5. psy personalitatii - abordarea psihometrica
TRANSCRIPT
Lector dr. Zeno R. CRETU
100 100
UI 5: ABORDAREA PSIHOMETRICĂ
1. Obiective 101
2. Modelul clasic dispoziţional (Modelul trăsăturilor dispoziţionale) 102
2.1. Concepţia lui Allport 102
2.2. Concepţia lui Cattell 111
2.3. Concepţia lui Eysenck 114
2.4. Modele Big Five 118
2.5. Critici formulate cu privire la modelul trăsăturilor 120
3. Modelul interacţionist 121
3.1. Două viziuni teoretico-metodologice în modelul interacţionist 122
4. Modelul condiţional dispoziţional 125
5. Răspunsurile la testele de autoevaluare 129
6. Lucrarea de verificare 130
7. Rezumat 130
8. Bibliografie 132
Lector dr. Zeno R. CRETU
101 101
ABORDAREA PSIHOMETRICĂ
1. Obiective
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:
� să prezinţi aserțiunile introduse de Allportcu privire la trăsături
� să descrii particularităţile trăsăturilor conform lui Allport
� să prezinţi modalitatea de organizare a trăsăturilor propusă de Allport
� să explici pe baza unor exemple diferenţa dintre trăsături şi: atitudini, tipuri şi habitudini
� să prezinţi precizările metodologice introduse de Cattell
� să explici avantajele analizei factoriale în studiul personalităţii, conform lui Cattell
� să prezinţi şi să exemplifici tipurile de trăsături, conform lui Cattell
� să descrii particularităţile concepţiei lui Eysenck
� să explici organizarea ierarhică a factorilor de personalitate conform lui Eysenck și să
prezinţi consecinţele modelului de structurare factorială a personalităţii în planul
cercetării empirice
� să explici de ce modelările de tip Big Five sunt incluse în Abordarea clasic
dispozițională
� să prezinţi criticile formulate la adresa Modelului clasic dispoziţional
� să dai exemple de concepţii interacţioniste din istoria psihologiei personalităţii
� să descrii particularităţile concepţiilor interacţioniste
� să explici diferențele dintre Modelul interacţionist mecanic și Modelul interacţionist
dinamic
� să prezinţi ipotezele Modelului interacţionist dinamic
� să descrii particularităţile Modelului condiţional-dispoziţional
� să explici diferența dintre termenul de trăsătură dispozițională și cel de construct
dispozițional așa cum apare el expus în Modelul condiţional-dispoziţional
� să dai exemple de constructe dispoziționale conform Modelul condiţional-dispoziţional
� să identifici implicaţiile practice ale Modelului condiţional-dispoziţional asupra
cercetării personalităţii
Durata medie de studiu individual: 2 ore
Lector dr. Zeno R. CRETU
102 102
2. Modelul Clasic Dispoziţional (Modelul Trăsăturilor Dispoziționale)
Scurt istoric:
Personalitatea, ca sistem hipercomplex, dinamic, deschis, de tip probabilist
(Golu, 1993, 2000), pentru a putea fi măsurată, a fost necesar să fie descompusă
în unităţi elementare. Ofertele alternative nu au întârziat să apară. Unii autori au
propus focalizarea cercetării pe constelaţiile motivaţionale, alţii pe cele valorice,
unii pe dispoziţii sau trăsături, alţii pe constructe, variabile persoană, roluri
sociale etc. Diversitatea a devenit curând dezarmantă, cercetarea personalităţii
luând mai degrabă aspectul unor preocupări heteroclite. Treptat, soluţiile
teoretico-metodologice alternative s-au grupat în câteva modele de referinţă.
Una dintre primele concepţii teoretice şi metodologice, care s-a constituit şi a
dominat net cercetările dedicate măsurării personalităţii, încă de la debutul lor, a
fost abordarea bazată pe trăsături. Totuşi, în definirea şi organizarea a ceea ce
ulterior avea să poarte denumirea de Model Clasic Dispoziţional, au fost
integrate şi sintetizate mai multe concepţii teoretice şi metodologice. Trei dintre
aceste concepţii, elaborate de Allport, Cattell şi Eysenck, se poate spune că au
fost esenţiale.
2.1. Concepţia lui Allport ( 1897-1967)
Gordon W. Allport poate fi considerat, pe bună dreptate,
unul dintre titanii psihologiei personalităţii, care s-a
preocupat de realizarea unei teorii integrate, unificate a
acesteia. Multe dintre consideraţiile teoretice realizate de
către Allport asupra conceptului de trăsătură, ca unitate
descriptivă elementară în cercetarea personalităţii, au
influenţat demersurile investigative realizate de-a lungul
timpului.
� Încercările de definire a personalităţii, unităţile de analiză şi accepţiunile
conceptuale propuse, raporturile dintre acestea, diferenţele şi modurile lor de organizare,
modurile de clasificare, principiile de operare metodologică şi valoarea generală a acestora
Lector dr. Zeno R. CRETU
103 103
pentru cunoaşterea personalităţii, aşa cum au fost prezentate de Allport, au constituit substanţa
modelului dispoziţional sau al trăsăturilor personalităţii.
Conceptul de trăsătură:
Allport este primul personolog care a propus o conceptualizare şi o descriere a personalităţii
în termeni de trăsături, încercând să clarifice modul de organizare structural-dinamică a
acestora. Conceptul de trăsătură a fost introdus în 1921. Câţiva ani mai târziu, în cadrul celui
de Al IX-lea Congres Internaţional de Psihologie (Yale, 1929), autorul prezenta articolul
intitulat What is a Trait of Personality? (Ce este o trăsătură de personalitate?) (apud Allport,
1931, 1968), în care au fost lansate opt aserţiuni cu privire la trăsături, şi anume:
1. trăsăturile au mai mult decât o existenţă nominală;
2. trăsăturile sunt mai generalizate decât habitudinile sau obişnuinţele
comportamentale;
3. trăsăturile sunt dinamice sau cel puţin determinative pentru comportament;
4. trăsăturile pot fi determinate în mod empiric;
5. trăsăturile dispun de o independenţă doar relativă în raport cu alte trăsături;
6. trăsăturile nu sunt sinonime cu judecata morală sau socială;
7. trăsăturile pot fi văzute concomitent din perspectiva personalităţii care le
conţine sau din perspectiva distribuţiei lor la nivelul populaţiei;
8. actele sau comportamentele şi chiar habitudinile care sunt inconsistente cu o
trăsătură nu pot fi considerate automat dovezi ale inexistenţei unei anumite
trăsături.
În 1937, Allport a publicat cartea Personality: A Psychological Interpretation,
în care „Doctrina trăsăturilor” a fost expusă pe larg. Autorul arăta că
trăsăturile sau dispoziţiile caracteristice sunt unităţile de bază ale personalităţii.
Lector dr. Zeno R. CRETU
104 104
Exemplu:
entuziasmul, stilul expresiv, interesele unei persoane nu sunt consistente
intrinsec, nici nu pot fi explicate prin habitudini specifice sau elemente
identice . toate acestea trebuie explicate pe baza trăsăturilor consistente.
Vorbind despre natura trăsăturilor, autorul nota: Trăsăturile nu sunt creaţii în mintea
observatorului, nici ficţiuni verbale, ele sunt acceptate ca fapte biofizice, ca dispoziţii
psihofizice relaţionate cu sistemele neuronale persistente de tensiune şi determinare (1937,
p. 339).
Definire:
În concepţia promovată de Allport, trăsăturile ar avea o existenţă absolut reală,
ele fiind realităţi ultime ce dau expresie modului de organizare psihologică a
experienţelor personale acumulate. Cu toate acestea, autorul atrage atenţia
asupra faptului că: Trăsăturile nu sunt observate în fluxul comportamental. Ce
se observă este succesiunea unor acte adaptative specifice, care urmează unul
după altul într-o înlănţuire strânsă. Astfel, trăsăturile în sine nu sunt niciodată
observate, ele sunt cu necesitate inferate. Fără inferarea unor structuri
flexibile subiacente personalităţii, ar fi imposibil de explicat calitatea
recurentă a actelor observabile separat (Allport, 1937, p. 339).
