normal dezvoltaţi. Sunt eliminate de la înmulţire coardele afectate de grindină, boli criptogamice, răniri mecanice, torsionări ale ţesuturilor ş.a.

Producerea butaşilor altoi în seră prin multiplicare rapidă. Tehnica respectivă (practicată în Franţa, Boidron şi Anran, 1994) se caracterizează prin: producerea unor mari cantităţi de butaşi (120-150 muguri/ plantă) chiar din primul an (la cultura în câmp se realizează cu greu înainte de 3-4 ani); stare fitosanitară foarte bună şi calitate ridicată a materialului (diametru şi nivel substanţă de rezervă ).

Potenţialul productiv în aceste condiţii este mai ridicat la producerea butaşilor altoi cu valoare biologică superioară comparativ cu a celor portaltoi.

Pentru practicarea acestei tehnici sunt necesare: seră, echipamente şi materiale.Se folosesc toate tipurile de seră care asigură: o creştere maximă a plantelor în înălţime , pentru a se obţine o producţie cât mai

mare de butaşi; aerare şi ventilaţie suficiente, în orele de insolaţie care pot determina creşteri

excesive de temperatură.Substraturile pentru plantare sunt: puzolanul (material de origine vulcanică, foarte

poros) care asigură o bună repartiţie a apei şi a aerului (minim 50 % aer), şi o bună circulaţie a soluţiilor şi vata minerală (porţiuni paralelipipedice 100 x 20 x 7 cm), dar la folosirea ei există riscul menţinerii conţinutului de apă.

Fasonarea, păstrarea şi expedierea coardelor altoiFasonarea se realizează prin secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub mugurele bazal

şi la 4 cm deasupra ultimului mugure. După fasonare coardele se leagă în pachete de 100 bucăţi, se etichetează şi se stratifică

provizoriu (sub folie de polietilenă). Păstrarea. Înainte de introducerea la păstrare coardele altoi sunt supuse tratamentelor

anticriptogamice (asemănător coardelor portaltoi). Coardele altoi se păstrează în: camere frigorifice, silozuri de nisip sub cerul liber şi bordeie sau încăperi.

Expedierea se efectuează în zilele cu temperaturi pozitive şi se asigură condiţiile de prevenire a deshidratării.

Materialul biologic (expediat) este însoţit de actele privind garantarea calităţii şi gestionarea acestora.

Şcoala de viţe constituie locul unde se produc viţe altoite şi viţe pe rădăcini proprii (nobile şi portaltoi). Terenul ales pentru acest sector pepinieristic este necesar să fie plan, amplasat lângă o sursă de apă, neinundabil, neinfestat cu dăunători şi fertil. Condiţii climatice favorabile sunt asigurate în arealele cu temperaturi medii în luna mai şi iunie de minimum 18 0 C, şi în lunile iulie, august de 220 C.

Organizarea terenului pentru şcoala de viţe se face prin împărţirea terenului în sole repartizate pentru culturile din succesiunea asolamentului şi şcolii de viţe. Între sole se lasă drumuri (4-5 m lăţime), canale principale de distribuţie a apei şi perdele de protecţie.

Obţinerea viţelor altoite se poate realiza în două sisteme tehnologice: clasic şi modern

Tehnologia producerii viţelor altoite în sistem clasic Aceasta cuprinde următoarele secvenţe tehnologice: alegerea biopartenerilor, altoirea,

forţarea, înrădăcinarea şi dirijarea creşterii şi maturării lăstarilor . Alegerea biopartenerilor. Diferenţele (% viţe STAS) dintre combinaţiile de altoire sunt

determinate de caracteristicile ereditare ale soiurilor. De aceea, nefiind estompate diferenţele dintre soiuri este necesară stabilirea combinaţiilor altoi - portaltoi care asigură procente ridicate de viţe STAS

30

Pregătirea butaşilor portaltoi constă în: scoaterea de la păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea, umectarea şi calibrarea.

După fasonare, butaşii se lotizează pe categorii de diametre. Sortarea se face prin măPregătirea altoilor cuprinde următoarele lucrări: scoterea coardelor altoi de la

păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea şi umectarea.Altoirea cu butaşi în stare erbacee (în verde) se foloseşte mai rar, şi numai în anumite

zone viticole, reprezentând un mijloc eficace de refacere a desimii iniţiale a plantaţiilor viticole. Ea se execută după trecerea lăstarului din faza de structură primară, la cea secundară. Concreşterea, la altoirea în verde, se realizează pe seama formaţiunilor histologice, apărute ulterior altoirii prin intermediul cambiului.

Altoirea "în verde" se poate realiza şi cu butaşi erbacei care se obţin în mediu controlat. Metoda are următoarele avantaje: multiplicare rapidă a materialului biologic valoros, înrădăcinare puternică, concreştere reuşită între parteneri şi obţinerea de material săditor liber de viroze. Procedeul constă în prelevarea de butaşi erbacei portaltoi şi altoi (la fiecare 6-7 săptămâni); altoirea lor se execută după metoda în copulaţie iar dirijarea concreşterii şi înrădăcinării se efectuează în mediul controlat (Jenny, M., 1991).

Altoirea în verde cu minibutaşi butaşi de la plantele mamă cultivate în seră constă în: creşterea în seră a plantelor mamă de altoi şi portaltoi până când se obţin butaşi cu

aptitudini fiziologice şi fizice (lungime şi diametru) optime altoirii; prelevarea de la plantele mamă a butaşilor portaltoi şi altoi şi altoirea. Acestea se

execută cu maşina GCEV (grefent vert) randamentul fiind de 30-50 % în condiţiile călduroase ale anului şi de 90 % în cele răcoroase;

intoducerea butaşilor altoiţi pe un substrat de dezvoltare într-o incintă cu umiditate saturată şi temperatura de 20 0C;

suprimarea mugurilor portaltoi şi asigurarea condiţiilor de creştere până la stadiul care să permită plantarea la loc definitiv.

Producerea viţelor altoite în verde prin apropiere laterală. Metoda constă în obţinerea de lăstari altoi şi portaltoi proveniţi din butaşi de un mugure plantaţi în ghivece cu amestec nutritiv în spaţiu protejat. La momentul biologic optim altoirii în verde ghivecele cu lăstari altoi şi portaltoi se apropie. Metoda de altoire folosită este în copulaţie simplă. Ea constă în: execuţia unor pene la lăstarii biopartenerilor, îmbinarea şi legarea cu un material biodegradabil a acestora. După realizarea unei minime concreşteri lăstarul altoi se detaşează de propriul sistem radicular, iar lăstarul portaltoiului se îndepărtează. Lăstarul altoi se dezvoltă pe sistemul radicular al portaltoiului. Dirijarea creşterii şi maturării lăstarului altoi se efectuează în condiţii de spaţiu controlat. Viţele obţinute se vor planta la loc definitiv.

Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea în uscat este cel mai mult folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit.

Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare a viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic, lucrarea începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie. La altoirea manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau pană). Tehnica altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la capătul superior al butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugure-cârcel.Secţiunea realizată trebuie să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decâît diametrul secţiunii transversale. Pana de îmbinare se execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de deasupra măduvei, este la început longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al secţiunii transversal-oblice .

La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin îmbinarea altoiului cu portaltoiul.

31

Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). La altoirea în forma literei omega sau vârf de lance" se folosesc maşinile LPM-1 (Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3 (România).

Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 9 - 12 mm. Pentru productivitate ridicată este bine să fie sortaţi butaşii cu ajutorul stativului de calibrare .

Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca: productivitate ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă instruire de 2-3 zile (Grecu, 1988), dar nu aduce nici ea condiţii mai bune pentru realizarea procesului de concreştere la altoire. Performanţele calitative înregistrate la altoirea mecanizată sunt apropiate de cele ale altoirii manuale.

Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ), pentru a se depista cei incorect altoiţi.

Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare al calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea celulară, auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi citochininele, care sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau zonelor generatoare, potenţial de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).

La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca). Utilizarea lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi colab., 1988).

Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării.Cercetări de dată mai recentă, cu largă accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor bioactive de tip " Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la realizarea în condiţii cât mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de viţe altoite, la îmbunătăţirea calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate.

Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice de mediu. Pentru parafinare se foloseşte un amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % + bitum (smoală) 3 % + colofoniu industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu Benlate în proporţie de 0,15 %). Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie, de ordinul fracţiunilor de secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm,(măsurată de la vârf spre bază) în amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±20C. Lucrarea este obligatorie în cazul stratificării parţiale pentru forţare.

Stratificarea se face pentru a asigura un mediu favorabil procesului de creştere, şi constă în introducerea butaşilor în întregime, sau parţial, în substrat.

Lăzile de stratificare şi forţare tradiţionale sunt confecţionate din lemn). În prezent, acestea se realizează din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750 butaşi. Mediul de stratificare poate fi turbă (pH apropiat de 7), nisip, apă sau soluţie nutritivă.Stratificarea parţială se practică în cazul în care butaşii au fost parafinaţi. Acest mod de stratificare asigură următoarele avantaje: neetiolarea lăstarilor, absenţa rădăcinilor date din altoi, formarea la punctul de altoire de calus circular cu densitate ridicată şi eliminarea condiţiilor de apariţie a atacului de mucegaiuri.

Ca mediu de stratificare se poate utiliza şi turba. Aceasta nu favorizează dezvoltarea mucegaiurilor, menţine umiditatea şi temperatura constantă. Pentru parcurgerea forţării se pot folosi şi alte procedee: introducerea bazei butaşilor în apă (Constantinescu, 1974), electrostratificarea, bacuri cu soluţie nutritivă.

Forţarea are ca scop optimizarea factorilor favorabili procesului de concreştere la altoire şi se realizează în spaţii special construite, în cadrul complexului de altoit şi forţat .

În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6 zile temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de forţare şi la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în activitate a ţesuturilor meristematice.

32

Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la 22-200 C, apoi aceasta se menţine la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii . Durata totală a forţării se încadrează între 18-21 zile. În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90 % şi, apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de mucegai.

În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie suficientă, chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 waţi, iluminarea făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării sunt: aerisirea localului, afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice, verificarea procesului de calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de iarnă (ultima jumătate a lunii ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se acoperă cu folie de polietilenă, se introduc în spaţii cu temperatura de 1-20C şi la 80 - 90 % umiditate relativă a aerului, până în luna martie, când se declanşează forţarea, pentru desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare. Declanşarea forţatului se face în funcţie de durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent. Dirijarea factorilor din perioada de forţare se face la nivelul parametrilor din fig 6.21. Forţarea se consideră încheiată când lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este puţin reliefat, iar cel de la baza butaşilor este inelar.

Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu corespunzătoare locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-100 C, în cazul viţelor plantate în şcoala de viţe, sau la 12-130C, în cazul celor plantate în solarii.

Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat, care prezintă lăstari de 10 cm lungime, calus circular la punctul de altoire şi la baza butaşului.

Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor la 1 cm şi reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.

Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren nebilonat. Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de păstrare, cât şi la cei neparafinaţi.

INTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Inmultirea viţei de vie prin seminţe.2. Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a viţei de vie ?3. Care sunt etapel e înmulţirii in vito a viţei de vie4. Prezentaţi înmulţirea prin butaşi de 1 mugure5. Prezentaţi etapele obţinerii viţelor altoite în sistem clasic

33

BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Viticultura de extensivitate relativă şi cea de intensivitate tehnologo-economică determină încadrarea plantaţiilor în agroecosistemele viticole, care asigură următoarele condiţii: areal de răspândire în concordanţă cu oferta ecologică; creşteri vegetative în favoarea rodirii ş.a. Noţiunea de extensivitate relativă se impune a fi definită conceptual diferit de cea de intensivitate tehnico-economică.

Înfiinţarea unei plantaţii viticole roditoare solicită o investiţie ridicată, un efort economic deosebit. Recuperarea cheltuielilor este necesar să se realizeze într-un interval de timp cât mai redus. De aceea, prin exploatarea plantaţiilor viticole roditoare se urmăreşte obţinerea unui profit cât mai mare. În asemenea condiţii soluţiile tehnice alese la înfiinţare, şi mai apoi la îngrijire, vor determina obţinerea parametrilor productivi prevăzuţi la proiectare.

Realizarea unor asemenea obiective impune o analiză adecvată încă de la faza de alegere a amplasamentului. Acumulările ştiinţifice şi practice, realizate de-a lungul anilor, asigură îndeplinirea acestor condiţii. O astfel de gândire obligă la cantonarea plantaţiilor viticole pe terenuri solificate (în pantă) şi nisipoase, în zone cu favorabilitate ecologică şi resurse economice.

TIPURI DE PLANTAŢII ŞI DE EXPLOATAŢII VITICOLE

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de orografia terenului, fertilitatea solurilor, vigoarea soiurilor şi direcţiile de producţie

Plantaţiile viticole pot fi cu distanţe mici, mijlocii şi mari.Plantaţiile viticole cu distanţe mici sunt puţin extinse. Ele s-au folosit în unele centre

viticole din Banat (Teremia, Tomnatic) şi se vor extinde. Distanţele de plantare utilizate sunt de 1,1-1,2 m între rânduri revenind 8.000-10.000 viţe/ha. La înfiinţarea lor se recomandă a se planta soiuri cu vigoare mică sau mijlocie şi cu posibilităţi de diferenţiere a mugurilor în condiţii de lumină suboptimală. Forma de conducere utilizată este cea caracteristică culturii protejate, cu elemente de rod scurte (cepi sau cordiţe de rod) şi încărcături de muguri reduse (8-16 muguri/m2). Producţiile obţinute (cantitativ ridicate) nu pot asigura un nivel calitativ deosebit. Mecanizarea lucrărilor se efectuează cu tractorul încălecător şi sistema de maşini corespunzătoare.

Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenurile cu pantă moderată (sub 15%). Distanţele de plantare folosite sunt la 1,6-2,2 m între rânduri, revenind 3000-6000 viţe/ha. Astfel de plantaţii se realizează pe soluri cu fertilitate mijlocie, utilizând soiuri cu vigoare mare sau mijlocie (de masă sau vin) la care se alocă încărcături de muguri moderate. La executarea lucrărilor se foloseşte tractorul V-445. De la aceste tipuri de plantaţii, în funcţie de soi şi condiţiile ecologice de realizare a producţiei, se pot obţine vinuri de calitate şi struguri pentru consum în stare proaspătă.

Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distanţele recomandate la plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri, revenind 1500-3000

34

plante/ha). La înfiinţarea acestora se recomandă alegerea solurilor fertile, soiurilor viguroase şi a formelor de conducere înalte sau semiînalte. Mecanizarea lucrărilor se execută cu tractorul U-650 şi sistema de maşini corespunzătoare.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de starea de fertilitate a terenului în zonele fără alternativă de altă utilizare a terenului.

În funcţie de acest criteriu plantaţiile se pot grupa în plantaţii viticole pe terase, pe nisipuri şi pe terenuri decopertate.

Plantaţiile viticole pe terase. Amplasamentul viticol al acestora se localizează în arealele favorabile. Respectarea cerinţelor de favorabilitate au condus la existenţa viticulturii pe teritorii precis delimitate, pe terenuri cu fertilitate scăzută şi pantă mai mare de 12%. În aceste condiţii protecţia împotriva eroziunii impune o amenajare corespunzătoare a terenului prin terasare. Distanţele de plantare practicate sunt de 2,0-2,2 m între rânduri pentru a se asigura mecanizarea lucrărilor, şi de 1,0-1,2 m între viţe pe rând. Soiurile alese pentru plantare sunt cele care asigură obţinerea vinurilor de calitate (indiferent de vigoare). Formele de conducere folosite sunt cele joase sau cele semiînalte.

Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pentru a fixa şi a valorifica profitabil terenurile nisipoase. Pe nisipuri nu poate trăi filoxera (Phyloxera vastatrix). De aceea, nu este obligatorie folosirea la plantare a materialului săditor viticol altoit. Înfiinţarea şi exploatarea plantaţiilor viticole prezintă particularităţi determinate de caracteristicile nisipurilor. Distanţele de plantare între rânduri sunt mai mari (2,2-2,5 m) pentru a se folosi tractorul cu dublă tracţiune V-445 DT. La înfiinţarea plantaţiilor viticole se recoman-dă alegerea de soiuri cu vigoare mijlocie care îşi menţin aciditatea (pentru vinuri albe, roze şi roşii). Formele de conducere practicate sunt cele joase, semiînalte şi înalte, în funcţie de cerinţele modului de iernare.

Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere pentru extragerea la suprafaţă a cărbunelui, pe terenuri decopertate. Suprafeţele cele mai mari se întâlnesc în zona sucursalelor miniere din Oltenia. Terenurile se formează prin depunerea materialelor geologice în carierele de unde cărbunele a fost extras şi prezintă variaţii mari. Potenţialul productiv al acestor terenuri, lipsite de un sol adecvat, este redus şi foarte diferit, în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus.

Alte tipuri de terenuri degradate sunt cele ocupate cu halde de cenuşă rezultată de la termocentralele pe cărbune. Ele se pot cultiva cu viţă de vie ca variantă activă de protecţie a mediului.

În ambele cazuri este obligatorie îmbunătăţirea substratului de cultură prin utilizarea unor cantităţi ridicate de îngrăşăminte organice, prin folosirea îngrăşămintelor verzi şi a celor chimice. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m pe rând. Formele de conducere alese sunt determinate de modul de iernare al viţei de vie.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de volumul şi destinaţia producţiei rezultate Acestea se pot grupa în exploataţii comercial industriale, mixte, pentru nevoile

familiale, cu scop didactic.Exploataţiile viticole de tip comercial se înfiinţează în zonele viticole cu favorabilitate

ecologică, respectiv în arealele delimitate pentru cultivarea a viţei de vie. Ele au suprafeţe de mărimea unei ferme şi aparţin unui singur proprietar sau mai multor proprietari, prin asociere. În asemenea exploataţii se practică tehnologii moderne iar producţia se comercializează.

Exploataţiile viticole de tip mixt sunt destinate obţinerii de producţie marfă în principal şi, pentru satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Ele provin din reconstituirea dreptului de proprietate. Aceste tipuri de plantaţii sunt amplasate şi înfiinţate în areale delimitate, cu respectarea direcţiei de producţie şi a structurii sortimentelor de soiuri altoi, portaltoi, în sisteme de cultură moderne. La înfiinţarea unor asemenea plantaţii trebuie avut în vedere eventualele posibilităţi de asociere pentru executarea în comun a lucrărilor de organizare a

35

teritoriului, a celor de prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, a lucrărilor de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor vizând, în special, tratamentele fitosanitare, fertilizarea, lucrările solului şi, eventual, completarea deficitului de apă prin irigare, acolo unde se practică.

Exploataţiile viticole pentru consum familial sunt destinate obţinerii de producţii menite să satisfacă nevoile proprii. Ele se amplasează şi se înfiinţează în imediata apropiere a localităţilor şi în grădina de lângă casă. În asemenea plantaţii se folosesc: sortimentul recomandat şi sistemul de cultivare accesibil proprietarului.

Plantaţiile viticole pilot pentru scop experimental se realizează în societăţi care au ca obiectiv cercetarea ştiinţifică. Astfel de plantaţii se pot înfiinţa şi în unităţi de producţie viticole, acolo unde se urmăreşte promovarea în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice, în societăţile comerciale specializate (cum ar fi cele de la Vaslui, Jidvei, Panciu) .

Plantaţiile viticole pilot cu scop didactic se realizează în societăţi cu specific în formarea şi instruirea specialiştilor (şcoli profesionale, licee de specialitate, colegii şi universităţi de ştiinţe agricole).

Clasificarea exploataţiilor viticole după gradul de specializare şi modul în care se implică în valorificarea producţiei de struguriAcestea se pot grupa în: exploataţii specializate integrate, exploataţii specializate

neintegrate, exploataţii viticole mixte integrate sau neintegrate şi exploataţii viticole nespecializate.

Exploataţiile viticole specializate integrate au ca specific de activitate numai cultivarea viţei de vie, realizarea şi valorificarea integrală a producţiei de struguri (de exemplu societăţile comerciale Vie-Vin Murfatlar S.A., Rovil Valea Călugărească S.A. ş.a.).

Exploataţiile viticole specializate neintegrate au ca specific producţia viticolă, iar producţia este prelucrată în unităţi "service".

Exploataţiile viticole mixte integrate sunt acelea care în principal obţin producţia de struguri, o prelucrează şi valorifică integral (inclusiv îmbutelierea şI desfacerea vinului).

Exploataţiile viticole mixte neintegrate sunt acelea în care principala activitate o reprezintă obţinerea producţiei de struguri. Ele valorifică producţia de struguri în unităţile â "service" pentru producerea, îmbutelierea şi desfacerea vinului.

Exploataţiile viticole nespecializate sunt acelea în care activităţile viticole sunt complementare şi au pondere redusă în activitatea societăţii, cu sau fără implicare de "service" în prelucrarea strugurilor.

MODURI DE CULTIVARE A VIŢEI DE VIEReacţia organelor viţei de vie la temperaturile scăzute este diferită. Limitele de

rezistenţă biologică sunt -18 -22 0C pentru muguri, -24 -28 0C pentru coardele anuale şi -300C pentru lemnul multianual. În multe zone de cultură economică a viţei de vie din ţara noastră, temperaturile minime din timpul iernii coboară în anumiţi ani sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate. Asemenea situaţii survin însă la intervale diferite de timp. Ele provoacă afecţiuni ale organelor supraterane ale butucului cu implicaţii în diminuarea potenţialului productiv al plantaţiilor. Pierderile înregistrate sunt diferite în funcţie de nivelul temperaturilor, particularitatea de soi, sistemul de cultură, forma de conducere şi nivelul de pregătire a viţelor pentru iernare.

De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor de viţe roditoare, alături de alegerea amplasamentelor, a direcţiei de producţie şi a structurii sortimentului de soiuri altoi- portaltoi o atenţie deosebită trebuie acordată precizării modului de cultivare a viţei de vie şi a formei de conducere a butucilor. Forma de conducere se alege în funcţie de condiţiile naturale de mediu, însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi aspectele social-economice.

36

Cultura protejată . Se practică în zone unde temperatura minimă coboară frecvent în timpul iernii sub

limita de rezistenţă a soiurilor cultivate (-18 -200 C în cazul celor pentru struguri de masă şi de -22 -24 0C la soiurile pentru struguri de vin). Amplasamentele viticole cu acest mod de cultivare se găsesc în zonele unde frecvenţa temperaturilor scăzute este de 3 ani din 10. La cultura protejată se recomandă sistemul de conducere joasă şi dirijarea coardelor în evantai, iar ca mod de protejare îngropatul total sau numai parţial, prin muşuroire. Îngropatul total este recomandat în cazul soiurilor la care încărcătura de rod lăsată la tăierea în uscat se repartizează pe elemente de rod dimensionate la nivelul mijlociu şi lung, iar muşuroitul atunci când încărcătura de rod se repartizează pe elemente scurte, cepi de 2 - 3 ochi şi acolo unde zăpada este prezentă pe timpul iernii an de an.

Datorită volumului mare de muncă manuală cultura protejată se practică pe suprafeţe tot mai restrânse, acolo unde este impusă de satisfacerea unor cerinţe locale sau pentru cultura de amator în grădina de lângă casă.

Cultura semiprotejată Se practică în zone viticole unde temperatura minimă absolută coboară în timpul iernii

sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate, la intervale de timp mai mici şi cu frecvenţă relativ constantă. Pentru cultura semiprotejată se recomandă sistemul de cultură semiînaltă şi forma de conducere Guyot pe braţe cu înlocuire periodică .

Datorită volumului relativ mare de muncă manuală şi secvenţelor tehnologice mai complicate pentru realizarea şi menţinerea formei butucilor, cultura semiprotejată se practică pe suprafeţe relativ restrânse.

Cultura neprotejată Se foloseşte în arealele viticole unde temperatura minimă absolută coboară sub limita de

rezistenţă a soiurilor cultivate şi prezintă o frecvenţă de 1-2 ani din 10. În asemenea zone se recomandă promovarea sistemelor de cultură semiînaltă şi înaltă; conducerea înaltă se practică în arealele cu resurse termice îndestulătoare şi satisfăcătoare de apă, modurile de tăiere şi conducere recomandate fiind: cordonul unilateral şi bilateral pentru soiurile de vin, Guyot pe tulpină (cap înălţat) şi pergola raţională (totală) la soiurile de struguri pentru masă.

Siguranţa acestui mod de cultivare creşte prin: (1) amplasarea soiurilor rezistente în arealele cu vocaţie pentru cultura neprotejată, (2) sporirea rezistenţei la ger a viţelor ca efect al tehnologiilor practicate, (3) ameliorarea de genotipuri rezistente ş.a.

Delimitarea arealelor favorabile culturii neprotejate se realizează pe baza criteriilor ecoclimatice şi biologice.

Criteriile ecoclimatice pentru delimitarea acestor areale sunt:- nivelul temperaturii minime absolute înregistrate peste iarnă (izoterma de - 22 0C

este orientativă pentru cultura neprotejată);- frecvenţa, durata şi viteza de realizare a temperaturilor minime (de exemplu: procentul

anilor favorabili culturii neprotejate pentru podgoria Dealurile Craiovei este 72 % - tabelul 7.1.);- diferenţierea regimului termic în funcţie de topoclimat (pentru fiecare 100 m altitudine

relativă faţă de altitudinea de la piciorul pantei temperatura minimă absolută este mai ridicată cu 2,5 ± 0,5 0C);

- diferenţierea temperaturilor minime absolute la înălţimea de 1- 2 m faţă de nivelul solului.

Pentru cultura neprotejată au importanţă diferenţele între valorile gradienţilor termici verticali (nivelul solului şi înălţimea de plasare a coardelor).

Criteriile biologice pentru determinarea arealelor favorabile culturii neprotejate sunt:- rezistenţa diferită a soiurilor la temperaturile minime nocive (de exemplu: soiul

Cardinal rezistă la -16 0C, Afuz Ali la -180C, Merlot la -200C, Cabernet Sauvignon la -240C ;

37

- vigoarea soiurilor;- rezistenţa soiurilor la cancerul bacterian.Pentru soiurile de struguri de vin, cum ar fi Feteasca albă, la care diferenţierea are loc

pe treimea mijlocie a coardelor şi repartizarea încărcăturii de rod atribuită prin tăierea în uscat se face pe elemente de rod cu lungime medie; modurile de tăiere şi conducere recomandate sunt: Guyot pe tulpină şi Sylvoz. Ca o măsură de prevedere pentru refacerea butucilor în cazul afecţiunilor provocate de temperaturile scăzute din timpul iernii se lasă la baza butucului, în imediata apropiere a suprafeţei solului, un cep de siguranţă de 1-2 ochi. Pe cepul de siguranţă se formează anual 1-2 coarde, care se protejează pe timpul iernii prin muşuroire, cu ocazia arăturii adânci de toamnă sau se îngroapă total. Coardele de la cepul de siguranţă pot fi folosite pentru refacerea butucilor, atunci când aceştia au fost afectaţi de îngheţ; în caz contrar, ele se scurtează din nou la 1-2 ochi în vederea menţinerii obiectivului urmărit iniţial.

În concluzie, la alegerea arealelor de cultură (protejate, semiprotejate şi neprotejate) se va ţine seama de restricţiile impuse de tipurile de plantaţii, caracteristicile agrobiologice ale soiurilor, oferta ecologică, tehnologică ş.a.

ALEGEREA AMPLASAMENTELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Plantaţiile noi de viţă de vie roditoare se amplasează în arealele de cultură cu favorabilitate ecologică. Sunt preferate terenurile care nu solicită soluţii costisitoare pentru organizarea interioară şi amenajările antierozionale, cu posibilităţi largi de mecanizare şi de ridicare continuă a indicilor de economicitate. Pentru alegerea amplasamentelor se au în vedere factorii de biotop.

CONDIŢIILE CLIMATICECondiţiile climatice se examinează după datele meteorologice furnizate de staţia cea

mai apropiată din zonă. Cu toate acestea datele nu oferă adevăratele posibilităţi ale terenului. De aceea se ţine seama de factorii modificatori de climat (altitudine, adăpostire, expoziţie, păduri şi ape mari, culoarea solului etc.) şi de sensul în care ei acţionează pe terenul ales şi factorii indicatori constituiţi din flora cultivată şi spontană şi fauna naturală

Accidentele meteorologice sub formă de brume târzii de primăvară, brume timpurii de toamnă, grindină, limitează extinderea viticulturii acolo unde frecvenţa acestora este ridicată. Posibilitatea de a lupta împotriva lor nu infirmă această limitare deoarece posibilităţile de contracarare nu sunt întotdeauna sigure şi ridică costurile de producţie

Factorii climatici impun restricţii de ordin calitativ. La evaluarea resurselor ecoclimatice se ţine seama de valorile factorilor limitativi .

Cultura economic-profitabilă se realizează în arealele unde durata minimă a perioadei de vegetaţie este de 170 zile (în anii puţin favorabili). În funcţie de această ofertă se alege sortimentul viticol (soiuri cu maturare eşalonată).

CONDIŢIILE OROGRAFICE ŞI PEDOLOGICE Alegerea terenului în funcţie de pantă. Nu pot fi afectate viticulturii terenuri cu pante

mai mari de 10-15% decât în incinta podgoriilor; vor fi excluse terenurile cu pante mai mari de 25-30%.

Stabilitatea terenului. Terenurile predispuse la alunecare vor fi evitate. Prin lucrările de terasare, indispensabile pentru combaterea eroziunii, instabilitatea potenţială devine actuală, ca urmare a întreruperii continuităţii straturilor de deasupra celui impermeabil.

Adâncimea pânzei de apă freatică. În cazul în care pânza de apă freatică este aproape de suprafaţă, la mai puţin de 1 m, precipitaţiile în exces nu se pot infiltra şi apa stagnează în

38

zona de răspândire a rădăcinilor, provocând cloroza viţelor; de aceea aceste terenuri se evită de la plantare.

Expoziţia terenului. În expoziţiile nordică, nord-estică şi nord-vestică nu se vor înfiinţa plantaţii viticole decât în zonele sudice ale ţării, la altitudini mici şi dacă trebuie întregit masivul.

Salinitatea solului. Viţele nu cresc şi nu rodesc normal în soluri cu mai mult de 59 mg ioni de clor şi natriu la 100 g sol.

Particularităţile fizico-chimice ale solului. Sunt de preferat solurile la care: densitatea aparentă nu depăşeşte 1,6 g /cm3 ; volum edafic util mai mare de 72%; grosimea stratului de sol explorat de rădăcini să fie mai mare de 100 cm.

Compoziţia chimică. La alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie roditoare se are în vedere compoziţia organică şi minerală a solului. Starea de aprovizionare are importanţă în alegerea sortimentului de soiuri şi a măsurilor ameliorative necesare.

Conţinutul mai ridicat în humus (> 3%) poate fi valorificat corespunzător prin cultivarea soiurilor de struguri pentru masă şi de cele pentru vinuri de consum curent, iar deficitul (< 1%) se completează prin fertilizare.

