EMANUEL ALBU

DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetăriiprin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul SuperiorDescrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiALBU EMANUELDreptul administrativ al bunurilor / Emanuel Albu. - Bucureşti, EdituraFundaţiei România de Mâine, 2008ISBN 978-973-163-112-7

342.9:347.218.2(44+498)(075.8)347.22Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloacetehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor

UNIVERSITATEA SPIRU HARETEMANUEL ALBU

DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2008

CUPRINS CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILORSecţiunea 1. Dreptul administrativ, ramură a dreptului public român ................ 9Secţiunea a 2-a. Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a dreptului administrativ român .............................................................. 10Secţiunea a 3-a. Importanţa şi necesitatea unui drept administrativ al bunurilor ......... 11

CAPITOLUL II

NOŢIUNEA DE DOMENIU. EVOLUŢIA ACESTEI NOŢIUNI

Secţiunea 1. Actualitatea noţiunii de domeniu .......................................... 13Secţiunea a 2-a. Noţiunea de domeniu public în dreptul roman....................... 14Secţiunea a 3-a. Noţiunea de domeniu public în dreptul francez...................... 15Secţiunea a 4-a. Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc ................... 19

CAPITOLUL III

DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NOŢIUNII DE DOMENIU PUBLIC

Secţiunea 1. Noţiunea de domeniu public ................................................ 23Secţiunea a 2-a. Trăsăturile caracteristice ale domeniului public...................... 25

CAPITOLUL IV

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE DOMENIALE

Secţiunea 1. Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia ............ 27Secţiunea a 2-a. Patrimoniul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale .......... 29Secţiunea a 3-a. Drepturile domeniale.................................................... 30

CAPITOLUL V

DOMENIUL PUBLIC

Secţiunea 1. Titularii domeniului public ................................................. 32Secţiunea a 2-a. Sfera bunurilor care formează domeniul public ..................... 335 2.1. Sfera proprietăţii publice potrivit Constituţiei ................................ 33 2.2. Sfera proprietăţii publice potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia .......................................... 34 2.3. Sfera proprietăţii publice potrivit Codului civil şi altor legi ................ 37 Secţiunea a 3-a. Criteriile legale de încadrare a bunurilor în domeniul public ...... 39 Secţiunea a 4-a. Clasificarea bunurilor domeniului public ............................. 40 Secţiunea a 5-a. Regimul juridic al domeniului public.................................. 43

5.1. Noţiunea de regim juridic ....................................................... 43 5.2. Dreptul de proprietate publică, formă a dreptului de proprietate .......... 44 5.3. Caracterele generale ale dreptului de proprietate ............................ 46 5.4. Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică......... 47 5.5. Delimitarea domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate 51

CAPITOLUL VI

CONSTITUIREA DOMENIULUI PUBLIC

Secţiunea 1. Dobândirea dreptului de proprietate publică .............................. 59 Secţiunea a 2-a. încetarea dreptului de proprietate publică ............................ 63

CAPITOLUL VII

EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA DE BUNURI

Secţiunea 1. Exproprierea ................................................................... 66 1.1. Natura juridică şi obiectul exproprierii ........................................ 66 1.2. Principiile exproprierii ........................................................... 69 1.3. Procedura exproprierii........................................................... 73 1.4. Efectele juridice ale exproprierii ............................................... 85 Secţiunea a 2-a. Rechiziţia de bunuri ..................................................... 89 2.1. Natura juridică a rechiziţiei...................................................... 89 2.2. Subiectele raportului juridic de rechiziţie ..................................... 91 2.3. Obiectul raportului juridic de rechiziţie ....................................... 91 2.4. Procedura aplicării măsurii rechiziţionării .................................... 93 2.5. Regimul actelor juridice privind rechiziţiile .................................. 95 2.6. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi stabilirea despăgubirilor cuvenite proprietarilor .......................................................... 97

CAPITOLUL VIII

ACHIZIŢIILE PUBLICE

Secţiunea 1. Noţiuni generale. Cadrul legislativ ........................................ 99 Secţiunea a 2-a. Contractul de achiziţie publică ......................................... 101 2.1. Caracterele juridice ale contractului de achiziţie publică.................... 102 2.2. Părţile contractului de achiziţie publică ....................................... 103 Secţiunea a 3-a. Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică ........ 103 3.1. Reguli de elaborare a documentaţiei de atribuire ............................ 104 3.2. Reguli de participare la procedura de atribuire ............................... 105 3.3. Reguli de publicitate în procedura de atribuire ............................... 106 3.4. Alte reguli ale procedurii de atribuire .......................................... 1086 3.5. Proceduri de atribuire ............................................................ 109 3.6. Modalităţi speciale de atribuire a contractului de achiziţie publică ....... 116Secţiunea a 4-a. Atribuirea contractului de achiziţie publică ......................... 120

4.1. Oferta. Oferte alternative ........................................................ 120 4.2. Selecţia şi calificarea ofertanţilor/candidaţilor ............................... 121 4.3. Criteriile de atribuire a contractului de achiziţie publică..................... 123 4.4. Stabilirea ofertei câştigătoare ................................................... 123 4.5. Anularea aplicării procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică .............................................................................. 124Secţiunea a 5-a. Soluţionarea contestaţiilor............................................... 125 5.1. Contestaţia împotriva actelor emise în materia achiziţiilor publice ....... 125 5.2. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor ........................... 126 5.3. Soluţionarea sesizărilor privind verificarea legalităţii ....................... 131 5.4. Soluţionarea de către instanţă a litigiilor privind achiziţiile publice ...... 131

CAPITOLUL IX

UTILIZAREA BUNURILOR DOMENIULUI PUBLIC

Secţiunea 1. Exercitarea dreptului de proprietate publică .............................. 137Secţiunea a 2-a. Clasificarea modalităţilor de utilizare a bunurilor domeniului public ... 139Secţiunea a 3-a. Administrarea generală a bunurilor domeniale ...................... 140Secţiunea a 4-a. Darea în administrare a bunurilor domeniului public ............... 142 4.1. Reglementarea dreptului de administrare ..................................... 142 4.2. Titularii dreptului de administrare .............................................. 142 4.3. Constituirea dreptului de administrare ......................................... 142 4.4. Caracterele juridice ale dreptului de administrare ........................... 145 4.5. Conţinutul juridic al dreptului de administrare ............................... 146 4.6. Natura juridică şi opozabilitatea dreptului de administrare ................. 146 4.7. încetarea dreptului de administrare ............................................ 149Secţiunea a 5-a. Concesionarea bunurilor domeniului public ......................... 150 5.1. Reglementarea şi natura juridică a concesiunii bunurilor domeniului public 152 5.2. Noţiuni generale privind contractul de concesiune .......................... 154 5.3. Iniţierea concesionării şi procedura administrativă prealabilă atribuirii contractului de concesiune...................................................... 155 5.4. Procedurile de concesionare .................................................... 156 5.5. Contractul de concesiune ........................................................ 165 5.6. Exercitarea controlului privind concesiunea ................................. 169 5.7. Soluţionarea litigiilor ............................................................. 170Secţiunea a 6-a. închirierea bunurilor proprietate publică ............................. 170 6.1. Aspecte generale .................................................................. 170 6.2. Procedura administrativă prealabilă încheierii contractului de închiriere.. 171 6.3. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică ..................... 172Secţiunea a 7-a. Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică ...... 175 7.1. Definiţie. Reglementare .......................................................... 175 7.2. Titularii dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor aparţinând domeniului public ................................................................ 176 7.3. Constituirea dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate

publică ............................................................................. 1787 7.4. Obiectul dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.. 179 7.5. Caracterele juridice specifice ale dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică .................................................. 179 7.6. încetarea dreptului de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică .. 180

CAPITOLUL X

DIVERSE REGIMURI DOMENIALE REGLEMENTATE PRIN LEGI SPECIALE

I. Reguli domeniale privind folosirea terenurilor care formează fondul funciar al României şi amplasarea construcţiilor pe aceste terenuri ......................... 1812. Reguli domeniale privind căile terestre naţionale de comunicaţii .................. 1823. Regimul domenial al frontierei de stat a României ................................. 1844. Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României .............................. 1855. Regimul juridic al Dunării ............................................................... 1876. Regimul juridic al spaţiului aerian al României ...................................... 1877. Regimul domenial al patrimoniului cultural naţional ................................ 188

CAPITOLUL XI

DOMENIUL PRIVAT ADMINISTRATIV

Secţiunea 1. Domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale ... 191Secţiunea a 2-a. Caracteristicile specifice ale regimului juridic al domeniului privat administrativ............................................................... 192Secţiunea a 3-a. Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ ................................................. 195 3.1. Administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ 195 3.2. Darea în administrare a bunurilor domeniului privat administrativ ....... 197 3.3. Concesionarea bunurilor domeniului privat administrativ .................. 199 3.4. Darea în folosinţă a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ ...... 202

Legislaţie ...................................................................................... 207

Bibliografie selectivă ........................................................................ 2218CAPITOLUL INOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL ADMINISTRATIV AL BUNURILOR Secţiunea 1 Dreptul administrativ, ramură a dreptului public român

Doctrina juridică actuală din România1, revenind la tradiţiaantebelică, împarte sistemul dreptului pozitiv în drept public şi drept privat,potrivit diviziunii care exista în dreptul roman din timpul lui Ulpian2 - juspublicum şi jus privatum. Dreptul privat român este format din totalitatea normelor juridicecare reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personale nepatri-moniale, la care participă persoanele fizice şi juridice în calitate departiculari, incluzând ramuri distincte, în funcţie de obiectul reglementării,precum: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul transporturilor, dreptulfamiliei, dreptul internaţional privat etc. Dreptul public român este format din totalitatea normelor juridicecare reglementează: - relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice,distribuirea competenţelor în stat, forma de guvernământ etc. (dreptulconstituţional); - organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice,metodele şi instrumentele juridice de realizare a competenţelor conferiteautorităţilor execuţiv-administrative etc. (dreptul administrativ); - apărarea socială împotriva faptelor infracţionale (dreptul penal); - relaţiile de muncă şi protecţie socială (dreptul muncii şisecurităţii sociale); - relaţiile financiare şi bancare (dreptul financiar bancar); 1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 250 2 Domitius Ulpianus, jurisconsult roman şi prefect în timpul împăratului MarcusAurelius Severus Alexandru (222-235) 9 - relaţiile care privesc buna desfăşurare a procesului judiciar(dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal); - relaţiile privind taxele şi impozitele datorate bugetului de stat saubugetelor locale (dreptul fiscal şi procesual fiscal); - relaţiile statului român cu alte state (dreptul internaţional public). Deci, dreptul administrativ, alături de celelalte ramuri de dreptenumerate mai sus, este o ramură a dreptului public român care, împreunăcu dreptul privat, formează sistemul de drept românesc.

Secţiunea a 2-a Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a dreptului administrativ român

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public român, regle-mentează relaţiile sociale care se nasc şi se manifestă în sfera administraţieipublice. Trebuie să ne reamintim că noţiunea de administraţie publică estefolosită în doctrină3 într-o dublă accepţiune: de activitate şi de sistem deorganizare. Astfel, în sens material-functional sau de activitate, prin noţiuneade administraţie publică se înţelege ansamblul activităţilor materiale şijuridice aflate în responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scopsatisfacerea interesului general al comunităţii, prin organizarea executării şiexecutarea în concret a legii.

în sens formal-organic sau sistemic, prin noţiunea de administraţiepublică se înţelege ansamblul instituţional, uman şi material, pus în slujbaactivităţii executiv-administrative, constituit într-un sistem al administraţieipublice. Având în vedere că relaţiile sociale care se formează în sferaadministraţiei publice pot fi împărţite în mai multe categorii, după cum estevorba de aspecte privind organizarea şi funcţionarea sistemuluiadministraţiei publice sau garantarea şi realizarea unor valori sau drepturi înactivitatea acestui sistem, ramura dreptului administrativ se poate diviza înmai multe subramuri, precum: dreptul administrativ material, dreptuladministrativ procesual, dreptul administrativ contravenţional, dreptuladministrativ al bunurilor4. 3 Al. Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1998, p.5 4 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Editura All Beck, Bucureşti,2001, p.12110 Astfel, dreptul administrativ al bunurilor este o subramură adreptului administrativ, şi anume aceea ce cuprinde normele juridice carereglementează situaţia bunurilor administraţiei publice şi regimul juridicdomenial aplicabil acestora5. Regimul domenial reprezintă totalitatea normelor juridice specialeaplicabile bunurilor aparţinând persoanelor juridice de drept public : statul,judeţul, municipiul, oraşul, comuna, şi relaţiilor sociale născute în legăturăcu utilizarea acestor bunuri care formează domeniul statului, judeţului,municipiului, oraşului sau comunei. Dreptul administrativ al bunurilor, ca disciplină de studiu, apare subaceastă denumire în doctrina administrativă franceză de la sfârşitul secoluluitrecut6.

