5-6 suportul social si factorii protectivi interni

Curs Psihologia Sănătăţii, anul univeristar 2009-2010, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Lect. Dr. Daniela Muntele Hendreş

CURS 5SUPORTUL SOCIAL

Suportul social, definiţii şi dimensiuni

Sociologul francez Durkheim a observat, în secolul al XIX-lea, că sinuciderea are loc mai ales în rândul celor cu legături sociale slabe. Astăzi este binecunoscut faptul că sănătatea mentală deficitară este o problemă mai ales a celor cu integrare socială scăzută. Mai mult decât atât, longevitatea şi sănătatea fizică par să depindă în parte de factori sociali. Teoria ataşamentului a lui Bowlby (1969) arată că ataşamentul emoţional timpuriu promovează un simt al securităţii şi o stimă de sine care au ca efect structurarea bazei pe care indivizii în viaţa adultă construiesc relaţii afective durabile şi securizante.

Termenul de suport social este adesea utilizat atât cu sens de reţea socială, cât şi de integrare socială.

- reţeaua socială reprezintă baza obiectivă a integrării sociale şi a suportului social, numărul de persoane din mediul individului care ar putea furniza suport

- integrarea socială se referă la structura şi numărul relaţiilor sociale, frecvenţa interacţiunilor, iar uneori se referă la percepţia subiectivă a apartenenţei la reţeaua respectivă

- suportul social se referă la funcţia şi calitatea relaţiilor sociale, precum disponibilitatea percepută pentru acordarea de ajutor de către ceilalţi sau suportul deja primit. Suportul social se produce în cadrul unui proces interactiv şi este legat de altruism, sentimentul obligaţiei, percepţia reciprocităţii.

Suportul social poate fi privit ca resursă furnizată de ceilalţi, ca sprijin pentru a face faţă unui stres, ca schimb de resurse. O distincţie importantă se face între suportul perceput ca fiind disponibil şi suportul primit. Primul este prospectiv, în timp ce al doilea mai curând retrospectiv.

Nevoia de suport social, mobilizarea suportului, perceperea şi recepţionarea lui diferă sistematic în rândul populaţiei. Pe lângă circumstanţele vieţii şi agenţii stresori, sunt diferenţe şi între sexe, statusuri maritale şi categorii de vârstă. În general, femeile au prieteni mai apropiaţi decât bărbaţii de-a lungul vieţii şi reţele sociale mai extinse. În plus, femeile furnizează mai mult suport social atât femeilor, cât şi bărbaţilor, şi primesc în schimb mai mult ajutor. Astfel de diferenţe se explică prin diferenţele emoţionale între sexe şi diferenţele în exprimarea emoţiilor.

Indivizii mai bine integraţi social primesc mai mult suport decât alţii. Indivizii izolaţi social sunt cu mare risc de morbiditate şi mortalitate. Integrarea socială influenţează instalarea bolii, evoluţia bolii şi recuperarea, refacerea după boală. Astfel de concluzii s-au formulat în studii realizate cu pacienţi afectaţi de răceli banale, cancer, HIV, boli cardiovasculare. De exemplu, integrarea socială creşte rata supravieţuirii la pacienţi care au avut un infarct miocardic. Teoriile despre suportul social sunt strâns legate de stres şi de coping. De exemplu, evaluarea stresului depinde de suportul social disponibil perceput. Mai mult, mobilizarea suportului social poate fi privită ca mecanism de coping.

Importanţa suportului social în sănătate şi în boală a fost sugerată de rezultate ale cercetărilor care subliniau asocieri semnificative între boli somatice şi mentale şi variabile precum statut social, marital, izolare socială, statut social minoritar, mobilizare sau migraţie geografică. Kasl şi colaboratorii fac primele cercetări asupra relaţiei dintre stres, boală şi procesele psihosociale (Baban, 1992, p.110). Kasl pune în circualţie, în 1976, termenul de suport social. El defineşte suportul social ca sistem de relaţii interpersonale caracterizate prin sentimentul de acceptare şi iubire, de stimă şi apreciere, de apartenenţă la o reţea de comunicare şi obligaţii mutuale, de ajutor emoţional şi concret în perioade de criză.

Kaplan defineşte suportul social în termeni de ataşament între indivizi sau între indivizi şi grup, care conduce la îmbunătăţirea competenţei adaptative în situaţii de stres. Cobb susţine că suportul social este informaţia care îi determină pe oameni să creadă că sunt iubiţi, stimaţi, valorizaţi şi că aparţin unei reţele de comunicare şi obligaţii mutuale, iar Wills spune că suportul social este percepţia sau experienţa de a fi iubit, valorizat, stimat şi sentimentul apartenenţei la un mediu social de

24


asistenţă şi obligaţii mutuale. Cu alte cuvinte suportul social este suma resurselor furnizate individului de ceilalţi: bunuri, sfaturi, informaţii utile şi susţinere afectivă.

Atunci când ne referim la mediul social este important să facem distincţia între componenta strucurală şi cea funcţională a suportului social.

Componenta structurală a suportului social reprezintă aspectul cantitativ al suportului social, deoarece reflectă de obicei numărul de persoane pe care le cunoaşte şi cu care interacţionează un individ în mediul său social (frecvenţa contactelor sociale, apartenenţa ca membru într-o organizaţie etc.).

Componenta funcţională se referă la aspectul calitativ al suportului social, cel mai uzual şi mai cunoscut, adică la resursele pe care oamenii ce aparţin unei reţele sociale le acordă unei persoane care se află într-o situaţie problematică.

În literatura de specialitate, suportul social este identificat ca având trei dimensiuni: suport emoţional (empatie, interes pentru persoana în nevoie, imagine pozitivă despre persoana care solicită sprijin, ceea ce o face pe aceasta să se simtă competentă şi valorizată), suport centrat pe acţiune sau instrumental (asistenţă directă) şi suport informaţional (sfaturi, opinii asupra acţiunilor receptorului de suport).