Conţinutul de calcar în sol constituie criteriul de bază în alegerea şi amplasarea corectă pe teren a soiurilor de portaltoi. Pe solurile cu un conţinut redus în calcar activ (< 6%) se recomandă portaltoii Riparia gloire şi Solonis x Riparia 1616C. Pe solurile cu un conţinut mediu de până la 25% se vor utiliza hibrizii Berlandieri x Riparia şi Berlandieri x Rupestris, iar pe cele cu un conţinut de până la 40%, se recomandă a se folosi portaltoii Chasselas x Berlandieri 41B şi Fercal.

CONDIŢIILE TEHNICO-ECONOMICE ŞI ORGANIZATORICE Criteriile tehnice sunt determinate de: amenajarea antierozională, construirea reţelei de

drumuri şi de evacuare a apei ş.a. Dacă panta terenului este uniformă şi eroziunea de adâncime nu s-a produs, amenajarea antierozională se poate executa cu mijloacele mecanice obişnuite, drumurile se trasează şi se construiesc uşor. În cazul terenurilor cu pantă neuniformă, cu schimbări dese de expoziţie şi frecvente locuri cu pronunţată eroziune de adâncime, se va apela la soluţii variate şi intervenţii specifice. Aprovizionarea cu apă, în anumite areale, este indispensabilă. De aceea, se va ţine seama de posibilităţile tehnice pentru adoptarea celor mai bune soluţii.

Condiţiile economice se referă la oferta economică, pentru a înfiinţa plantaţia viticolă, care asigură volumul investiţiilor. Astfel, dacă locul este plasat la o mică distanţă de un bun service pentru realizarea produselor viti-vinicole şi aproape de o bună şi ieftină cale de comunicaţie, preţul la vânzător ca şi procentul de pierderi sau de reducere a calităţii sunt mai reduse. Efortul financiar creşte dacă amenajarea antierozională, a reţelei de drumuri, determină o corespunzătoare creştere a producţiei.

Un important factor economic îl reprezintă organizarea terenului, forma şi mărimea parcelelor determinând profitul economic. Folosirea neeconomică a bazei energetice ridică costurile, de aceea exploataţiile viticole mici se circumscriu în areale conceptual organizate, care stau la baza stabilirii folosinţelor în perimetrul agricol. În funcţie de panta terenului se aleg soluţiile de combatere a eroziunii (agrotehnice şi hidrotehnice) pentru siguranţa obţinerii de profit.

Condiţiile organizatorice determină alegerea amplasamentelor viticole în funcţie de tipul de plantaţie şi exploataţie viticolă. De la podgoriile "conglomerat" este necesar să se înfiinţeze exploataţii viticole care se pot completa şi condiţiona reciproc în realizarea unui scop profitabil. Acest criteriu nu a fost bine înţeles, de aceea, la înfiinţarea plantaţiilor s-au ales soluţii diferite de combatere a eroziunii, amplasare neraţională a soiurilor (fără a se valorifica resursele ecologice) ş.a.

PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE

39

RODITOARE Lucrările de organizare a terenului încep cu delimitarea locului ales şi se continuă cu

proiectarea tehnologică şi transpunerea proiectului în teren.Proiectul de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare se întocmeşte pe baza unei

documentaţii speciale. Aceasta însumează soluţii tehnologice care urmează a fi utilizate în organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor noi până la intrarea pe rod. Documentaţia se sprijină pe informaţia ştiinţifică şi constă în adoptarea de soluţii diferenţiate în funcţie de tipul de plantaţie, direcţia de producţie, sistemul de cultură preconizat ş.a.

Prin organizarea terenului, se aleg soluţiile tehnico-organizatorice în vederea parcelării terenului unităţi de exploatare, care asigură realizarea unor plantaţii viticole rentabile (chiar dacă nu se înfiinţează plantaţii pe întreaga suprafaţă).

Unităţile de exploatare a plantaţiilor de viţă de vie sunt: trupul, tarlaua şi parcela. Stabilirea şi amplasarea perdelelor de protecţie. Perdelele de protecţie diminuează

influenţele negative ale unor factori de mediu în exces (vânturi, apa din amonte ş.a.), determină stăvilirea pierderilor de sol şi ajută la fixarea ravenelor.

Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere se realizează în concordanţă cu lucrările de amenajări antierozio-nale şi cele de evacuare a surplusului de apă. Reţeaua de drumuri asigură condiţiile pentru transportul materialelor necesare producţiei şi a recoltei obţinute şi asigură circulaţia tractoarelor maşinilor şi oamenilor. La amenajarea lor se urmăreşte ca să fie bine construite şi racordate la drumurile existente în zonă. Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 2,5-3,5 % din suprafaţa terenului alocat pentru viticultură.

Reţeaua de drumuri este necesar să fie corelată cu lucrările de amenajări antierozionale şi reţeaua de evacuare a apelor. Ea nu poate fi stabilită independent de amplasarea perdelelor de protecţie şi de componentele sistemului de irigare, atunci când măsura devine necesară. Pentru realizarea obiectivelor urmărite drumurile se vor amenaja corespunzător (panta de înclinare a acestora nu trebuie să depăşească 8 %) şi vor fi racordate la reţeaua de circulaţie din zonă.

Reţeaua de drumuri are în componenţă drumuri magistrale, principale, secundare, alei şi poteci.

Stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor. Apa provenită din precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol. Apa neinfiltrată formează torenţi şi determină grave eroziuni de adâncime. De aceea, se impune evacuarea dirijată a surplusului de apă.

Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Pentru dimensionarea şi amplasarea construcţiilor se are în vedere mărimea exploataţiei viticole. Acestea se grupează în:

-construcţii tehnologice (crama, pivniţa, respectiv combinatul de vinificare, platforma tehnologică, hale de sortare şi depozitare temporară a strugurilor de masă atunci când acţiunea se desfăşoară centralizat, depozite de materiale, ateliere de reparaţii ş.a.)

- construcţii social-economice ( sediul central al exploataţiei, cantină, dormitoare, depozite ş.a.). Ele se amplasează în centrul exploataţiei, pe terenuri ferite de alunecări, inundaţii sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de circulaţie.

Stabilirea şi amplasarea lucrărilor de amenajare antierozională. În ţara noastră condiţii favorabile dezvoltării viticulturii se întâlnesc în zona colinară, pe terenuri mai puţin favorabile pentru cultura plantelor de câmp, unde se impun o serie de măsuri ameliorative menite să prevină şi să oprească procesele de eroziune, să permită ridicarea stării de fertilitate a solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Rezultatele cercetărilor de până în prezent şi experienţa practică acumulată au permis elaborarea unor sisteme diferite de amenajări a terenului impuse de configuraţia şi panta acestuia, particularităţile ecoclimatice şi ecopedologice ale zonei.

Pentru oprirea sau reducerea pierderilor de apă şi sol prin scurgerea pe versanţi, se pot întrebuinţa: perdele antierozionale, culisele de arbuşti, benzile înierbate, canalele de coastă şi terasele.

Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu sunt necesare lucrări deosebite de amenajare deoarece procesul de eroziune este foarte redus. În cazul terenurilor cu pantă de 6-12% se

40

folosesc ca lucrări: orientarea rândurilor paralel cu direcţia curbelor de nivel, măsuri curente de agrotehnică antierozională (lucrări adânci ale solului, subsolaj, administrarea îngrăşămintelor chimice sau verzi), biloane, benzi înierbate, canale de evacuare a apelor ş.a.

Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoaseGeneralităţi. Suprafaţa ocupată cu nisipuri în România este de circa 400 mii ha, din care

peste 20 mii ha cultivate cu viţă de vie.Înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri prezintă unele particularităţi determinate de

condiţiile ecologice oferite de arealele respective. Aceste terenuri nu oferă condiţii pentru înmulţirea filoxerei (Phyloxera vastatrix). De aceea, la plantare nu este obligatorie folosirea materialului săditor altoit. Nisipurile din ţara noastră prezintă unele însuşiri negative: rezistenţa redusă la spulberare, conţinut scăzut în materie organică şi substanţe minerale, ofertă hidrică şi termică suboptimală. Acestea determină alegerea unor soluţii tehnice deosebite faţă de terenurile solificate (plantare adâncă, corectarea factorilor suboptimali ş.a.). Ele se caracterizează printr-o mare variabilitate care obligă la folosirea unor tehnologii speciale.

Criteriile de alegere a amplasamentelor sunt asemănătoare cu cele utilizate pentru terenurile solificate. La acestea se adaugă câteva aspecte specifice: oferta pedologică, climatică şi orografia terenului.

Pentru plantare se vor alege, în funcţie de oferta pedologică, nisipurile care au până la 0,7 % humus, sub 50 % mg la 100 g sol ioni de Cl + Na şi nivelul apei freatice la peste 1,5 -2 m.

Oferta climatică se evaluează prin studii adecvate în vederea validării amplasamentelor, care se stabilesc pentru areale mai întinse, chiar dacă exploataţiile viticole vor ocupa insular terenurile alese.

Orografia nisipurilor în stare naturală se caracterizează prin prezenţa dunelor şi interdunelor. Acolo unde diferenţa de înălţime a dunelor faţă de interdune este mare, cultivarea viţei de vie este dificilă şi impune nivelarea. Aceste implicaţii se accentuează pe nisipurile umede, unde pe interdune este prezentă (permanent sau temporar) apa. De aceea, în condiţiile în care nu există posibilităţi de a diminua diferenţa dintre dune şi interdune se vor evita de la plantare aceste terenuri.

Organizarea terenului nisipos. Alegerea soluţiilor tehnice pentru realizarea scopului prezintă importanţă asemănătoare cu cea de la terenurile solificate. Ameliorarea însuşirilor negative ale nisipurilor, pentru a se determina o concordanţă între cerinţele de creştere şi rodire ale viţei de vie şi mediu, se obţine prin acţiuni tehnologice diferenţiate.

Reducerea pantei dunelor se realizează prin deplasarea nisipului de pe dune pe interdune. Ea se execută astfel încât pe întreaga lăţime a viitoarei parcele, panta să fie înclinată într-un singur sens.

Momentul de execuţie corespunde calendaristic cu sfârşitul lunii august, când vânturile au intensitate scăzută şi posibilitatea de spulberare a nisipurilor este redusă.

Pentru asigurarea condiţiilor de mecanizare şi irigare, reducerea pantei se execută prin modelarea şi nivelarea nisipurilor. Prin aceste lucrări se realizează umplerea interdunelor cu nisip din dune, obţinându-se o pantă continuă de 2 - 3 %. Modelarea determină o evoluţie convenientă solificării prin atenuarea diferenţelor fizico-chimice ale nisipurilor dintre dune şi interdune, şi asigură condiţii de uniformizare a udării şi fertilizării. Prin nivelare se deplasează mase mari de nisipuri aducându-se la suprafaţă nisipul steril. De aceea, plantarea se va face după o perioadă de 1-2 ani timp în care nisipurile vor fi cultivate cu plante agricole sau plante folosite ca îngrăşământ verde.

Evacuarea apelor de suprafaţă se impune a se realiza îndeosebi pe interdună, unde, datorită acumulării de argilă în timp, se formează la mică adâncime straturi greu penetrabile de 10 - 50 cm grosime. Asemenea straturi împiedică infiltrarea în profunzime a apei din precipitaţii, care rămâne la suprafaţă.

41

Apa de suprafaţă îngreunează mecanizarea lucrărilor şi întreţine o stare de umiditate favorabilă infecţiilor de mană. Din această cauză rădăcinile viţelor nu pătrund în adâncime şi datorită asfixierii sistemului radicular butucii de viţă de vie se vor usca. Prevenirea stagnării apelor la suprafaţă şi coborârea lor la adâncimea de cel puţin 1,5 - 2,0 m se realizează, înainte de amenajare, prin drenuri verticale. În cazul în care stratul impermeabil este mai gros şi acoperă suprafeţe mari, coborârea în profunzime a apelor se poate realiza şi prin săparea în zona respectivă de şanţuri adânci de 1,0-1,5 m. Drenurile verticale se sapă cu ajutorul unor burghie mecanice şi umplerea lor se face cu nisip grosier sau pietriş; şanţurile se execută cu utilaje adecvate iar umplerea lor se face cu nisip grosier. Sfărâmarea straturilor de nisip cimentat existent în apropierea suprafeţei solului şi eventual refacerea stării de afânare după tasarea provocată de utilajele folosite la nivelare se poate realiza printr-o lucrare de scarificare la 40 - 50 cm.

Diminuarea deflaţiei eoliene este necesară pe nisipurile uscate la suprafaţă, afânate şi neacoperite cu vegetaţie, acolo unde masele de aer în mişcare (vânturile) nu întâmpină obstacole. Operaţiunea se realizează printr-un complex de măsuri tehnice cum sunt: înfiinţarea perdelelor de protecţie, introducerea de paie în nisip, mulcire, executarea de arături negrăpate, praşile cu denivelări în lungul rândului şi folosirea de parazăpezi. La acestea se adaugă, în funcţie de direcţia, frecvenţa, viteza vântului dominant şi alegerea unor distanţe de plantare mai reduse între plante pe rând.

Amplasarea perdelelor de protecţie. Pentru combaterea eroziunii eoliene acestea se amplasează perpendicular pe direcţia vântului formator de dune. În Oltenia, orientarea perdelelor se face de la nord la sud iar în celelalte zone nisipoase de la est la vest. Perdelele forestiere antierozionale au o lăţime de 8 - 10 m şi se amplasează la 173 m pe nisipurile mobile şi la 285 - 580 m pe cele cu procesul de solificare mai avansat.

Pentru înfiinţarea perdelelor forestiere antierozionale cea mai indicată specie este salcâmul, care este adaptat la condiţiile din zonele nisipoase, înrădăcinează adânc, are creşteri vegetative şi regenerează uşor. Prezintă însă dezavantajul extinderii sistemului radicular în afara perdelelor şi formarea de drajoni care intră în concurenţă cu viţa de vie. Pentru aceea, se recomandă ca rândurile marginale, câte două pe fiecare parte a perdelei, să fie plantate cu dud, cultivat sub formă de arbust. În perioada de înfiinţare a perdelelor combaterea deflaţiei se realizează şi prin folosirea culturii de secară în benzi, secară care se încorporează în faza de înspicare în nisip, asigurându-se un aport important de substanţă organică în sol.

Reţeaua de drumuri. Pe terenurile nisipoase se proiectează aleile, cu lăţime de 3,6 - 4 m, care asigură condiţii de circulaţie a vehiculelor. Ele se amplasează la 100 ± 20 m una de alta, şi fac legătura cu drumurile principale (carosabile). Acestea sunt orientate paralel cu perdelele de protecţie şi au o lăţime de 6 - 8 m, egală cu spaţiul de umbrire al perdelelor. Pe linia hidranţilor se lasă un drum de 4 -5 m lăţime.

Reţeaua de aprovizionare cu apă asigură necesarul hidric pentru irigare şi prepararea soluţiilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor . Metodele de irigare folosite sunt: prin aspersiune, prin picurare, cu rampe perforate, pe brazde (pe nisipurile cu peste 9 % argilă). Sistemul de irigaţie Sadova-Corabia are în componenţă canale de aducţiune, staţii de pompare, staţii de punere sub presiune . Apa în cazul irigării prin aspersiune este adusă la plantă prin echipamente mobile - aripile de udare. O aripă are 16 cuplaje rapide la aspersor în care se montează altern 8 aspersoare.

În concluzie pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenuri nisipoase organizarea terenului presupune: defrişarea resturilor vegetale, modelarea - nivelarea, lucrări de drenaj şi înfiinţarea perdelelor de protecţie.

ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR

42

ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR RODITOARE PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE TERENURI SOLIFICATE. Pentru alegerea soiurilor se va ţine seama de recomandările lucrării de zonare pentru

fiecare podgorie şi centru viticol dar şi de unele aspecte particulare impuse de: variaţia condiţiilor de microclimat, elemente orografice, direcţia de producţie preconizată, particularităţi agrobiologice ale soiurilor recomandate a se cultiva, sisteme de cultură şi forme de conducere ale viţei de vie, eventuale orientări şi posibilităţi noi în perspectivă.