Secţiunea a 3-a Importanţa şi necesitatea unui drept administrativ al bunurilor

Studierea dreptului administrativ în anul universitar precedent apermis prezentarea, pe de o parte, şi însuşirea, pe de altă parte, a noţiunilorfundamentale ale acestei discipline de studiu, în legătură cu organizareasistemului administraţiei publice, funcţionarea şi relaţionarea organeloradministraţiei publice, precum şi în legătură cu exercitarea competenţei lorşi a instrumentelor juridice folosite în acest scop Dreptul administrativ al bunurilor, ca disciplină autonomă de studiu,va permite lărgirea şi aprofundarea cunoştinţelor referitoare la un domeniuce este limitat la normele juridice care reglementează situaţia bunuriloraparţinând persoanelor juridice de drept public: statul, judeţul, municipiul,oraşul, comuna, precum şi la regimul juridic domenial aplicabil acestorbunuri şi instrumentelor juridice folosite pentru utilizarea lor. Prezentând părţile componente ale organelor administraţiei publice,am arătat că, mijloacele materiale (bunurile mobile şi imobile care aparţindomeniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale)constituie un element important pentru desfăşurarea activităţii acestora şirealizarea sarcinilor care revin sistemului administraţiei publice7. Disciplina dreptului administrativ a bunurilor va permite o

prezentare mai detaliată a noţiunii de domeniu public, în doctrina şi

5 E. Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2001,p.121 6 J.M.Aubi, P.Bon, Droit administraţi/de biens, Dalloz, 1991; Ch. Debbasch s.a.,Droit administraţi/de biens, P.U.F., 1999 7 Em.Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea I, EdituraFundaţiEI România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 59 11legislaţia românească şi străină, a reglementării actuale a proprietăţiipublice, a regimului juridic domenial, precum şi a contractelor adminis-trative ca instrumente juridice folosite pentru punerea în valoare a bunuriloraparţinând domeniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. De asemenea, disciplina dreptului administrativ al bunurilor vapermite prezentarea şi cunoaşterea practicii administrative a instituţiilorpublice în materia domenialităţii, precum şi a jurisprudenţei instanţelor decontencios administrativ în cauzele având ca obiect litigii privind regimuljuridic al bunurilor aparţinând domeniului public şi litigii referitoare laîncheierea şi executarea contractelor administrative privind punerea învaloare a bunurilor proprietate publică.12 CAPITOLUL IINOŢIUNEA DE DOMENIU. EVOLUŢIA ACESTEI NOŢIUNI Secţiunea 1 Actualitatea noţiunii de domeniu

Noţiunea de domeniu îşi are originea etimologică în cuvântul latindominium, care înseamnă posesiune, stăpânire, drept de proprietate1. Noţiunea de domeniu, în special aceea de domeniu public, aredevenit actuală în România după Revoluţia din Decembrie 1989, maiprecis după adoptarea Legii fondului funciar nr.18/19912, care a enumeratcategoriile de terenuri ce aparţin domeniului public, ca fiind exceptate de lareconstituirea dreptului de proprietate. Constituţia din anul 1991, la art.135 (actualul art.136)3 s-a referit laproprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale,enumerând bunurile care formează domeniul public, noţiune subînţelesă, darfără a fi denumită în mod expres de textul constituţional. Legislaţia ulterioară (Legea nr. 134/1995 a petrolului, Legeanr.84/1995 a învăţământului, Legea nr.213/1998 privind proprietateapublică şi regimul juridic al acesteia, Legea nr.219/1998 privind regimulconcesiunilor) a folosit în mod expres noţiunile de domeniu, domeniu publicşi domeniu privat, noţiuni care au făcut obiectul unor monografii de certăvaloare4. 1 Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ediţia a IlI-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1973, p.191 2 Legea fondului funciar nr.18/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.37 din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1998 3 Constituţia în forma iniţială a fost publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a fost republicată, ca urmare a revizuirii, înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003, cu o nouănumerotare a articolelor 4 L. Giurgiu, Domeniul public; Repere juridice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997;E. Bălan, Domeniul administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 13 Toate acestea au făcut ca, în prezent, noţiunile de domeniu, domeniupublic şi regim domenial să fie foarte actuale, necesitatea aprofundăriiacestora fiind impusă şi de competenţa dată instanţelor de contenciosadministrativ în ceea ce priveşte litigiile legate de domeniul public şi deutilizarea bunurilor aparţinând de acesta. Actualitatea noţiunii de domeniu va putea fi pusă în evidenţă şi maimult prin prezentarea evoluţiei acesteia în dreptul roman, în doctrina şilegislaţia franceză, precum şi în doctrina şi legislaţia română.

Secţiunea a 2-a Noţiunea de domeniu public în dreptul roman

în dreptul roman5, aşa după cum rezultă din Institutele lui Justinian,bunurile erau clasificate în: a) res in patrimonio (lucrurile care sunt în patrimoniu); b) res extra Patrimonium (lucrurile care sunt în afara patrimoniului). Res extra Patrimonium, adică bunurile care nu puteau aparţine uneipersoane, nefiind* susceptibile de apropiere privată, reprezentau categoriabunurilor care formau domeniul public, res publicae, care aparţineaupoporului roman. La rândul lor, res publicae se împărţeau în: a) res publicae in pecunis populi, adică bunuri care constituiau osursă de venituri, în care intrau şi ager publicus (pământuri cucerite de laduşmani): b) res publicae in uso publico, adică bunurile afectate uzului public,aflate în folosinţa publicului6. Prima categorie, res publicae in pecunis populi, includea ceea ceastăzi include domeniul privat al statului, aceste bunuri putând fi închiriatesau vândute particularilor potrivit normelor de drept privat7. Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, nu puteaufi înstrăinate, ele aparţinând folosinţei colectivităţii, în care intrau atâtbunurile destinate uzului public prin natura lor, precum străzile şi pieţelepublice, dar şi bunurile devenite publice prin destinaţia lor, precumarsenalele şi fortăreţele, formând ceea ce astăzi înţelegem prin domeniupublic. 5 A. Iorgovan, op. cit., voi. II, p.124 6 Idem, p.125 7 I. St. Mândreanu, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică,Bucureşti, 1943, p.10, citat de A. Iorgovan, op.cit., p.12514 Totuşi, asupra bunurilor aparţinând categoriei res publicae, dreptulroman recunoştea în favoarea particularilor un drept de folosire care avea uncaracter precar şi putea fi revocat oricând, fiind supus regulilor dreptului

public.

Secţiunea a 3-a Noţiunea de domeniu public în dreptul francez

în vechiul drept francez, domeniul public era socotit proprietateaprivată a regelui, Domeniul Coroanei, care avea dreptul să dispună de acestebunuri după cum considera de cuviinţă, ca o consecinţă a concepţiei unanimacceptate a absolutismului monarhic, potrivit căreia monarhul era titularuldreptului de suveranitate asupra întregului teritoriu al regatului. Concesiunile de teritorii acordate de rege erau un mijloc deîmbogăţire a vistieriei regale, dar, totodată, o modalitate de a răsplătiloialitatea seniorilor. Vechiul drept francez nu făcea distincţie, în sensul accepţiuniimoderne, între domeniul public şi cel privat, toate bunurile regelui făcândparte din Domeniul Coroanei, având aceeaşi condiţie juridică şi fiind supuseîn mod egal regulii inalienabilităţii. Legislaţia Revoluţiei franceze de la 1789 a pus în discuţie distincţiadintre Domeniul Coroanei şi domeniul naţional. Astfel, prin Legea din 22noiembrie 1790, intitulată Codul domenial, se creează domeniul naţional,care includea toate proprietăţile producătoare de venituri, alături de celeafectate folosinţei tuturor. Potrivit Codului domenial, bunurile producătoare de venituri (respublicae in pecunis populi) puteau fi înstrăinate, după anumite formalităţi,în virtutea unui decret al Corpului Legislativ sancţionat de rege, în timp cebunurile afectate folosinţei tuturor {res publicae in uso publico) erauinalienabile. Codul civil napoleonian enumera bunurile care aparţineaudomeniului public, în accepţiunea actuală a noţiunii. Astfel, art.539 înversiunea iniţială, consacrat domeniului public, prevedea că „Toate bunurilevacante şi fără stăpân, şi acelea ale persoanelor care mor fără moştenitori,ori ale căror succesiuni au fost abandonate, aparţin domeniului naţiunii." Textul actual al art. 539 din Codul civil francez prevede că „ Toatebunurile vacante şi fără stăpân, acelea ale persoanelor care mor fărămoştenitori, ori ale căror succesiuni au fost abandonate, aparţin domeniuluipublic", text care, aşa cum vom vedea, a fost preluat şi de Codul civilromân.15 Doctrina franceză are meritul de a fi contribuit în mod hotărâtor larealizarea distincţiei actuale în masa bunurilor domeniale, în domeniulpublic şi domeniul privat. Astfel, Victor Proudhon, profesor la Facultatea deDrept din Dijon, în anul 1833, în lucrarea Tratatul domeniului public,aprecia că noţiunea de domeniu are trei semnificaţii: - domeniul suveranităţii, care constă în puterea suverană stabilităpentru guvernarea statului; - domeniul public, care constă în puterea special însărcinată săconducă şi să administreze bunurile care sunt aservite, prin lege, folosinţeituturor şi a căror proprietate nu aparţine nimănui; - domeniul privat sau domeniul proprietăţii, care constă în putereape care o au toti indivizii de a folosi şi dispune ca stăpâni de bunurile lor, în

conformitate cu legea . Potrivit concepţiei lui Proudhon, bunurile aparţinând domeniuluipublic nu intră în proprietatea nimănui, nefiind cuprinse în sfera domeniuluiproprietăţii, fiind folosite de toţi indivizii, chiar şi de străini, conformdestinaţiei acestora. El admite că domeniul public aparţine colectivităţii doarsub aspect moral, iar statul este mandatarul publicului, în numele căruia esteexercitată posesia de către Guvern. în concepţia lui Proudhon, noţiunea de domeniu public viza bunurilecare nu erau susceptibile de proprietate privată, fiind afectate uzului tuturor,bunuri care nu aparţineau statului în proprietate. în perioada următoare, a doua jumătate a secolului al XlX-lea,doctrina franceză a fost preocupată de clarificarea problemelor care rezultaudin concepţia lui Proudhon şi de găsirea unor răspunsuri la întrebări precum: - Domeniul naţional este format din domeniul public şi domeniulprivat ? - Care este dreptul exercitat de stat asupra domeniului public ? - Care este criteriul de domenialitate ? - Care este regimul juridic al imprescriptibilităţii şi inalienabilităţiidomeniului public ? Prima jumătate a secolului al XlX-lea a constituit o perioadă demare efervescenţă a opiniilor privind domenialitatea, clasificate deprofesorul Antonie Iorgovan în patru mari teorii9. 1. Teoria folosinţei generale şi a inexistenţei unui drept deproprietate a fost susţinută de autori de drept privat precum Colin şi Proudhon, Traité du domaine public, vol. I, p.204, citât de A. Iorgovan, op. cit.,p. 1319 A. Iorgovan, op. cit., p. 134-13916Capitant, precum şi de autori de drept public, în primul rând de J.Berthelemy. Această teorie susţinea două idei principale: a) din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzuluigeneral; b) asupra bunurilor aparţinând domeniului public administraţia nuare un drept de proprietate. 2. Teoria dreptului de proprietate a fost susţinută în principal dePlaniol şi de Josserand, care au admis existenţa unui drept de proprietate aladministraţiei asupra domeniului public, respingând ideea că bunurileaparţinând domeniului public nu ar fi susceptibile de proprietate privată.Potrivit acestei teorii, domeniul public include bunurile care sunt afectateuzului tuturor, bunuri inalienabile şi imprescriptibile, în timp ce bunurile dindomeniul privat, care nu sunt afectate folosinţei tuturor, sunt alienabile şiprescriptibile. 3. Teoria serviciului public elaborată de Gustave Jeze, dar susţinutăşi de L. Duguit, a propus delimitarea sferei domeniului public după criteriulafectării bunurilor unui,serviciu public. Legătura strânsă existentă între noţiunea de serviciu public şi statutulde bun afectat uzului public i-a făcut pe aceşti autori să identifice criteriul dedomenialitate în noţiunea de serviciu public. 4. Teoria interesului general a fost susţinută de autori de drept