Suportul emoţional se referă la comportamentul de ascultare, la simpatie şi acordare de sprijin, la a-l face pe celălalt să se simtă valoros, iubit, acceptat. Acesta este tipul de suport la care majoritatea oamenilor se gândesc atunci când aud cuvântul „suport social”. Astfel, persoana care primeşte suport emoţional simte că nu este singură, că celălalt este prezent, este gata să îi ofere sprijin, că are încredere în ea şi în capacitatea sa de a depăşi situaţia dificilă. Într-o perioadă de stres, oamenii suferă adesea şi pot avea stări de depresie, anxietate, scăderea stimei de sine. Prietenii şi familia pot acorda un suport emoţional prin asigurarea persoanei că este importantă, valoroasă pentru ei, că lor le pasă de ceea ce i se întâmplă. Căldura şi sprijinul furnizat de ceilalţi pot ajuta o persoană aflată într-o situaţie de stres, să îi facă faţă în condiţii mai securizante.

Suportul instrumental sau ajutorul direct se referă la oferirea unui ajutor tangibil cum ar fi servicii diverse în viaţa de zi cu zi, ajutor financiar sau la treburile gospodăreşti. De exemplu, în unele ţări, după moartea cuiva, familiei îndoliate i se aduc cadouri care constau în mâncare gătită. Acest gest dă de înţeles că membrii familiei îndurerate nu vor trebui să gătească pentru ei şi musafiri, într-un moment în care energia şi entuziasmul pentru astfel de activităţi sunt scăzute. Acest tip de suport social poate fi la fel de reconfortant ca şi cel emoţional, însă se pare că cel mai adecvat tip de suport este dependent de situaţie şi de caracteristicile personale ale fiecărui individ.

Suportul informaţional se referă la un comportament de acordare de informaţii şi îndrumare în vederea soluţionării unei probleme cu care se confruntă un individ, un sfat, o altă modalitate de a privi o situaţie problematică. Prietenii, familia pot sugera celui aflat în situaţia stresantă anumite strategii de acţiune sau îi pot oferi propriile opinii cu privire la proiectele, planurile lui. De exemplu, dacă un profesor spune că are probleme la şcoală cu elevii, nu mai ştie cum să facă astfel încât lucrurile să meargă bine, un coleg i-ar putea oferi o nouă modalitate de a aborda această situaţie dificilă, i-ar putea spune cum face el cu elevii săi ca să rezolve situaţiile conflictuale.

Activitate:Alegeţi 3 situaţii trăite de dumeavostră în care aţi beneficiat de interacţiunea cu măcar o persoană din anturajul dumneavoastră. Descrieţi ce fel de suport aţi primit de fiecare dată utilizînd cele 3 categorii de suport descrise mai sus.

Suport social primit versus suport social perceput

O serie de studii subliniază efectele benefice ale suportului social perceput în detrimentul suportului social primit. Suportul social perceput a fost evaluat întrebând oamenii în ce măsură cred că persoanele din anturajul lor sunt dispuse să le ajute în rezolvarea unei probleme sau la terminarea unor

25


sarcini în gospodărie (ex. În ce măsură este soţia dumneavostră dispusă să vă asculte problemele?). Ceea ce se măsoară este percepţia asupra suportului disponibil în grupul social al fiecărui individ. Suportul social primit reprezintă ajutorul propriu-zis pe care o persoană îl primeşte de la grupul său de suport (ex. V-a ascultat cineva problemele? V-a oferit cineva un sfat atunci când aţi avut nevoie?). Există unele dificultăţi în măsurarea suportului primit, care în mod obişnuit se realizează prin percepţia persoanei dacă a primit sau nu suport (ex. În ultimele 3 luni a fost cineva care v-a ascultat problemele? În ultimele 3 luni doctorul dumneavoastră v-a oferit informaţii sau sfaturi despre cum să vă îngrijiţi?), astfel ceea ce se măsoară de fapt este doar percepţia asupra primirii de suport. Se pare că modalitatea cea mai adecvată, care măsoară într-adevăr suportul primit este observarea suportului oferit. În astfel de studii, există persoane care observă tranzacţiile suportive şi codifică tipurile de suport care sunt folosite, însă aceste observaţii se efectuează de obicei în laborator ceea ce ridică semne de întrebare asupra gradului de generalizabilitate a datelor obţinute în cadrul acestor studii observaţionale.

Superioritatea suportului perceput asupra suportului primit este susţinută de numeroase cercetări. Percepţia suportului social se bazează pe caracteristici de personalitate. Unii oameni percep existenţa unui suport care este disponibil şi astfel de oameni sunt consideraţi mai sănătoşi din punct de vedere psihologic. Un alt aspect important este acela că perceperea suportului social este în legătură directă cu abilităţile sociale, şi astfel oamnii care percep suportul social vor dispune şi de abilităţile sociale necesare pentru a solicita acest suport.

În studiile efectuate asupra suportului social au fost identificate o serie de cauze principale pentru a explica superioritatea suportului perceput faţă de cel primit. Uneori suportul acordat prea insistent, uzând de comportamente prea sufocante pentru cel sprijinit, poate fi mai curând o sursă de stres decât una de protecţie împotriva stresului. Nu întotdeauna încercarea cuiva de a acorda sprijin este înţeleasă de celălalt ca o intenţie benefică, ci de multe ori este văzută ca o încercare de a deţine controlul şi a influenţa viaţa.