Trăsătura este un sistem neuropsihic generalizat şi focalizat (specific
individului) cu capacitatea de a prelucra--interpreta o multitudine de stimuli
funcţional echivalenţi şi de a iniţia şi ghida forme consistente (echivalente) de
comportament adaptativ şi expresiv. Astfel definite, trăsăturile dispun de două
atribute importante:
� generalitatea şi
� permanenţa/caracterul omniprezent.
Ele unifică şi imprimă o amprentă unică mai multor răspunsuri adresate
anumitor stimuli. Amprenta trăsăturii este regăsită în consistenţa
comportamentală a persoanei considerate.
Lector dr. Zeno R. CRETU
105 105
Particularităţi ale trăsăturilor:
1. trăsăturile trebuie diferenţiate de facultăţile mintale (memorie, voinţă etc.) şi de
substructurile mintale (interese, sentimente, atitudini generale). Facultăţile sunt
universale, independente şi date a priori, trăsăturile în schimb sunt personale,
interdependente şi trebuie determinate empiric;
2. trăsăturile diferă de teoria factorilor şi de orice alt sistem de categorizare a
persoanelor. Unităţile conceptualizate nomotetic (factori, instincte, nevoi)
subliniază ceea ce este universal în om, nu ceea ce este organizat în sisteme
personale integrale. Doctrina trăsăturilor evidenţiază individualitatea concretă.
(1937, p. 339);
3. trăsăturile nu pot fi observate direct, ci, ca orice tendinţe, trebuie inferate; fără
inferenţă, stabilitatea şi consistenţa comportamentului personal nu pot fi explicate;
4. orice acţiune este determinată de un număr infinit de factori, nu doar trăsături, ci şi
forţe accidentale sau influenţe specializate; dar apariţia repetată a acţiunilor ce au
aceeaşi semnificaţie (echivalenţă a răspunsurilor), urmând unui şir definit de
stimuli, având aceeaşi semnificaţie personală (echivalenţa stimulilor), face
necesară postularea trăsăturilor ca stări de a fi (1937, p. 340);
5. trăsăturile nu sunt mereu active, ci şi latente uneori, adică aflate la un prag scăzut
de activare;
6. trăsăturile nu pot fi imaginate ca entităţi reale, ci trebuie descoperite;
7. trăsăturile sunt exprimate prin etichete lingvistice aparţinând limbajului comun;
8. atunci când sunt operaţionalizate şi scalate pe un continuum liniar, trăsăturile
comune, în cel mai bun caz, sunt abstracţiuni, întrucât în viaţa particulară a
fiecărui individ ele operează în mod unic;
Lector dr. Zeno R. CRETU
106 106
9. există trăsături dinamice sau motivaţionale (ambiţii, interese, complexe etc.), dar şi
trăsături mai puţin dinamice, acestea din urmă însă mai degrabă stilizează decât
dinamizează comportamentul;
10. trăsăturile nu sunt total independente unele faţă de altele. Această afirmaţie se
bazează pe definirea lor ca sisteme neuropsihice relaţionate, excitabilitatea unei
zone iradiind şi zonele învecinate. Totuşi, trăsăturile pot fi concepute ca focusuri
sau patternuri de organizare dinamică. Din aceasta derivă consistenţa lor relativă
şi, complementar, aspectul de flexibilitate comportamentală ca expresie dinamică a
aceleiaşi trăsături;
11. trăsăturile reprezintă modi vivendi, semnificaţia lor fiind dată de măsura în care
facilitează adaptarea persoanei la mediul personal;
12. ca orice structură mentală, gradul de organizare a structurilor de trăsături diferă de
la o persoană la alta.
De reflectat:
După aproximativ 35 de ani de la conceptualizarea şi introducerea
trăsăturilor în cercetarea personalităţii, ca urmare a unor critici extrem
de diversificate, Allport a publicat un articol intitulat sugestiv „Traits
revisited” (Trăsăturil revizuite), arătând că „Aceste propoziţii, cu toate că
pentru mine par încă valabile, au fost formulate la o vârstă a inocenţei
psihologice” (1966, p. 44).
Se poate spune că Allport este unul dintre puţinii autori care au rămas
consecvenţi de-a lungul timpului cu definiţia iniţială, în ciuda criticilor
adresate. Astfel, în revizuirea făcută, Allport nota: „Utilizez trăsătura ca
termen generic, pentru a acoperi toate posibilităţile permanente de acţiune de
ordin generalizat. Trăsăturile sunt dispoziţii corticale, subcorticale sau
posturale având capacitatea de a provoca sau ghida reacţii fizice specifice,
doar aspectul fizic fiind vizibil. Trăsăturile includ un spectru larg de seturi şi
aptitudini precum şi variabile ca dispoziţii de răspuns perceptiv, constructe
personale, stiluri cognitive... De asemenea, subliniez că trăsăturile pot fi
Lector dr. Zeno R. CRETU
107 107
studiate la două niveluri: (a) dimensional, ca aspect al psihologiei diferenţelor
individuale, şi (b) individual, în termeni de dispoziţii personale” (1966, p. 48).
Iniţial, o problemă serioasă în cunoaşterea şi evaluarea personalităţii a constituit-o
tocmai găsirea unor unităţi elementare unanim acceptate, capabile să reflecte într-o manieră
validă, condensată şi generalizată procesele, stările şi dispoziţiile comportamentale ale
personalităţii umane. Candidatul ideal pentru rezolvarea acestor probleme a devenit cuvântul
sau, mai precis, anumite specii de cuvinte (frecvent adjective şi substantive) din tezaurul
lexical de care dispune orice popor.
Încă din 1936, Allport şi Odbert au inventariat pentru limba engleză peste 17.000 de
cuvinte care descriu trăsături de personalitate, pe care le-au redus ulterior la un număr de
4.504 de trăsături reale (de exemplu: arogant, timid, conştiincios etc.). Prezenţa unui număr
atât de mare a sugerat autorilor faptul că acestea deţin o mare valoare în modul în care
oamenii se percep şi comunică unii cu alţii.
Organizarea trăsăturilor :
Allport a considerat că cei mai mulţi oameni au anumite dispoziţii care
modelează cea mai mare parte a comportamentelor lor, în marea majoritate a
contextelor de viață. Acestea ar fi dispoziţiile generalizate ale persoanei,
intitulate trăsături cardinale.
Exemplu:
dacă pentru o persoană scopul central al vieţii este dobândirea cu orice preţ,
prin orice mijloace a unor statute socio-politice, atunci parvenitismul ar putea
fi trăsătura cardinală a acesteia, după cum pentru o altă persoană care şi-ar
orienta întreaga viaţă şi conduită în consens cu normele etice prescrise într-
un anumit spaţiu cultural, moralitatea/conştiinciozitatea ar putea fi trăsătura
cardinală.
� Subordonate acestor trăsături cardinale sunt trăsăturile centrale. Ele
reprezintă dispoziţii cu un grad mai redus de generalitate, mai puţin prezente
în conduita persoanei comparativ cu trăsăturile cardinale.
Lector dr. Zeno R. CRETU
108 108
� La un grad şi mai redus de generalitate se află dispoziţiile/trăsăturile
secundare. Acestea iau frecvent forma unor atitudini personale.
Allport a subliniat faptul că pentru fiecare persoană există un mod unic de structurare
a acestor tipuri de trăsături, ceea ce ne permite să înţelegem unicitatea şi identitatea de
expresie a fiecăruia, chiar şi atunci când situaţia manifestă presiuni absolut identice asupra
unui grup de indivizi.
Allport a sustinut în mod repetat:
� rolul determinativ, predispozant (în cadrul conduitei) al trăsăturilor de personalitate
sau patternuri dispoziţionale;
• concepţia biopsihologică asupra trăsăturilor personalităţii, deoarece, după cum el
însuşi spunea, „nu se poate afirma că orice etichetă-trăsătură implică o trăsătură; ci,
mai degrabă, că dincolo de erorile observaţiilor empirice, există structuri mentale
autentice în fiecare personalitate, care explică consistenţa comportamentală a
acesteia” (1937, p. 289).
Sarcini de lucru
1. Stabilește o listă cu 10 trăsături care crezi că îți sunt cele mai carcteristice. Evaluează
(de exemplu: pe o scală de la 1minim la 5maxim) măsura în care fiecare dintre acestea
consideri că îți controlează comportamentele în majoritatea contextelor de viață
socială. Ierarhizează descrescător lista trăsăturilor. Trasează trei cercuri concentrice.