public, precum M. Hauriou şi R. Bonnard, având la bază ideea că bunuriledin domeniul public sunt afectate unui interes general, motiv pentru caresunt supuse unui regim juridic special, în timp ce bunurilor din domeniulprivat li se aplică regimul dreptului privat, acestea nefiind destinate unuiinteres general. Astfel, M. Hauriou a definit domeniul public ca fiind totalitateaproprietăţilor administrative afectate utilităţii publice, fie prin întrebuinţareadirectă a publicului, fie prin decizii administrative, care, datorită interesuluigeneral pe care îl realizează, sunt inalienabile şi imprescriptibile. Altfelspus, bunurile domeniului public nu se deosebesc de celelalte bunuri careaparţin particularilor decât prin faptul că au fost afectate folosului public şiinteresului general. Acest autor susţine existenţa unui drept de proprietateadministrativă asupra bunurilor aparţinând domeniului public, care numai înparte se aseamănă cu regimul proprietăţii private, cu care are un fondcomun, dar şi diferenţe semnificative. Doctrina franceză contemporană, reprezentată de autori ca A. DeLaubadere şi Ch. Debbasch, face o conciliere între teoria interesuluigeneral/uzului general şi teoria serviciului public, pe care nu le socoteşte17antagonice, ci complementare, admiţând ideea existenţei unui drept deproprietate în favoarea colectivităţilor administrative, numit de M. Haurioudrept de proprietate administrativă. Ideea existenţei unui drept de proprietate asupra domeniului public afost consacrată şi de jurisprudenţă, care a recunoscut în favoareaadministraţiei: - dreptul de a exercita în profitul domeniului public acţiunea înrevendicare şi acţiunea de intrare în posesie; - dreptul de a dobândi coproprietatea asupra gardului limitrof aldomeniului public; - dreptul de a dobândi bunurile prin efecte accesorii proprietăţii. Domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri caresunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiulinalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială,necunoscut domeniului privat, regim juridic de competenţa contenciosuluitribunalelor administrative şi a Consiliului de Stat. în schimb, domeniul privat este format din ansamblul bunurilor careaparţin colectivităţilor administrative şi sunt supuse unui regim juridic dedrept privat şi regulilor contenciosului judiciar de drept comun. Potrivit legislaţiei în vigoare, domeniul public francez include: a) Domeniul public de stat sau naţional, care este format din:domeniul public maritim, fluvial, aerian şi terestru; domeniul public militar;şoselele naţionale, inclusiv traversările din localităţi; căile ferate de interesgeneral; diverse edificii şi bunuri mobile. b) Domeniul public departamental, care este format din căile decomunicaţie departamentale, mijloacele de transport de interes local şitramvaiele departamentale, precum şi diverse edificii şi bunuri mobile. c) Domeniul public comunal, care cuprinde drumurile comunale,urbane şi rurale, bisericile, cimitirele, halele şi pieţele, diverse edificii şibunuri mobile.

Doctrina franceză clasifică, însă, bunurile aparţinând domeniuluipublic pe baza mai multor criterii10, după cum urmează: A. După modul de încorporare în domeniul public: - domeniul public natural, în care intră bunuri precum ţărmurilemării, fluviile şi râurile navigabile, lacurile etc., în cazul cărora statul a decisîn mod discreţionar apartenenţa la domeniul public; - domeniul public artificial, în care intră bunuri precum porturile,aeroporturile, căile de comunicaţie, drumurile, străzile, căile ferate etc., careau fost realizate în urma unor activităţi omeneşti; 10 E. Bălan, op. cit., p.2518 B. După persoana administrativă căreia îi aparţin: - domeniul public al statului; - domeniul public al judeţului; - domeniul public al comunei. C. După natura lor: - domeniul public aerian, adică spaţiul aerian situat deasuprateritoriului naţional; - domeniul public maritim, care include ţărmurile mării, porturileşi celelalte amenajări, farurile etc; - domeniul public fluvial, care cuprinde fluviile, râurile navigabile,apele producătoare de energie etc; - domeniul public terestru, în care sunt incluse căile de co-municaţie, domeniile militare, construcţiile afectate unui serviciu public etc.

Secţiunea a 4-a Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc

Vechiul drept românesc a cunoscut existenţa unei proprietăţi a obştiiasupra anumitor bunuri ale localităţilor, fără a cunoaşte, însă, noţiunea dedomeniu public în sensul modern al termenului. Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, domeniul statului seconfunda cu domeniul Domnului, iar domnitorii celor două ţări româneştiputeau dispune după cum credeau de cuviinţă prin diverse hrisoave de danie. Regulamentele Organice sunt primele acte cu caracter constituţionalcare se referă la bunurile publice, „domenurile statului" şi serviciile publice,atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Reformele legislative ale lui Alexandru Ioan Cuza, realizate, înspecial, prin Legea pentru organizarea consiliilor judeţene din 1864, Legeapentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică din 20 octombrie1864, Legea pentru regularea proprietăţii rurale din 1864, au impus în modexpres noţiunea de domeniu public. Mai mult, art.53 din Legea pentruorganizarea consiliilor judeţene stabileşte domeniul public judeţean ca fiindformat din: a) toate căile de comunicaţie şi podeţele judeţene; b) oriceclădire sau stabiliment public pus în sarcina judeţului. Prin Legea pentru regularea proprietăţilor rurale sunt trecute înproprietatea comunei rurale, ca bunuri ale domeniului public comunal,„toate locurile şi clădirile din cuprinsul vetrei satului", adică: bisericile,cimitirele, casele comunale, şcolile, casele şi îngrăditurile făcute de comună,pieţele şi uliţele.

Legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică a reglementatpentru prima dată posibilitatea, pentru stat, cât şi pentru judeţe şi comune, 19de a-şi spori domeniul public pe cale de expropriere, prin declararea deutilitate publică a unui teren sau a unei construcţii, în schimbul unei juste şiprealabile despăgubiri. Codul civil român din 1864 foloseşte noţiunea de domeniu public,prevăzând, la art.476, că „ drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care suntîn sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile,adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturilenaturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate părţiledin pământul României, care nu sunt proprietate particulară, suntconsiderate ca dependinţe ale domeniului public". Codul civil se referă la domeniul public, bunurile statului şidomeniul lucrurilor care nu pot fi proprietate privată şi prin alte textenormative. Astfel, art.477 prevede că toate averile vacante şi fără stăpâni,precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moştenirisunt lepădate, sunt ale domeniului public, iar art.478 alin.(l) stabileşte căporţile, zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor facşi ele parte din dpmeniul public, în timp ce art.646 dispune că bunurile fărăstăpân sunt ale statului. Referindu-se la bunurile aparţinând domeniului public, în materiaprescripţiei achizitive, art.1844 prevede că nu se poate prescrie domeniullucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fiobiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ. Constituţia din 1866 stabileşte, prin art.19 alin. ultim, că „libera şineîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şialte căi de comunicare este de domeniul public". Acelaşi articol prevedeaexproprierea ca modalitate de formare a domeniului public, specificând că„nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică,legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire", cauza deutilitate publică fiind limitată expres la comunicaţiile publice, salubritateapublică şi lucrările de apărare a ţării. Constituţia din 1923 foloseşte, în această privinţă, mai multenoţiuni: proprietate de orice natură, proprietate de stat, domeniu public,bunuri publice, proprietate publică şi proprietate privată. Astfel, la art.17 alin.(l) se prevedea că „proprietatea de orice natură,precum şi creanţele asupra statului sunt garantate", jurisprudenţa vremii11interpretând că sintagma „proprietate de orice natură" are în vedereproprietatea privată de orice natură. " Decizia nr.37/1930 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înPandectele Săptămânale, 1930, p.578, citată de A. Iorgovan, op. cit., p. 15320 La art.19 alin.(l) se prevedea că „zăcămintele miniere precum şibogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului", iar laart.20 alin.(l) se prevedea: „Căile de comunicaţii, spaţiul atmosferic şi apelenavigabile şi flotabile sunt de domeniul public", în timp ce la alin.(2) dinart.20 se preciza că „sunt bunuri publice apele ce pot produce forţă motriceşi acele ce pot fi folosite în interes obştesc".

Deci, Constituţia din 1923 a reglementat două categorii deproprietate: proprietatea privată şi proprietatea publică, iar bunurile care seaflau în sfera proprietăţii publice, inclusiv bunurile prevăzute la art.19alin.(l) ca fiind proprietate de stat, au fost cuprinse în domeniul public. Constituţia din 1938 păstrează, în general, în privinţa proprietăţiipublice şi private, principiile constituţiei anterioare, dispoziţiile incidenteexcelând prin concizie şi rigoare. Astfel, la art.16 se prevedea că: „Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupraparticularilor cât şi asupra statului sunt inviolabile şi garantate ca atare ... Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate şi nupot fi înstrăinate decât,după regulile şi cu formele stabilite prin lege .... Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publicăşi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie conformlegilor Art.17 prevedea că zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de oricenatură ale subsolului sunt proprietatea statului, cu excepţia maselor de rocicomune, carierelor de materiale de construcţii şi a depozitelor de turbă, înprivinţa cărora proprietarul avea un drept de cel puţin 50% din redevenţă şidin preţul la hectar al concesiunii, o lege a minelor urmând să stabilească şicondiţiile în care proprietarul terenului va participa la exploatarea acestorbogăţii. Art.18 enumera bunurile aparţinând domeniului public ca fiind:„drumurile mari şi mici, uliţele care sunt în sarcina statului, judeţelor,municipiilor şi comunelor, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare,ţărmurile, adăugirile de mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturilenaturale sau artificiale, apele producătoare de forţe motrice de folos obştescşi îndeobşte toate bunurile care nu sunt proprietate particulară, suntconsiderate ca dependinţe ale domeniului public". Constituţiile comuniste din 1948, 1952 şi 1965 au eliminat dinsistemul proprietăţii noţiunile de domeniu public, proprietate publică şiproprietate privată, care au fost înlocuite cu noţiunile de proprietatesocialistă de stat, proprietate socialistă cooperatistă şi, respectiv, proprietatepersonală, manifestându-se o tendinţă permanentă de lărgire a sferei21proprietăţii de stat, care avea un caracter dominant în raport cu celelalteforme de proprietate. După Revoluţia din Decembrie 1989, înainte de adoptareaConstituţiei din 1991, reglementările anterioare perioadei comuniste au fostreluate şi adaptate realităţilor economice nou create. Astfel, Legea fondului funciar nr.18/1991 a prevăzut că terenurile deorice fel pot face obiectul dreptului de proprietate privată, ori pot aparţinedomeniului public sau domeniului privat. în cazul domeniului public, legeaface distincţie între domeniul public de interes naţional, caz în careproprietatea asupra terenului aparţine statului şi domeniul public de intereslocal, caz în care proprietatea asupra terenului aparţine comunelor, oraşelor,municipiilor sau judeţelor. Prin Legea administraţiei publice locale nr.69/1991 s-a stabilitcompetenţa exclusivă a consiliilor locale şi, respectiv, a celor judeţene înadministrarea domeniului public şi privat al comunelor, oraşelor,

municipiilor şi, respectiv, al judeţelor. Totodată, prin aceeaşi lege a fostdefinit patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale ca fiind constituit dinbunurile mobile şi imobile aparţinând domeniului public de interes local,domeniului privat al acestuia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracterpatrimonial (art.79). De asemenea, această lege a precizat la art.80-81bunurile care aparţin domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, iar la art.82 a enumerat principiile care guvernează regimuljuridic al bunurilor aparţinând domeniului public, acestea fiind declarateinalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Constituţia din 1991 nu utilizează noţiunea de domeniu public, darconsfinţeşte cele două forme ale proprietăţii: proprietatea publică şiproprietatea privată, precizând la art.135 (art.136 după republicare) căproprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritorialeşi că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi pot fi date înadministrare numai regiilor autonome sau instituţiilor publice, ori pot ficoncesionate sau închiriate. Obiectul proprietăţii publice este stabilit la art.135 alin.(4),în formainiţială, ca fiind format din „bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile decomunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şiacelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resurselenaturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi altebunuri stabilite de lege22 CAPITOLUL III

DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NOŢIUNII DE DOMENIU PUBLIC Secţiunea 1 Noţiunea de domeniu public