Structura sortimentelor de struguri pentru masă se va face prin alegerea de soiuri cu epoci diferite de maturare, în scopul realizării unui conveier varietal mai larg, chiar prin recoltare direct din vie.

La soiurile de vin se vor stabili sortimente mai restrânse pentru a se asigura producţii uniforme şi în partizi mari .

În amplasamentele situate pe terenuri în pantă, atunci când se aleg două direcţii de producţie, struguri de masă şi de vin, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o stare de fertilitate naturală mai bună, se vor planta soiurile de masă care au un potenţial sporit de producţie. Soiurile de vin se vor amplasa pe treimea mijlocie şi superioară a pantei. În cazul când se plantează numai soiuri de vin, la baza pantei se vor amplasa soiurile de mare producţie, pentru vinuri de consum curent, iar cele pentru vinuri de calitate superioară pe treimea mijlocie şi pe ultima treime a pantei.

Soiurile pentru distilate sau pentru sucuri şi cele pentru struguri de masă destinaţi păstrării, vor fi plantate cu precădere tot pe treimea superioară a pantei.

Soiurile care intră mai târziu în vegetaţie, se vor planta la baza versanţilor, diminuîndu-se în felul acesta efectul nefavorabil provocat de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De asemenea, se va urmări ca soiurile mai sensibile la secetă să fie amplasate la baza pantei, iar cele mai rezistente pe treimea mijlocie şi superioară, acolo unde lipsa de apă se resimte mai mult. Soiurile sensibile la bolile criptogamice (mană, putregai cenuşiu) nu se vor planta la baza pantei unde condiţiile de infecţie sunt mai favorabile. Pentru sistemul de cultură înalt se vor stabili soiurile care au creşteri viguroase şi o bună rezistenţă la iernare. Acolo unde condiţiile ecopedologice sunt favorabile şi se preconizează folosirea unui sistem agrofitotehnic superior (irigare, fertilizare), sunt de preferat soiurile cu potenţial productiv şi de calitate superior.În concluzie, soiurile alese pentru plantare vor fi din cele recomandate sau autorizate a fi plantate, conform "Listei oficiale a soiurilor avizate la plantare în România" .

Criteriile folosite la alegerea şi amplasarea soiurilor pe terenurile nisipoase sunt asemănătoare celor de pe terenurile solificate (filoxerate), cu unele particularităţi.

Condiţiile pedoclimatice ale nisipurilor din Oltenia (temperatura ridicată, umiditatea relativă redusă) determină o accentuată scădere a acidităţii şi chiar un consum de glucide din boabele de struguri; de aceea, vinurile obţinute pot fi plate şi cu grad alcoolic redus. Din aceste cauze se recomandă cultivarea soiurilor care au un catabolism redus, cum sunt soiurile pentru vinuri roşii. Soiurile pentru vinuri roze şi roşii de consum curent (Roşioară, Băbească neagră ş.a.) pot ocupa 40 - 45 % din suprafaţă, cele pentru vinuri roşii de calitate superioară (Merlot, Cabernet Sauvignon) se pot extinde pe 10 %, cele pentru vinuri albe de consum curent (Saint Emilion ş.a.) pe 10 % şi cele pentru vinuri albe de calitate superioară pot ocupa 10 %.

Pe nisipurile din NV Transilvaniei se recomandă folosirea soiurilor cu perioadă scurtă de vegetaţie şi maturare timpurie pentru vinuri albe, distilate, sucuri, must concentrat şi chiar vin spumos.

ALEGEREA PORTALTOILORÎn cazul unor raporturi de convieţuire favorabile cu soiurile altoi şi o capacitate bună de

adaptare la condiţiile ecopedologice date, portaltoiul contribuie la realizarea unui potenţial de producţie cantitativ şi calitativ ridicat, şi la o longevitate mare în producţie a plantaţiilor. De

43

aceea, este necesară alegerea judicioasă şi amplasarea corespunzătoare pe teren a soiurilor portaltoi în funcţie de condiţiile ecoclimatice, ecopedologice şi de sortimentul de soiuri vinifera.

Oferta hidrică suboptimală a terenurilor folosite pentru viticultură impune ca la alegerea portaltoilor să se ţină seama de rezistenţa lor la secetă.

Portaltoii au rezistenţă diferită: mică (Riparia gloire, Solonis x Riparia 1616 C Berlandieri x Rupestris 140 Ru 59VI, Rupestris du Lot), mijlocie (Kober 5 BB, Teleki 8B, Crăciunel 2, Crăciunel 25, Crăciunel 26, SO4, Fercal,) şi mare (Berlandieri x Riparia Cr71, Drăgăşani 57, Chasselas x Berlandieri 41 B, Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri, Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen).

Conţinutul ridicat în săruri afectează portaltoii, aceştia având rezistenţă diferită. De exemplu: Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen rezistă până la 1‰ , Solonis x Riparia 1616 C până la 0,8-1‰ , Rupestris du Lot până la 0,5 ‰ şi SO4 până la 0,4‰.

Aciditatea ridicată a solurilor are efecte negative asupra viţei de vie. De aceea, se recomandă alegerea de portaltoi rezistenţi, cum este portaltoiul Giravesac ă(161-49 C (Riparia x Berlandieri) x 3309 (Riparia x Rupestis)ş, adaptat solurilor acide (R. Pouget, M. Ottenwaeller 1983; 1986).

Aceste câteva informaţii asigură alegerea şi amplasarea corespunzătoare pe teren a portaltoilor în funcţie de condiţiile ecoclimatice, ecopedologice şi sortimentul de soiuri vinifera, respectându-se relaţia afinitate - vigoare - calitate.

TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Reuşita înfiinţării unei plantaţii viticole roditoare se apreciază după prinderea la plantare, vigoarea de creştere a viţelor în primii ani, durata perioadei de tinereţe, potenţialul productiv şi de calitate realizat încă de la intrarea pe rod. Aceste trăsături depind în mare măsură de pregătirea terenului în vederea plantării, calitatea materialului săditor folosit la plantare, nivelul agrotehnic practicat la înfiinţarea plantaţiilor şi la întreţinerea acestora până la intrarea pe rod.

PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRIIPregătirea terenului cuprinde următoarele verigi tehnologice: defrişarea resturilor

vegetale, nivelări şi modelări, odihna biologică (repauzarea), refacerea stării de fertilitate a solului, desfundarea terenului şi nivelarea acestuia înainte de pichetare.

Plantarea viţei de vie presupune posesia dreptului de a planta şi de a alege soiurile de viţă de vie recomandate. Ea cuprinde lucrările de pregătire a plantării în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de creştere şi rodire a viţelor şi lucrări de plantare. Reuşita obţinerii de plantaţii încheiate, longevive şi cu viţe viguroase depinde de: perioada plantării, pregătirea materialului săditor, metoda de plantare şi corectitudinea în executarea lucrărilor. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara sau, în cazuri speciale, vara.

Alegerea şi pregătirea viţelor pentru plantare. La înfiinţarea plantaţiilor noi de viţă de vie roditoare se folosesc viţe altoite şi nealtoite de unu şi doi ani. Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate şi a stării fiziologice după păstrare sau transport, refacerea stării de umiditate dacă este necesară, fasonarea, parafinarea şi mocirlitul.

Controlul de calitate constă în reverificarea condiţiilor tehnice de calitate prevăzute de STAS-urile în vigoare.

Refacerea stării de umiditate fiziologică se execută atunci când există stări de deshidratare a rădăcinilor. Lucrarea se execută înainte sau după fasonare şi constă în introducerea viţelor, altoite sau nealtoite, cu rădăcinile în apă până la jumătatea portaltoiului sau al butaşului folosit iniţial la înrădăcinare, în cazul viţelor pe rădăcini proprii, timp de 1-2 zile, uneori mai mult.

44

Fasonarea viţelor altoite sau nealtoite constă în alegerea uneia sau a două cordiţe pornite din altoi sau de la vârful butaşului, în cazul viţelor pe rădăcini proprii.

Pentru aceasta se lasă cordiţa cu inserţie corespunzătoare şi direcţie de creştere aproape de verticală, dimensionându-se la diferite lungimi; se înlătură în totalitate rădăcinile inserate la nodurile mijlocii şi superioare, în afara celor de la bază; se suprimă ciotul altoiului de deasupra punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea acesteia din urmă şi reducerea lungimii rădăcinilor bazale.

Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a unei porţiuni începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire până la vârful cordiţei, iar la viţele nealtoite de la 10-15 cm sub punctul de inserţie al cordiţei până la vârful acesteia. Prin izolarea porţiunii parafinate de mediul înconjurător se previne deshidratarea ţesuturilor, asigurând în felul acesta posibilitatea de substituire a muşuroiului după plantare menit să realizeze un efect asemănător. Sub aspect tehnic operaţia constă în introducerea viţelor după fasonare cu porţiunea ce urmează a fi izolată într-un mastic pregătit într-un mod asemănător ca şi la parafinarea viţelor altoite înainte sau după forţarea prezentată în capitolul - Producerea materialului săditor viticol.

Mocirlitul constă în introducerea rădăcinilor cu treimea inferioară a portaltoiului, în cazul viţelor altoite, sau a butaşului folosit iniţial la înrădăcinare, în cazul viţelor pe rădăcini proprii, într-un amestec denumit mocirlă. Acesta se pregăteşte din dejecţii proaspete de bovine, pământ mărunţit de la locul de plantare, în proporţii relativ egale, şi apă.

Prin mocirlire se asigură un contact mai intim după plantare a rădăcinilor cu pământul, realizându-se o grăbire a începutului de cicatrizare a rănilor şi formarea de rădăcini noi sub influenţa hormonilor proveniţi din dejecţiile de bovine, folosite la prepararea mocirlei.

Pregătirea viţelor se efectuează concomitent cu plantarea. Eventual, controlul tehnic de calitate, fasonarea şi parafinarea se pot executa cu o zi mai devreme, avându-se grijă ca până la mocirlire şi plantare să se prevină deshidratarea rădăcinilor, prin stratificare provizorie sau acoperire cu prelate umede.

Metode de plantare a viţei de vie. În practica viticolă de până acum s-au folosit şi se folosesc metode diferite de plantare dintre care unele sunt specifice pentru terenurile solificate, altele pentru nisipuri, iar unele în ambele situaţii. După aria şi frecvenţa de generalizare, metodele de plantare a viţei de vie pe terenurile solificate sau pe nisipuri se împart în două grupe, şi anume: metode obişnuite (uzuale) şi metode speciale. Dintre metodele obişnuite de plantare amintim: plantarea în gropi de dimensiuni diferite, cu sau fără muşuroi, iar ca metode speciale, impuse de condiţiile de biotop, particularităţi ale materialului săditor şi aspecte social-economice se pot aminti: plantarea în gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată şi plantarea mecanizată.

Plantarea viţelor pe nisipuri. Nisipurile din stânga Jiului au însuşiri agro-productive scăzute, apa freatică şi grosimea stratului de nisip cuprinse între 0,3-10 m. Valorificarea acestora este posibilă prin cultivarea viţei de vie. Plantarea viţelor pe nisipuri cuprinde lucrările de pregătire a plantării (defrişare, nivelare sau modelare, desfundare, fertilizare şi pichetaj) şi lucrări de plantare (executarea gropilor, alegerea şi pregătirea materialului săditor viticol şi plantarea propriu-zisă).

La înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare pe nisipuri, unde filoxera nu trăieşte, pentru plantare se folosesc viţe nealtoite, pe rădăcini proprii, cu vârstă de unu şi doi ani.

Literatura de specialitate evidenţiază existenţa unor metode diferite de plantare în funcţie de grosimea stratului de nisip, particularităţile lui fizice, starea de aprovizionare cu apă şi elemente nutritive şi modul de pregătire a terenului. Cu frecvenţă mai mare s-au folosit metode de plantare în gropi individuale adânci, în cuiburi şi în şanţuri.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

45

1. Care sunt criteriile de clasificare a plantaţiilor viticole ?2 Care sunt modurile de cultivare a viţei de vie ?3. Care sunt criteriile de alegere a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole ?4. Care sunt criteriile folosite la alegerea şi amplasarea soiurilor de viţă de vie ?5. Plantarea viţelor pe teren solificat.

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE AMPLASATE PE TERENURI SOLIFICATE

Lucrările agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole tinere în anul plantării au ca scop realizarea unei prinderi bune după plantare, imprimarea unei vigori de creştere adecvate a lăstarilor şi realizarea unei pregătiri bune pentru iernare a plantelor. Alături de acestea se adaugă consolidarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi, în final, realizarea de plantaţii încheiate, cu potenţial vegetativ favorabil pentru anii următori.

Lucrările aplicate asupra solului în plantaţiile viticole tinere, amplasate pe terenuri solificate, urmăresc să asigure menţinerea acestuia afânat şi curat de buruieni. În condiţii de mediu cu regim de umiditate satisfăcător în plantaţiile viticole tinere solul poate fi cultivat cu plante utilizate ca îngrăşăminte verzi.

Lucrările de îngrijire care se aplică plantaţiilor viticole tinere în anul II de la plantare urmăresc să realizeze obiectivele proiectate în faza iniţială de înfiinţare a plantaţiilor şi de consolidare a efectelor obţinute prin lucrările de întreţinere aplicate în primul an. Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul al doilea sunt relativ asemănătoare cu cele din anul I. La acestea se adaugă lucrări cum ar fi: dezmuşuroitul, tăierea în uscat, unele lucrări în verde şi instalarea mijloacelor de susţinere.

Având în vedere că anul III de la plantare reprezintă trecerea de la perioada de tinereţe la început de rodire, lucrările de îngrijire aplicate se aseamănă în general cu cele aplicate viilor pe rod. Fac excepţie lucrările de tăiere în uscat şi operaţiunile în verde cu modificări de volum menite să continue formarea butucilor şi începutul trecerii lor pe rod.

INSTALAREA MIJLOACELOR DE SUSŢINERE A VIŢEI DE VIE RODITOARE

După condiţiile naturale de mediu variabile pe zone de cultură economică şi etape conjuncturale, metodele şi mijloacele de susţinere la viţa de vie au cunoscut în decursul timpului o mare diversitate, de la cultura târâtoare, la autosusţinere, apoi la cultura cu susţinere pe suporţi naturali sau artificiali, creaţi de om.

Cultura pe tulpini proprii se practică în unele ţări mediteraneene, respectiv în zona de sud a Franţei, în sudul Italiei, în Maroc, în partea de mijloc a Spaniei (Manzanares Valdepenas) precum şi în alte zone.

În zonele unde se practică sistemul respectiv frecvenţa ploilor în lunile de vară (iulie, august) este mai redusă, astfel că apariţia bolilor criptogamice nu reprezintă un pericol real, iar solul se lucrează până când lăstarii aplecaţi permit intrarea sistemei de maşini. Un asemenea sistem de susţinere este favorizat de existenţa unei tulpini înălţate la 50-60 cm de la suprafaţa solului şi de tăierile scurte, repetate. Lăstarii crescuţi pe elementele de rod scurte lăsate la înălţimea de 50-60 cm îşi menţin la început o poziţie ridicată după care se apleacă. În cea de-a doua etapă ritmul de creştere a lăstarilor scade şi lungimea acestuia rămâne mai mică.

Susţinerea lăstarilor prin înmănunchiere se practica până nu demult şi în ţara noastră mai ales în plantaţiile de hibrizi producători direcţi. Metoda în sine constă în legarea repetată a lăstarilor în 2-3 locuri sub formă de buchete folosind ca material de legat liberul de tei, rafie, fire

46

de material plastic sau deşeuri de la industria textilă. Buchetul de lăstari se menţine la început în poziţie aproape de verticală sau oblică iar pe măsura unor creşteri noi aceştia se apleacă pe sol, motiv pentru care şi cârnitul se execută mai de timpuriu (Oprean, M., 1967).