Plasează în cercul interior trăsătura care au primit nota cea mai mare. În cercul
următor plasează următoarele trei trăsături care au primit notele cele mai mari. În
cercul exterior vor rămâne trăsăturile care nu au intrat în cercurile anterioare. Aceasta
ar trebui să fie modelul concentric-ierahic al trăsăturilor tale
2. Alege mai multe persoane care te cunosc foarte bine (părinți, frați, prieteni foarte buni,
profesori etc). Cu cât mai multe persoane cu atât mai bine, cu condiția să te cunoască
bine. Oferă-le acestor persoane (fiecăreia în mod independent) lista de trăsături pe care
tu ai reținut-o la sarcina 1. În lista pe care o oferi, trăsăturile trebuie să fie dipuse într-o
ordine total aleatoare (nu în ordinea ierarhiei întocmite de tine). Roagă aceste persoane
să mai adauge în listă orice altă trăsătură pe care o consideră definitorie pentru tine.
Apoi roagă aceste persoane să le introducă în cele trei cercuri concentrice (după logica
de mai sus), dar așa cum consideră fiecare persoană că stau lucrurile în cazul tău.
Lector dr. Zeno R. CRETU
109 109
Confruntă organizarea ierarhică personală cu fiecare din ierahiile care ți-au fost
întocmite de persoanele care ai stabilit că te cunosc cel mai bine. Stabilește în ce
măsură ceea ce crezi tu despre tine se reflectă și în ceea ce cred despre tine persoanele
care te cunosc cel mai bine.
Diferenţieri conceptuale introduse de G. Allport
1. Trăsături-atitudini
Allport considera că atitudinile şi trăsăturile luate împreună epuizează întregul spectrul
dispoziţional de care se interesează psihologia. Totuşi, atitudinile, în opinia lui, sunt legate
întotdeauna de un obiect sau de o valoare concretă, bine precizată, pe când trăsăturile sunt
dispoziţii generalizate care depăşesc graniţa limitată a unei clase precise de obiecte sau valori.
Exemplu:
Allport arăta că în cazul radicalismului sau conservatorismului, dacă rebeliunea sau
intenţia de conservare are un obiect sau o valoare bine precizată, este preferabil
termenul atitudine. În schimb dacă radicalismul şi conservatorismul exprimă aspecte
cronice, temperamentale, manifestate în orice domeniu comportamental de către
persoana respectivă, atunci este corect să utilizăm termenul trăsătură.
2. Trăsături-tipuri
În concepţia lui Allport, tipurile sunt considerate construcţii abstractizate, utilizând
referenţi biosociali; ele nu există natural, ci doar în mintea observatorului, fiind prototipuri.
Spre deosebire de acestea, trăsăturile există doar la nivelul individului concret.
Exemplu:
Despre un om se poate spune că are o trăsătură, dar nu se poate spune că are un tip, ci
că se înscrie sau se potriveşte unui tip.
Distincţia crucială este aceea că, în cazul tipurilor, punctul de referinţă este dat de
câteva atribute sau atribute corelate, abstractizate de la diverse persoane, adică de un referent
biosocial definit în funcţie de interesul unui anumit investigator (1937, p. 296).
Lector dr. Zeno R. CRETU
110 110
3. Trăsături-habitudini
Allport arăta că raportul habitudini-trăsături este similar celui dintre parte şi întreg
postulat de gestaltism. Trăsăturile sunt structurări dinamice de habitudini, autonomizate.
Habitudinile reprezintă un răspuns invariant faţă de anumite situaţii-stimul recurente, de care
se leagă pe baza unei practici sau experienţe îndelungate. O trăsătură apare, cel puţin în parte,
prin integrarea unor habitudini numeroase specifice, care nu au în comun elemente identice, ci
aceeaşi semnificaţie adaptativă pentru persoană.O trăsătură este întotdeauna o fuziune de
habitudini. (1937, p. 292). Trăsătura, odată formată, poate forţa formarea unor noi habitudini,
care sunt puse în slujba acelei trăsături. Ea se poate exprima variat, întrucât poate fi activată
de o clasă largă de stimuli echivalenţi, şi devine omniprezentă în comportament, deoarece se
transformă într-un sistem motivaţional relativ autonom al personalităţii.
Exemplu:
Un tânăr puber, care fumează deja de câţiva ani ori de câte ori se simte stresat, se
poate afirma că are habitudinea sau obişnuinţa fumatului. Dacă cu timpul se fixează şi
alte habitudini, precum consumul de alcool, care atunci când îi lipseşte poate fi la fel
de bine substituit cu inhalarea de substanţe eterice şi, de câte ori are ocazia, cu
consumul de droguri, se observă că la acest individ conduita devine regizată de o
anumită structură motivaţională (latentă) care se satisface sub diverse modalităţi.
Trăsătura latentă în acest caz ar putea fi adicţia, ea având concomitent o bază
neurofiziologică şi una psihologică aşa cum preciza Allport. Se observă în acest
exemplu autonomizarea trăsăturii, sub aspectul formelor alternative de satisfacere
alternative şi sub aspectul independeţei situaţionale, cu timpul nemaifiind necesară o
determinare contextuală (stresul resimţit), performarea ei fiind autodirijată.
Lector dr. Zeno R. CRETU
111 111
2.2. Concepţia lui Cattell (1905-1998)
Raymond B. Cattell este un alt teoretician şi practician de
marcă al cărui nume rămâne emblematic pentru afirmarea şi
dezvoltarea modelului dispoziţional. Şi pentru el trăsăturile
reprezintă unitatea de bază fundamentală în studiul
consistenţei personalităţii. Trasaturile sunt „structuri
mentale”, inferabile pe baza observării comportamentelor
unei persoane sau „constructe” fundamentale responsabile
de regularitatea şi consistenţa comportamentală.
� În cadrul modelului dispoziţional, contribuţia lui Cattell se distinge în special prin
contribuții de ordin metodologic introduse în scopul fundamentării demersurilor
descriptive, explicative şi predictive ale personalităţii.
Contribuții metodologice:
1. Analiza factorială. Cattell păstrează relativ intact modul de conceptualizare a
trăsăturilor, propus iniţial de către Allport, dar ilustrează virtuţile şi, mai ales,
necesitatea utilizării procedurilor factoriale în identificarea trăsăturilor de
personalitate. Cattell (1965) expunea astfel necesitatea analizelor factoriale:
„Problema în măsurarea trăsăturilor este că acestea sunt prea multe! (...)
Tendinţa psihologilor în trecut a fost de a imagina anumite trăsături particulare,
precum autoritate, extraversie. (...). Mii de trăsături sunt încă neglijate, iar
prejudecăţile şi preferinţele psihologilor individuali conduc către un sistem care
încearcă să opereze cu cel puţin atâtea trăsături câţi psihologi există!” (p.84).
Cattell introduce analiza factorială în psihologia persoanlității, demonstrând cum
pot fi extrași factorii-trăsătură și cum pot fi eliminate elementele redundante din
descrierea personalității. Autorul a considerat că, pe baza intercorelării unui
număr masiv de elemente-trăsătură (altminteri greu de gestionat) şi factorizării lor,
cercetătorul poate ajunge la determinarea unei structuri economice a personalităţii
compusă dintr-un număr finit de factori independenţi care să fie necesari şi
Lector dr. Zeno R. CRETU
112 112
suficienţi într-un asemenea demers. Conform lui Cattell, demersul explorativ
factorial este necesar şi în psihologia personalităţii ca şi în fizică, unde descrierea
unor obiecte poate fi realizată reducând toate caracteristicile lor la două
dimensiuni, altele necesitând trei dimensiuni, iar altele n dimensiuni. În baza
analizelor factoriale realizate Cattell a redus personalitatea la 16 factori primari
(16 PF).
În opinia lui Cattell, analiza factorială aduce două avantaje majore în cercetarea
personalităţii:
� economia resurselor, întrucât descripţii mult mai bune pot fi făcute prin
măsurarea câtorva factori şi nu a unor sute sau chiar mii de elemente-
trăsături;
� trăsăturile-sursă astfel descoperite ar fi adevăratele influenţe structurale ale
personalităţii, care ar deschide calea cunoaşterii şi explicării dinamicii
personalităţii.