Suportul social pe care membrii unui grup îl oferă poate fi diferit de suportul social aşteptat, de suportul social de care are nevoie o persoană. De exemplu, o femeie care îi împărtăşeşte soţului ei o problemă cu care se confruntă poate avea nevoie ca acesta să îi ofere suport emoţional, să o sprijine, să empatizeze cu ea, să o înţeleagă, însă acesta poate să îi ofere o soluţie la problema ei, să îi spună cum să rezolve situaţia, deci un suport informaţional şi astfel pot apărea conflicte datorită existenţei unor percepţii diferite asupra nevoilor de suport social în cadrul interacţiunilor sociale. Relaţiile sociale pot avea atât o dimensiune pozitivă, cât şi una negativă, ele pot fi generatoare de forţă şi liniştitoare, dar pot fi şi o sursă de tensiune, de conflict. Aceste tipuri de interacţiuni negative au fost evidenţiate la persoanele cu cancer, care susţin că oamenii din anturajul lor încearcă să-i încurajeze, să-i facă să fie optimişti, veseli, să vadă situaţia într-o manieră pozitivă, când de fapt ei ar dori să îşi exprime altfel de sentimente în aceste momente. O altă problemă legată de solicitarea de suport vine din aceea că, pentru mulţi oameni, prezentarea propriilor probleme în faţa altora duce la scăderea stimei de sine, mai ales dacă reacţia celorlalţi este evaluativă sau de neaccceptare. Tot problematic este şi faptul că, adesea, în societăţile dezvoltate contemporane care valorizează timpul pentru muncă foarte mult, a solicita sprijin cuiva este perceput ca un gest prin care uzezi resursele şi atenţia şi timpul acelei persoane. Poate fi folositor şi liniştitor pentru o persoană să ştie că în situaţii dificile nu este singură, că există persoane cărora le pasă de ea, de ceea ce trăieşte, iar aceasta pare a fi mai util pentru a reduce stresul decât sprijinul efectiv primit de la ceilalţi membrii ai reţelei sociale.

Factori care influenţează suportul social primit şi perceput

Diferenţele între sexe au fost adesea în atenţia cercetătărilor, şi femeile au dovedit o utilizare mai înaltă a suportului social. Mărimea reţelei sociale, frecvenţa contactelor cu membrii grupului de apartenenţă, numărul mai mare de confidenţi, gradul mai ridicat al empatiei şi, nu în ultimul rând, capacitea mai dezvoltată a femeilor de a-şi exprima emoţiile susţin ipotezele a numeroase studii care au considerat că femeile acordă şi primesc mai mult suport social decât bărbaţii. Astfel femeile par să aibă mai mulţi confidenţi şi să fie, de asemenea, şi mai des confidente. Precum era de aşteptat, confidentul principal în cazul femeilor este cel mai adesea o altă femeie, în schimb, bărbaţii vor alege în egală măsură ca şi confident principal fie o persoană de sex masculin, fie de sex feminin.

26


Stima de sine a fost corelată în mod repetat cu suportul. Astfel, persoanele care au o imagine pozitivă despre ele însele au tendinţa de a fi mai satisfăcute de relaţiile lor personale. De asemenea, studiile arată că suportul social şi depresia se găsesc în strânsă legătură. Astfel persoanele care suferă de depresie au tendinţa de a beneficia mai puţin de suport social, susţin că au mai puţini prieteni în apropiere care să-i ajute şi se declară mai puţin satisfăcuţi de relaţiile lor cu prietenii şi cu rudele. În numeroase cercetări este susţinută ideea că acele persoane care prezintă simptome depresive au nevoie de suport social, dar ceea ce este poate mai important este că şi aceste persoane au nevoie să ofere ajutor celorlalţi, să fie apreciate şi valorizate de membrii reţelei sociale, astfel ele reuşesc să devină conştienţe de potenţialul de care dispun şi învaţă să fie activi şi nu pasivi.

De asemenea, se pare că, deşi femeile beneficieză adesea de mai mult suport social decât bărbaţii, numeroase studii efectuate atât pe eşantioane clinice, cât şi pe eşantioane comunitare, dovedesc în mod constant că femeile sunt cele care suferă cel mai adesea din cauza depresiei, chiar de două ori mai mult decât bărbaţii. Astfel, în pofida datelor care susţin efectele pozitive ale suportului social asupra stării psihologice de bine, femeile sunt încă dezanvantajate în faţa depresiei. O posibilă explicaţie pentru această situaţie paradoxală ar fi că femeile sunt adesea mai deprimate decât bărbaţii deoarece rolurile lor diferite le expun la un număr mai mare de agenţi stresori (Gove, 1972; Gove, 1978).

Alţi cercetători susţin că femeile au un grad mai ridicat de depresie nu ca urmare a expunerii la agenţii stresori, ci mai degrabă pentru că sunt mai vulnerabile in faţa efectelor nocive ale stresului. Indiferent de explicaţia pe care o alegem pentru a înţelege relaţia controversată dintre gen, suport social şi depresie, un lucru este evident: în general femeile se confruntă cu mai multe conflicte în cadrul grupurilor sociale ca urmare a gradului mai mare de implicare cantitativă şi calitativă în relaţii. Astfel, efectul pozitiv al suportului social şi influenţa negativă a unor conflicte în reţelele mai numeroase par să se anuleze una pe cealaltă în cazul persoanelor de sex feminin. Altfel spus, factori care permit femeilor să primească mai mult suport emoţional de la reţelele sociale pot, de asemenea, să favorizeze un grad mai ridicat de distres. Cu alte cuvinte, tendinţa femeilor de a ocupa mai des poziţia de confidente le expune la experienţe stresante şi la conflicte care pot apărea datorită acestor experienţe.

Tema: pentru fiecare tip de suport social, daţi câte două exemple de suport pe care dumneavoastră l-aţi oferit în parcursul experienţei dumneavoastră. Analizaţi factorii care au influenţat persoana ajutată în percepţia suportului primit de la dumneavoastră, folosind noţiunile din acest capitol.

CURS 6FACTORII PROTECTIVI INTERNI

Dacă suportul social protejează cu mijloace exterioare persoanei, diminuând duritatea confruntării între individ şi agentul stresor, variabilele trecute în revistă în acest capitol sunt resurse psihologice proprii persoanei, cu un anumit grad de stabilitate, dar şi de variabilitate situaţională.