Metoda de susţinere a lăstarilor prin înmănunchiere defavorizează folosirea luminii, favorizează atacul de boli şi dăunători, diminuează efectul tratamentelor fitosanitare datorită acoperirii reciproce a lăstarilor legaţi în buchet, întârzie maturarea lemnului şi a strugurilor. Aceste dezavantaje au condus la folosirea redusă a metodei respective în practica viticolă.

Susţinerea lăstarilor sub formă de ghirlandă constă în înmănunchierea mai întâi a lăstarilor de pe fiecare butuc, apoi legaţi împreună de la doi butuci vecini, realizându-se în felul acesta un semicerc denumit ghirlandă. Metoda de susţinere sub forma de ghirlandă, deşi a constituit la început un progres, nu a eliminat neajunsurile semnalate la susţinerea prin înmănunchiere, motiv pentru care şi acesta se foloseşte puţin în practică.

Sistemele de conducere ale viţei de vie asigură condiţii de reglare a fluxului factorilor de mediu şi a răspunsurilor de tip feed-back a funcţiunilor fiziologo-biochimice în vederea obţinerii produsului biologic util. El se caracterizează prin următorii parametri: desimea de plantare, orientarea rândurilor, modul de conducere, înălţimea de plasare a elementelor de rod, ansamblul arhitectural foliar ş.a. Pentru aceasta au fost folosite în timp multiple sisteme de susţinere din rândul cărora unele au fost reţinute şi generalizate, iar altele, care s-au dovedit ineficiente, au fost părăsite.

Sistemele de susţinere pe suporţi se împart în două mari grupe şi anume: suporţi naturali, cum ar fi arbori sau pomi fructiferi, şi suporţi artificiali (creaţi de om) în rândul cărora se înscriu aracul şi spalierul.

Susţinerea pe suporţi naturali se mai practică pe suprafeţe restrânse în zone mai calde, cum ar fi partea de sud a Italiei, ţări din Asia Centrală, Georgia, Armenia ş.a., acolo unde căldura şi lumina sunt mai mult decât îndestulătoare. Ca suporţi biologici de susţinere se folosesc specii silvice, ornamentale sau pomi fructiferi care umbresc mai puţin. În partea de mijloc a Italiei, zonă viticolă mai puţin specializată se practică cultura intercalată în sistem agroviticol. Viţa de vie se plantează în acest caz pe părţile laterale ale unor parcele pe care se cultivă cereale. Pe aceleaşi rânduri marginale se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţă de 10-12 m unul de altul iar viţa de vie între aceştia, la distanţă de 1,5-2,0 m între butuci. Pomii folosiţi în acest scop au trunchi înalt de 1,5-1,6 m pe care se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3 - 1,4 m de la sol. La sârma respectivă se fixează cordonul orizontal uni- sau bilateral. Pe cordoanele formate se practică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi iar lăstarii se lasă să crească liber fără nici o intervenţie. Cultura viţei de vie susţinută pe arbori şi pomi fructiferi rămâne totuşi o practică mai mult pentru amatori.

Susţinerea viţei de vie pe suporţi artificiali este aproape generalizată în practica viticolă însă cu procedee şi metode mult diversificate. Mijloacele de susţinere folosite în practica viticolă de până acum sunt aracii şi spalierii.

Susţinerea viţei de vie roditoare pe araci s-a folosit mult în România. Susţinerea pe araci a fost utilizată pentru următoarele avantaje: posibilitate de folosire pe orice teren indiferent de orografie, uşurinţa de a fi procurat la preţuri reduse şi instalare fără a se impune condiţii tehnice deosebite. Practicarea acestui mod de susţinere prezintă însă şi dezavantaje, cu implicaţii în economicitatea culturii, şi anume: durată de folosinţă redusă (1-4 ani), rată de înlocuire anuală de până la 20-30 % din total, necesar ridicat de forţă de muncă pentru scoaterea şi replantarea anuală, rezistenţă redusă la vânturi; nu asigură folosirea eficientă a condiţiilor de mediu şi a eficacităţii tratamentelor fitosanitare în condiţiile legării grupate a lăstarilor ş.a. Pentru neajunsurile pe care le prezintă şi pe măsura modernizării tehnologiei de cultură a viţei de vie, aracul a fost înlocuit cu spalierul.

Aracii se confecţionează din esenţe de foioase (salcâm, stejar, fag) sau din conifere. Aceştia au lungimea cuprinsă între 1,5-3,0 m şi grosimea la partea de jos de 3-5 cm în diametru Au rezistenţă mai bună la putrezire aracii uscaţi, comparativ cu cei verzi, în zonele secetoase, decât în cele umede şi calde.

47

Durabilitatea aracilor se poate mări prin tratarea părţii care se introduce în pământ cu soluţie de sulfat de cupru 5 %, creuzot, carbolineum şi alte reziduuri de la rafinarea petrolului sau prin ardere la exterior a unui strat subţire la partea de jos pe lungime de 30-40 cm.

Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în lemnificat, prin înfigerea în pământ la 25-30 cm adâncime cu ajutorul chitonogului sau fierului de arăcit. La un butuc se pun de obicei 1-2 araci fixaţi pe direcţia rândului, unul mai mare la 10-15 cm de butuc (aracul), şi cel de-al doilea mai mic, la jumătatea distanţei dintre doi butuci pe rând denumit cordar, pentru că pe el se leagă vârful coardelor la cercuit

Susţinerea pe spalier asigură o serie de avantaje faţă de susţinerea pe araci: durabilitate mare (20-25 ani), rezistenţă mărită la vânt, economii de circa 40 % la manoperă şi materiale, permite un grad sporit de mecanizare şi promovarea tehnologiilor moderne, oferă condiţii de distribuire în spaţiu a coardelor şi lăstarilor fiind posibilă atribuirea de încărcături optime de muguri la plantă ş.a.

TEHNOLOGIA DE ÎNGRIJIRE A PLANTAŢIILOR VITICOLE TINERE AMPLASATE PE NISIPURI (PARTICULARITĂŢI)

La înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri se urmăreşte, în principal, combaterea deflaţiei eoliene. De aceea, plantarea se face toamna sau primăvara timpuriu în cultura de secară. Pe intervalele dintre rânduri, cu sol, se lasă o bandă protectoare de secară, lată de 40-50 cm, care se încorporează în sol după 15 iulie, iar pe rând şi intervalele fără sol secara se încorporează în luna aprilie şi terenul se menţine neîmburuienat. Pe nisipurile cu început de solificare combaterea se realizează pe două intervale prin tăvălugire sau discuire în cursul lunii august şi discuire pe cel de-al treilea în luna septembrie. Pentru stimularea procesului de descompunere a masei organice se administrează 60-70 kg /ha N. Toamna se seamănă alternativ (un interval da, unul nu) din nou secară (60 kg/ha sămânţă) în benzi. Diminuarea deflaţiei se face şi prin folosirea obstacolelor de tipul parazăpezi.

Comparativ cu tehnologia de îngrijire a plantaţiilor tinere de pe terenurile solificate, pe nisipuri, pe lângă lucrările de reducere a deflaţiei, se efectuează lucrări cum ar fi: fertilizarea intensivă, completarea deficitului de apă, copcit ş.a.

Fertilizarea intensivă. Starea de aprovizionare a nisipurilor cu elementele nutritive este mai redusă. De aceea devine necesară folosirea, în fiecare an, a îngrăşămintelor, indiferent de fertilizarea efectuată la pregătirea terenului şi la plantarea viţelor. Capacitatea mai slabă de reţinere a nisipurilor pentru elemente nutritive determină administrarea acestora fazial. În anul I se recomandă administrarea a 160 kg N, 160 kg P2O5 şi 160 kg K2O la ha. La prima fertilizare se aplică 60 kg/ha, o dată cu încorporarea secarei în sol. Cea de-a doua fază de administrare a îngrăşămintelor chimice pe bază de NPK coincide cu executarea copcitului, când se administrează în copca făcută în jurul fiecărei viţe a câte 30 - 40 g azotat de amoniu, 50-60 g superfosfat şi 50-60 g sare potasică.

Ultima fertilizare se aplică în luna septembrie pe intervalele care urmează a fi însămânţate cu secară pentru anul următor iar după faza de cădere a frunzelor se aplică pe celelalte intervale. Dozele folosite sunt 60 kg N, 100 kg P2O5, 80 kg K2O / ha.

Completarea deficitului de apă. Pe nisipuri irigarea este obligatorie şi se aplică când rezerva de apă din sol pe adâncimea de 0,75 m scade până la 50 % din intervalul umidităţii active. Pe nisipurile din sudul Olteniei se aplică în medie 3-4 udări cu o normă de udare de 400 - 500 m3 / ha. Ultima udare nu trebuie aplicată mai târziu de 15 august deoarece aceasta poate favoriza prelungirea perioadei de vegetaţie cu influenţe nefavorabile asupra maturării lemnului.

Controlul prinderii viţelor. În cazul existenţei unor viţe nepornite în vegetaţie se stimulează pornirea mugurilor prin reducerea muşuroiului.

48

Copcitul. În plantaţiile de vii amplasate pe nisipuri copcitul constă în suprimarea rădăcinilor pornite din partea superioară a butaşului, respectiv pe o porţiune de până la 20-30 cm mai jos de suprafaţa solului.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează în mod asemănător plantaţiilor înfiinţate pe terenuri solificate, cu posibilitatea ca frecvenţa ridicată a atacului de mană să impună un număr mai mare de tratamente. De asemenea se impune ca după fiecare irigare să se aplice tratamente contra manei. Combaterea celorlalte boli şi dăunători se realizează pe bază de tratamente executate la avertizare.

ÎNGRIJIREA ŞI EXPLOATAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Obţinerea unor producţii viticole constante şi ridicate cantitativ-calitativ este determinată de corecta aplicare a complexului agrofitotehnic. Acesta cuprinde lucrări fitotehnice (aplicate viţelor) şi lucrări agrotehnice. Înlănţuirea şi execuţia corectă a acestora asigură valorificarea superioară a potenţialului de rodire. Dintre lucrările fitotehnice tăierile în lemnificat (în uscat) au importanţă deosebită pentru rodire.

TĂIERILE APLICATE VIŢEI DE VIE

TĂIEREA ÎN LEMNIFICAT (ÎN USCAT)

Prin executarea acesteia se realizează cadrul morfologic şi biologic de manifestare a creşterilor vegetative în favoarea rodirii. Tăierea în lemnificat reprezintă operaţiunea chirurgicală" prin care se îndepărtează unele coarde anuale şi multianuale şi se dimensionează la lungimi favorabile cele rămase.

Viţa de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta formează lăstari lungi, subţiri şi incomplet maturaţi, producţiile obţinute de la asemenea viţe fiind necorespunzătoare. Şi la viţele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creştere vegetativă (fără importanţă în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.

Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potenţialelor vegetative şi de rodire în concordanţă cu agroecosistemul respectiv. Concordanţa se realizează prin optimizarea densităţii coardelor şi lăstarilor la fiecare viţă.

Execuţia lor este necesară şi pentru obţinerea unor raporturi favorabile între vigoare, încărcătură şi rodire.

În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după scopurile pentru care se execută:

Tăierile de formare au scopul dimensionării părţii aeriene a plantei în vederea asigurării unor raporturi corespunzătoare între potenţialul vegetativ şi de rodire al viţelor. Ele se aplică în primii 3-5 ani de la plantare.

Tăierile de rodire şi menţinere a formei de creştere se aplică anual, după execuţia celor de formare şi până ce potenţialul vegetativ şi de producţie scade sistematic. Ele sunt de două feluri: tăieri de rodire cu încărcătură normală şi tăieri de rodire cu încărcătură corectată (compensată, amplificată şi diminuată); tăieri de încărcare - aplicate în ferestrele iernii sau primăvara devreme şi de uşurare- aplicate toamna.

Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie se aplică viţelor afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi grindină), prin ele refăcându-se procesele de creştere şi de rodire;

Tăierile de regenerare (reîntinerire) se aplică viţelor îmbătrânite prematur, ele putând fi parţiale sau totale ;

Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, care ar urma să fie desfiinţate în următorii 3-5 ani;

Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde se aplică în perioada de vegetaţie;49

Tăierile de transformare aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării;În funcţie de modul de execuţie tăierile pot fi manuale, semimecanizate şi mecanizate

În cazul viţei de vie cultivate creşterile vegetative ale sistemului suprateran sunt dirijate prin tăiere şi susţinere. Pe tulpină şi elementele de schelet de durată (braţe şi cordoane) se prind coardele de un an şi de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcţie de lungime, soi, poziţia pe butuc şi ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de formare şi rodire .

Elementele provizorii cu funcţii de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre şi siguranţă .

Cepii de coborâre sunt folosiţi pentru formarea coardelor care înlocuiesc pe cele care au rodit.

Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, braţe, cordoane, cepi sau coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri .

Cepii de coborâre se folosesc la viţele conduse în forme joase pentru menţinerea elementelor provizorii sau de durată cât mai aproape de nivelul solului. Aceştia se realizează prin scurtarea coardei de 1 an (bine plasată) la 1-2 muguri.

Cepii de siguranţă se utilizează în cazul cultivării viţei de vie pe tulpini semiînalte şi înalte în zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei se formează dintr-o coardă de un an situată cât mai aproape de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugure şi au rol în refacerea formaţiunilor lemnoase afectate de ger.

Elementele provizorii cu funcţii de rodire sunt: cepii de rod, cordiţa de rod, coarda de

rod, biciul şi călăraşul ).Cepii de rod sunt elemente de producţie rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe

lemn de doi ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării sistemului de tăiere scurt.

Cordiţa de rod se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată la lungimea de 4-7 muguri.

Coarda de rod se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani, dimensionată la: 8-10 muguri - coarda de rod scurtă; 11-13 muguri - coardă de rod mijlocie; 14-16 muguri - coardă de rod lungă şi 17-20 muguri - coardă de rod foarte lungă .

Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire,cepii de rezervă şi pe coardele care au rodit, la baza sau spre vârful lor.

Coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în asociaţie.

Existenţa pe butuc a unei coarde de rod sau cordiţe de rod şi a unui cep de înlocuire constituie veriga de rod sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la tăierea în lemnificat (fig. 9.1 -b).

Biciul este o formaţiune asociată constituită dintr-o porţiune lemnoasă multianuală lungă, la capătul căreia se găseşte lemn de doi ani de pe care porneşte coarda de rod, de lungime variabilă (12-16 muguri) (fig 9.1-a).

Călăraşul este o formaţiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată pe jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri şi situată necondiţionat în spatele unei coarde (de un an) de rod (fig. 9.1-a).

Sistemele de tăiereSistemul de tăiere se defineşte prin felul elementelor (cepi, cordiţe, coarde de rod şi

verigi de rod), numărul şi lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii, sistemele de tăiere se clasifică în : sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung şi sistemul de tăiere mixt. Fiecare sistem de tăiere se poate folosi la viţele cu tulpini joase (15-30 cm.), semiînalte (0,6-0,8 m.) şi înalte (1,2-2,0 cm.).

50

Sistemul de tăiere cu elemente scurte. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a cepilor şi se utilizează la toate sistemele de plantaţii şi formele de conducere.

Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: formarea de lăstari viguroşi din mugurii plasaţi la baza coardelor; menţinerea elementelor de rod în apropierea solului la cultura protejată (pentru uşurarea îngropatului) şi-n apropierea cordonului la cultura neprotejată (cordon speronat). Printre avantaje mai reţinem: simplitatea şi uşurinţa în execuţie; maturarea uniformă a strugurilor cu acumulări de zaharuri şi posibilitatea de execuţie mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice.