Definirea noţiunii de domeniu public a constituit una dintrepreocupările autorilor de drept administrativ, atât din perioada interbelică,dar şi din perioada actuală. Astfel, profesorul Paul Negulescu1 definea domeniul public ca fiindtotalitatea bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului, judeţului saucomunei, întrebuinţate pentru satisfacerea interesului general, făcânddistincţie între domeniul public, care era supus regimului de drept public, şidomeniul privat, care era supus regimului de drept privat. Un alt autor interbelic2 definea domeniul public al statului, sau alcelorlalte administraţiuni publice, ca fiind totalitatea acelor bunuri mobilesau imobile, afectate, în mod direct şi nemijlocit, funcţionării serviciilorpublice şi care sunt absolut necesare pentru aceasta, fiind supuse unui regimjuridic special. Alt autor3 a folosit noţiunea de domeniu administrativ, care eraconstituit din totalitatea bunurilor administraţiei, dar nu şi din drepturilesubiective şi valorile în numerar care se regăseau în patrimoniul acesteia. Domeniul administrativ era împărţit în domeniul public şi domeniulprivat. Din domeniul public făceau parte bunurile mobile şi imobile aleadministraţiei, afectate unui interes general, fie că erau destinate unuiserviciu public, fie uzului tuturor (parcurile, drumurile, pieţele etc.).Domeniul privat era format din bunurile mobile şi imobile care nu erau

afectate în mod direct unui interes general şi care erau, în principiu, supuseregulilor de drept civil. P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Bucureşti,1934, p.231 2 G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Bucureşti, 1936, p.209 3 E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, p.355 23 în doctrina contemporană, un autor4 a definit domeniul public cafiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale în regim de drept public, afectate unei folosinţepublice care se realizează direct sau prin intermediul unui serviciu public,determinate ca atare prin lege, ori sunt de uz sau de interes public. Un alt autor a definit domeniul public ca o totalitate de bunurimobile sau imobile care, potrivit legii, aparţin statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale şi sunt administrate de cel căruia îi aparţin în regimde drept public. într-o altă opinie6 prin domeniu public se înţeleg acele bunuri,publice sau private, care, prin natura lor ori prin dispoziţia expresă a legii,trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valoridestinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unuiserviciu public şi supuse unui regim de drept administrativ sau unui regimmixt, în care regimul de putere este determinant, aflându-se în proprietateasau în paza persoanelor juridice de drept public, după caz. Noţiunea de domeniu public a primit şi o definiţie legală, prin art.3din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic alacesteia, precizandu-se că domeniul public este alcătuit din bunurileprevăzute la art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, din cele stabilite înanexa care face parte integrantă din respectiva lege şi din orice alte bunuricare, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi suntdobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurileprevăzute de lege. Din definiţiile prezentate mai sus, rezultă că, într-o primă abordare,noţiunea de domeniu public este prezentată ca ansamblul bunurilor aflate înproprietatea publică a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. într-o a doua abordare, noţiunea de domeniu public este definită atâtprin componentele sale (bunuri mobile şi imobile determinate prinConstituţie şi prin lege sau care, prin natura lor, sunt de uz sau de interespublic), cât şi prin raportare la regimul juridic de drept administrativaplicabil acestor bunuri. De asemenea, din definiţiile menţionate mai rezultă că noţiunea dedomeniu public nu se suprapune celei de proprietate publică, din domeniulpublic putând face parte şi bunuri mobile sau imobile care aparţinproprietăţii private, dar care sunt supuse unui regim de drept administrativpentru că, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. 4 L. Giurgiu, op.cit., p.54-55 5 M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2000 6 A. Iorgovan, op .cit., vol.II, p.16924 Astfel, în privinţa apartenenţei unor bunuri la domeniul public, apar

ca fiind determinante stabilirea şi definirea corectă a regimului juridicaplicabil bunurilor respective.

Secţiunea a 2-a Trăsăturile caracteristice ale domeniului public

Pentru ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie săîndeplinească o serie de condiţii, care se concretizează în tot atâtea trăsăturicaracteristice ale domeniului public şi care vor fi prezentate în continuare. a) Prin destinaţia expresă a legii sau prin natura lor, bunurile careaparţin domeniului public trebuie să fie de uz sau de interes public. Mai omult, aşa cum preciza un reputat autor , este necesar ca aceste bunuri săintre în categoria celor care trebuie protejate şi transmise generaţiilorviitoare, faţă de care generaţia actuală are dreptul de a le folosi, dar şiobligaţia de a face toate eforturile pentru conservarea stării şi valoriiacestora. Această destinaţie a unor astfel de bunuri este dată de regimul lorjuridic, fie datorită valorii lor deosebite (istorice, artistice, ştiinţifice,documentare etc), fie datorită utilităţii lor publice. De regulă, bunurile proprietate publică sunt uşor identificabile, înbaza prevederilor constituţionale şi dispoziţiilor legale, dar, în ceea cepriveşte bunurile proprietate privată, care trebuie să primească un regimdomenial de protecţie şi conservare, identificarea lor se realizează, de celemai multe ori, pe baza unor proceduri speciale şi în urma unei complexeactivităţi de apreciere şi evaluare, din partea unor experţi şi organisme despecialitate (spre exemplu, clasarea unui bun proprietate privată caaparţinând patrimoniului cultural naţional, potrivit Legii nr. 182/2000,privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil). b) Bunurile aparţinând domeniului public au o importanţă socialădeosebită, fiind valori destinate uzului general, ceea ce nu înseamnă că toatălumea trebuie să se şi folosească de ele în mod direct. Astfel, distingem, în cadrul domeniului public, bunuri care sepretează la o folosinţă generală directă, precum străzile, apa mării, aerul etc.şi bunuri care sunt puse în valoare printr-o folosinţă indirectă, prinintermediul unui serviciu public, cum este, spre exemplu, reţeaua de rulare a Em. Albu, op. cit.. Partea a ll-a, Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti, 2006, p.61-65 8 A. Iorgovan, op. cit., p. 172 25metroului, care este folosită prin intermediul serviciului public realizat deR.A. METROREX. c) Bunurile aparţinând domeniului public sunt supuse unui regimjuridic de drept public. Acest regim poate fi exclusiv un regim de dreptpublic, dar poate fi, după caz, un regim mixt, de drept public şi de dreptprivat, în care regimul de drept public este dominant. Această trăsătură pune în evidenţă faptul că regimul de drept publicsau regimul mixt, dar în care regimul de drept public este dominant, semanifestă în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ care sestabilesc între o persoană de drept public, statul sau o unitate administrativ-

teritorială, pe de o parte, şi un alt subiect de drept, pe de altă parte, iarlitigiile care apar în cadrul unor astfel de raporturi sunt întotdeauna litigii decontencios administrativ, cu toate consecinţele care decurg din aceastăsituaţie. d) Bunurile aparţinând domeniului public sunt fie proprietateapersoanelor juridice de drept public, fie în paza sau protecţia acestora.Astfel, dacă este vorba de existenţa dreptului de proprietate, potrivitlegislaţiei actuale, acesta este dreptul de proprietate publică ce aparţinestatului, sau unităţii administraţiv-teritoriale, în timp ce, dacă este vorba depaza bunurilor domeniului public, acest drept poate aparţine oricăreipersoane juridice de drept public care acţionează în numele statului.26 CAPITOLUL IV

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE DOMENIALE Secţiunea 1 Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia

în doctrina civilă românească1, patrimoniul a fost definit ca fiindtotalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică şi a bunurilorla care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoisau sarcini este destinat să le satisfacă. Din această definiţie rezultă că scopul patrimoniului constă însatisfacerea nevoilor, în cazul persoanelor fizice şi, respectiv, în realizareasarcinilor pentru care au fost înfiinţate, în cazul persoanelor juridice. Astfel, în raport cu prevederile art. 26 din Decretul nr. 31/1954privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice2, literatura de specialitatea arătat că unul dintre elementele constitutive ale persoanei juridice îlreprezintă patrimoniul propriu şi distinct al acesteia, care îi dă posibilitateasă participe în nume propriu la raporturile juridice şi să-şi asume orăspundere de sine stătătoare, în calitatea sa de subiect de drept3. Potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, statul este persoană juridică,iar potrivit art.26 din acelaşi decret, coroborat cu art. 19 din Legeanr. 215/2001 a administraţiei publice locale4, unităţile administraţiv-teritoriale sunt persoane juridice-.dfi..4repţ_public, cu capacitate juridicădeplină şi patrimoniu propriu. T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturiprincipale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964, p. 13 2 Decretul Consiliului de Stat nr. 31/1954, publicat în ,3uletinul Oficial" nr.8 din30 ianuarie 1954 3 C. Stătescu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.371 4 Legea nr. 215/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.204 din 23 aprilie2001 27 Caracterele juridice ale patrimoniului se manifestă atât în cazulpatrimoniului aparţinând persoanei fizice, cât şi în cazul patrimoniuluipersoanei juridice. a) Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul căpatrimoniul, ca masă de drepturi şi obljgaţii şi bunurile la care acesta se

referă, se prezintă ca o unitate distinctă de elementele sale componente şiexistă independent de modificările ce pot surveni în aceste elemente. Din faptul că patrimoniul apare ca o universalitate juridică, decurgdouă consecinţe: - drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt legate întreele, formând un tot unitar; - drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce formeazăpatrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel că modificările care seproduc în privinţa unuia sau unora dintre aceste drepturi şi/sau obligaţii nupun în discuţie însăşi universalitatea. b) Orice persoană fizică sau juridică are un patrimoniu, în sensulcă, pentru orice persoană, calitatea de subiect de drept şi de participant laraporturile juridice se bazează pe existenţa obligatorie a unui patrimoniu . Astfel, îri cazul persoanelor fizice, oricât de săracă ar fi, o persoană,are totuşi un minim de bunuri care formează patrimoniul său, în timp ce încazul persoanelor juridice, existenţa unui patrimoniu constituie una dincondiţiile pentru existenţa persoanei juridice. c) Caracterul de unicitate al patrimoniului, în sensul că o persoanăfizică sau juridică are un singur patrimoniu, indiferent xle număruldrepturilor şi al obligaţiilor pe care le are. d) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase debunuri, fiecare dintre aceste mase având un regim juridic bine determinat, înraport cu scopul pentru care o astfel de divizare a fost realizată. Astfel, orice societate comercială, ca subiect de drept, are unpatrimoniu care se divide în mai multe mase de bunuri: mobile, imobile,fonduri băneşti, fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct. La fel, o unitate administrativ-teritorială are un patrimoniu capersoană juridică de drept public, care este alcătuit dihtr-o masă de bunurice formează domeniul public şi dintr-o masă de bunuri ce formează do-meniul privat, fiecare având regimuri juridice distincte, un regim juridic dedrept administrativ în cazul bunurilor aparţinând domeniului public şi un re-gim juridic de drept civil în cazul bunurilor care formează domeniul privat.28 Secţiunea a 2-a Patrimoniul statului şi unităţilor administrativ-teritoriale Aşa cum am precizat mai sus, patrimoniul este format din totalitateadrepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică şi a bunurilor la care sereferă aceste drepturi, aparţinând unei persoane. Deci, drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care auun conţinut economic, fiind evaluabile în bani. Drepturile patrimoniale se clasifică în două mari categorii: drepturilereale şi drepturile de creanţă. Dreptul real este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul săupoate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şinemijlocit, fără a mai fi necesară intervenţia unei alte persoane5. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în temeiul căruia subiectulactiv, numit creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat, numitdebitor, să dea, să facă, sau să nu facă ceva6. Ordonanţa Guvernului nr.l 19/1999 privind controlul intern şicontrolul financiar preventiv, republicată7, la art.2 lit.s) defineşte

patrimoniul public ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, aleunităţilor administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora,dobândite sau asumate cu orice titlu, care se referă atât la bunurile dindomeniul public, cât şi la cele din domeniul privat al statului şi al unităţiloradministrativ-teritoriale. Deci, ca şi în cazul patrimoniului altor persoane fizice sau juridice,patrimoniul public este format dintr-o componentă activă şi alta pasivă,noţiunea de domeniu având legătură cu activul patrimonial, cu bunurilepatrimoniale şi cu drepturile exercitate asupra acestora, domeniulreprezentând un ansamblu de bunuri aparţinând aceluiaşi titular, reunite prinnatura lor comună8. Art. 476 şi art. 478 din Codul Civil enumera bunurile care nu suntproprietate particulară şi sunt considerate ca dependinţe ale domeniuluipublic, iar art. 477 reglementează situaţii în care bunuri sau mase de bunuridevin proprietatea statului, trecând în domeniul public, fără să se facădistincţie între domeniul public şi domeniul privat. Iniţial, distincţia între domeniul public şi domeniul privat a fostopera doctrinei, dar această distincţie a fost preluată şi de legislaţia în 5 C. Stătescu, op. cit., p.508 6 Idem 7 Ordonanţa Guvernului nr.l 19/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial nr.799din 12 nov. 2003 8 E. Bălan, op. cit., p.40 29vigoare, Legea nr. 213/1998 referindu-se expres la domeniul public şi ladomeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (art.3-6). In doctrina administrativă interbelică , dar şi în literatura despecialitate contemporană10, s-a folosit noţiunea de domeniu administrativpentru a desemna ansamblul bunurilor care fac parte din patrimoniuladministraţiei, folosite pentru realizarea sarcinilor care îi incumbă. Domeniul administrativ apare astfel ca ansamblul bunuriloraparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, folosite pentruasigurarea bunei funcţionări a acestora, astfel că se poate vorbi de undomeniu administrativ al statului, al judeţului, municipiului, oraşului sau alcomunei. Deci, domeniul administrativ este o noţiune care include noţiunile dedomeniu public şi domeniu privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale şi, respectiv, un ansamblu de bunuri care aparţin domeniuluipublic şi privat al acestor persoane juridice de drept public. Cu alte cuvinte, domeniul public şi domeniul privat formeazăîmpreună domeniul administrativ al statului şi, respectiv, al judeţului,municipiului, oraşului, comunei. Astfel, domeniul administrativ poate fi definit ca fiind ansamblulbunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea publică şi privată astatului şi unităţilor administrativ-teritoriale pe care aceste persoane juridicede drept public le folosesc pentru realizarea scopului lor: satisfacereaintereselor generale ale colectivităţii naţionale şi locale.