Locul controlului.Termenul de loc al controlului este lansat de Rotter în 1966 şi desemnează modul în care o

persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile. Locul controlului intern este convingerea că responsabilitatea pentru eşec, meritul pentru succes au o prea mică legătură cu întâmplarea sau factorii de presiune din afară. Locul de control extern se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative) se găseşte în soartă, destin, noroc, în puterea altora etc.

După unii autori, LCI ar putea fi protector în stresul psihic prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistenţa crescută, prin rezistenţa la presiuni externe, ca şi prin gradul crescut de angajare în situaţie şi asumarea responsabilităţii pentru succes şi eşec. Locul controlului extern este asociat cu o proporţie mai mare de insatisfacţie cu o predispoziţie netă spre anxietate şi depresie.

27


Eficienţa personală percepută.Eficienţa personală reprezintă credinţele despre abilitatea de a organiza şi a executa activităţile

necesare pentru producerea unui rezultat propus (Bandura, 1997). Teoria eficienţei personale vorbeşte despre credinţele individului legate controlul şi influenţa pe care el le are asupra propriului comportament. Desigur, noţiunile de control personal sau de iniţiativă nu erau necunoscute până în 1977, când Bandura a scris despre ele. Filosofi şi psihologi precum Spinoza, Hume, Locke, William James, mai recent Gilbert Ryle, au încercat din răsputeri să înţeleagă rolul voinţei în comportamentul uman. În psihologie, noţiuni precum motivaţia intrinsecă, locul controlului intern sau extern, neajutorarea învăţată sunt orientate spre percepţia competenţei personale, a relaţiilor dintre aceste competenţe şi eficienţa personală, realizările, starea de bine psihologică. Aceste modele enumerate nu disting suficient de clar între credinţa că un anumit comportament va conduce la un anumit rezultat şi credinţa în capacitatea de a produce cu succes comportamentul în chestiune. Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Bandura în articolul din 1977 a fost definirea comprehensivă a acestei noţiuni şi încorporarea ei într-o teorie clară a comportamentului. Ideea esenţială a eficienţei personale nu era nouă. Ce era nou era suportul teoretic dat conceptului şi rigoarea empirică cu care eficienţa personală poate fi de atunci încoace examinată (Maddux şi Gosselin, 2003).

Eficienţa personală nu este o trăsătură şi nu ar trebui măsurată ca o trăsătură, ci ea trebuie să se refere la domenii specifice de interes (e.g. abilităţi sociale, dietă sănătoasă, exerciţiu fizic, abilităţi aritmetice, control medical regulat etc.). Măsurarea eficienţei personale specifice pentru un domeniu trebuie elaborată astfel încât să surprindă trăsăturile multifaţetate ale comportamentului şi ale contextului în care el se produce. Cel care elaborează instrumentul trebuie să stăpânească teoria eficienţei personale şi să fie un bun cunoscător al domeniului comportamentului în chestiune, inclusiv al tipurilor de abilităţi necesare acelui comportament şi al situaţiilor în care pot fi folosite (Bandura 1997).

Eficienţa personală este rezultatul informaţiilor integrate din cinci surse: experienţa propriei performanţe a comportamentului vizat, experienţa vicariantă, experienţa imaginară, persuadarea verbală şi starea afectivă şi fiziologică.

Propriile noastre performanţe în realizarea comportamentului sunt cea mai importantă sursă de informaţii pentru încrederea în eficienţa personală. Succesele în a efectua un anumit lucru vor spori eficienţa personală, în timp ce eşecurile este de aşteptat să o diminueze. După ce s-a consolidat o puternică încredere în eficienţa personală în baza mai multor succese, un eşec ocazional nu va reuşi prea lesne să influenţeze judecata asupra eficienţei personale. Când anumite eşecuri sunt depăşite prin efort susţinut şi hotărât, este instilată o încredere robustă în eficienţa personală exact prin intermediul experienţei care îi indică individului că este capabil să stăpânească şi să facă faţă situaţiei. Eficienţa personală este determinată şi de experienţe vicariante, observarea comportamentului altora şi a consecinţelor acestui comportament. Oamenii formulează apoi expectanţe cu privire la propriul comportament şi la rezultatul lui, în funcţie de măsura în care se consideră similari cu persoana observată. Experienţele vicariante au în general o influenţă mai scăzută asupra eficienţei personale decât experienţele directe.

Şi prin imaginarea unui comportament eficient sau ineficient în situaţii ipotetice eficienţa personală se poate modifica. Astfel de imagini pot fi ruminaţii inadecvate sau pot fi strategii intenţionate de sporirea eficienţei personale. Imaginile pot fi desprinse din experienţe reale sau vicariante, cu situaţii similare celei anticipate, sau pot fi induse prin persuasiune verbală, ca atunci când terapeutul ghidează clientul în cadrul intervenţiilor bazate pe imaginaţie ghidată, ca în desensibilizarea sistematică sau modelarea fără expunere in vivo. Simplul fapt că ne imaginăm pe noi făcând ceva bine nu poate avea aceeaşi influenţă precum experienţa reală a succesului.

Încrederea în eficienţa personală este influenţată şi de persuasiunea verbală, adică ceea ce alţii spun despre propria noastră capacitate şi probabilitate de succes. Dar eficienţa persuasiunii verbale în a dezvolta încrederea în eficienţa personală este influenţată la rândul ei de factori precum expertiza, credibilitatea, atractivitatea sursei, după cum sugerează cercetarea în persuasiune şi schimbare de atitudine. Persuasiunea verbală are efect mai puţin însemnat asupra construirii eficienţei personale decât experienţa directă şi cea vicariantă.