Sistemul prezintă şi unele dezavantaje. Folosit la viţele cu trunchi scurt acesta diminuează potenţialul de creştere şi vigoarea butucilor; valorifică puţin din potenţialul de producţie (5-10%); reduce longevitatea butucului; expune organele vegetative şi generative din apropierea solului la accidente climatice (brume şi îngheţuri), la boli şi dăunători.

Sistemul de tăiere cu elemente lungi. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a elementelor lungi (coarde de rod) şi absenţa cepilor de rod sau înlocuire. Se utilizează la conducerea pe tulpini joase (tăierea de Huşi), la cele conduse semiînalt (tăierea de Odobeşti) şi la cele conduse înalt (cordon Sylvoz şi pergolă raţională) -fig.9.10 şi 9.12.

Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: elimină prin tăiere mai puţin din aparatul vegetativ; favorizează vigoarea şi longevitatea butucilor; simplitatea în execuţie; distribuie în spaţiu sistemul foliar pentru o mai bună activitate fotosintetică; valorifică mai mult potenţialul de producţie (20-40 %).

Printre dezavantajele sistemului se remarcă: îndepărtarea elementelor butucului faţă de nivelul solului, datorită absenţei cepilor în apropierea solului, pentru refacerea elementelor de producţie; mărirea procentului de muguri neporniţi (în special a celor de la baza coardelor); producerea de răni în suprafaţă mare, obţinută prin îndepărtarea unor elemente de schelet, şi dificultate în execuţia celorlalte lucrări agrofitotehnice.

Sistemul de tăiere cu elemente scurte şi lungi (mixt). Se caracterizează prin prezenţa pe butuc atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât şi a elementelor lungi (cordiţe şi coarde de rod).

Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea încărcăturii pe butuc şi se valorifică în mai mare măsură potenţialul de producţie pe o durată de exploatare mai mare.

Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile şi în toate condiţiile de mediu la forma de conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină semiînaltă, cordon Cazenave) şi la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină şi cordon Lenz Moser).

Folosirea elementelor scurte şi lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga de rod (cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod. Prin lăsarea cepilor de înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în apropierea butucului sau cordoanelor), iar prin cordiţe şi coarde de rod se alocă încărcăturile necesare obţinerii de producţii superioare.

Formele de conducere ale viţei de vieForma de conducere a viţelor se defineşte prin expresia raporturilor numerice, metrice şi

spaţiale dintre butuc (tulpină), formaţiunile multianuale şi nivelul solului. Prin dirijarea coardelor, alături de caracterul general al formei dat de tulpină şi formaţiunile multianuale (de schelet) este necesar să se realizeze o arhitectură a învelişului foliar, care să asigure folosirea eficientă a energiei termice şi luminoase.

Formele de conducere folosite sunt: joasă (trunchi scurt), semiînaltă (conducere pe tulpini semiînalte) şi înaltă (conducere pe tulpini înalte).

Alegerea acestora se face în funcţie de reacţia de răspuns a soiurilor pentru diferite condiţii ecologice din arealele viticole cu scopul obţinerii de producţii normale şi de bună calitate.

51

Conducerea pe tulpini joase este mult răspăndită în arealele cu viticultură protejată din ţara noastră.

Viţele dirijate în acest mod se caracterizează prin prezenţa unui trunchi scurt (10-30 cm) pe care se prind formaţiunile multianuale, elementele de rod şi de formare. Prin acest mod de conducere, viţa de vie este adusă la polul opus formei de creştere naturală (liană). De aceea viţele conduse astfel prezintă proporţie mare de lăstari lacomi, potenţial vegetativ de creştere ridicat, tendinţă de refacere a habitusului natural, stabilitate mai redusă care obligă la execuţia de lucrări pentru menţinerea formei de creştere proiectată şi potenţial de rodire mai redus. La acestea se mai adaugă şi perioada mai redusă de rodire maximă, compensată însă de o perioadă scurtă de pregătire a rodirii. Pentru evitarea unei îmbătrâniri rapide a viţelor şi prelungirea duratei de rodire maximă este necesară o repartiţie corespunzătoare a elementelor de rod şi de formare pe butuc.

Dirijarea viţelor în forma de conducere joasă avantajează prin: maturarea mai timpurie a strugurilor, acumulări mai ridicate de zaharuri şi uşurinţa în execuţie a lucrărilor de protejare împotriva temperaturilor scăzute, prin îngropare sau muşuroire.

Forma de conducere joasă obligă la folosirea de distanţe mici la plantare şi, deci, desimi mari la unitatea de suprafaţă. Din această cauză execuţia mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice este îngreunată, vigoarea viţelor este mai redusă, viţele se umbresc mai mult, umiditatea este mai mare în plantaţie şi contaminarea cu boli şi dăunători este favorizată. Pentru eliminarea acestor dezavantaje se impune execuţia unor lucrări ca: plivit, copilit, cârnit ş.a. , execuţie ce determină un necesar mai mare de muncă manuală.

Pentru o mai bună valorificare a rodirii, la soiurile din arealele cu ierni aspre s-au imaginat şi experimentat cu bune rezultate formele joase, protejabile cu trunchi târâtor, trunchi şi cordon târâtor sau numai cordon târâtor (Oprean, M., Olteanu, I. 1972).

Conducerea pe tulpini semiînalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă un trunchi semiînalt (0,60-0,80 m.) cu elemente de rod prinse pe acesta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeaşi înălţime. Folosirea cordoanelor avantajează faţă de trunchi prin posibilitatea repartizării elementelor de rod pe întreaga lungime a cordonului şi îmbătrânirea se produce încet, extinzându-se perioada de rodire.

Posibilităţile de protejare peste iarnă, de actiunea temperaturilor scăzute, a viţelor conduse în acest mod sunt reduse. De aceea, în arealele cu risc pentru cultura neprotejată, la această formă de conducere se lasă cepi de siguranţă, cultura devenind astfel semiprotejabilă.

Prin folosirea formei de conducere pe tulpini semiînalte se măreşte stabilitatea, se reduc tăierile de menţinere a formei de creştere, se extinde perioada de rodire cu posibilităţi de apropiere de polul maxim şi se reduce potenţialul de creştere vegetativ fără importanţă în procesul de rodire. Ea se recomandă a se practica la soiurile de vigoare mijlocie, în zona colinară, în arealele cu o scăzută frecvenţă a temperaturilor minime absolute de - 20 0C .

Forma de conducere semiînaltă permite folosirea de distanţe medii, distanţe care favorizează execuţia mecanizată a lucrărilor de îngrijire. La aceasta se adaugă posibilităţile de execuţie a unor tăieri simple (cordonul speronat) şi de scădere a volumului de muncă (Cianferoni, R. şi Pugliese, L., 1975).

Conducerea pe tulpini înalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă o tulpină înaltă (peste 1,0 m), cu elemente de rod prinse pe aceasta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeaşi înălţime. Elementele de rod pot fi prinse la înălţimi de 100- 120 cm (Guyot pe tulpină); 135 cm (Lenz Mozer, pergolă trentină simplă sau dublă); 180 cm (cortină dublă) şi 200 cm (pergolă raţională). Înălţimea favorabilă de prindere a elementelor de rod, pentru condiţiile ecologice din ţara noastră, este de 100 - 120cm.

Prezenţa pe butuc a unor formaţiuni multianuale, cu posibilităţi de depozitare a substanţelor de rezervă asigură o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod. De aceea, prin folosirea acestui mod de conducere, rodirea se apropie mai mult de polul maxim, iar creşterile fără importanţă în procesul de rodire se reduc.

52

Forma de conducere înaltă asigură condiţii de diminuare a pericolului de îngheţ (datorată diferenţelor de temperatură dintre stratul de aer de la suprafaţa solului şi cel din zona unde cresc mugurii), reduce frecvenţa atacurilor de boli şi dăunători, asigură condiţii favorabile pentru mecanizare, pentru reducerea muncii manuale şi pentru economii.

Prin plasarea organelor vegetative şi generative la înălţime, se reduc acumulările de zaharuri şi creşte aciditatea, calitatea producţiei fiind inferioară celei obţinute din plantaţiile conduse pe tulpini joase sau pe semitulpini. La viţele conduse în acest mod, atacurile de boli şi dăunători sunt mai reduse, pagubele produse de brume şi îngheţuri târzii de primăvară sau timpurii de toamnă sunt mai mici.

Factorii ce limitează extinderea acestui mod de conducere sunt aceiaşi de la cultura semiînaltă. Pentru reuşită se recomandă a se folosi soiurile viguroase, cu necesar redus de căldură în timpul maturării, amplasarea pe solurile fertile şi irigarea în arealele secetoase.

Principalele tipuri de tăiere folosite în viticultură Prin execuţia anuală a tăierilor în diferite moduri, forme de conducere şi sisteme de

tăiere se obţin diferite tipuri de tăiere (tab.).

Principale forme de conducere şi moduri de tăiere

Sistemul de tăiere

Forme de conducere

Modul de tăiere

Scurt

joasă tipul de tăiere Teremiasemiînaltă Cordonul speronat

înaltă

Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat bilateral, Cordoanele speronate paralele, Cordoanele încrucişate şi cordoanele etajate, Cortina dublă geneveză (G.D.C.), Lira deschisă, Lira închisă, Lira tronconică, Spirala orizontală Studer şi Spirala verticală Olmo-Studer

Lungjoasă

Umbrela moldovenească, Tăierea de Odobeşti, de Huşi, de Cotnari.

înaltă Cordonul Sylvoz, Pergola raţională

Mixt

joasă Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon târâtor

semiînaltăGuyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola trentină, Braţe cu înlocuire periodică

înaltăCordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot pe tulpină

TĂIERILE DE REGENERARE (REÎNTINERIRE)Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile viticole îmbătrânite natural sau la cele

îmbătrânite prematur datorită: aplicării unor tehnologii de cultură inadecvate, nivelului agrotehnic scăzut sau ca efect al influenţei unor factori naturali de stres (îngheţ, grindină, secetă etc.).

Prin tăierile de regenerare se urmăreşte înlocuirea sau refacerea unor organe lemnoase ale butucului pentru restabilirea potenţialului de creştere şi rodire a viţelor. Rezerva biologică la care se apelează în cazul tăierilor de regenerare o formează mugurii din complexul mugural de iarnă inseraţi în poziţie favorabilă organelor înlocuite. Mugurii dorminzi de pe elementele de susţinere ale butucului vor fi scoşi din stare latentă prin crearea de condiţii de viaţă favorabile.

După intensitate şi modul de execuţie, tăierile din această grupă pot fi: de regenerare parţială şi totală.

Tăierile de regenerare parţială constau în înlăturarea în primul an a numai jumătate din elementele de susţinere existente pe butuc ce trebuie reînnoite, urmând ca cealaltă jumătate rămasă să fie înlăturată în anul următor .

53

Coardele lacome prezente pe butuc se scurtează în cepi de 2-3 ochi sau la lungimea elementelor ce trebuie formate (braţe, tulpini, cordoane). Coardele de rod se dimensionează la lungimea specifică sistemului de tăiere practicat. Imediat după tăiere partea butucului din apropierea nivelului solului se muşuroieşte pentru crearea condiţiilor favorabile pornirii în vegetaţie a mugurilor dorminzi. În anul următor se înlătură cea de-a doua jumătate a elementelor de schelet specifice sistemului de cultură şi formei de conducere a butucilor (fig.9.22.).

Tăierile de regenerare totală constau în înlăturarea organelor lemnoase necorespunzătoare într-un singur an. Coardele lacome se scurtează în cepi de 2-3 ochi sau la lungimea elementelor utile formării. Apoi se execută muşuroirea părţii butucului sau porţiunii din imediata apropiere a suprafeţei solului, în vederea stimulării pornirii în vegetaţie a mugurilor dorminzi. În cazul tăierilor de regenerare totală se renunţă la producţia de struguri pe timp de cel puţin un an, ceea ce, sub aspect economic, este mai puţin favorabil.

Pentru refacerea cât mai rapidă a potenţialului de creştere şi de rodire a butucilor este bine ca tăierile de regenerare să fie asociate şi cu alte măsuri agrotehnice cum ar fi: mobilizarea adâncă a solului (subsolajul), fertilizarea, eventual irigarea acolo unde devine necesară şi sunt condiţii de aplicare. Pentru reechilibrarea sistemului radicular cu cel aerian începând din anul imediat următor tăierii de regenerare trebuie să se revină la tăieri de formare şi de fructificare adecvate până la refacerea în totalitate a butucilor.

TĂIERILE DE EPUIZARESe execută în plantaţiile viticole roditoare îmbătrînite, cu 2-3 ani înainte de defrişare.

Ele trebuiesc aplicate numai după ce efectul favorabil obţinut prin tăierile de regenerare asociate cu celelalte secvenţe tehnologice care le însoţesc (fertilizare, mobilizare adâncă a solului) au fost valorificate în măsură suficientă. În mod practic tăierile de epuizare au caracter de amplificare şi constau în atribuirea unei încărcături de muguri sporite până la dublu sau mai mult, fără a se avea în vedere nevoia de înlocuire a elementelor de rod pentru recolta din următorii ani.

TĂIERILE CARE INCLUD LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE (TĂIERILE DE REGLARE)Lucrările sau operaţiunile în verde reprezintă o grupă de procedee tehnologice care se

aplică în plantaţiile de vii roditoare în perioada de vegetaţie activă. Sursele se informare de până acum ne fac să credem că lucrările în verde au fost inspirate după aceleaşi influenţe favorabile observate în urma unor intervenţii întâmplătoare asupra organelor verzi ale butucului, cum ar fi scurtarea de către animale a lăstarilor, frângerea acestora în urma unor acţiuni mecanice sau factori naturali de stres (Teodorescu, I.C. 1941; Dalmaso, G.L., 1961) ş.a.

Bazele fiziologice ale tăierilor de reglare se sprijină pe redistribuirea substanţelor nutritive în cadrul butucului prin reducerea creşterilor vegetative fără importanţă în procesul de rodire. Reducerea acestor creşteri se poate obţine prin folosirea formelor de conducere semiînalte şi înalte şi prin lucrările şi operaţiunile în verde.

Lucrările şi operaţiunile în verde constau în suprimarea totală sau parţială a unor organe ale aparatului aerian al viţei de vie, corelate cu fazele de vegetaţie şi însuşirile biologice ale soiurilor.

În funcţie de organele asupra cărora se execută lucrările şi operaţiunile în verde, acestea se pot grupa:

asupra lăstarilor, coardelor şi frunzelor (plivitul,ciupitul,copilitul, incizia inelară, desfrunzitul);

asupra inflorescenţelor şi strugurilor (reducerea numărului de inflorescenţe, suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă, cizelarea strugurilor).

În funcţie de frecvenţa de aplicare, de oportunitatea şi efectul execuţiei, lucrările şi operaţiunile în verde se pot împărţi în următoarele 4 grupe:

lucrări aplicate curent: dirijarea şi legatul lăstarilor;

54

operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în biosist-mul viticol: plivitul lăstarilor, ciupitul, copilitul şi cârnitul;

operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor de masă: răritul inflorescenţelor şi ciorchinilor, suprimarea unei părţi din inflorescenţă sau ciorchine, aplicarea substanţelor de creştere, cizelarea strugurilor;

operaţiuni ocazionale: incizia inelară, desfrunzitul parţial, cizelatul strugurilor pe butuc şi împungitul.

DIRIJAREA ŞI LEGATUL COARDELOR

Aceste secvenţe tehnologice se realizează diferenţiat,în funcţie de sistemul de cultură şi au rolul de a regla în cadrul spaţial morfo-fiziologic al plantei un echilibru favorabil creşterii şi rodirii cu implicaţii în mecanismele biologice şi productive. Principalele moduri de conducere se aleg în funcţie de oferta ecologică şi tehnologică pentru obţinerea unui tip de produs dintr-un anumit soi în condiţii de productivitate economică.