2. Ipoteza lexicală. În cercetarea sa, Cattell a oferit un model de aplicare a ipotezei
lexicale pentru extragerea dimensiunilor structurale ale personalităţii. Cattell
(1943) a plecat de la lista prescurtată de cuvinte-trăsături propusă de Allport şi
Odbert şi, operând o nouă reducere pe baza eliminării sinonimelor, a ajuns la un
număr de 171 descriptori. Aceştia au fost supuşi evaluării utilizând trei tehnici:
self-report-ul, evaluarea de către ceilalţi (peer-rating) şi testele obiective.
3. Delimitarea tipurilor de trăsături. Pe baza intercorelării datelor, Cattell a ajuns la
depistarea a 36 de clusteri, denumiţi de el trăsături de suprafaţă. Acestea nu erau
altceva decât elementele vizibile, manifeste ale trăsăturilor care s-au grupat
împreună datorită variaţiei lor comune. Apoi, asupra acestor clusteri s-au aplicat
strategii de analiză factorială destinate extragerii acelor factori sau dimensiuni
subiacente răspunzătoare de covariaţia trăsăturilor comportamentale de suprafaţă.
Cattell a identificat între 15 şi 20 de astfel de factori, denumiţi trăsături-sursă, dintre
care ulterior se pare că doar şase au fost reconfirmaţi în mod repetat (Vernon, 1964).
Autorul a considerat că scopul fundamental în cercetarea personalităţii trebuie să
devină identificarea factorilor-sursă, el propunând o formulă a personalităţii în 16
factori (Cattell, 1950; Cattell, Eber şi Tatsuoka, 1970).
Lector dr. Zeno R. CRETU
113 113
Exemplu:
Capacitatea mentală generală şi experienţa achiziţionată prin educaţie pot fi două
exemple de trăsături-sursă. „Trăsăturile de suprafaţă sunt rezultatul intercorelării
unor elemente-trăsături variate. Pe această bază se descoperă că acestea din urmă
se interasociază puternic, putând fi reduse la un singur factor. O trăsătură de
suprafaţă este, în orice caz, o simplă colecţie de elemente-trăsături, de o putere mai
mică sau mai mare de reprezentare, care în mod evident „merg împreună” în cazul
mai multor indivizi şi circumstanţe”. (1950, p. 21)
� În opinia lui Cattell, trăsăturile-sursă sunt pure şi independente. În schimb,
trăsăturile de suprafaţă, de cele mai multe ori, sunt consecinţa unor surse multiple
suprapuse, efectul lor de interacţiune fiind mult mai important în determinarea
patternului de corelaţii dintre elementele-trăsătură.
Cattell a păstrat distincţia operată de Allport între trăsături comune şi trăsături unice,
arătând că patternul de corelaţii al trăsăturilor de suprafaţă reprezintă doar o tendinţă
medie specifică grupului (tuturor indivizilor), rămânând însă şi o parte de variaţie
strict specifică fiecărui subiect. Explicaţia trăsăturilor comune oferită de Cattell se
bazează, aşa cum arăta şi Allport, pe faptul că, pe de o parte, indivizii dispun într-o
anumită măsură de acelaşi fond ereditar, iar pe de altă parte, ei sunt supuşi unui
pattern asemănător de presiuni social-educaţionale. La rândul lor, trăsăturile unice
pot fi intrinsec unice, în sensul că reprezintă dimensiuni strict caracteristice unui
singur individ, sau relativ unice, fiind mai degrabă o deviaţie de tip particular a
individului de la o trăsătură comună.
Sarcini de lucru
1. Intră pe adresa: http://www.chimaeraconsulting.com/16pf.htm. Citește factorii din
primul tabel și descrierile polare care sunt date pentru fiecare din acești factori.
Evaluează-te pentru fiecare factor astfel: alege pentru fiecare etichetă polul care
consideri că ți se potrivește; pentru polul reținut fizează un grad de intensitate de la 1
minim la 5 maxim caracteristic. Procedează astfel cu toți cei 16 factori din tabel.
Notează această evaluare pe o foaie de hârtie.
Lector dr. Zeno R. CRETU
114 114
2. Intră pe adresa: http://similarminds.com/cgi-bin/16sm.pl. Completeză răspunsul la cei
85 de itemi. Compară profilul pe care îl vei primi aici cu autoevaluarea care ai facut-o
anterior (și ai notat-o pe hârtie). Interpretează diferențele.
2.3. Concepţia lui Eysenck (1916-1997)
Hans J. Eysenck a pornit de la tipologia propusă de Jung
(extraversiune-introversiune) şi de la dimensiunile
constituţionale cercetate de Kretschemer, propunând o
nouă viziune factorială asupra personalităţii, asemănătoare
în parte cu cea propusă de Cattell. Totuşi, Eysenck a
limitat la trei (extraversiune, nevrotism, psihotism)
numărul factorilor extraşi prin analiză factorială,
considerând că cercetarea personalităii trebuie realizată
mai degrabă într-o manieră ipotetico-deductivă şi nu într-
una exclusiv explorativă.
Altfel spus, structurile sau dimensiunile descriptive ale personalităţii, identificate factorial,
trebuie să fie confirmate şi din punct de vedere practic pentru a putea avea pretenţia unei
abordări eminamente ştiinţifice. Factorii extraşi trebuie raportaţi predictiv la un criteriu de
confirmare sau la un grup de control.
Caracteristici ale concepţiei lui Eysenck:
1. Eysenck a aderat la ideea care a dominat multă vreme cercetarea bazată pe analize
factoriale, conform căreia factorii sunt principii de clasificare economice (Burt,
1940). Totuşi, el a încercat să demonstreze că, dacă aceştia sunt investigaţi
suplimentar printr-un demers ipotetico-deductiv care să permită confirmarea lor
empirică, atunci ei ar putea fi consideraţi negreşit ca dimensiuni fundamentale ale
minţii (Eysenck, 1947).
Lector dr. Zeno R. CRETU
115 115
2. În baza interdependenţei dintre datele experimentale şi cele factoriale, Eysenck a
demonstrat că factorii pot fi înţeleşi nu în calitate de concepte denotative, aşa cum
sugera Cattell, ci mai degrabă în calitate de concepte conotative.
3. Eysenck a repus în discuţie diferenţierea dintre conceptul de trăsătură şi cel de tip.
Anterior, s-a considerat că teoria tipurilor şi teoria trăsăturilor se află în opoziţie,
deoarece prima recurge la o distribuire sau clasificare mutual exclusivă a indivizilor
între categoriile (tipurile) considerate, pe când a doua presupune distribuirea acestora
pe un continuum de intensitate. Conform teoriei tipurilor, un individ ar fi exclusiv
introvertit sau extravertit, pe când conform teoriei trăsăturilor, care apelează la
distribuţia normală, cei mai mulţi ar fi consideraţi caracterizaţi de ambiversiune.
Eysenck s-a înscris pe linia acelor cercetători care au considerat că tipurile de
personalitate constau în mod necesar în interconexiuni între trăsături şi nu în trăsături
dihotomizate. Totuşi, el a subliniat că aceste conexiuni nu trebuie înţelese ca având
un caracter obligatoriu, de necesitate, ci ca răspuns habitual cu o anumită frecvenţă,
detectabil pe baza observaţiilor sau a demersurilor experimentale. Astfel, Eysenck
definea tipurile drept „constelaţii observate de sindroame de trăsături” , iar
trăsăturile „constelaţii observate de tendinţe-acţionale ale individului.
Organizarea ierarhică a factorilor personalităţii:
Modelarea factorială propusă de Eysenck valorifică o serie de clarificări conceptuale
introduse de Allport cu privire la raportul dintre habitudini şi trăsături, fiind totodată o
alternativă de structurare factorială a personalităţii în raport cu varianta propusă de Cattell.
Eysenck distingea patru niveluri ierarhice la care se produce organizarea şi integrarea
succesivă a elementelor personalităţii în factori (vezi fig 1)
Lector dr. Zeno R. CRETU
116 116
Figura 1 . Organizarea ierarhică a factorilor de personalitate
Fiecare dintre cele patru niveluri de organizare corespunde unuia dintre cele patru tipuri de
factori ce pot fi extraşi prin intermediul analizei factoriale: factori eroare, factori specifici,
factori grupali şi factori generali.