Stările fiziologice şi emoţionale influenţează eficienţa personală atunci când oamenii au învăţat să asocieze slaba performanţă sau eşecul, cu o stimulare fiziologică aversivă, iar succesul cu emoţii plăcute. Astfel, dacă oamenii devin conştienţi de o stare fiziologcă neplăcută, ei sunt mai

28


înclinaţi să se îndoiască de eficienţa personală decât într-o stare pozitivă sau neutră. În mod asemănător, senzaţii fiziologice plăcute sunt capabile să genereze încredere în capacităţile individuale de a face faţă situaţiei în curs. Întrucât stimularea intensă debilitează performanţele de cele mai multe ori, oamenii au tendinţa să evalueze slab eficienţa personală când se simt încordaţi şi visceral agitaţi. Reacţiile de frică generează în continuare frică, prin anticiparea stimulării fiziologice. Tratamentele care diminuează sau elimină stimularea emoţională la ameninţări subiective sporesc eficienţa personală percepută şi implicit măresc performanţa corespunzătoare (Bandura, 1982).

Eficienţa percepută descreşte anxietatea, depresia şi sporeşte parametrii benefici ai sănătăţii (Bandura, 1992) astfel încât conceptul a fost utilizat drept variabilă cheie în psihologia clinică şi a sănătăţii, şi acelaşi lucru se poate spune şi despre domeniile educaţional, social, al dezvoltării. Alături de percepţia riscului şi expectanţele privind urmările unui comportament, eficienţa personală percepută este utilizată pentru predicţia adoptării şi menţinerii comportamentelor sanogenetice sau abandonarea celor dăunătoare (Schwarzer şi Fuchs, 1995).

Robusteţea psihologică. Robusteţea (engl. hardiness) este o trăsătură ilustrativă pentru rezistenţa la stresul psihic,

pentru eficienţa mecanismelor de coping. Robusteţea reprezintă o aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se în activităţi diverse cu multă curiozitate, gust pentru risc şi pentru schimbare. Kobassa (1979) arată că robusteţea este o constelaţie de trăsături de personalitate care funcţionează ca resurse ale rezistenţei în confruntarea cu evenimente stresante. Aceste trăsături sunt mai ales angajarea în activităţi, evenimente (the commitment disposition), controlul exercitat asupra mediului şi asupra sinelui (the control disposition)şi receptivitatea la provocări, la schimbări, credinţa că schimbarea este mai bună decât stabilitatea, că este un stimulent al dezvoltării personale şi nu o ameninţare, un pericol (the challenge disposition). Stresul şi boala sunt asociate, numeroase studii demonstrând corelaţia pozitivă dintre simptome şi evenimente stresante. S-a demonstrat că robusteţea diminuează susceptibilitatea pentru instalarea simptomelor.

Optimismul. Optimismul este o trăsătură explorată mai mult în ultimul timp. Se constată că persoanele

optimiste dezvoltă strategii de coping mai eficiente în condiţii de stres. Schreier şi Carver îşi încep în anii ‘80 cercetările, elaborând un instrument pentru evaluarea optimismului ca dispoziţie, adică a aşteptărilor că rezultatele vor fi pozitive. Instrumentul are 12 itemi şi se numeşte Life Orientation Test (LOT). Studiile efectuate cu acest instrument arată că persoanele mai optimiste utilizează mai curând strategii de coping centrat pe problemă şi de reevaluare pozitivă şi mult mai puţin evadarea – evitarea. Studii longitudinale arată că cei cu scoruri înalte la LOT sunt mai puţin susceptibili de a dezvolta simptome decât cei cu scoruri scăzute.

Optimismul acţionează sanogenetic atât prin minimizarea gravităţii evenimentelor, cât şi prin supraestimarea propriilor resurse pentru a le face faţă. Alături de umor, el reduce impactul evenimentelor stresante şi are o valoare predictivă pentru longevitate; este chiar factor predispozant pentru evoluţia favorabilă a unor boli precum cancerul. Într-o cercetare din 1978, Matlin şi Stang (cf. Peterson 2000) au trecut în revistă sute de studii care dovedeau că limbajul, memoria şi gândirea sunt selectiv pozitive. De exemplu, oamenii utilizează mai multe cuvinte pozitive decât negative, atât în limbajul scris cât şi cel vorbit. În amintirea liberă, oamenii tind să îşi amintească mai multe lucruri pozitive decât negative, iar autoevaluarea este cel mai frecvent mai bună decât heteroevaluarea. Lazarus R. (1983) descie ceea ce el a numit “negarea pozitivă” şi arată că ea poate fi asociată cu starea de bine în momentul apariţiei adversităţii. A. Beck (1967) începe dezvoltarea abordării cognitive a depresiei pornind de la aserţiunea că depresia este caracterizată de o perspectivă negativă asupra sinelui, experienţei şi vitorului, adica de pesimism şi lipsa de speranţă. Deşi iniţial el consideră depresivii ca fiind ilogici, iar nondepresivii capabili de procesări raţionale de informaţie, recent (1991), într-un articol apărut în American Psychologist, admite că nondepresivii au aşteptări pozitive neraţionale legate de experienţa actuală şi de viitor.

Shelley Taylor şi Jonathan Brown (1988) trec în revistă studii despre iluziile pozitive. Se dovedeşte că oamenii au în general o tendinţă/înclinare pozitivă, excepţie de la această regulă făcând numai depresivii şi anxioşii. Shelley Taylor (1989), în cartea sa Positive Illusions propune ideea că tendinţa oamenilor de a se vedea pe sine în cea mai bună lumină posibilă este semn al stării de bine.

29


Ea face distincţie între optimismul ca iluzie şi optimismul ca delir: iluzia rămîne sensibilă la semnele realităţii, în timp ce delirul nu. Antropologul Lionel Tiger, în cartea sa Optimism: The Biology of Hope, localizează optimismul în biologia speciei noastre şi argumentează că este una dintre cele mai definitorii si adaptative dintre caracteristicile umane. Optimismul a fost dezvoltat în cursul evoluţiei alături de abilităţile cognitive. Optimismul apare atunci când omul începe să anticipeze, să se gândească la ce va fi. Odată ce omul începe să îşi anticipe viitorul, el se gândeşte şi la lucruri înfricoşătoare precum propria moarte. Ceva anume trebuia să se dezvolte pentru a contracara efectul paralizant al acestui tip de gânduri şi acel ceva a fost optimismul. Din acest punct de vedere, optimismul este inerent în alcătuirea psihicului uman şi nu este doar un derivat al altor caracteristici psihologice. Tiger a caracterizat optimismul ca fiind uşor de gândit, uşor de învăţat şi plăcut, iar psihologii evoluţionişti moderni îl caracterizează drept un mecanism psihologic evoluat (Buss, 1991, cf. Peterson, 2000).