Secţiunea a 3-a

Drepturile domeniale

Am definit regimul domenial ca fiind reprezentat de totalitateanormelor juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând persoanelorjuridice de drept public: statul, judeţul, municipiul, oraşul, comuna şirelaţiilor sociale născute în legătură cu utilizarea acestor bunuri careformează domeniul statului, judeţului, municipiului, oraşului sau comunei. /v 11 In literatura de specialitate , prin noţiunea de drepturi domeniale aufost definite drepturile care pot fi exercitate asupra bunurilor aparţinânddomeniului public sau privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. 9 E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Cernăuţi, 1944, p. 355 10 E. Bălan, idem " E. Bălan, op. cit., p.4230 Drepturile domeniale, care sunt drepturi patrimoniale reglementatede normele de drept public sau supuse unui regim mixt, dominat de normelede drept public, au fost clasificate astfel: a) Drepturi reale principale: - dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public; - dreptul de proprietate privată asupra bunurilor domeniului privat.

b) Drepturi reale constituite pe baza dreptului de proprietate publică: - dreptul de administrare al instituţiilor publice şi al regiilorautonome; - dreptul de concesiune asupra bunurilor domeniului public; - dreptul de folosinţă gratuită al instituţiilor de utilitate publică.

c) Drepturi reale constituite pe baza dreptului de proprietate privatăal statului ori unităţilor administrativ-teritoriale: - dreptul de administrare al instituţiilor publice şi al regiilorautonome; - dreptul de fplosinţă a bunurilor aparţinând domeniului privat; - dreptul de concesiune a bunurilor aparţinând domeniului privat.

d) Drepturi de creanţă: - permisiunile domeniale; - locaţiunile domeniale. - drepturile de protecţie şi pază a unor bunuri de interes general.31 CAPITOLUL V

DOMENIUL PUBLIC Secţiunea 1 Titularii domeniului public

Titularii domeniului public sunt indicaţi la art.136 alin.(2) dinConstituţie, republicată, precum şi de art.l şi 2 din Legea nr.213/1998privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, unde se precizeazăcă proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale,

precum şi că aceste persoane juridice de drept public exercită posesia,folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public. De asemenea, Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, laart.19 alin.(l), referindu-se la personalitatea juridică a judeţelor, oraşelor şicomunelor, prevede că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoanejuridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Deci, titulari ai domeniului public sunt titularii dreptului deproprietate publică: st^mLjudeţul, mumcipjuJjj^aşuL şi comuna- Trebuie precizat că noţiunile de proprietate publică şi domeniupublic nu se suprapun, deşi, în literatura de specialitate a fost exprimată şiopinia că domeniul public este echivalent cu noţiunea de proprietatepublică1. Totuşi, aşa cum, în mod corect s-a subliniat, rjropriejaţe^__pjab]icăreprezintă instiUjjje^uridică, pe când domeniul public este, în principal, unansamblu de bunuri care fac obiectul proprietăţii publice2. Mai mult, aşa cum am arătat anterior, regimul domeniului public nuse aplică exclusiv bunurilor care fac obiectul proprietăţii private, ci, în unelesituaţii şi condiţii, regimul domeniului public este aplicabil şi unor bunuri cefac obiectul proprietăţii private, care au, însă, o semnificaţie deosebită subaspect istoric, cultural etc, fiind valori naţionale, ale patrimoniului naţional, 1 A. Trăilescu, Drept administrativ, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p.106 2 E. Bălan, op. cit, p.4432astfel că sunt guvernate de un regim de drept administrativ, de pază şiprotecţie a interesului public sau, după caz, a uzului public faţă de acestea3.

Secţiunea a 2-a Sfera bunurilor care formează domeniul public

2.1. Sfera proprietăţii publice potrivit Constituţiei Potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, fac obiectulexclusiv al proprietăţii publice, următoarele categorii de bunuri: - bogăţiile de interes public ale subsolului; - spaţiul aerian; - apele cu potenţial energetic, valorificabil, de interes naţional; - plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şiale platoului continental; - alte bunuri stabilite prin legea organică. în forma iniţială, Constituţia, la fostul art.135 alin.4, enumera cabunuri exclusive ale proprietăţii publice: - bogăţiile de orice natură ale subsolului; - căile de comunicaţii; - spaţiul aerian; - apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folositeîn interes public; - plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şiale platoului continental; - alte bunuri stabilite prin lege organică. Deci, comparând cele două texte constituţionale prezentate mai sus,rezultă că, prin Legea de revizuire a Constituţiei4, a fost restrânsă sfera

bunurilor care fac obiectul exclusiv al proprietăţii private şi, pe de altă parte,au fost reformulate unele categorii de bunuri. Astfel, din textul iniţial au fost eliminate căile de comunicaţie,considerându-se că unele căi de comunicaţie ar putea fi obiect al proprietăţiiprivate. De asemenea, formularea iniţială „bogăţiile de orice natură alesubsolului" a fost înlocuită cu sintagma „bogăţiile de interes public alesubsolului", tocmai pentru a se pune în evidenţă că nu natura bunurilor estecriteriul primordial al domenialităţii, ci criteriul interesului public, care 3 A. Iorgovan, op. cit., p.169 4 Legea de revizuire a Constituţiei nr.429/2003 a fost publicată în MonitorulOficial nr.758 din 29 octombrie 2003 33determină un regim juridic special, în scopul păstrării şi transmiterii unorastfel de bunuri generaţiilor următoare.

2.2. Sfera proprietăţii publice potrivit Legii nr.213/1998 privindproprietatea publică şi regimul juridic al acesteia Potrivit art.3 alin.(l) din Legea nr.213/1998, domeniul public estealcătuit, în afară de bunurile prevăzute la art.136 alin.(3) din Constituţie,republicată, din bunurile enumerate în anexa acestei legi, după cumurmează5: I. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; - spaţiul aerian; - apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetelelacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cubogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, mareateritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; - pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servescnevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiilepâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentelesilvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietateprivată; - terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înaintede 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şide combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor decercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinatecercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriilebiologice şi de animale de rasă; - parcurile naţionale; - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; - patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării"; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platouluicontinental, împreună cu platoul continental; - infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; - tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferenteacestuia; - drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumurinaţionale europene, principale, secundare;

5 Anexa Legii nr.213/1998 este redată în forma consolidată ca urmare amodificărilor aduse prin O.U.G. nr.206/2000, aprobată cu modificări prin Legeanr.713/2001, şi prin Legea nr.241/200334 - canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehniceaferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi detaluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şiteritoriile pe care sunt realizate acestea; - reţelele de transport al energiei electrice; - spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie detelecomunicaţii; - canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cuprizele aferente; - conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi algazelor naturale; - lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în careactivitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemulenergetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; - digurile de apărare împotriva inundaţiilor; - lucrările de regularizare a cursurilor de ape; - cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi decalitate a apelor; > - porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pecare sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţiihidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţiacivilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi,monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malulcăilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor denavigaţie; - terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentruîmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; - ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea:Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe despecialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publicesubordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângăacestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale MinisteruluiInternelor şi Reformei Administraţiei, ale serviciilor publice de informaţii,precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publicedescentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor35dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietateaprivată a acestora. II. Domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: - drumurile judeţene;

- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliuljudeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice deinteres judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alteasemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţionalsau local; - reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal saumicrozonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şiterenurile aferente acestora; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile deînvăţământ preuni verşi tar de stat: grădiniţe, şcoli generale primare şigimnaziale, licee, grupuri şcolare, seminarii teologice, şcoli profesionale şişcoli postliceale; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile deînvăţământ special de stat. III. Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiiloreste alcătuit din următoarele bunuri: - drumurile comunale, vicinale şi străzile; - pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurilepublice, precum şi zonele de agrement; - lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţionalsau judeţean; - reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze,staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şiterenurile aferente; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliullocal şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt:teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; - locuinţele sociale; - statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interespublic naţional; - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ,dacă nu au fost declarate de interes public naţional; - terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniulprivat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori apersoanelor juridice de drept privat; - cimitirele orăşeneşti şi comunale;36 - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile deînvăţământ preuniversitar de stat: grădiniţe, şcoli generale primare şigimnaziale, licee, grupuri şcolare, seminarii teologice, şcoli profesionale şişcoli postliceale.

2.3. Sfera proprietăţii publice potrivit Codului civil şi altor legi

Codul civil, aşa cum am amintit deja, are dispoziţii referitoare laterenurile care aparţin domeniului public, sunt „dependinţe ale domeniuluipublic". Astfel, potrivit art.476, „drumurile mari, drumurile mici şi uliţelecare sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare,ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării,

porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toatepărţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, suntconsiderate ca dependinţe ale domeniului public". Art.477 dispune că „averile vacante şi fără stăpâni, precum şi alepersoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate,sunt ale domeniului public". De asemenea, art.478 alin.(l) prevede că „porţile, zidurile, şanţurile,întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor fac şi ele parte din domeniulpublic". Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, la art.5 alin.(l)enumera categoriile de terenuri care intră în domeniul public, prevăzând că„aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii deinteres public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice,porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şifluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime inte-rioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, tere-nurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansam-blurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurilepentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt dedomeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public". Aceeaşi lege, la art.35 alin.(2), prevede că „terenurile proprietate destat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şisilvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor dincategorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi dinadministrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plantede Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămânîn administrarea acestora".37 De asemenea, la alin.(3) din acelaşi articol se precizează cădispoziţiile alin. (2) se aplică şi terenurilor proprietate de stat folosite, ladata acestei legi, de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şicare trec în administrarea acestora. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.105/2001 privind frontierade stat a României6, referindu-se la regimul juridic al frontierei de stat,prevede la art.7 alin.(l) că, atât culoarul de frontieră, cât şi fâşia de protecţiea frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului şi seadministrează de autorităţile administraţiei publice locale, în condiţiilestabilite prin hotărâre a Guvernului. Astfel, în baza H.G. nr.445/20027, art.6 alin.(2), culoarul de frontierăşi fâşia de protecţie a frontierei de stat, proprietate publică a statului, au fosttrecute din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor înadministrarea consiliilor locale pe bază de protocoale. Legea învăţământului nr.84/1995, republicată8, astfel cum a fostmodificată şi completată prin Legea nr.354/2004, referindu-se la bazamaterială a învăţământului de stat, are reglementări de natură domenialăprivind activul patrimonial al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ. Astfel, potrivit art.166 alin.(3), „baza materială aferentă procesuluide instruire şi de educaţie şi realizată din fondurile statului sau din fondulinstituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22decembrie 1989, se reintegrează, fără plată, în patrimoniul Ministerului

Educaţiei şi Cercetării, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi decercetare ştiinţifică universitară şi, după caz, în domeniul public alcomunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiuluiBucureşti, al consiliilor judeţene şi al Consiliului General al municipiuluiBucureşti, cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţiloreconomici privaţi". La alin.(4") al aceluiaşi articol, se prevede că „terenurile şi clădirileîn care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar destat - grădiniţe, şcoli generale, primare şi gimnaziale, licee, seminariiteologice, grupuri şcolare, şcoli de arte şi meserii şi şcoli postliceale - facparte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv 6 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.105/2001 privind frontiera de stat aRomâniei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie 2001 7 H.G. nr.445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare aOrdonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 24 mai 2002 8 Legea nr.84/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.167 din 31 iulie 1995 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l din 5ianuarie 1996 şi nr.606 din 10 decembrie 199938al sectoarelor municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliilorlocale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv ale sectoarelormunicipiului Bucureşti în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea,prin delegare către consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ". De asemenea, la alin.(42) al articolului respectiv, se precizează că„terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile deînvăţământ special de stat fac parte din domeniul public judeţean, respectival municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliului judeţean,respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în acăror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin delegare către consiliilede administraţie ale unităţilor de învăţământ respective". La alin.(44) al articolului menţionat, se prevede că „terenurile şiclădirile în care îşi desfăşoară activitatea inspectoratele şcolare, caselecorpului didactic, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor, cluburile sportiveşcolare, centrele şi cabinetele de asistenţă psiho-pedagogică, centrele logo-pedice, cabinetele şcolare, precum şi alte unităţi din subordinea MinisteruluiEducaţiei şi Cercetării, ale căror cheltuieli curente şi de capital se finanţeazăde la bugetul de stat, fac parte din domeniul public al statului şi suntadministrate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin inspectoratele şcolarejudeţene şi prin delegare către consiliile de administraţie ale acestor unităţi". Menţionăm că actele normative prezentate mai sus, ca temei al apar-tenenţei unor bunuri la domeniul public, sunt într-o enumerareexemplificaţi vă.