� Primul nivel în această organizare revine răspunsurilor specifice RS1, RS2 etc., adică
reacţiilor accidentale ale individului, în situaţii accidentale, care probabil nu se mai
repetă. Deoarece este vorba de o specificitate extremă, aceste răspunsuri sunt mai
degrabă alocabile forţelor care activează contextual reactivitatea individului, astfel
încât este impropriu să se vorbească la acest nivel despre o organizare autentică.
� Nivelul secundar este primul şi, totodată, cel mai scăzut nivel la care are loc
organizarea reacţiilor. Aici apar acele răspunsuri habituale RH1, RH2 etc. care nu sunt
altceva decât răspunsuri specifice care s-au specializat şi au căpătat consistenţă sau
consecvenţă de apariţie în raport cu contexte activatoare repetate identic sau care sunt
similare funcţional. Eysenck arăta că acesta este primul nivel la care organizarea se
poate demonstra pe baza coeficienţilor de fidelitate în sensul probabilităţii crescute ca
la repetarea unei situaţii comportamentul să rămână acelaşi.
INTROVERSIUNE
persistenţă rigiditateinflexibilitate
funcţionalăperfecţionism iritabilitate
RHnRH1 RH3RH2
RS
1
RS
2
RS
n
Nivel
răspuns
specific
Nivel
răspuns
habitual
Nivel
trăsătură
Nivel
tipologieINTROVERSIUNE
persistenţă rigiditateinflexibilitate
funcţionalăperfecţionism iritabilitate
RHnRH1 RH3RH2
RS
1
RS
2
RS
n
Nivel
răspuns
specific
Nivel
răspuns
habitual
Nivel
trăsătură
Nivel
tipologie
Lector dr. Zeno R. CRETU
117 117
� La al treilea nivel, răspunsurile habituale se organizează în trăsături T1, T2, Tn. Prin
intercorelarea răspunsurilor habituale se pot obţine factori de grup, adică constructe
teoretice precum persistenţa, rigiditatea, iritabilitatea etc.
� La al patrulea nivel ierarhic, prin intercorelarea trăsăturilor se organizează tipurile, în
exemplul dat, tipul introvertit.
Consecinţe pentru cercetare:
Eysenck a fost de părere că un asemenea mod de structurare factorială a personalităţii
prezintă două consecinţe importante pentru practica de cercetare:
� Descoperă o relaţie invers proporţională între nivelul ierarhic de organizare şi
acurateţea demersurilor predictive efectuate de cercetător. Este mult mai uşor şi mai
corect să realizăm predicţii despre răspunsurile specifice pe baza măsurării nivelului
răspunsurilor habituale, imediat supraordonat, decât pe baza măsurării trăsăturilor sau
tipului. Ori de câte ori scopul cercetătorului este acela de a realiza predicţii cu privire
la un anumit nivel de organizare, el trebuie să pornească de la măsurarea nivelului
ierarhic supraordonat. Un răspuns habitual este doar un răspuns specific separat de
componenta eroare şi integrat într-un factor specific; o trăsătură este un sistem de
răspunsuri specifice separat de eroarea acestora şi de varianţa specifică; un tip este un
sistem de răspunsuri specifice, care a pierdut eroarea acestora, varianţa specifică şi pe
cea a factorului grupal (Eysenck, 1947, p. 30).
� În al doilea rând, distincţia operată între factorii generali, de grup şi specifici este una
doar formală şi nu una materială, una relativă şi nu fixă, deoarece toate aceste structuri
de diferite niveluri ierarhice sunt structuri care emerg strict în dependenţă de anumite
teste şi trăsături particulare care au fost supuse intercorelării şi factorizării.
Sarcini de lucru
1. Evaluează-te dacă ești mai degrabă introvertit decât extravertit și dacă ești mai degrabă
stabil emoțional decât instabil emoțional.
2. Intră pe adresa: http://www.trans4mind.com/personality/index.html și după ce citești
instructajul completează scalele oferite. Compară rezultatele!
Lector dr. Zeno R. CRETU
118 118
2.4. Modelele Big Five
Teoria Clasică Dispozițională este astă ilustrată fidel în modelele Big Five ale
personalității. Acestea extrag prin analize factoriale trăsăturile esenţiale ale individului, în
forma superfactorilor de personalitate. Față de vechile modele factoriale, acestea au schimbat
doar aspectul numeric al soluției, trans-cultural fiind replicați 5 superfactori (factori sursă).
(Digman, 1990; Piedmont, McCrae și Costa,1991). De exemplu în cadrul modelulului Big
Five NEO-PI-R, superfactorii sunt denumiți: >evrotism, Extraversie, Deschidere,
Agreabilitate și Conștiinciozitate, fiecare fiind compus din 6 fațete intercorelate. Metodologia
propusă de Cattell a rămas nealterată în cercetările factoriale de tip Big Five.
Superfactorii operaționalizează structuri comportamentale considerate independente de
orice constrângere situaţională. Se asumă că superfactorii, împreună cu fațetele lor, sunt
singurele structuri durabile ce conferă un caracter pervaziv comportamentului. În cadrul
acestor modelele, demersurile explicative și predictive aplicate personalităţii se bazează
exclusiv pe invocarea factorilor-trăsătură abstrași din tendințele medii comportamentale (așa
cum apar ele declarate în self-reportul celor investigați) de a performa anumite tipuri de
acţiuni. Conform acestei concepții, superfactorii personalităţii ar fi neafectaţi de variațiile
factorilor situaționali (ignorați deliberat prin procesul de agregare a datelor), motiv pentru
care se asumă că ar rămâne consistenți de-a lungul timpului şi contextelor situaționale
(McCrae și Costa, 1994).
Modelele factoriale de tipul Big Five care au proliferat începând cu anii ’90, reprezintă
dovada că analiza factorială a devenit practica dominantă în cercetarea nomotetică a
personalității.
Sarcini de lucru
1. Încearcă să te autovaluezi la următorii factori: >evrotism, Extraversie, Deschidere,
Agreabilitate și Conștiinciozitate. Pentru aceasta folosește o scală de la 1 la 10
puncte, unde 10 înseamnă că factorul respectiv îți este foarte caracteristic. Notează
pe o foaie de hârtie evaluările.
2. Intră pe adresa: http://personalitytest.net/cgi-bin/shortipipneo1.cgi
Completează cei 120 de itemi și apoi compară rezultatele.
Lector dr. Zeno R. CRETU
119 119
Concluzii:
Concepţiile teoretice şi sugestiile metodologice incipiente oferite de Allport, Cattell şi
Eysenck au pus bazele modelului dispoziţional al personalităţii. Desigur, de-a lungul
timpului multe alte contribuţii teoretice şi metodologice (Block, 1977; Epstein, 1980;
Guilford, 1959; Ten Berge şi De Raad, 1999 etc.) au fost aduse în sprijinul acestui
model. Totuşi, matricea de identitate a modelului dispoziţional se pare că poate fi
redusă şi asimilată cu aceste concepţii iniţiale (Opre, 2002). Prezentarea lor ne permite
să extragem câteva caracteristici definitorii ale modelului clasic dispozitional:
1. Asumă valoarea cauzală a trăsăturilor de personalitate. Deoarece acestea sunt
definite ca predispoziţii stabile, ele sunt considerate forţe determinante interne, care
induc un mod stabil de a reacţiona comportamental în contexte variate. Întrucât
trăsăturile sunt conceptualizate ca structuri psihologice sau variabile latente,
cercetătorul se poate aştepta la asocierea şi stabilitatea răspunsurilor persoanei chiar şi
atunci când situaţiile cu care aceasta se confruntă se schimbă.
2. În ceea ce priveşte explicarea consistenţei comportamentale a personalităţii,
modelul asuma atât o stabilitate în timp, cât şi o consistenţă trans-situaţională a
trăsăturilor unui anumit individ.
3. Postuleaza ideea că tipul de organizare a personalităţii poate fi inferat pe baza
relaţiilor de asociere strânsă a mai multor comportamente (R-R). De pildă, despre o
persoană care se manifestă autoritar la serviciu, care îşi impune ideile tranşant în
discuţiile cu prietenii şi care îşi conduce milităreşte familia se va putea afirma că este
caracterizată de trăsătura dominanţei. Astfel, în baza obţinerii unor coeficienţi de
corelaţie suficient de semnificativi, între mai mulţi indicatori comportamentali sau
între unul şi acelaşi indicator manifestat în mai multe contexte au putut fi relevate
diverse trăsături de personalitate.