Susţinerea coardelor este necesară deoarece acestea au ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi nu se pot menţine în poziţie verticală; cad pe sol sub greutatea strugurilor şi frunzelor. Astfel, lucrările de dirijare a creşterii şi rodirii nu se pot executa corespunzător în vederea punerii viţelor în concordanţă cu mediul, folosirea în mod util a polarităţii şi modificarea raporturilor dintre diferitele organe.

Moduri de dirijare a coardelorÎn funcţie de condiţiile climatice date se atribuie butucilor în ansamblu şi coardelor

lăsate după tăierea în uscat, forme şi înălţimi diferite în aşa fel ca soiul, cu însuşirile lui specifice, să le poată valorifica în mod util. Astfel, în arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc în forme relativ deschise şi mai aproape de suprafaţa solului (evantai); în zonele mai calde conducerea se face cu tendinţă de închis şi mai departe de suprafaţa solului, aşa cum se procedează la forma de conducere pergolă raţională.

Prin conducerea coardelor în poziţii diferite faţă de verticala locului se modifică intensitatea de manifestare a polarităţii, cu implicaţii utile pentru practică. Lucrarea de conducere şi de legare a coardelor, cunoscută sub numele de cercuit, devine necesară numai în cazul când repartizarea încărcăturii de rod la tăierea în uscat se face pe elemente lungi, respectiv coarde de rod.

În practica viticolă poziţia coardelor se raportează la două coordonate, şi anume: direcţia rândului şi verticala locului.

Orientarea coardelor faţă de direcţia rândului. În plantaţiile de vii roditoare coardele se pot conduce într-un singur plan, cu orientare pe direcţia rândului sau cu conducere şi orientare în direcţii multiple.

Conducerea coardelor cu orientare pe direcţia rândului se realizează prin aplatizare în plan vertical pe o singură direcţie atunci când se practică tăiere de tip Guyot simplu sau Rhin şi în două părţi (evantai) când se practică tipul de tăiere Guyot dublu sau multiplu .

Conducerea coardelor în mai multe direcţii se realizează prin aplatizare în plan orizontal cu orientări diferite şi este specifică pentru sistemul de cultură înaltă cu conducerea butucilor în formă de Pergolă raţională.

Modul de orientare a coardelor în funcţie de verticala locului. În plantaţiile de vii roditoare orientarea şi dirijarea coardelor lăsate pe butuc la tăierea în uscat se poate face în poziţii diferite faţă de verticala locului, respectiv vertical şi oblic ascendent sau descendent, orizontală, în semicerc şi cerc închis.

Conducerea verticală şi oblic ascendentă sub influenţa polarităţii, favorizează pornirea în vegetaţie, a unui număr mai mare de muguri la polul morfologic superior şi un ritm de creştere al lăstarilor în scădere de la vârf spre bază, creându-se în felul acesta o neuniformitate sub

55

aspectul lungimii şi grosimii. În cazul coardelor mai lungi mugurii din ochii de la bază nu pornesc în vegetaţie şi în felul acesta potanţialul productiv al butucilor scade. Conducerea ascendentă favorizează acumularea pe butuc a lemnului multianual, prezentând dezavantajul degarnisirii coardelor de la bază spre vârf şi o dată cu aceasta îndepărtarea elementelor active faţă de nivelul solului. În practica viticolă conducerea verticală a coardelor se foloseşte la formarea tulpinilor în sistemul de cultură semiînaltă şi înaltă iar direcţia oblică la formarea braţelor cu înlocuire periodică pentru sistemul de cultură semiprotejată.

Conducerea verticală şi oblic descendentă favorizează manifestarea polarităţii de la polul morfologic inferior care este situat mai sus către polul superior care este situat mai jos. Pornirea mugurilor în vegetaţie şi vigoarea de creştere a lăstarilor scade în acelaşi sens (Martin, T. şi colab., 1988).

Spre deosebire de conducerea verticală şi oblic descendentă, prin conducerea descendentă se previne degarnisirea şi ridicarea scaunului butucului. Conducerea descendentă se foloseşte numai la formele de conducere înalte (Sylvoz, Cordon Mesrouze).

Conducerea orizontală situează cei doi poli morfologici la acelaşi nivel, polaritatea manifestându-se uniform pe toată lungimea coardei . Pornirea în vegetaţie a mugurilor este aproape simultană, vigoarea lăstarilor este uniformă însă mai mică decât în cazul conducerii verticale şi oblice ascendente şi descendente. Conducerea orizontală a coardelor nu favorizează ridicarea scaunului butucului şi inserarea mai înaltă a elementelor active pe formaţiunile de susţinere. Această poziţie are dezavantajul că, atunci când numărul lăstarilor este prea mare faţă de puterea plantei şi condiţiile de hrănire, aceştia cresc şi rodesc puţin.

Conducerea orizontală a coardelor se practică la formarea cordoanelor, în cazul sistemului de cultură semiînaltă şi înaltă, sau la soiurile de vigoare mai mare la care încărcătura de rod se repartizează pe coarde mai lungi, cum ar fi în cazul tăierii de Rhin, de tip Merjanian, Pergolă raţională ş.a.

Conducerea orizontală arcuită şi în cerc închis determină mani-festarea polarităţii în funcţie de poziţia mugurilor faţă de planul orizontal . Astfel, pornesc mai repede în vegetaţie şi au o rată de creştere mai mare lăstarii situaţi pe segmentele mai ridicate spre deosebire de cei situaţi mai jos pe cele două părţi laterale. Deoarece pe segmentele de coardă situate mai jos nu toţi mugurii pornesc în vegetaţie, creşterile anuale rămân mai mici fiind favorizată acumularea lemnului multianual şi ridicarea scaunului butucului. Din această cauză înlocuirea elementelor de rod este asigurată, de obicei prin coarde crescute pe cepii de înlocuire. Acest mod de conducere a coardelor se foloseşte în cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre mijlocul coardei, motiv pentru care şi repartizarea încărcăturii de rod se face pe elemente lungi. Prin micşorarea vitezei de circulaţie a sevei, conducerea în semicerc stimulează procesul de diferenţiere a mugurilor.

Poziţiile recomandate pentru susţinerea coardelor sunt: la viţele roditoare cultivate în forma trunchi scurt cu coarde şi cepi de înlocuire - orizontal arcuită, iar la cele cultivate în forme semiînalte şi înalte - oblic ascendente şi oblic descendente.

Înălţimea de conducere şi legare a coardelor. Înălţimea la care se situează elementele de rod lăsate pe butuc este dată de sistemul de cultură practicat, orientarea în spaţiu şi forma de conducere a butucilor. În sistemul de cultură joasă la care elementele active sunt inserate mai aproape de suprafaţa solului, înălţimea de dispunere în spaţiu variază de la 20-30 cm până la 60-80 cm.

La sistemul de cultură semiînaltă la care elementele active ale butucului sunt inserate începând de la 40-50 cm la Guyot pe braţe cu înlocuire periodică până la 80-90 cm la Cordonul bilateral, înălţimea de conducere variază în medie de la 40-50 cm până la 100-120 cm.

La sistemul de cultură înalt elementele active sunt inserate de la 100-120 cm la forma de conducere Cordon unilateral şi bilateral până la 200-210 cm la Pergolă raţională, înălţimea de conducere variază în limitele respective.

56

De cele mai multe ori coardele de rod de pe acelaşi butuc se conduc la acelaşi nivel, excepţie făcând unele cazuri, puţine la număr, când acestea sunt conduse la două sau trei nivele cum ar fi Palmeta, Cordon Merjanian ş.a.

Rezultate bune se obţin pe un sistem de susţinere care permite etalarea aparatului foliar pentru optimul activităţii fotosintetice. La spalierul cu o singură sârmă coardele se leagă în poziţie orizontală arcuită după ce acestea au fost repartizate în stânga şi în dreapta urmărindu-se împărţirea spaţiului cât mai uniform, evitarea umbririi viţelor plantate în goluri şi scăderea desimii lăstarilor în zona butucului, apoi se realizează legarea coardei în două locuri, unul aproape de bază şi altul aproape de vârf. Nu este indicat să se lege coardele în mănunchiuri.

La spalierul cu două sârme coarda din partea dreaptă a rândului se aduce peste sârma din partea dreaptă şi se întinde în diagonală peste sârma din partea stângă sub care se introduce vârful. Legarea în acest mod se face pentru ca greutatea aparatului vegetativ să nu apese pe legătură şi pe sârmă

REFACEREA DESIMII PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Potenţialul productiv al plantaţiilor viticole roditoare şi economicitatea lor, în ansamblu, depind şi de densitatea butucilor la unitatea de suprafaţă, comparativ cu cea iniţială. Dintre cauzele ce pot favoriza apariţia golurilor în plantaţiile viticole evidenţiem : afinitatea slabă între altoi şi portaltoi, influenţa nefavorabilă a unor factori naturali de stres (temperaturile scăzute din timpul iernii, grindina, seceta excesivă, atacul de boli criptogamice şi prezenţa bolilor degenerative), efectul cumulat al unor tehnologii de cultură inadecvate, vârsta plantelor şi longevitatea caracteristică fiecărui soi altoi - portaltoi în parte.

Înainte de plantarea golurilor se monitorizează cauzele care le-au generat pentru a putea fi înlăturate. Metodele de completare a golurilor în plantaţiile viticole roditoare diferă în funcţie de vârsta lor. În plantaţiile cu vârsta de 15-18 ani se recomandă plantarea cu viţe de 1-2 ani fortificate în ghivece sau în pungi de polietilenă.

În plantaţiile cu vârstă mai mare de 18 ani se poate folosi metoda prin marcotaj semiadânc în sol sau prelungirea cordonului unilateral sau bilateral (marcotajul aerian).

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Care sunt lucrările de întreţinere aplicate in plantaţiile viticole tinere ?2. Care sunt criteriile de clasificare a tăierilor ?3. Tăierile de formare şi rodire aplicate la formele de conducere joasă a viţei de vie4. Tăierile de regenerare5. Moduri de dirijare a coardelor

57

CORECTAREA RESURSELOR TROFICE

FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE PE ROD

Corectarea resurselor trofice prin fertilizare, fără o aplicare abuzivă a îngrăşămintelor chimice, determină refacerea potenţialului vegetativ şi de rodire al viţei de vie, fără deteriorarea ecosistemului viticol.

În viticultura modernă prin fertilizare se urmăreşte asigurarea obţinerii unor recolte sporite de struguri fără diminuarea indicilor de calitate şi de scădere a rezistenţei plantelor la boli, dăunători şi alţi factori naturali critici. O asemenea orientare face necesară cunoaşterea reală a stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor accesibile plantelor, a consumului anual de hrană în funcţie de recolta de struguri ce se realizează şi necesitatea promovării cu prioritate la fertilizare a factorilor biologici şi ecologici (Condei, Gh. şi colab., 1987).

Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea în principal a fertilizării organice concomitent cu limitarea celei minerale, convenţionale şi utilizarea îngrăşămintelor minerale naturale (fosfaţi naturali ş.a.) pentru menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului.

Optimizarea consumului de îngrăşăminte şi a energiei folosite pentru administrarea lor constituie o preocupare de actualitate pentru cercetarea ştiinţifică şi practica viticolă de profil. După ponderea costurilor pentru fertilizare, normele de îngrăşăminte în plantaţiile viticole roditoare pot fi stabilite la nivelul optimului economic care vizează maximizarea profitului la ha, sau al dozelor optime experimental care determină obţinerea de producţii ridicate şi de calitate superioară.

Precizarea soluţiilor şi normelor de fertilizare pentru optimizarea raporturilor dintre creştere şi rodire, dintre cantitatea şi calitatea recoltei de struguri se pot realiza prin utilizarea următoarelor metode: agrochimică, diagnoză foliară, experimentală, vegetativă, morfofiziologică, microbiologică ş.a.

Fertilizanţi utilizaţi. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc următoarele tipuri de îngrăşăminte: organice, chimice (minerale), minerale naturale şi organo-minerale.

Îngrăşămintele organice. Prin compoziţia lor complexă şi spectrul larg de influenţe favorabile asupra plantelor, îngrăşămintele organice se pot considera prioritare pentru fertilizarea plantaţiilor de vii pe rod. Aceasta, deoarece, pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive şi în humus, ele intensifică activitatea microorganismelor din sol implicate în transformări biochimice utile şi stimulează folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele organice utilizabile sunt: gunoiul de grajd, nămolul de bovine, compostul de gospodărie, compostul din resturile urbane, gunoiul de păsări, urina, mustul de bălegar şi îngrăşămintele verzi.

Îngrăşămintele chimice simple din grupa macroelemente. Această grupă de îngrăşăminte se obţine pe cale sintetică, prin prelucrarea unor materii prime de natură minerală sau organo-minerală. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc frecvent îngrăşăminte chimice

58

cu un singur element nutritiv (simple), cum ar fi cele pe bază de: azot, fosfor, potasiu , magneziu ş.a.

Îngrăşămintele chimice simple din grupa microelementelor. Microelementele sunt necesare plantelor în cantităţi foarte mici, însă cu eficacitate

mare, făcându-se indispensabile şi în nutriţia viţei de vie. Dintre îngrăşămintele cu microelemente s-au dovedit mai importante cele pe bază de Mg, Fe, B, Zn, Mn.

Îngrăşămintele chimice complexe. Spre deosebire de îngrăşămintele chimice simple, îngrăşămintele complexe pot să aibă în compoziţia lor două elemente nutritive principale, fiind denumite îngrăşăminte binare; trei elemente principale denumite ternare sau mai multe macro- sau microelemente.

Obţinerea îngrăşămintelor chimice complexe se realizează fie prin amestec fizic de îngrăşăminte simple sau complexe, fie prin amestecuri tehnologice compatibile în procesul de fabricaţie.

Îngrăşămintele chimice binare pot să fie de tipul NP (9-9-0); NK (20-0-20); NMg cu 20-28% N şi 5 % Mg ; PK (0-20-30; 0-20-20).

Îngrăşămintele chimice ternare pot fi de tipul NPK : 16-16-16; 22-11-11; 13-26-13 etc. (Lixandru, Gh. şi colab., 1990). Pe lângă elementele nutritive principale (NPK) îngrăşămintele chimice complexe pot avea în conţinutul lor şi microelemente în concentraţii cum ar fi 0,05 % Mn, 0,01 % Zn, 0,02 % B etc.

Îngrăşămintele chimice complexe se produc sub formă solidă, măcinate sau granulate, şi sub formă lichidă. În România se produc două tipuri de îngrăşăminte lichide, şi anume: tipul cristalin şi tipul foliar.

Îngrăşămintele lichide de tip cristalin cu grad sporit de puritate au ca simbol litera C urmată de 3 cifre (C 411, C 141, C 011), care reprezintă raportul dintre cele trei elemente nutritive de bază: NPK.

Îngrăşămintele lichide de tip foliar au ca simbol litera F urmată ca şi în cazul celor de tip cristalin de cele 3 cifre reprezentând raportul NPK. Spre deosebire de îngrăşămintele de tip cristalin, cel de tip foliar au în compoziţia lor şi substanţe tampon (etilenglicol, zahăr, aldehidă maleică), care previn modificarea pH-ului, substanţe cu proprietăţi de chelatizare (EDTA) şi diferite microelemente.

