1

5. Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală

Elucidarea sensului ştiinţei moderne a dominat meditaţiile târzii ale lui Husserl. În Criza

ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală (Die Krisis...), din 1936-1937, apreciată,

de obicei, ca “o istorie a filosofiei de la Galilei la Kant” (Ricoeur), filosoful vorbeşte despre

„criza de fundamente ale ştiinţei contemporane”, datorată ignorării condiţiilor constitutive de

natură transcendentală, ale ştiinţei. Ştiinţele au pierdut contactul lor cu sensul lor iniţial. Trebuie

precizat că, critica husserliană nu înseamnă o critică a specificului logico-metodologic al ştiinţei

moderne, ea având în vedere, mai ales, „pătrunderea restricţiilor pozitiviste în ştiinţe”. Criza

care apare în ştiinţe nu afectează succesele lor practice, tehnice; ceea ce este afectat este sensul

adevărului lor. De fapt, Husserl se angajase în această „critică” încă din 1922, când, în articolul

„Ideea de cultură filosofică” arăta că „ştiinţele nu mai participă la promovarea şi realizarea ideii

de umanitate, ci abandonează această idee.”(Husserl, E., “Ideea de cultură filosofică”, în Boboc,

A., Filosofia contemporană în texte alese şi adnotate, 1987, p. 256).

Pentru depăşirea „crizei umanităţii europene”, devine indispensabilă cercetarea şi

sesizarea sensului ştiinţei moderne. “Problema crizei se dezleagă clarificând <originile spiritului

ştiinţific modern>, caracterizat în esenţă de aplicarea matematicii în cercetarea naturii. (…)

Sensul ştiinţei moderne este conţinut, in nuce, în sensul matematicii”. De fapt, “Husserl ţinteşte

să demonstreze că matematica include o determinare a obiectelor, din punctul de vedere al

interesului de operare cu ele. Ea s-ar fi constituit în orizontul operaţional al manipulării

corpurilor. Originea ei s-ar afla în <arta măsurării> şi în <interesul tehnic> pe care aceasta îl

slujeşte” (A.Marga, Cunoaştere şi sens, 1984, pp. 172,173). Cum am sugerat deja, nu ştiinţele

moderne – ca atare trebuie puse sub semnul întrebării, ci conştiinţa lor de sine, galileană şi

pozitivistă, care ignoră sensul originar al ştiinţei. “Se pierde cu totul din vedere faptul că

termenul <ştiinţă a naturii> (ca în genere orice ştiinţă) desemnează o activitate spirituală, anume

cea a savanţilor naturalişti care cooperează în ştiinţă, şi, ca atare, sensul ei este în legătură cu

faptul că ea ţine, ca şi toate fenomenele spirituale, de sfera a ceea ce trebuie să fie explicat prin

ştiinţele spiritului” (Husserl, Criza …., 1997, p. 24).

Europa spirituală, ale cărei configuraţii sunt, cu prioritate, filosofia şi ştiinţa, descinde din

spaţiul spiritual grec, acolo unde filosofia nu însemna decât “ştiinţă universală, ştiinţă despre

întregul lumii, despre unitatea ce cuprinde orice existent” (Husserl, Criza umanităţii europene şi

2

filosofia, Paideea, 1997, p. 29). Odată cu pătrunderea raţionalismului modern în filosofie şi cu

susţinerile lui Galilei privitoare la rolul matematicii în cercetarea naturii, problema sensului

spiritual al ştiinţei ..cade în afara “interesului ştiinţăfic”, generând “criza umanităţii europene”. În

aceste condiţii, redefinirea sensului şi resemnificarea ştiinţei au devenit imperios necesare. Ele

presupun, cum vom vedea, repunerea ştiinţei în legătură cu acea „lume trăită a vieţii”, în care se

constituie interogaţia ştiinţifică asupra naturii.