Secţiunea a 3-a Criteriile legale de încadrare a bunurilor în domeniul public

Aşa cum am precizat mai sus, potrivit art.3 alin.(l) din Legeanr.213/1998, în domeniul public sunt incluse: - bunurile prevăzute la art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată; - bunurile stabilite în anexa care face parte integrantă din aceastălege, intitulată Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniulpublic al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale; - orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uzsau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Astfel, pot fi reţinute drept criterii legale de încadrare a unui bun îndomeniul public: - criteriul uzului public, care este determinat de natura bunului;39 - criteriul interesului public, care este determinat de afectareabunurilor unei folosinţe publice ce se poate realiza fie direct şi nemijlocit,fie prin intermediul unui serviciu public. Bunurile de uz public sunt bunurile care, prin natura lor, sunt defolosinţă generală, precum parcurile publice, drumurile publice etc, la careau acces, în mod egal şi nelimitat, toate persoanele, indiferent dacă sunt saunu cetăţenii statului sau membrii comunităţii respective. Bunurile de interes public sunt, în principal, acele bunuri destinatepentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, beneficiariiavând acces la ele prin intermediul serviciului public care le foloseşte sau leexploatează, precum sunt: căile ferate, reţelele de distribuţie a energieielectrice, a gazelor etc, teatrele, bibliotecile publice etc. Apartenenţa la domeniul public a unui bun care îndeplineşte unuldintre cele două criterii legale este dată de declararea sa ca atare, prin lege,prin hotărâre a Guvernului, ori prin hotărâre a consiliului judeţean, comunal,orăşenesc sau municipal. Prin această operaţiune se realizează, cu alte cuvinte, clasareabunurilor respective "ca bunuri ale domeniului public al statului, judeţului,comunei, oraşului sau municipiului. Clasarea domenială este operaţiunea legală sau administrativă princare se stabileşte sau se atestă apartenenţa unui bun la domeniul public şiscara domenialităţii în raport cu interesul public căruia îi corespunde bunulrespectiv. Declararea unui bun ca aparţinând domeniului public nu scuteşte petitularul domeniului respectiv, statul sau unităţile administrativ-teritoriale, săfacă dovada că bunul a intrat în proprietatea sa în mod legal.

Secţiunea a 4-a Clasificarea bunurilor domeniului public

Dintre clasificările date bunurilor domeniului public în perioadainterbelică ne-au reţinut atenţia clasificarea făcută într-un mod sintetic deprof. Paul Negulescu, precum şi aceea făcută analitic de prof. Erast DitiTarangul. Astfel, prof. P. Negulescu9 identifică patru dependinţe aledomeniului public: 9 P. Negulescu, op. cit., p.135

40 I. Domeniul public maritim, cuprinzând: a) marea teritorială; b) ţărmurile mării (art.476 din Codul civil); c) porturile maritime. II. Domeniul public aerian, care cuprinde spaţiul atmosferic mărginitîntre graniţele statului. III. Domeniul public al râurilor navigabile şi flotabile (art.476 dinCodul civil) IV. Domeniul public terestru, care cuprinde: a) şoselele, căile ferate etc; b) porţile, zidurile, şanţurile, fortificaţiile, oraşelor întărite (art.478din Codul civil); c) imobilele afectate în mod direct şi special unui serviciu publicpentru a fi utilizate în vederea satisfacerii unui interes general; d) bunurile mobile pentru a fi folosite pentru un interes general. Prof. E. D. Tarangul10 identifică şapte categorii de dependinţe: I. Domeniul public maritim: a) marea teritorială; b) litoralul mării; c) lacurile sărate care au făcut parte din mare; d) porturile maritime şi farurile. II. Domeniul public terestru, cuprinzând uliţele, drumurile, şoselele,pădurile, fortificaţiile militare, terasamentul căilor ferate etc. III. Domeniul public fluvial, cuprinzând cursurile de apă navigabileşi flotabile şi cele care produc forţe motrice, canalele de navigaţie, porturilenavigaţiei fluviale, cursurile de apă. IV. Domeniul public aerian, cuprinzând spaţiul de aer de deasuprateritoriului statului. V. Clădirile afectate unui serviciu public, cuprinzând şcolile,universităţile, cazărmile, spitalele, clădirile diferitelor autorităţi, gările,închisorile etc. VI. Obiectele mobile afectate unui serviciu public, cuprinzând cărţiledintr-o bibliotecă, obiectele dintr-un muzeu, mobilierul instituţiilor publiceetc. VII. Domeniul sacru, cuprinzând obiectele afectate cultului.

Dintre autorii contemporani, o clasificare cvasiexhaustivă a realizatprof. Antonie Iorgovan11, astfel:lu E. D. Tarangul, op. cit., p.359-362" A. Iorgovan, op. cit., p. 199-20141 I. Din punct de vedere al interesului pe care îl prezintă: a) bunuri ale domeniului public de interes naţional (domeniul publicnaţional); b) bunuri ale domeniului public de interes judeţean (domeniul publicjudeţean); c) bunuri ale domeniului public de interes comunal (domeniul publiccomunal). EI. Din punct de vedere al modului de determinare:

a) bunuri ale domeniului public nominalizate de legi; b) bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţileadministraţiei publice, în baza criteriilor stabilite de Constituţie şi legi. III. Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului(autorităţii publice): a) bunuri ale domeniului public ce aparţin statului sau unităţiloradministraţi v-teritoriale; b) bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private, darafectate de dreptul de pază şi protecţie al statului (drept de poliţie). IV. Din punct de vedere al modului de constituire: a) bunuri aparţinând domeniului public natural; b) bunuri aparţinând domeniului public artificial. V. Din punct de vedere al modului de utilizare de către public: a) bunuri utilizate direct; b) bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public. VI. Din punct de vedere al serviciului public organizat: a) bunuri care sunt puse în valoare prin serviciul public; b) bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public. VII. Din punct de vedere al naturii bunurilor: a) domeniul public terestru (căile de comunicaţie şi instalaţiileaferente, terenurile afectate utilităţilor publice, rezervaţiile şi monumentelenaturii etc); b) domeniul public maritim (marea teritorială, apele maritimeinterioare, ţărmurile mării, faleza şi plaja mării, fundul apelor maritimeinterioare şi al mării teritoriale, resursele naturale ale zonei economice şi aleplatoului continental, porturile maritime); c) domeniul public fluvial (apele de suprafaţă - fluviile, râurile,canalele navigabile, lacurile navigabile, barajele, lacurile de acumulare,lacuri şi nămolurile terapeutice, lacurile de distracţie şi orice apă cupotenţial energetic valorificabil, apele subterane -izvoarele de ape potabile,izvoarele de ape minerale, izvoarele de ape termale şi orice izvoare care potfi folosite în interes public);

42 d) domeniu] public aerian (spaţiul aerian cuprins în limitele şideasupra României); e) domeniul public cultural (obiecte de artă - picturi, sculpturi,mobilier etc, lucrări arhitectonice, curţi, palate, cetăţi, mănăstiri, biserici,clădiri pentru alte destinaţii etc, vestigii arheologice, monumente,ansambluri şi situri istorice, letopiseţe, cronici, manuscrise, obiecte de cult,cărţi din bibliotecile publice, obiectele de muzeu şi orice bun mobil şiimobil care intră în patrimoniul cultural naţional); f) domeniul public militar (cazărmile, cazematele, zidurile deapărare, amenajările genistice şi diferitele tipuri de adăposturi, căile decomunicaţie militară, căile de telecomunicaţii militare, armamentul şimuniţia, parcul de maşini etc). Cu privire la bunurile mobile şi imobile afectate unui serviciu public,s-a precizat că acestea nu au fost reţinute ca o categorie aparte de bunuridomeniale, deoarece ele se integrează la oricare dintre categoriilemenţionate mai sus, fiind subînţelese.

De asemenea, dintre autorii contemporani, demnă de menţionat esteşi clasificarea propusă de prof. Liviu Giurgiu12, potrivit căruia, în raport cumodul de utilizare a bunurilor afectate uzului public, se pot distinge douăcategorii de bunuri ale domeniului public: 1) bunuri destinate uzului direct şi colectiv, cum sunt, spreexemplu: străzile, şoselele, pieţele publice, ţărmurile şi plaja mării etc; 2) bunuri destinate uzului direct, realizat în mod individual şiprivat, prin intermediul unui serviciu public, cum sunt locurile de înhumareîn cimitire, mesele din pieţe şi hale etc.

Secţiunea a 5-a Regimul juridic al domeniului public

5.1. Noţiunea de regim juridic în general, noţiunea de regim juridic desemnează un ansamblu dereguli de fond şi de formă care guvernează şi individualizează o instituţiesau un domeniu, în cadrul unei ramuri de drept şi, respectiv, în cadrulsistemului de drept. în acest sens, putem distinge între regimul juridic de drept public şiregimul juridic de drept privat, între regimul de drept administrativ şiregimul de drept civil, după cum, în cadrul regimului de drept administrativdistingem între regimul organizării şi funcţionării structurilor12 L. Giurgiu, op. cit., p.6243administrative, regimul actelor administrative, regimul contravenţional,regimul domeniului public aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teri tonale. în funcţie de precizările de mai sus, putem defini noţiunea de regimjuridic al domeniului public sau regim domenial, ca fiind un ansamblu denorme juridice speciale aplicabile bunurilor aparţinând domeniului public alstatului sau unităţilor administraţiv-teritoriale, precum şi relaţiilor socialenăscute în legătură cu constituirea domeniului public şi utilizarea acestorbunuri, inclusiv litigiilor apărute în această sferă. Astfel, potrivit art.23 din Legea nr.213/1998, litigiile cu privire ladelimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor saual municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ. De asemenea, conform art.2 alin.(l) lit.c) din Legea contenciosuluiadministrativ nr.554/2004, contractele încheiate de autorităţile publicepentru punerea în valoare (utilizarea, exploatarea etc.) bunurilor proprietatepublică sunt asimilate actelor administrative, iar litigiile legate deîncheierea, aplicarea şi executarea contractelor administrative sunt decompetenţa instanţelor de contencios administrativ, potrivit art.8 alin.(2) dinaceeaşi lege. Deci, cu alte cuvinte, regimul juridic aplicabil bunurilor aparţinânddomeniului public, precum şi instrumentelor juridice de constituire adomeniului public şi de punere în valoare a acestor bunuri, este un regim dedrept public, adică un regim de drept administrativ. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate13, regimul juridic dedrept administrativ nu este un regim juridic exorbitant, derogatoriu de ladreptul comun, ci reprezintă o altă formă a regimului juridic specific unei

societăţi civilizate şi democratice, ceea ce impune „necesitatea schimbăriiopticii de abordare a regimului public în raport cu cel privat, regimul publicimpunându-se ca o dimensiune a societăţii civile".