4. Nu manifestă preocupări empirice explicite legate de apariţia şi dezvoltarea
patternurilor comportamentale care diferențiază indivizii între ei.
Lector dr. Zeno R. CRETU
120 120
2.5. Critici formulate cu privire la modelul trăsăturilor
Deşi modelul dispoziţional are cea mai mare longevitate, fiind şi astăzi promovat în cercetarea
personalităţii în forma modelelor factoriale (inclusiv Big Five), el a stârnit necontenit, încă de
la lansare, nu doar efuziuni ştiinţifice, ci şi critici extrem de virulente.
� Modelul dispoziţional a fost aspru criticat pe motivul ignorării, în modul de
conceptualizare şi măsurare a personalităţii, a variabilelor externe/ situaţionale, care ar
contribui cu necesitate la ecuaţia comportamentului individual. Ross (1977) considera
că trăsăturile sunt de fapt rezultatul a ceea ce el numea “eroarea fundamentală”,
produsă prin subestimarea de către observator a factorilor situaţionali şi prin
supraestimarea factorilor dispoziţionali care ar controla comportamentul persoanei
analizate.
� Inițial s-a considerat că factorii și superfactorii dispoziționali sunt cele mai bune
unități de analiză întrucât măsurarea lor ar demonstra stabilitate de-a lungul timpului,
consistență și generalitate în comportamentele performate de individ. După mai multe
decenii de practică bazată pe superfactori, cercetătorii domeniului au realizat că
acuratețea explicării și prezicerii personalității a fost decepționantă. Șocul cel mai
puternic a fost dat de probarea faptului că superfactorii extrași nu controlează decât o
parte foarte mică din variația comportamentului individual. Altfel spus, comunitatea
științifică a început să conștientizeze faptul că superfactorii surprind foarte anemic
aspectele consistente ale personalității.
� Criticile care au afectat cel mai puternic modelul dispoziţional au fost cele privind
incapacitatea acestuia de a furniza dovezi empirice solide pentru consistenţa trans-
situaţională a comportamentului
Lector dr. Zeno R. CRETU
121 121
3. Modelul interacţionist
Concepţii interacţioniste:
� Endler (1976) considera că cercetările care s-au focalizat exclusiv pe trăsături sau
exclusiv pe variabile situaţionale în determinarea comportamentului au fost eronate.
Comportamentul uman este mult mai complex. Interacţionismul centrat pe relația
dintre persoană (trăsături) și situație ar fi o soluție mai adecvată prin faptul că
„subliniază ce tipuri de răspunsuri oferă indivizii şi cu ce intensitate, în diverse
situaţii” (Endler şi Hunt, 1966, p. 336).
� Tolman a introdus încă din 1935 o asemenea viziune asupra măsurării personalităţii.
El considera ca variabilele independente S (un anumit set de stimuli exteriori), E
(ereditatea organismului), T (trecutul / experienţa achiziţionată) şi F (apetitul sau
aversiunea fiziologică) sunt cauzele depline ale comportamentului rezultat. Dacă
simbolizăm comportamentul prin C, atunci ecuaţia totală ia forma:
C = f (S, E, T, F).
� Una dintre cele mai vechi şi mai articulate concepţii interacţioniste destinate abordării
empirice a personalităţii a fost prezentată de Lewin (1936). Acesta, inspirat de
conceptul de „câmp de forţe” (introdus de Einstein), elaborează propria teorie a
câmpului personalităţii, subliniind ideea gestaltistă că obiectele nu pot exista sau
funcţiona în vid, ci doar în interrelaţie. Studiind procesele de grup, Lewin a arătat că
determinarea comportamentului este situată la intersecţia forţelor interne şi externe,
considerând că acest lucru poate fi exprimat sub forma:
C = f (P × S).
Altfel spus, comportamentul este un produs al interacţiunii dinamice dintre persoană şi
situaţia în care se află persoana respectivă.
� Pentru interacţionişti, măsurarea personalităţii nu poate fi redusă la efectele principale
reprezentate de persoană (P) sau situaţie (S), ci aceasta trebuie focalizată pe
interacţiunea celor două variabile ca unitate minimală de analiză (PxS).
„Interacţionismul argumentează că situaţiile sunt la fel de mult o funcţie a
personalităţii precum comportamentul persoanei este o funcţie a situaţiei” (Bowers,
1973, p. 327).
Lector dr. Zeno R. CRETU
122 122
3.1. Două viziuni teoretico-metodologice în modelul interacţionist
Transpunerea teoriei interacţioniste în practica de măsurare a personalităţii a condus la
diferenţierea a două modele diferite, sub aspectul operaţionalizărilor efectuate şi, implicit, al
evidenţelor culese pentru a susţine ipotezele teoretice de la care s-a plecat. Krahe (1992)
nota: În loc să denote o singură teorie a personalităţii bine definită, „interacţionismul
modern” serveşte unei varietăţi de perspective de cercetare. Ceea ce împărtăşesc aceste
perspective este ipoteza fundamentală ce consideră comportamentul ca fiind funcţie a
interacţiunii dintre caracteristicile personale şi caracteristicile unei situaţii date (p. 70).
Interacționismul mecanic
� Acest model a luat în considerare doar acţiunea unilaterală a variabilelor reprezentate
de persoană şi situaţie (considerate independente) asupra comportamentului
(considerat aici ca variabilă dependentă) (vezi figura 2). Pentru acest motiv acest
model a fost denumit interacţionist-mecanic.
P
S
C
SP C= persoană =situaţie =comportament
P
S
C
SP C= persoană =situaţie =comportament
Figura nr.2 Modelul interacţionist mecanic
� Overton şi Reese (1973), arătau că modelul mecanicist operează o separare clară între
variabilele independente şi cele dependente, fiind preocupat de evidenţierea cauzalităţii
Lector dr. Zeno R. CRETU
123 123
unidirecţionale la nivelul analizelor de varianţă înteprinse. Multe modelări mecanice ale
interacțiunii Px S s-au bazat pe partiționarea varianței. De exemplu Endler et al. (1962) au
conceput un inventar de tip stimul-reacție (S-R) destinat culegerii datelor într-o formă
interacționistă. Acest instrument, conține o serie de situații standard (exemplu potențial
anxiogene) și o seriede răspunsuri standard posibile, respondenții având sarcina de a indica
pentru fiecare din situațiile propuse (S) măsura în care consideră că ar manifesta fiecare din
răspunsurile posibile (R). Spre deosebire de inventarele clasice de trăsături, în acest tip de
inventar, răspunsul oferit de un subiect apare ca fiind strict condiționat de caracteristicile
specifice fiecărei situații. Prin aplicarea acestui tip de instrument se obține o matrice
tridimensională Personă x Situație x Răspuns, în baza căreia se poate stabili varianța pe
fiecare componentă (efectele principale) și interacțiunea lor (dublă sau triplă).
Tehnica a fost preluată, aplicată și adaptată pentru multiple alte scopuri în diverse
cercetări (Bishop și Witt, 1970; Endler, 1973; Endler și Hunt, 1966, 1968; Ekehammar,
Magnusson și Ricklander,1974 etc.), concluzia generală în fiecare dintre acestea fiind aceea
că efectele de interacțiune Persoană x Situație explică un procent semnificativ mai mare de
varianță decât fiecare componentă în parte. Baron et al. (1974), folosind designuri
interacționiste de tipul Persoană x Tratament, au descoperit că locul controlului (ca trăsătură a
personalității) nu acționează linear, constant pentru orice tip de feedback (variabilă
situațională). Mai exact, persoanele caracterizate de un loc intern al controlului au reacționat
mai bine în cazul unor sarcini pentru care s-a oferit un feedback intrinsec, pe când persoanele
cu un control extern au reacționat mai bine în situațiile caracterizate de feedback extern. S-a
considerat că astfel de rezultate permit o generalizare în anumite limite a efectelor de
interacțiune Persoană x Situație. Endler și Magnusson (1976) notau: ”concluzia generală ...
este că persoanele și situațiile per se sunt surse de variație comportamentală mai puțin
importante decât sunt interacțiunile persoană-situație (p. 964).