Îngrăşămintele minerale naturale se obţin prin măcinarea rocilor naturale. Ele au în conţinut un element nutritiv dominant (P,K) şi alte elemente necesare nutriţiei. Îngrăşămintele minerale admise în viticultura ecologică se prezintă în tabelul 11.1

Îngrăşămintele organo-minerale. Acest tip de îngrăşăminte se obţine prin amestecarea de îngrăşăminte organice cu îngrăşăminte chimice pe bază de NPK în proporţii diferite şi se administrează sub formă solidă sau lichidă. În prezent, din grupa îngrăşămintelor organo-minerale folosite la fertilizarea plantaţiilor de vii în producţie se poate aminti: tescovina compostată cu efect asemănător gunoiului de grajd, şi de perspectivă îngrăşămintele ionitice.

Îngrăşămintele organo-minerale sunt mai eficiente decât dacă componentele lor s-ar administra separat, deoarece partea organică reţine cu uşurinţă compuşii minerali, protejându-i împotriva levigării sau trecerii lor în forme greu solubile. În felul acesta elementele nutritive sunt eliberate treptat, pe măsura cerinţelor de hrană ale plantelor. Prin sporirea gradului de utilizare a îngrăşămintelor chimice se poate realiza o reducere considerabilă a cantităţilor necesare, permiţând în felul acesta fertilizarea anuală a unor suprafeţe mai mari, ceea ce pentru practica viticolă este foarte important.

Îngrăşămintele ionitice aparţinând grupei de îngrăşăminte complexe organo-minerale, rămân ca perspectivă şi pentru fertilizarea plantaţiilor de vii roditoare. La prepararea acestor îngrăşăminte se pot folosi reziduri organice care pot căpăta însuşiri ionitice cum ar praful de cărbune din exploatările miniere, reziduri celulozice care includ rumeguşul, praful de turbă etc.

Materiile prime respective se activează şi se îmbogăţesc prin tratare cu acid fosforic, acid sulfuric, acid azotic etc, urmate de neutralizare cu substanţe bazice de potasiu şi calciu.

59

CORECTAREA REACŢIEI SOLULUI

Alături de ceilalţi factori ecopedologici de influenţă viţa de vie creşte şi fructifică la nivel corespunzător atunci când reacţia solului variază de la moderat acid către neutră şi slab alcalină cu pH-ul cuprins între 6,0-7,5. Se apreciază că amendarea terenului acide devine necesară atunci când pH-ul solului înregistrează valori inferioare lui 5,5.

În practica viticolă din România pentru corectarea reacţiei solurilor acide se folosesc amendamente reprezentate prin: piatra de var (Ca CO3) măcinată cu putere de neutralizare (PNA) de 88-92 %; praf de var ars (Ca O) cu putere de neutralizare de 178 %; spuma de defecaţie de la fabricarea zahărului cu putere de neutralizare de 45-50 % şi carbonatul de calciu precipitat din industria sodei, cu putere de neutralizare de 66-68 % (tabelul 11.5.).

Dozele de amendamente (DAC) ce trebuie aplicate pentru corectarea reacţiei solului se stabilesc în funcţie de particularităţile fizico-chimice ale acestuia, respectiv pH, conţinutul iniţial de baze schimbabile (SBi), gradul de saturaţie (Vi%), grosimea şi densitatea aparentă a stratului de sol ce urmează a fi ameliorat şi materialul de amendare ce urmează a se folosi .

Aplicarea amendamentelor, după măcinare, se realizează prin împrăştierea mecanică pe suprafaţa solului la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi încorporarea prin arătură adâncă de toamnă. În cazul în care acestea conţin reziduri minerale utilizabile pe bază de azot, cum ar carbonatul de calciu de la fabricarea nitrofosfaţilor, administrarea poate fi făcută şi primăvara chiar şi în două reprize, dacă economicitatea este asigurată.

CORECTAREA RESURSELOR HIDRICE

Sistemul radicular al viţei de vie permite explorarea unui volum mare de sol şi asigură o capacitate ridicată de absorbţie a rădăcinilor active. De aceea, viţa de vie poate asigura obţinerea de producţii ridicate chiar şi în arealele cu condiţii de subasigurare hidrică, pe terenurile în pantă şi pe nisipuri unde apa este reţinută mai puţin. Totuşi, fiind o plantă cu un consum specific mare de apă, în zonele viticole unde perioadele de secetă au o frecvenţă regulată şi se extind pe intervale mai lungi de timp, completarea deficitului de apă prin irigare devine o măsură agrotehnică necesară sau chiar indispensabilă.

În plantaţiile de vii pe rod irigarea contribuie la sporirea recoltei de struguri,cantitative şi calitative, în special la soiurile de struguri pentru masă. În general, sporurile de recoltă pot să ajungă până la 27-36 % la soiurile de struguri pentru masă (Nenciu, I., 1989) şi de până la 36 %, în cazul soiurilor pentru struguri de vin (Mihalache şi colab., 1985). De asemenea, aplicarea irigării determină folosirea eficientă a îngrăşămintelor, poate să prevină procesele de sărăturare a solului, să stimuleze prelungirea duratei de viaţă utilă a plantaţiilor şi sporirea economicităţii acesteia.

În condiţiile pedoclimatice din România media multianuală şi repartizarea precipitaţiilor exprimă posibitatea cultivării viţei de vie fără irigare în majoritatea zonelor consacrate acestei culturi. Fac excepţie unele podgorii şi centre viticole din Dobrogea, din Lunca Dunării, zona nisipurilor din sudul Olteniei şi altele de mai mică amploare, unde irigarea reprezintă o măsură tehnologică utilă.

În podgoriile unde precipitaţiile depăşesc în mod frecvent plafonul considerat minim necesar, pot să apară perioade de secetă, datorită repartiţiei necorespunzătoare a lor şi a capacităţii reduse de reţinere a apei de către sol sau dezechilibrului între evapotranspiraţie şi volumul apei provenit din ploile de vară neactive (sub 10 mm). Suma precipitaţiilor poate avea numai un caracter orientativ. Ea trebuie să fie corelată cu analiza altor factori.

În practica viticolă se folosesc următoarele metode de irigare: scurgerea la suprafaţă, prin aspersiune şi, irigarea localizată.

60

La alegerea metodelor de irigare trebuie avute în vedere condiţiile climatice, orografia terenului, tipul de amenajări antierozionale (dacă acestea există), condiţiile hidrologice asociate cu particularităţile fizice ale solului, sursa şi debitul de apă existente şi experienţa acumulată în timp.

Pentru a nu dăuna viţei de vie şi a nu contribui la degradarea solului prin sărăturare, apa de irigare trebuie să fie aerisită, cu un conţinut mai mic de 0,3 % săruri nocive (Na Cl, NaHCO 3, Na2CO3, Na2SO4), iar reziduurile minerale totale să nu depăşească concentraţia de 4 0/00.

Acestor cerinţe le corespunde apa din râuri, din lacuri naturale şi artificiale şi, numai pe plan secund apele subterane. Indiferent de sursă, apa de irigare trebuie verificată, iar dacă nu corespunde cerinţelor amintite este necesară ameliorarea calităţii.

Împreună cu alte măsuri agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole roditoare, irigarea exercită o influenţă de ansamblu care se manifestă prin sporirea vigorii de creştere a lăstarilor, a potenţialului de producţie al butucilor şi îmbunătăţirea calităţii recoltei, mai ales la soiurile de struguri pentru masă.

Atunci când irigarea este folosită raţional se creează premise pentru îmbunătăţirea stării de umiditate a solului, de stimulare a activităţii microorganismelor, în urma cărora procesele de dezagregare a materiilor organice şi de transformare chimică a celor minerale sporeşte în mod simţitor. În paralel, elementele nutritive uşor accesibile plantelor migrează către zona de răspândire maximă a rădăcinilor active iar alimentaţia globală a butucilor este dominată de N, a cărui pondere înregistrează tendinţe de creştere în condiţii de irigare (Popa, V. şi colab., 1993).

Asociată cu lucrări repetate asupra solului irigarea contribuie la tasarea acestuia cu efect negativ asupra stării structurale, ajungându-se la reducerea permeabilităţii pentru apă şi aer a solului cu consecinţe nefavorabile în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice din sol. Irigarea contribuie şi la levigarea elementelor nutritive uşor solubile, şi , prin aceasta, la reducerea coeficientului de utilizare al îngrăşămintelor chimice.

Irigarea influenţează condiţiile de microclimat ducând la reducerea temperaturilor excesive, ridicarea umidităţii relative a aerului cu efecte favorabile asupra desfăşurării proceselor fiziologice ale viţei, în special asupra asimilaţiei clorofiliene şi a transpiraţiei.

Udarea de aprovizionare aplicată toamna sau primăvara devreme poate să grăbească cu 2-3 zile declanşarea dezmuguritului, să uniformizeze creşterea vegetativă şi fotosinteza. Dacă temperatura apei folosite pentru udarea de aprovizionare executată primăvara devreme este mai scăzută decât temperatura solului, dezmuguritul poate avea loc cu 3-6 zile mai târziu, sau poate fi întrerupt dacă deja a început. Întârzierea dezmuguritului poate preveni pagubele produse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, de suspensii abundente. Temperatura apei utilizate trebuie să fie apropiată de cea a mediului înconjurător.

Atunci când irigarea este asociată şi cu fertilizare sporurile de recoltă pot depăşi 25-50% (Alexandrescu, I. şi colab., 1968; Grumeza şi colab., 1970).

Prin irigare strugurii devin mai plini, uniformi, cu boabe mai mari, situaţie în care producţia marfă poate să ajungă la 90-95 %. La strugurii pentru vin în urma irigării se pot înregistra scăderi ale conţinutului mustului în zahăr şi o creştere moderată a acidităţii.

Dacă aplicarea udărilor se prelungeşte până toamna poate determina întârzierea maturării lemnului la coardele de 1 an şi o mai slabă pregătire a butucilor pentru iernare.

PROTECŢIA FITOSANITARĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

O problemă dificilă a viticulturii contemporane, cu tendinţă de creştere în viitor, o reprezintă sensibilitatea soiurilor existente în cultură la atacul de boli şi dăunători specifici. Prevenirea daunelor, care pot să ajungă până la compromiterea totală a recoltei de struguri, impune aplicarea de tratamente costisitoare, care pot reprezenta până la 30-35% din cheltuielile

61

de producţie, iar în balanţa energetică pesticidele şi aplicarea lor în practică pot să deţină până la 35-40%, uneori mai mult.

Pesticidele folosite în combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie, pe lângă efectul lor favorabil, sporesc gradul de agresivitate al acestora şi contribuie la poluarea mediului şi a recoltei de struguri, atunci când nu sunt folosite raţional. Cu toate neajunsurile pe care le prezintă pesticidele, până la obţinerea şi promovarea în practică a unor soiuri de viţă roditoare, rezistente sau măcar tolerante, fără măsuri de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, producţia de struguri rămâne incertă şi în mod asemănător calitatea acesteia.

Bolile parazitare specifice viţei de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice produse de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze) produse de bacterii.

Bolile criptogamice cuprind o primă grupă de prezenţă relativ regulată în ţara noastră şi pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. Acestea sunt: mana (Plasmopara viticola), făinarea (Uncinula necator) şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea Pers.). A doua grupă de boli criptogamice, pentru care se întreprind măsuri de combatere, numai atunci când acestea devin necesare, cuprinde: antracnoza (Gleosporium ampelofagum) şi escorioza (Pomopsis viticola Sacc.).

Bolile virotice includ degenerările infecţioase (Arabis mosaic scurtnodarea, mazaicul galben), mozaicul nervurian, marmorarea (Flech, Marbrure), boala lemnului striat (Legno-riceia, Stempitting), răsucirea frunzelor (Leafroll, Enroulement), îngălbenirea aurie (Flavescence doré) ş.a.

Bolile bacteriene (bacteriozele) au ca reprezentant de temut cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens Smith şi Town/conn).

Dăunătorii viţei de vie cuprind o primă grupă cu frecvenţă relativ regulată în ţara noastră şi pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. În rândul acestora acarienii aparţinând familiei Tetranychidae şi Eriophydae (Tetranychus urticae Koch, Eotetranychus carpini quand, Pononychus ulmi Koch) din prima familie, Eriophyes vitis (Phyllocoptes vitis etc.) şi moliile strugurilor reprezentate prin eudemis (Lobesia botrana Denet Schiff) şi Cochilis (Colysia ambigualla Hb) şi cea din urmă grupă formată din omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury), tripsul viţei de vie (Anaphotripsnetis priesner), păduchele ţestos (Eulecanium corni), păduchele lânos (Pulvinaria vitis Torg), forfecarul viţei de vie (Lethrus apterus Loxm) şi ţigărarul (Byctiscus betulae L) pentru care se întreprind măsuri de combatere numai atunci când acestea devin necesare.

În ţara noastră protecţia plantaţiilor viticole roditoare este înglobată în acţiunea mai largă de protecţie fitosanitară organizată şi coordonată la nivel naţional în cadrul reţelei de prognoză şi avertizare a bolilor şi dăunătorilor plantelor. Astfel, în baza studiilor repetate an de an asupra evoluţiei bolilor şi dăunătorilor, în strânsă legătură cu condiţiile climatice, staţiunile de prognoză fitosanitară indică, prin buletinul de avertizare pe care îl emit, data aplicării tratamentelor pentru fiecare boală şi dăunător în parte, substanţele care trebuiesc folosite, concentraţia şi eventualele posibilităţi de complexare a acestora pentru mai multe boli şi dăunători la un singur tratament.

Combaterea chimică a principalelor boli şi dăunători se realizează cu produsele avizate şi concentraţiile recomandate.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Fertilizarea în sistem ecologic.2.Clasificaţi fertilizanţii folosiţi în viticultură3. Metode de irigare folosite în viticultură4. Care sunt cele mai frecvente boli parazitare specifice viţei de vie ?

62

RECOLTAREA STRUGURILOR

Recoltarea şi valorificarea strugurilor reprezintă ultima fază în realizarea obiectivelor urmărite prin cultura viţei de vie. Strugurii pentru masă se culeg eşalonat, pe soiuri şi, numai pe măsură ce ajung la faza respectivă. Culesul şi valorificarea strugurilor de masă presupun o serie de măsuri organizatorice şi tehnice desfăşurate într-o succesiune bine definită, după cum urmează: evaluarea producţiei, asigurarea condiţiilor materiale necesare, stabilirea momentului declanşării culesului diferenţiat pe soiuri sau grupe de soiuri, recoltarea şi condiţionarea prin sortare, cizelare şi ambalare, păstrare temporară, transportul, eventual conservarea şi păstrarea acestora pe timp mai îndelungat.

Culesul strugurilor pentru vin se execută la maturitatea tehnologi,ă care diferă în funcţie de tipul de vin care urmează a se obţine. Între parametrii specifici în baza cărora se stabileşte momentul culesului importanţă au conţinutul strugurilor în zahăr, aciditate, antociani, compuşi de aromă ş.a. Pentru stabilirea datei de cules se utilizează momentul maturării (coacerii) depline a strugurilor. După maturarea deplină strugurii pargurg perioada de supramaturare (supracoacere).

Pentru obţinerea vinurilor pentru consum curent recoltarea strugurilor începe atunci când conţinutul în zahăr depăşeşte 136-140 g/l; pentru vinuri superioare (VS) la 160-170 g/l; pentru vinurile superioare cu denumire de origine (VDOC) la peste 190 g/l; pentru vinurile superioare cu denumire de origine şi trepte de calitate, recoltarea are loc diferenţiat pe soiuri şi epoci de supramaturare, respectiv VDOCC III la 220 g/l; la VDOCC II la 240 g/l şi VDOCC I la 260 g/l.

Recoltarea strugurilor pentru vin are loc într-o singură etapă, cu eşalonare pe o perioadă de timp cât mai scurtă. Ca regulă generală recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri cu păstrarea integrităţii strugurilor, într-un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la cramă şi în condiţii adecvate de igienă. Recoltarea se face manual, semimecanizat şi mecanizat.

63

64