Numeroase cercetări care au investigat optimismul ca trăsătură individuală arată că oricum am măsura optimismul, el este puternic legat de alte caracteristici dezirabile precum fericirea, perseverenţa, realizările profesionale, sănătatea. Michael Scheier şi Charles Carver (1992) au studiat o variabilă de personalitate identificată ca optimism dispoziţional: expectanţa globală că în viitor lucrurile/întâmplările bune vor fi din belşug, în timp ce lucrurile/întâmplările rele vor fi din ce în ce mai puţine. După ei, toate domeniile activităţilor umane pot fi exprimate ca scopuri, iar comportamentul uman determină identificarea şi adoptarea unor astfel de scopuri, precum şi adaptarea activităţilor în funcţie de scopuri. Schreier şi Carver îşi consideră modelul ca fiind unul autoreglator. Optimismul intră în procesul autoreglării atunci când oamenii se întreabă asupra obstacolelor care pot împiedica atingerea scopurilor propuse. Cei optimişti cred că scopurile pot fi atinse şi atunci când se află în faţa dificultăţilor, în timp ce pesimiştii nu cred că pot realiza ce şi-au propus atunci când apar impedimente.

Aşteptările pozitive cu privire la rezultate pozitive (ex. “Voi găsi o maşină cu care să ajung chiar dacă am pierdut trenul ”) sunt subsumate “micului” optimism, în timp ce aşteptările mai ample şi mai puţin specifice (ex. “Ţara noastră va deveni mai puternică şi mai civilizată.”) aparţin optimismului “mare”. Optimismul mic versus optimismul mare este o distincţie care ne aminteşte de faptul că optimismul poate fi descris la diferite grade de abstractizare. Optimismul mare poate fi o tendinţă biologică satisfăcută prin cultură şi având un conţinut acceptabil social. El duce la rezultate dezirabile deoarece produce o stare generală de vigoare şi rezilienţă. În contrast, optimismul mic poate fi produsul învăţării particulare, specifice unui individ şi istoriei lui; duce la rezultate dezirabile deoarece predispune la acţiuni specifice care sunt adaptative în situaţii concrete. Altfel spus, mecanismele care leagă optimismul de rezultate poate varia în funcţie de tipul de optimism avut în vedere. De exemplu, una dintre cele mai notabile corelate ale optimismului este starea de sănătate. Această legătură sugerează multiple alte conexiuni, inclusiv robusteţea imunitară, absenţa dispoziţiei afective negative, comportamentele sanogenetice. Distincţia optimism mare–optimism mic, ajută la înţelegerea modalităţilor de realizare a diverselor instanţe ale stării de bine. Traseul unei boli grave precum cancerul sau SIDA este prezis mai bine de optimismul mare, care influenţează sistemul imunitar şi dispoziţia, în timp ce instalarea bolilor şi susceptibilitatea de a fi victima traumatismelor de tot felul sunt prezise mai mult de micul optimism care se exprimă prin intermediul comportamentelor şi opţiunilor concrete legate de stilul de viaţă.

Un aspect foarte important este legătura optimismului cu realitatea. Optimismul nerealist, mai ales în legătură cu riscurile pentru starea de sănătate, poate fi costisitor prin efectele neglijării conduitelor elementare necesare promovării şi menţinerii sănătăţii. În general, optimismul excesiv, materializat în gânduri deşarte, iluzii, poate împiedica persoana de la a-şi face planuri concrete pentru atingerea scopurilor (Oetingen, 1996, apud Peterson, 2000). Cu toate astea, prezenţa optimismului este decisivă pentru realizarea de sine. Seligman şi colaboratorii au realizat un program de intervenţie cu copiii din şcoli. Au predat utilizând tehnici cognitiv-comportamentale, având ca scop învăţarea optimismului. Rezultatul a fost că episoadele de depresie ulterioare au fost mult mai puţine la cei care au participat.

Relaţia optimismului şi pesimismului cu sănătatea

Edificator pentru relaţia optimismului şi pesimismului cu sănătatea este un studiu celebru al lui Peterson, Seligman şi Vaillant, publicat în 1988 şi pe care îl voi prezenta pe succint în continuare.

30


Autorii s-au întrebat dacă obiceiurile noastre de a explica evenimentele negative atunci când suntem tineri prezic starea noastră de sănătate fizică mai târziu pe durata vieţii? Câteva dovezi implică faptul că stilurile explicative ar putea prezice o stare de sănătate proastă în viitor. De exemplu, cercetările pe animale sugerează faptul că evenimentele negative determină o slabă funcţionare a imunităţii şi o mai mare probabilitate de boală. Cercetările cu participanţi umani sugerează că indivizii care explică astfel de evenimente negative pesimist au o funcţionare mai slabă a imunităţii şi că de-a lungul unui an fac mai multe vizite la doctor decât indivizii care explică evenimentele negative optimist. Peterson şi colaboratorii au investigat dacă indivizii care explică evenimentele negative pesimist la începutul maturităţii suferă de mai multe boli în timpul maturităţii mijlocii şi al celei târzii. Studiul lor a fost longitudinal şi a acoperit o perioadă de 35 de ani. Starea de sănătate a participanţilor a fost cunoscută şi era bună la începutul studiului. Au fost utilizaţi 99 de participanţi şi au beneficiat de evaluări medicale cotate numeric de un internist care nu a avut acces la alt tip de date despre participanţi.