Dincolo de faptul că această concluzie a atras atenția asupra necesității
operaționalizării explicite a variabilelor situaționale în măsurarea personalității și a
interacțiunii PxS, ulterior s-a conștienteizat faptul că tehnica analizei de varianţă aplicată în
modelarea datelor riscă o reprezentare mecanicistă a proceselor comportamentale complexe
ce definesc personalitatea.
Lector dr. Zeno R. CRETU
124 124
Interacționismul dinamic
� Interacţionist dinamic, numit şi reciproc-interacţionist, este preocupat de interacţiunea
reciprocă dintre evenimentele situaţionale şi comportament (P x S), în sensul că se
asumă atât faptul că evenimentele afectează comportamentul persoanei, cât și faptul că
persoana este un agent activ, ce poate influenţa evenimentele externe. (vezi figura 3).
P
C
S
P
S
SP C= persoană =situaţie =comportament
P
C
S
P
S
SP C= persoană =situaţie =comportamentSP C= persoană =situaţie =comportament
Figura nr.3 Modelul interacţionist dinamic
Exemplu:
Amânarea sau anularea unei gratificaţii promise, adică frustrarea (S), l-ar putea
determina pe un copil instabil afectiv (P) să-şi manifeste furia comportamental
spărgând (C) vaza preferată a mamei. Odată produs, acest comportament ar putea
să-l determine pe copil să reevalueze cognitiv situaţia, resimţind-o afectiv mai
puţin frustrantă, ceea ce l-ar putea motiva în mod constant să se comporte mai
puţin furios, eventual relaxat, sau dimpotrivă, în funcţie de modul posibil de
activare a fiecărei componente din acest sistem de variabile, rezultatul ar putea fi
total pe dos.
Lector dr. Zeno R. CRETU
125 125
Asumpțiile interacţionismului dinamic:
1. comportamentul manifest este o funcţie a unor interacţiuni multidirecţionale, a unor
procese continue sau a feedback-ului dintre individ şi situaţia dată;
2. individul este un agent activ, intenţional în acest proces interactiv;
3. în cadrul interacţiunii, din perspectiva persoanei, factorii cognitivi şi motivaţionali
sunt determinanţii comportamentali esenţiali;
4. din perspectiva situaţiei, semnificaţia psihologică a situaţiei pentru individ este cel mai
important factor determinant. (Magnusson şi Endler, 1976)
4. Modelul condiţional dispoziţional (MCD)
Abordarea mecanică a desprins secvențe din personalitate, surprinzând corect anumite
interacțiuni, însă n-a putut să ofere o concepție în baza căreia părțile să fie articulate în
patternuri stabile de procesare și răspuns ajustat la mediu, respectiv în amprente
comportamentale definitorii.
Modelul Condițional Dispozițional elaborat de Jack Wright şi Walter Mischel (1987)
constiutie o mutație paradigmatică în psihologia personalității atâta timp cât abandonează
deliberat modelările statice, oferind în schimb un mod programat de acces la procesualitatea
dinamică, aparent instabilă, pe care se fundamentează totuși amprenta personalității fiecărui
individ.
Termenul „condiţional” care apare în denominația modelului, așa cum precizează
autorii săi, se referă la faptul că acesta se focalizează pe contingenţa dintre o situaţie şi un
comportament care ia forma unei propoziţii ipotetice (condiţionale) de forma:
„dacă…atunci...”. „În modelul condiţional sau contextual propus de noi, constructele
dispoziţionale sunt reprezentate drept concepte care leagă categoriile comportamentale de
categoriile condiţionale în care se expectează că se vor produce acele comportamente.
Modelul postulează că structura şi funcţia constructelor dispoziţionale sunt cel mai bine
dezvăluite prin identificarea clusterilor contingenţelor specifice de tipul ’dacă…atunci...’,
condiţie–comportament, pe care oamenii le afişează” (Wright & Mischel, 1987, p.1159).
Lector dr. Zeno R. CRETU
126 126
Particularităţi ale MCD
1. MCD propune renunțarea la conceptul de trăsătură de personalitate. Chiar dacă au
fost vehiculate mai multe moduri de definire ale trăsăturilor, în esența toate au fost
convergente sub aspectul că trăsătura subsumează sub aceeași etichetă (sau propoziţie)
sumativă un set de tendinţe comportamentale covariante, generalizate.
2. Constructul dispozițional este unitatea de analiză a personalității. MCD operează cu
constructe dispoziționale respectiv cu propoziţii condiţionale, de tipul
”dacă...atunci”, care specifică contextul necesar pentru apariţia unui
comportament.Constructele dispoziționale nu sunt doar un substitut de ordin lingvistic
pentru conceptul de trăsătură, ci un mod mai complex de conceptualizare a
personalității aflată în context (vezi figura nr.4).
3. Constructele definitorii pentru o persoană apar definite în MCD ca „seturi de
probabilităţi condiţionale, comportamental-contextuale” (idem, p.1161). Altfel spus,
în cadrul constructului este determinată probabilitatea cu care un anumit
comportament va urma într-un context activat. Constructele nu sunt simple
probabilităţi ale frecvenței comportamentale de bază.
De exemplu, Wright și Mischel (1987) arătau că agresivitatea este în fapt o astfel de
implicaţie condiţională, care arată cum se va comporta o persoană într-o anumită
condiţie (set de condiţii). Astfel, dacă cineva e frustrat, atunci ar putea reacţiona în
mod agresiv; acest lucru se manifestă doar când condiţiile situaţionale ale agresivităţii
(triggerii) sunt prezente sau activate (exemplu: frustrare, incitare). În consecinţă, nu ar
trebui să abordăm agresivitatea ca o tendinţă generalizată, sumativă care se exprimă
independent de context (vezi figura nr.4).
4. La nivelul MCD, regula probabilistică de asociere a celor două categorii (P și S)
surprinde aspectul dinamic al personalității. .
5. În contrast cu modelul dispozițional – la nivelul căruia trăsăturile sunt conceptualizate
fără a exista însă un control al activării condiţiilor contingente specifice – MCD pune
sub control strict condiţiile-stimul activatoare.
Lector dr. Zeno R. CRETU
127 127
Figura nr.4 Ilustrarea unui construct dispoziţional conform MCD
(sursa: Wright, J.C. și Mischel, W., 1987)
Aşadar, constructele dispoziţionale sunt reprezentări conceptuale ce constau în două
categorii (situaţii şi comportamente) unite printr-o relaţie (probabilistică) de tipul
„dacă…atunci...” (vezi figura nr.4). De pildă, în ceea ce priveşte constructul dispoziţional al
agresivităţii, modelul stipulează o categorie comportamentală în care pot fi incluse elemente
fizice (loveşte, împinge, etc.) şi verbale (ameninţă, provoacă, etc.) şi o categorie situaţională
antecedentă, care conţine acele situaţii interne (supărare, frustrare) sau externe (incitări,
ameninţări) care amorsează potenţialul comportamental al persoanei. Cele două categorii sunt
unite printr-o relaţie de tip probabilist. Categoriile comportamentale, ca şi cele situaţionale, au
de cele mai multe ori graniţe şi conţinuturi de tip fuzionat (fuzzy) şi nu de tip exact delimitat.
Implicații practice ale MCD
1. La nivelul cercetării empirice a personalităţii, modelul impune necesitatea trecerii de
la măsurarea consistenţei trans-situaţionale a indicatorilor comportamentali pertinenţi
pentru o trăsătură dată, la măsurarea patternurilor formate de acele perechi de tipul
context-comportament care dispun de o manifestare regulată. Aceste patternuri
comportamentale sunt afişate de indivizi doar atunci când sunt activate condiţiile ce
dispun de potenţiale activatoare sau evocatoare.
Stare internă
� Supărare � Frustrare
Eveniment interpersonal
� Ameninţare � Critică
Fizică
� Loveşte � Se comportă impulsiv
Verbală � Ameninţă � Ţipă
CATEGORIE CO>DIŢIO>ALĂ CATEGORIE COMPORTAME>TALĂ
Regulă de asociere
Lector dr. Zeno R. CRETU
128 128
2. La nivelul proiectării demersurilor destinate explicării modului în care indivizii
realizează percepţii evaluative şi inferenţe asupra trăsăturilor sociale ale semenilor,
modelul subliniază necesitatea trecerii de la focalizarea îngustă pe co-ocurenţa unor
adjective-trăsături la focalizarea mai largă, care să surprindă deopotrivă structura
contextuală şi legătura specifică cu comportamentul. Acestea din urmă ar permite
surprinderea elementelor necesare în determinarea predictibilităţii (consistenţei)
comportamentale locale.