5.2. Dreptul de proprietate publică, formă a dreptului deproprietate

în limbajul curent, termenul de proprietate este folosit în mai multesensuri. Uneori, termenul de proprietate desemnează însuşi bunul careformează obiectul dreptului de proprietate, precum în formularea „acestapartament este proprietatea mea". Alteori, termenul de proprietate estefolosit în sensul de avere şi desemnează toate bunurile care aparţin uneipersoane, precum în formularea „toate proprietăţile au fost donate De 13 A. Iorgovan, op. cit., p.20244cele mai multe ori, termenul de proprietate desemnează însuşi dreptul deproprietate, în sensul de noţiune juridică. Dreptul de proprietate, ca fenomen social, reprezintă un conceptcomplex, care se pretează la o abordare multiplă: din perspectivă istorică,din perspectivă economică, din perspectivă socială, din perspectivăfilozofică şi, nu în ultimul rând, din perspectivă juridică. Deşi, din perspectivă juridică, dreptul de proprietate poate fi abordatdoar din punctul de vedere al dreptului civil14, considerăm că, fiind onoţiune juridică interdisciplinară, dreptul de proprietate poate şi trebuie săfie abordat şi din perspectiva ramurilor de drept ce conţin norme juridicecare se regăsesc în regimul juridic al dreptului de proprietate: dreptul consti-tuţional, dreptul penal, dreptul financiar şi, în special, dreptul administrativ. Dreptul de proprietate a fost definit de Codul civil în funcţie deatributele juridice care formează conţinutul acestui drept. Astfel, potrivitart.480, proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune deun lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Pornind de la această definiţie legală, doctrina civilă a definit dreptulde proprietate în formulări asemănătoare. Astfel, potrivit prof. C. Stătescu15, dreptul de proprietate este aceldrept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permiteindividului sau colectivităţii să posede, să folosească şi să dispună de acelbun, în putere proprie şi în interesul său propriu, în cadrul şi cu respectarealegislaţiei existente. Prof. L. Pop16 defineşte dreptul de proprietate ca fiind „acel dreptcare conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupraunui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, înputere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice învigoare". Deci, cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept subiectiv şi,totodată, dreptul real cel mai deplin, care conferă titularului său cele treiatribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. în schimb, prof. V. Stoica17, luând act că, la art.136 alin.(l),Constituţia actuală consacră conceptele de drept de proprietate privată şidrept de proprietate publică, defineşte direct noţiunea dreptului deproprietate privată ca fiind „dreptul real principal care conferă titularului său

atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi/ 14 C. Stătescu, op. cit., p.518 şi urm. 15 C. Stătescu, op. cit., p.531 16 L. Pop, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, 2006, p.84-85 17 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, 2004,p.224 45jus fruendi şi jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată,atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, curespectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice". într-adevăr, la art.136 alin.(l) Constituţia, republicată, declară înmod ritos că, în România, „proprietatea este publică sau privată", ceea cejustifică pe deplin concluzia anunţată încă din titlul acestui paragraf, şianume că dreptul de proprietate privată este o formă a dreptului deproprietate. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate publică nu reprezintă olimitare a dreptului de proprietate privată, ci este, alături de dreptul deproprietate publică, una dintre cele două forme de existenţă a dreptului deproprietate. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate, indiferent că este vorbade dreptul de proprietate privată sau de dreptul de proprietate publică, vacuprinde trei atribute sau prerogative: posesia (jus possidendi), folosinţa (jusutendi şi jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi), ca elemente careconfigurează puterea pe care o are proprietarul asupra bunului ce formeazăobiectul dreptului de proprietate. Posesia (jus possidendi) constă în posibilitatea recunoscută înfavoarea titularului dreptului de proprietate de a stăpâni bunul care îiaparţine în materialitatea lui. Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) conferă titularului dreptului deproprietate posibilitatea de a utiliza bunul respectiv, precum şi dreptul de aculege fructele acestuia. Dispoziţia (jus abutendi) reprezintă atributul dreptului de proprietatecare conferă titularului său dreptul de dispoziţie materială şi dreptul dedispoziţie juridică. Astfel, dispoziţia materială este prerogativa pe care o areproprietarul de a dispune după voinţa sa de substanţa materială a bunului,adică de a-1 consuma, transforma sau distruge, în condiţiile legii. Dispoziţia juridică este prerogativa recunoscută în favoareatitularului dreptului de proprietate de a dispune de bunul respectiv prin actejuridice, adică de a-1 înstrăina, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între viisau pentru cauză de moarte, ori de a-1 greva în favoarea altor persoane, încondiţiile legii.

5.3. Caracterele generale ale dreptului de proprietate Aşa cum rezultă din definiţia prof. V. Stoica, prezentată mai sus,dreptul de proprietate, fie că este vorba de dreptul de proprietate privată saude dreptul de proprietate publică prezintă o serie de caractere juridice

46proprii, care îl deosebesc de alte drepturi reale, dreptul de proprietate fiind

un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.

a) Caracterul absolut conferă dreptului de proprietate însuşirea de afi opozabil tuturor, erga omnes, fiind recunoscut în favoarea titularului săuîn raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să se abţină de laorice acţiune de natură să-1 încalce. Dreptul de proprietate este un drept real deplin, fiind fundamentultuturor celorlalte drepturi reale. Caracterul absolut al dreptului de proprietate conferă titularului săulibertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunuf^căreTaceob^lyJj^re.ptuUă.5ău:.De asemenea, caracterul absolut face ca dreptul deproprietate, ca noţiune generală, să nu difere de la un subiect la altul sau dela un obiect la altul, din punct de vedere conceptual.

b) Caracterul exclusiv conferă dreptului de proprietate însuşirea dea fi deplin, în sensul că titularul său are toate cele trei atribute: posesia,folosinţa şi dispoziţia. Caracterul exclusiv conferă titularului dreptului de proprietatemonopolul asupra bunului care face obiectul acestui drept complet, deplin,oferind titularului său plenitudinea celor trei atribute: posesia, folosinţa şidispoziţia. Deci, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se pierde atuncicând asupra bunului respectiv se constituie dezmembrăminte ale dreptuluide proprietate sau unele atribute ale acestui drept (uzufruct, uz, abitaţie,servitute, superficie) sunt exercitate de către o altă persoană.

c) Caracterul perpetuu conferă dreptului de proprietate privatăînsuşirea de a dura în mod nelimitat, atâta timp cât există bunul care faceobiectul său. Caracterul său perpetuu face ca dreptul de proprietate să fietransmisibil pe durata existenţei bunului, atât prin acte între vii, cât şi prinacte pentru cauză de moarte. Astfel, transmisibilitatea dreptului de proprietate apare ca oconsecinţă a caracterului său perpetuu, cât şi ca modalitatea prin care seasigură manifestarea perpetuităţii.

5.4. Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este, ca şi dreptul de proprietateprivată, un drept real absolut, exclusiv şi perpetuu, dar, aşa cum vom arătaîn continuare, acest drept prezintă şi unele caractere specifice care derivă din 47regimul juridic diferit aplicabil, dreptul de proprietate publică fiindinalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, aşa după cum prevăd în modexpres dispoziţiile constituţionale şi reglementările legale. Astfel, art.136 alin.(4) fraza I din Constituţie, republicată, prevedeexpres că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, iar art.ll alin.(l)din Legea nr.213/1998 statuează şi mai clar că „bunurile din domeniulpublic sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile în timp ce art.5alin.(2) din Legea nr. 18/1991 menţionează, la rândul lor, că „terenurile care

fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şiimprescriptibile", reguli care se regăsesc şi la art.122 alin.(2) din Legeanr.215/2001, care prevede că „bunurile care fac parte din domeniul publicsunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile". Aşa cum s-a subliniat în doctrina civilă18, caracterele specifice aledreptului de proprietate publică nu justifică ideea apărării sau ocrotiriipreferenţiale a acestui drept în raport cu dreptul de proprietate privată,ambele forme de proprietate fiind garantate şi ocrotite prin lege, în modegal, după cum rezultă din art.44 alin.(2) fraza I şi art.136 alin.(2) dinConstituţie, revizuită., Totuşi, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.132/199419 a statuatcă art.41 alin.(2) din Constituţie (art.44 alin.(2), după revizuire şirepublicare are în vedere ocrotirea în mod egal a proprietăţii private,indiferent de titular, şi deci se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţiiaparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat,precum şi la ocrotirea bunurilor care formează obiectul proprietăţii private astatului. Ca atare, a motivat în continuare Curtea Constituţională, art.41alin.(2) din Constituţie (actualul art.44 alin.2) nu pune semnul egalităţii întreproprietatea privată şi proprietatea publică în ceea ce priveşte protecţiajuridică.

a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică face cabunurile care sunt obiectul acestui drept să fie scoase din circuitul civil,adică să nu poată fi înstrăinate prin acte juridice de drept privat, nici prinvoinţa titularului dreptului de proprietate şi nici prin voinţa celui care ledeţine. 18 V. Stoica, op. cit., p.424 19 Decizia nr.132/1994 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.34 din 15 februarie 199548 De asemenea, caracterul inalienabil al dreptului de proprietatepublică nu permite dezmembrarea acestuia prin constituirea unor drepturireale derivate precum uzul, uzufructul, servitutea, superficia etc. Totuşi, legiuitorul român a admis existenţa unor servituti asuprabunurilor aparţinând domeniului public, cu condiţia ca servitutea să fiecompatibilă cu natura şi destinaţia bunurilor respective, cum ar fi servituteade vedere sau de scurgere a apelor asupra unei străzi. Astfel, potrivit art.13 alin.(l) din Legea nr.213/1998 servitutileasupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în careaceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi suntdestinate bunurile afectate, iar servitutile valabil constituite anterior intrăriibunului în domeniul public se menţin, conform alin.(2) al aceluiaşi articol,în condiţiile prevăzute la alin. (1). încălcarea regulii inalienabilităţii bunurilor aparţinând domeniuluipublic prin acte juridice de drept privat va atrage sancţiunea prevăzută laart.l 1 alin.(2) din aceeaşi lege, a nulităţii absolute. Regula inalienabilităţii bunurilor din domeniul public nu interzice,însă, constituirea unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, precum

dreptul de administrare, dreptul de concesiune sau dreptul real de folosinţăşi nici posibilitatea închirierii acestor bunuri, deoarece nu este vorba deînstrăinarea bunurilor respective, ci de modalităţi specifice de exercitare adreptului de proprietate publică, în regim de drept public20. De asemenea, transferul bunurilor din domeniul public în domeniulprivat nu reprezintă o încălcare a regulii inalienabilităţii, deoarece transferulnu se realizează prin acte juridice de drept privat, ci prin acte juridice dedrept administrativ. Astfel, potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, „trecerea dindomeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre aGuvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prinlege nu se dispune altfel". Dar, nici transferul unui bun din domeniul public al statului îndomeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale sau din domeniulpublic al unei unităţi administrativ-teritoriale în cel al statului nu reprezintăo încălcare a principiului inalienabilităţii care guvernează dreptul deproprietate publică, operaţiunea juridică a transferului fiind efectuată prinacte administrative, iar nu prin acte civile de drept privat. Astfel, potrivit prevederilor art.9 din Legea nr.213/1998: C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti,2007, p. 102-103 49 „(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniulpublic al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliuluijudeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau aconsiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţiadministrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cerereaGuvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a ConsiliuluiGeneral al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local." Caracterul inalienabil al bunurilor aparţinând domeniului publicimpune ca aceste bunuri să nu poată face obiectul certificatului de atestare adreptului de proprietate asupra terenului în favoarea unei societăţicomerciale cu capital de stat în temeiul H.G. nr.834/199121 şi nici obiectulreconstituirii dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991. Astfel,Secţia de contencios administrativ a Instanţei Supreme s-a pronunţat însensul că o societate comercială nu poate beneficia de un certificat deatestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din domeniul public,cum sunt terenurile pe care sunt amplasate porturile sau pieţeleagroalimentare22.

b) Dreptul de proprietate publică este insesizabil Caracterul insesizabil al bunurilor aparţinând domeniului public esteo consecinţă a caracterului inalienabil al acestora, deoarece aceste bunuri nupot fi înstrăinate prin niciun mijloc de drept privat, deci nici prin vânzaresilită. Mai mult, caracterul insesizabil al bunurilor aparţinând domeniuluipublic presupune şi imposibilitatea constituirii garanţiilor reale asupraacestor bunuri. Astfel, potrivit art.ll alin.(l) lit.b) din Legea nr.213/1998,

bunurile din domeniul public „nu pot fi supuse executării silite şi asupra lornu se pot constitui garanţii reale".

c) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică esteconsacrat de art.ll alin.(l) lit.c) din Legea nr.213/1998, potrivit căruiabunurile din domeniul public „nu pot fi dobândite de către alte persoane prinuzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor H.G. nr.834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute desocietăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr.259 din 20 decembrie 1991 22 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de cont. admin., decizia nr. 1514/1997, în„Dreptul" nr.6/1998, p.133 şi decizia nr.512/1998, în „Dreptul" nr.12/1998, p.15150mobile", fără a se face distincţie între prescripţia extinctivă şi prescripţiaachizitivă. Astfel, sub aspect extinctiv, imprescriptibilitatea face ca acţiunea înrevendicarea dreptului de proprietate publică să poată fi introdusă oricând,iar dreptul la acţiune nu se stinge indiferent de timpul cât nu a fost exercitat. Sub aspect achizitiv, imprescriptibilitatea face ca bunurileproprietate publică să nu poată fi dobândite prin uzucapiune, care reprezintăun mijloc de drept privat pentru dobândirea dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art.1844 din Codul civil „nu se poate prescriedomeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie alegii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară dincomerţ". De asemenea, dacă acţiunea în revendicare are ca obiect bunurimobile aparţinând domeniului public, pârâtul nu va putea opune posesia debună-credinţă, în condiţiile art.1909 şi 1910 din Codul civil, deoarecedispoziţiile art.1844 din Codul civil rămân aplicabile şi în această situaţie. Reamintim că, potrivit art.ll alin.(2) din Legea nr.213/1998,nerespectarea principiilor potrivit cărora bunurile domeniului public suntinalienabile, insesizabile şi imprescriptibile va atrage nulitatea absolută aactelor juridice încheiate cu încălcarea acestor reguli care guverneazăregimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public al statului sauunităţilor administrativ-teritoriale.