Studiul a descoperit că stilul atribuţional este o variabilă cognitivă care prezice sănătatea de peste două şi trei decenii de viaţă. Stilul atribuţional este modul obişnuit în care oamenii explică evenimentele negative care li se întâmplă (Peterson & Seligman, 1984). Sunt trei dimensiuni ale acestor atribuiri cauzale : stabilitate versus instabilitate, globalitate versus specificitate, şi internalitate versus externalitate. O cauză stabilă invocă un factor de durată mare (“n-o să dispară niciodată”), în timp ce o cauză instabilă este tranzitorie (“s-a întâmplat doar o dată”). O cauză globală este una care afectează un domeniu larg de activităţi (“o să-mi dea peste cap tot ce fac”), în timp ce o cauză specifică este circumscrisă (“nu are nici o legătură cu viaţa mea”). În fine, o cauză internă arată către ceva despre sine (“aşa sunt eu”), în timp ce o cauză externă este îndreptată spre alţii sau spre alte circumstanţe (“e căldura de aici”). Stilul atribuţional a apărut din reformularea modelului învăţat de neajutorare ca un mod de a explica diversitatea de răspunsuri a oamenilor cu privire la evenimente negative incontrolabile (Abramson, Seligman, & Teasdale, 1978). O persoană care explică astfel de evenimente prin cauze stabile, globale şi interne prezintă mai multe deficite severe cauzate de neajutorare pe care o persoană le explică prin cauze instabile, specifice şi externe. Aceste deficite includ pasivitatea, depresia, o slabă capacitate de rezolvare a problemelor, o slabă funcţie imunitară şi o mai mare morbiditate (Kamen et al., 1987; Maier & Seligman, 1976; Peterson, 1988; Seligman, 1975). Stilul explicativ este un candidat de primă mână la a fi un precursor psihologic al stărilor bune sau proaste de sănătate, deoarece afectează severitatea deficitelor care urmează evenimentele aversive incontrolabile. Ipoteza majoră a studiului a fost că oamenii care au explicat evenimentele negative pesimist, cu cauze stabile, globale şi interne vor avea drept rezultat strări de sănătate mai târziu în timpul vieţii decât cei care explică evenimentele negative cu cauze instabile, specifice şi externe.

Studiul a început cu membri sănătoşi mental şi fizic ai promoţiilor din 1942 până în 1944 la Universitatea Harvard. Subiecţii potenţiali au fost mai întâi selectaţi pe baza succesului academic (40% din întregul număr de studenţi a fost exclus), apoi pe baza sănătăţii psihologice şi fizice (alţi 30% au fost excluşi) şi în fine pe baza nominalizărilor de către decanii colegiului a celor mai independenţi şi sănătoşi indivizi. În total în studiu au fost incluşi 268 de tineri. Fiecare subiect, înainte de absolvire, a trecut printr-o examinare fizică elaborată şi a completat o baterie de teste de inteligenţă şi de personalitate. După absolvire, subiecţii au completat chestionare anuale despre serviciu, familie, sănătate şi aşa mai departe. Rezultatele examinărilor fizice periodice ale fiecărui subiect, realizate de către proprii lor doctori sunt de asemenea disponibile. Un total de 10 oameni s-au retras din studiu în timpul colegiului şi încă 2 după absolvire. Pentru studiul prezentat, Peterson şi colaboratorii au studiat 99 de subiecţi, aleşi arbitrar în funcţie de prima literă a numelui. A fost analizat răspunsul particpanţilor la chestionare cu final deschis completate în 1946. Erau întrebări despre experienţele dificile din timpul războiului: Ce situaţii dificile personale aţi întâlnit (dorim detalii), fie că erau sau nu în luptă, că au avut loc în relaţii cu superiorii sau cu subordonaţii? Unde a trebuit să daţi aceste lupte interioare? Cât aţi avut dreptate menţinându-vă părerea în aceste situaţii? Cum erau acestea legate de munca sau sănătatea dumneavoastră? Ce simptome fizice sau mentale aţi experimentat la acea vreme? Când era descris un eveniment negativ implicând subiectul, alături de o explicaţie cauzală, ambele erau extrase şi scrise în fişe. Fişele au fost prezentate unui număr de 4 judecători, care nu cunoşteau sursa datelor, şi erau străini şi de informaţii privind strea de sănătate a individului, şi de alte afirmaţii pe care acesta le făcuse. Judecătorii au cotat fiecare cauză pe scări de 7 puncte în funcţie de stabilitatea, globalitatea şi internalitatea acestora. Cotele au fost calculate în medie într-un compus (între judecători, între evenimente şi între dimensiuni) astfel încât fiecare participant la studiu a avut

31


un scor al stilului explicativ cu variaţii între relativ instabil şi extern până la relativ stabil, global şi intern. Pentru 99 de persoane au fost identificate 1102 de evenimente negative şi un fost identificare explicaţii cauzale.

Starea de sănătate la opt etape de vârstă a fost punctată în urma unor serii de examinări fizice de către medicii personali şi cotate de către un internist în următorul fel: 1=sănătate bună, normal; 2=multiple nemulţumiri minore, probleme uşoare cu spatele, gută, pietre la rinichi, probleme cu articulaţiile, probleme cronice cu urechile; 3=boli cronice probabil ireversibile fără dizabilitate; boli care nu se remit complet şi care probabil vor progresa, de exemplu, hipertensiune tratată, emfizem pulmonar şi diabet; 4= boli cronice probabil ireversibile cu dizabilitate, de exemplu, infarct miocardic cu angină, probleme cu spatele care împiedică activitatea normală, hipertensiune şi obezitate extremă, diabet şi artrită severă şi scleroză multiplă; şi 5 = deces. Cotaţiile stării de sănătate au fost disponibile pentru fiecare subiect la vârstele de 25 (vârsta aproximativă a completării chestionarelor de la care au fost extrase explicaţiile cauzale), 30, 35, 40, 45, 50, 55, şi 60. De la vârsta de 50 de ani şi mai departe internistul a avut la dispoziţie teste de urină şi de sânge, o electrocardiogramă şi o investigaţie cu raze X a toracelui pentru majoritatea subiecţilor.