Sarcini de lucru
1. Stabilește care sunt diferențele dintre conceptul de trăsătură și cel de construct-
dispozițional, așa cum apare acesta din urmă ilustrat în MCD.
2. Oferă două exemple de constructe dispoziționale care îți sunt înalt caracteristice.
Pentru acestea ilustrează categoriile comportamentale și cele situaționale în care
primele apar. Încearcă să estimezi o probabilitate de asociere între aceste două
categorii luând ca spectru de analiză temporală ultimele două săptămâni.
Test de autoevaluare 1 I. Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii cu privire la trăsături: 1) Trăsăturile de personalitate sunt mai puţin generalizate decât habitudinile
comportamentale; 2) Trăsăturile de personalitate sunt interdependente și pot fi determinate empiric; 3) Trăsăturile pot fi observate și măsurate în mod direct; 4) Actele, comportamentele, habitudinile inconsistente cu o trăsătură de personalitate
reprezintă dovezi ale inexistenţei acelei trăsături. 5) Uneori trăsăturile sunt latente, deci au un grad redus de activare II. Alege varianta corectă: 1) Potrivit lui Cattell, unul din marile avantaje ale analizei factoriale în cercetarea
personalității îl consituie: a) identificarea trăsăturilor-sursă și eliminarea trăsăturilor de suprafață, care influențează
doar într-o mică măsură comportamentul individului; b) economia resurselor, întrucât este mult mai facil să măsori un număr restrâns de
factori decât sute sau mii de trăsături; c) identificarea acelor structuri interdependente (factori) care explică structura și
dinamica personalității
Lector dr. Zeno R. CRETU
129 129
2) Potrivit lui Eysenck, tipurile de personalitate reprezintă: a) dimensiuni/trăsături bipolare; b) prototipuri, construcţii abstractizate utilizând referenţi biosociali; c) interconexiuni între trăsături
3) Modelul clasic dispozițional a fost criticat în special pentru faptul că: a) a supraevaluat variabilele situaționale în conceptualizarea și măsurarea personalității; b) a subestimat factorii dispoziționali în conceptualizarea și măsurarea personalității; c) a ignorat variabilele externe în conceptualizarea și măsurarea personalității. Test de autoevaluare 2 I. Completează urmatoarele propoziții: 1) Pentru interacționiști măsurarea personalității trebuie focalizată pe...... 2) Interacționismul mecanic a luat în considerare..... 3) Interacționismul dinamic asumă....
II. Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor afirmații: 1) Interacționismul dinamic asumă ideea consistenței comportamentale; 2) MCD propune redenumirea trăsăturii de personalitate, utilizând termenul de construct
dispozițional; 3) Un construct dispozițional poate fi definit printr-o etichetă lingvistică de tipul
dominanță, corectitudine, agresivitate etc; 4) Constructele dispoziţionale presupun existența unei reguli de asociere între o situație
activatoare și un răspuns comportamental.
6. Răspunsurile la testele de autoevaluare:
Test de autoevaluare 1
I. 1) F; 2) A; 3) F; 4) F; 5) A. II. 1) b; 2) c; 3) c.
Test de autoevaluare 2 I. 1) interacţiunea dintre variabilele persoană și situație ca unitate de analiză a
personalității. 2) doar acţiunea unilaterală a variabilelor reprezentate de persoană şi situaţie (considerate independente) asupra comportamentului. 3) atât faptul că evenimentele afectează comportamentul persoanei, cât și faptul că persoana este un agent activ, ce poate influenţa evenimentele externe.
II. 1) F; 2) F; 3) F; 4) A.
Lector dr. Zeno R. CRETU
130 130
6. Lucrarea de verificare nr.5
I. Oferă un exemplu în care generozitatea este trăsătură de personalitate și un exemplu în care generozitatea reprezintă o atitudine.
II. Compară organizarea trăsăturilor propusă de Allport cu cea propusă de Catttell și identifică eventualele asemănări/suprapuneri și diferențe.
III. Utilizând schema organizării ierarhice a factorilor de personalitate, oferă explicații și exemple pentru fiecare nivel de organizare.
IV. Prezintă implicațiile practice ale Modelului condițional dispozițional.
7. Rezumat
� În concepția clasic-dispozițională, susținută de Allport, Cattell, Eysenck trăsăturile
sunt unităţi de bază ale personalităţii. Acestea dispun de două atribute importante:
generalitatea şi permanenţa la nivelul comportamentului.
� Pentru cei mai mulți autori trăsăturile dispun de o organizare ierarhică. Allport
distingea trăsături cardinale, centrale și secundare. Cattell distingea trăsături de
suprafață și trăsături sursă. Eysenck a dovedit că organizarea ierarhică a trăsăturilor
permite întemeierea unor demersuri predictive mai acurate, atunci când cercetătorul
pleacă de la măsurători ale unor elemente situate la nivelul imediat superior.
� O ipoteză importantă în identificarea descriptorilor-trăsătură este ipoteza lexicală.
Modelele factoriale de tip Big Five, replicate trans-cultural, se întemeiază pe o astfel
de ipoteză lexicală.
� Analiza factorială este metoda cea mai uzitată pentru extragerea factorilor și
superfactorilor de personalitate, aceasta permițând eliminarea elementelor redundante
din descrierea personalității.
Lector dr. Zeno R. CRETU
131 131
� Faptul că trăsăturile și factorii de personalitate dispun de consistență trans-temporală și
trans-situațională este asumpția majora a tuturor modelărilor derivate din abordarea
clasic dispozițională.
� O limită majoră a modelului clasic dispozițional este ignorarea sau, în cel mai bun caz,
tratarea implicită a variabilelor situaționale în demersul predictiv al personalității
(C=f(P)).
� Modelele interacționiste constituie o alternativă superioară pentru cunoașterea
personalității, permițînd trecere de la simpla descriere a acesteia, la explicație și
predicție.
� Teoria interacţionistă a fost transpusă în practică prin intermediul a două modele, şi
anume modelul interacţionismului mecanic şi modelul interacţionismului dinamic.
� Interacţionismul dinamic este preocupat de interacţiunea reciprocă dintre evenimentele
situaţionale şi comportament (P x S), reflectată în propoziții condiționale de tipul
”dacă...atunci”.
� În cadrul modelelor interacționiste personalitatea se operaționalizează în forma
constructelor dispoziționale în care cateogoriile dispoziționale și cele contextuale sunt
legate printr-o regulă probabilistică, confirmată statistic în prealabil.
� Interacționismul dinamic promovează ideea că personalitatea dispune de coerență
comportamentală.
Lector dr. Zeno R. CRETU
132 132
8. Bibliografie
Allport, G.W. (1961) Pattern and Growth in Personality, Holt, Rinehart and Winston, New
York.
Allport, G.W. (1966) Traits revisited., American Psychologist, 21, 1-10.
Allport, G.W. (1968) The Person in Psychology: Selected Essays, Beacon Press, Boston.
Allport, G.W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității, București Editura Didactică și
Pedagogică,
Cattell, R.B. (1950) Personality, McGraw-Hill, New York.
Cattell, R.B. (1965) The Scientific Analysis of Personality, Penguin, Baltimore.
Digman, J.M. (1990) Personality structure: Emergence of the Five-Factor Model., Annual
Review of Psychology, 41, 417-440.
Eysenck, H.J. (1952) The Scientific Study of Personality, Routledge and Kegan Paul, London.
Krahe, B. (1992), Personality and Social Psychology: Towards a Synthesis, London, Sage
Publications
McCrae R.R., and Costa P.T.: The stability of personality: Observation and evaluations.
Current Directions in Psychological Science 3: 173-175, 1994.
Piedmont R.L., McCrae R.R., and Costa P.T.: Adjective Check List scales and the five-factor
model. Journal of Personality and Social Psychology 60: 630-637, 1991.
Wright, J.C, and Mischel, W. (1987) A conditional approach to dispositional constructs: The
local predictability of social behavior., Journal of Personality and Social Psychology,
53, 1159-1177.
Resurse web http://www.outofservice.com/bigfive/ http://users.wmin.ac.uk/~buchant/wwwffi/ http://wilderdom.com/personality/L6-3SituationVsPersonality.html