În problema în discuţie, filosoful german pleacă de la un înţeles particular acordat

raţiunii. Mai întâi, raţiunea este mai mult decât “o critică a cunoaşterii” (cf. Ricoeur): “ea este

sarcina de a unifica toate activităţile esenţiale: cele speculative, etice, estetice, ştiinţifice etc.”; ea

acoperă problemele sensului şi nonsensului cu privire la existenţa umană în genere: ”raţiunea

este chiar esenţa sensului omului, în măsura în care sensul omului este legat de cel al

lumii”(Ricoeur, op.cit., p. 44). Raţiunea, ca trăsătură caracteristică omului, este, de fapt, ceea ce

îi constituie acestuia umanitatea, iar umanitatea “ apare ca o viaţă raţională unică, cuprinzând

oameni şi popoare legate numai prin trăsături spirituale (s.n.), cu o multitudine de tipuri umane şi

culturale, decurgând însă unele din altele în mod continuu”(Husserl, Criza umanităţii europene şi

filosofia, Paideea, 1197, p.26). Ştiinţa despre ..întregul lumii omului, cum am remarcat deja,

grecii au numit-o filosofie. “Când spunem filosofie, trebuie să deosebim bine între filosofie ca

fapt istoric, legat de o anumită epocă, şi filosofia ca idée, ideea unei sarcini infinite” (Husserl,

op. cit., pp. 53-54). Filosoful german, în această lucrare, foloseşte al doilea înţeles. “Idee” fiind,

filosofia este presupusă “ca totalitate a cunoaşterii şi ca perspectivă infinită a ştiinţelor”. Şi

Husserl adaugă: Filosofia este “entelehia înnăscută”, “teleologia imanentă”, “sensul” evoluţiei

Europei, al omului european; “ea nu este un sistem, o şcoală sau o operă anume, ci o Idee, în

sensul kantian al cuvântului: o sarcină. Ideea filosofiei, aceasta este teleologia istoriei. (..). Ideea

filosofiei, urmărind desăvârşirea ştiinţei despre întregul existenţei, nu poate fi decât <o formă

normativă situată la infinit>”(cf. Ricoeur, p. 37).

Din perspectiva ideii de filosofie, criza europeană afectează cunoaşterea, nu în realizările

sale parţiale, ci în intenţia sa centrală: “nu există o criză a fizicii, a matematicii etc., ci o criză a

însuşi proiectului cunoaşterii, a ideii directoare care constituie <caracterul ştiinţific> al ştiinţei.

Această criză este obiectivismul, reducerea sarcinii infinite a cunoaşterii la cunoaşterea fizico-

matematică, care a fost împlinirea sa cea mai reuşită” (Ricoeur, idem). În faţa omului european

3

aflat în criză, doar fenomenologia, spune Husserl, ar putea fi “catharsis pentru omul bolnav”, şi,

în acest sens, ea trebuie să recurgă mai întâi la o critică a pozitivismului, căci “pozitivismul

decapitează filosofia” (Criza…, §3). Pătrunderea restricţiilor pozitiviste în ştiinţe face ca ştiinţa

să renunţe la a trata probleme prin care ea se poate asocia preocupărilor pentru înfăptuirea unei

autentice “umanităţi”: problema rolului raţiunii în lume şi ce a unei „călăuziri raţionale a vieţii”,

probleme care sunt lăsate să cadă în afara ştiinţei. „Devenind, la rândul ei, prizonieră restricţiilor

amintite, filosofia intră în serviciul ştiinţelor pozitive”(Marga, A., 1984, p. 172). Cum

precizează Husserl însuşi, “eu sunt sigur că numita criză europeană îşi află rădăcinile într-un

<raţionalism> care a pierdut drumul adevărat”, uitând că “raţiunea…este chemată să ghideze

dezvoltarea omenirii spre maturitate”(op.cit., p.52).

Originalitatea abordării husserliene a acestei “crize” rezidă, cum precizează şi Paul

Ricoeur, în distincţia fundamentală dintre idea ştiinţei şi metodele specifice ştiinţelor. “Husserl

nu se gândeşte să poarte lupta pe terenul metodologiei ştiinţifice sau al <teoriei fizice>. ...Criza

care este pusă în discuţie priveşte <semnificaţia ştiinţelor pentru viaţă>. Ea se petrece la nivelul

Ideii, al proiectului omului. O criză a raţiunii care este o criză a existenţei. Cele două cuceriri

autentice ale spiritului modern - care, satisfăcând parţial dorinţa unei înţelegeri totale, au corupt