Rezultate au indicat că, în general, oamenii care au explicat evenimentele negative cu cauze stabile, globale şi interne la vârsta de 25 de ani au fost mai puţin sănătoşi mai târziu în timpul vieţii decât oamenii care au dat explicaţii instabile, specifice şi externe. Această corelaţie s-a menţinut chiar şi atunci când starea iniţială de sănătate fizică şi emoţională au fost menţinute constante. După cum ar fi de aşteptat, starea generală de sănătate s-a înrăutăţit treptat cu vârsta. Au fost corelate scorurile compuse ale stilului explicativ cu măsurătorile obiective ale stării de sănătate disponibile la diferite vârste, în mod particular starea de sănătate la vârsta de 25 de ani. Stilul atribuţional este iniţial neasociat cu boala fizică, dar pe măsură ce timpul trece apare şi corelaţia presupusă în ipoteză. Nivelul cel mai robust al acesteia a fost atins la vârsta de 45, la aproximativ 20 de ani după momentul evaluării stilului explicativ.

Tabelul 4.1.Corelaţii parţiale între stilul explicativ şi starea slabă de sănătate

Vârsta r parţial30 0,0435 0,0340 0,1345 0,37****50 0,18*55 0,22**60 0,25***

N=99. Eliminate parţial sunt starea iniţială de sănătate mentală şi fizică:*p<.10. **p<.05. ***p<.02. ****p<.001.

Aşadar, o variabilă psihologică şi anume stilul atribuţional pesimist prezice boli peste o perioadă de douăzeci şi treizeci de ani mai târziu. Predicţia este un succes chiar atunci când este controlată variabila sănătate la momentul iniţial. Întrucât dezbaterile legate de influenţa psihicului asupra sănătăţii sunt interminabile, probele empirice sunt absolut necesare. Studiul lui Peterson este un sondaj empiric în interiorul acestei controverse, una care ia partea celor care susţin că factorii psihologici pot influenţa sănătatea fizică şi boala. Stilul explicativ nu a prezis starea imediată de sănătate. Acest lucru nu este surprinzător deoarece la început varianţa este redusă. Dar la începutul maturităţii mijlocii (35-50 ani), sănătatea devine mai variabilă, iar factorii psihologici vin să joace un rol, probabil contribuind la stilul de viaţă, la grija faţă de sine şi la suportul social. La sfârşitul acestui interval de vârstă (50-60 ani), relaţia dintre stilul explicativ şi sănătate mai scade puţin şi autorii susţin că nu există încă o explicaţie bună pentru acest rezultat. Poate factorii constituţionali sau alcoolismul, sau amândouă, domină peisajul stării de sănătate, iar factorii psihologici din tinereţe joacă un rol mai mic astfel.

Oamenii care oferă explicaţii stabile, globale şi interne pentru evenimente negative tind să fie slabi în rezolvarea problemelor (Alloy, Peterson, Abramson, & Seligman, 1984). Aceştia ar putea experimenta evenimente negative mai numeroase şi mai grave în viaţă deoarece nu reuşesc niciodată

32


să înăbuşe o criză din faşă. Starea de boală mai gravă poate fi o consecinţă a acestor modificări acumulate ale vieţii, dar un alt mecanism posibil este singurătatea şi lipsa suportului social. Persoana care dă explicaţii negative pentru evenimentele negative este retrasă din punct de vedere social. Contactele sociale de sprijin cu ceilalţi ar putea fi un remediu împotriva bolii (Cobb, 1976), şi poate că stilul explicativ afectează sănătatea pe termen lung printr-o traiectorie interpersonală. În fine, stilul explicativ negativ ar putea afecta funcţia imunitară, făcând mai probabile morbiditatea şi mortalitatea. Prin analogie cu studiile pe animale, oamenii pesimişti ar putea avea sisteme imunitare mai puţin competente. Datele de la grupul de cercetare din studiul lui Peterson sugerează că oamenii care dau explicaţii stabile, globale şi interne pentru evenimente negative au prezentat o imunosupresie crescută. Peterson a condus o investigaţie preliminară despre ceea ce mediază corelaţia dintre stilul explicativ şi boală şi a descoperit faptul că stilul explicativ pesimist a prezis evenimente de viaţă stresante, obiceiuri nesănătoase şi eficienţa personală pentru a modifica aceste obiceiuri în bine. Acestea, la rândul lor, au prezis o sănătate mai slabă. Într-un alt studiu longitudinal, Peterson şi Lin au descoperit faptul că studenţii pesimişti din colegiu care au suferit de răceli sau gripe au fost mai puţin predispuşi decât colegii lor optimişti să facă paşi pentru a-şi combate bolile, cum ar fi să doarmă mai mult, să bea mai multe lichide şi să scurteze durata activităţilor. Influenţa bidirecţională între fiecare dintre aceste variabile, sănătate şi stilul explicativ, este probabil ceva de aşteptat. Deşi mecanismele rămân să fie investigate, este clar că persoana care, de obicei, explică evenimentele negative prin cauze stabile, globale şi interne la începutul maturităţii se supune unui risc de deteriorare a sănătăţii în timpul maturităţii mijlocii. Ar fi foarte important ca programele de prevenţie timpurie să aibă în vedere corectarea stilului atribuţional în sens pozitiv.

Temă: Pornind de la explicaţiile din curs, formulaţi pentru fiecare caracteristcă de personalitate cu rol protector împotriva stresului, câte un chestionar cu 5 itemi.

Activitate : Alegeţi 3 persoane din cercul de cunoscuţi apropiaţi care au tendinţa să facă atribuiri stabile, globale şi interne pentru evenimente negative. Analizaţi la aceste persoane măsura în care realizează comportamente favorabile sănătăţii lor, pornind de la un regim de viaţă sănătos şi până la respectarea prescripţiilor medicale în situaţii de boală. Remarcaţi în ce măsură observaţiile dumneavoastră coincid cu concluziile studiilor lui Peterson.

33

5-6 suportul social si factorii protectivi interni

Documents