în acelaşi timp Ideea filosofiei – sunt generalizarea geometriei euclidiene într-o mathesis

universalis de tip formal şi prelucrarea matematică a naturii” (Ricoeur, p. 50). În special, în

legătură cu această a doua susţinere, Galilei reprezintă ţinta criticii husserliene, fizicianul

modern impunând pentru multe secole ideea că „adevărata realitate” este „de ordin matematic” ;

de aici, exigenţa de a trata natura în mod matematic vine de la sine. De fapt, Galilei, descoperind

lumea ca matematică aplicată (de fapt, ca lume fizică, dotată cu întindere spaţio-temporală, care

poate fi descrisă cu ajutorul matematicii), o eludează ca act al conştiinţei(Husserl). Tocmai de

aceea, „revenirea la ego transcendental, constituitor de sens, este şansa omului modern”: ceea

ce, am văzut, Husserl însuşi întreprinde. Pentru Husserl, modul galilean de a vedea lucrurile nu

poate fi susţinut. Lumea pur geometrică, întinsă în timp şi spaţiu, trebuie privită drept ceea ce

este: un caz limită, care alcătuieşte un domeniu obiectual constituit, “deoarece actele prin care

obiectele geometrice pot fi cunoscute în modul cel mai direct presupun, cu necessitate, o serie de

acte prin care avem acces la o lume perceptibilă de culori, sunete, mirosuri şi forme. Această

lume – sau acest domeniu obiectual – Husserl o denumeşte lumea noastră a vieţii (Lebenswelt).

… Deoarece lumea vieţii apare ca o condiţie necesară a oricărei experienţe (deci şi a experienţei

4

presupuse în fizică, s.n.), ea poate fi desemnată drept o condiţie transcendentală”(cf. Poul

Lübcke, “Edmund Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă”, All, 2003, pp. 79-80). Lebenswelt-ul

înseamnă, cum precizează Husserl într-o lucrare din 1929, Experienţă şi judecată, “ ..întregul în

care trăim ca fiinţe istorice, realitatea împărtăşită social, orizont al lumii constituit de o

intenţionalitate colectivă anonimă”( Husserliana, VI, p.251). Despre ce-i vorba, de fapt? Atunci

când, de pildă, vrem să verificăm o judecată, adică să desprindem din ea sensul adevărului,

trebuie “să efectuăm o analiză regresivă ce tinde spre o <experienţă> pre-categorială (ante-

predicativă), care constituie o presupoziţie fundamentală a oricărei cunoşteri,.. solul în care orice

predicaţie îşi înfige rădăcina. Înaintea oricărei ştiinţe, acel lucru despre care este vorba ne este

pre-dat într-o <credinţă> pasivă, iar pre-datul universal pasiv al oricărei activităţi de judecare

este numit <lume, substrat absolut independent>, ..lume în mijlocul căreia subiectul constituant

<primeşte lucrurile> ca sinteze pasive anterioare oricărei cunoaşteri exacte.(..). Ego-ul

transcendental ce constituie sensul obiectelor, în actul constituirii, se referă, în aceste condiţii,

implicit, şi la o sesizare pasivă a obiectului, la o complicitate primordială în care se află cu

obiectul” (J.F. Lzotard, Fenomenologia, Humanitas, 1997, p.38).

Care-i soluţia de urmat în faţa acestei crize? Cum precizează Ricoeur, pentru Husserl

“sunt posibile două soluţii: sau <alienarea progresivă>, prin <ura spiritului şi barbarie>, sau

renaşterea Europei printr-o nouă înţelegere şi afirmare a sensului istoriei care va urma. În acest

loc apare responsabilitatea filosofului, a cărei recunoaştere constituie fundamentul acestei

dezvoltări: <Noi suntem (…), prin activitatea noastră filosofică, funcţionarii umanităţii>”(cf.

Ricoeur, op.cit., p. 58). Cum am văzut, filosoful “funcţionar al umanităţii” - Husserl, a găsit de

cuviinţă să demonstreze că..la o re-afirmare a sensului filosofiei şi ştiinţei (“configuraţii

spirituale” proprii umanităţii europene), rolul fundamental revine ego-ului transcendental,

constituitor de sens, şi lebenswelt-ului.