5.5. Delimitarea domeniului public în funcţie de titulariidreptului de proprietate Constituţia din 1991 a adus importante transformări în sferaproprietăţii şi a dreptului de proprietate, consacrând o nouă formă deproprietate - proprietatea publică, cu un regim juridic distinct deproprietatea privată. Aşa cum am arătat anterior, Constituţia şi legislaţia actuală consacră,ca titulari ai dreptului de proprietate publică, statul sau unităţileadministrativ-teritoriale. Astfel, la art.136 alin.(2), Constituţia, republicată, prevede căproprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.La rândul său, Legea nr.213/1998, la art.2, prevede că statul şi unităţile

administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asuprabunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii. Deci, cu alte cuvinte, titularii dreptului de proprietate publică suntstatul, judeţul, municipiul, oraşul şi, respectiv, comuna, care exercită asuprabunurilor toate atributele dreptului de proprietate publică.51 Existenţa mai multor titulari ai dreptului de proprietate publică aimpus declanşarea unui lung proces de delimitare a bunurilor aparţinânddomeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate publică. în procesul de delimitare a bunurilor aparţinând domeniului public înfuncţie de titularii dreptului de proprietate publică, rolul esenţial 1-a jucatcriteriul legal, mai exact voinţa suverană şi discreţionară a legiuitorului. Astfel, potrivit art.3 din Legea nr.213/1998: „(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantădin prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin naturalor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţileadministrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute laart. 135 alin. (4) din Constituţie (art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată)cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau deinteres public naţional, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzutela pct. II din anexă .şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean,declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarateprin lege bunuri de uz sau de interes public naţional. (4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor estealcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uzsau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliuluilocal, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes publicnaţional ori judeţean." Deci, din prevederile legale citate mai sus şi din observarea anexei laLegea nr.213/1998, rezultă că legiuitorul a avut rolul decisiv în delimitareadomeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate. Astfel, la pct.l din anexă sunt enumerate bunurile care suntobiectul dreptului de proprietate al statului şi fac parte din domeniulpublic al statului: - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; - spaţiul aerian; - apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; - pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive52incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondulforestier naţional şi nu sunt proprietate privată;

terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înaintede 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, dedesecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurileinstitutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor deînvăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii deseminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi deanimale de rasă;parcurile naţionale;rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării";resursele naturale ale zonei economice şi ale platouluicontinental, împreună cu platoul continental;infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă;tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferenteacestuia;drumurile-*naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumurinaţionale europene, principale, secundare;canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehniceaferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şide taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului,drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;reţelele de transport al energiei electrice;spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie detelecomunicaţii;canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cuprizele aferente;conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi algazelor naturale;lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în careactivitatea de producere a energiei electrice este racordată lasistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuareaundelor de viitură;digurile de apărare împotriva inundaţiilor;lucrările de regularizare a cursurilor de ape;cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi decalitate a apelor;porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pecare sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii 53 hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; - terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele declarate de interes public naţional;

- ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.

La pct.2 din anexa legii, sunt enumerate bunurile care sunt obiectal dreptului de proprietate publică al judeţului şi fac parte dindomeniul public al judeţului: - drumurile judeţene; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; - reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora. La pct.3 din anexa legii sunt enumerate bunurile care sunt obiect al dreptului de proprietate publică şi fac parte din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor: - drumurile comunale, vicinale şi străzile; - pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; - lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; - reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; - locuinţele sociale; - statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţibnal; - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; - terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

- cimitirele orăşeneşti şi comunale. Trebuie menţionat că posibilitatea prevăzută la art.3 alin.(3) şi (4)din Legea nr.213/1998, ca în componenţa domeniului public să intre bunuricare au fost declarate ca atare printr-o hotărâre a Consiliului judeţean sau aConsiliului local, nu are semnificaţia de a considera un astfel de actadministrativ ca titlu valabil de trecere în proprietatea publică a unor bunuricare să fi aparţinut anterior unor persoane fizice sau juridice de dreptcomun. Cu alte cuvinte, existenţa unei astfel de hotărâri a Consiliuluijudeţean sau a Consiliului local nu exonerează unitatea administraţi v-teritorială respectivă de obligaţia de a proba că un bun a intrat înproprietatea sa în mod legal. Astfel, Curtea Constituţională, prin decizia nr.244/2006,soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate care a vizat prevederile art.3alin.(4) din Legea nr.213/1998, a reţinut următoarele23: Decizia nr.244/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.324 din 11 aprilie 2006 55 „Critica de neconstituţionalitate vizează numai prevederea «şi dinalte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local» din alin. (4) al art. 3 din Legea nr. 213/1998,considerându-se că aceasta încalcă dispoziţiile art.44 alin. (1) şi (2) dinConstituţie, referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţiiprivate, indiferent de titular. Potrivit criticii, autorităţile publice locale arputea trece orice bun în proprietatea lor printr-o hotărâre a consiliului local,declarându-1 că este de uz sau de utilitate publică. Astfel, în opinia autoruluiexcepţiei, autoritatea publică locală „este scutită de a face proba titlului deproprietate care este solicitată oricărui particular în faţa instanţelor dejudecată". Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată cădispoziţiile legale criticate, care stabilesc bunurile ce alcătuiesc domeniulpublic al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor, nu încalcă sub nici oformă dreptul de proprietate privată al cetăţenilor. în examinareaconstituţionalităţii textului legal criticat Curtea observă că în cauză suntincidente prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţie, care permitlegiuitorului să stabilească, prin lege organică, şi alte bunuri care fac partedin domeniul public, în afara celor prevăzute expres de Constituţie. în ceea ce priveşte reglementarea din textul de lege criticat, potrivitcăreia în alcătuirea domeniului public al comunelor, oraşelor şi municipiilorintră şi «alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prinhotărâre a consiliului local», criticată de autorul excepţiei, Curtea are învedere dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care, reglementând modulde dobândire a proprietăţii publice, stabilesc: «Dreptul de proprietatepublică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliuljudeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră îndomeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau alunităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentrucauză de utilitate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege.» De asemenea, Curtea reţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legeanr. 213/1998, care prevăd următoarele:56 «Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor interna- ţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului." Din ansamblul acestor reglementări Curtea reţine că posibilitatea, prevăzută de lege, ca în alcătuirea domeniului public de interes local să intre şi bunuri din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale care, în, condiţiile legii, sunt declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local nu are semnificaţia de a converti hotărârea consiliului local în titlu valabil de trecere în proprietatea statului a unor bunuri din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, aşa cum susţine autorul excepţiei. Existenţa unei hotărâri a consiliului local, emisă în temeiul textului de lege criticat, nu scuteşte unitatea administrativ-teritorială de a face dovada că un anumit bun a intrat în mod legal în proprietatea sa." Operaţiunea de delimitare a domeniului public în funcţie de titularii dreptului de proprietate publică a continuat potrivit prevederilor generale ale Capitolului III din Legea nr.213/1998. Astfel, pe baza Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, aprobate prin H.G. nr.548/199924 au fost întocmite inventarele bunurilor din domeniul public. Potrivit art.20 din Legea nr.213/1998, inventarul bunurilor din domeniul public al statului a fost întocmit, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, iar prin H.G. nr. 1705/2006 a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului25. Modificările intervenite în inventarul bunurilor din domeniul public al statului se aprobă prin acte normative adoptate în acest sens şi se operează în inventarul bunurilor din domeniul public al statului de către ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi H.G. nr.548/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334din 15 iulie 1999 25 H.G. nr.1705/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1020din 21 decembrie 2006 57

de autorităţile publice centrale, în calitate de ordonatori principali de credite,în termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a acestora. Modificările intervenite la nivelul ordonatorilor secundari sau terţiaride credite vor fi aprobate prin hotărâri ale Guvernului iniţiate de cătreministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,precum şi de autorităţile publice centrale în subordonarea, coordonarea sausub autoritatea cărora se află aceştia, în calitatea acestora de ordonatoriprincipali de credite. Modificările în inventarul bunurilor din domeniul public al statuluiintervenite ca urmare a transferurilor de bunuri în sau din domeniul public alstatului ori în cadrul domeniului public al statului între ministere, celelalteorgane de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şiautorităţile publice centrale se înregistrează concomitent la MinisterulEconomiei şi Finanţelor de către instituţiile implicate în aplicareaprotocoalelor de predare-primire, în termen de 10 zile de la intrarea învigoare a actelor normative adoptate în acest sens. Potrivit art.21 din Legea nr.213/1998, inventarul bunurilor carealcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale seîntocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţiiconsiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureştisau de primari, iar inventarele întocmite se însuşesc prin hotărâre, după caz,de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureştisauideconsiliile locale. Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean,respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimitGuvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor ladomeniul public judeţean sau de interes local. începând cu sfârşitul anului 2001 şi în cursul primelor nouă luni aleanului 2002, Guvernul a adoptat hotărârile prin care a atestat apartenenţabunurilor proprietate publică la domeniul public al judeţelor ţării, precum şial municipiilor, oraşelor şi comunelor din fiecare judeţ26. Exemplificăm cu H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public alJudeţului Călăraşi, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Călăraşi,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.630 din 26 august 2002, precum şicu H.G. nr.978/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Sibiu, precum şi almunicipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Sibiu, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.689 din 19 septembrie 200258

CAPITOLUL VICONSTITUIREA DOMENIULUI PUBLIC Secţiunea 1 Dobândirea dreptului de proprietate publică

Modul de constituire a domeniului public reprezintă, aşa cum s-aarătat într-un capitol precedent, unul dintre criteriile de clasificare abunurilor aparţinând domeniului public. Astfel, în raport cu acest criteriu,

sunt bunuri care aparţin domeniului public natural şi bunuri care aparţindomeniului public artificial. Domeniul public natural este domeniul public format printr-un faptnatural, constatat ca atare de organele executiv-administrative. Sunt astfel de bunuri naturale: bogăţiile subsolului, spaţiul aerian,apele cu potenţial energetic valorificabil, apele navigabile şi acelea care potfi folosite în orice alt mod în interes public naţional, parcurile naţionale,rezervaţiile naturale şi monumentele naturii, ţărmul mării, plaja maritimă şimarea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platouluicontinental etc. Domeniul public artificial este domeniul public format din bunuricare au fost realizate în urma unor activităţi omeneşti. Sunt astfel de bunuri artificiale: autostrăzile şi drumurile publice,canalele navigabile, căile ferate şi instalaţiile feroviare, reţelele dedistribuire a energiei electrice, reţelele de telecomunicaţii, conductele detransport ale ţiţeiului şi gazelor naturale, lacurile de acumulare şi barajele,porturile maritime şi fluviale, fortificaţiile, aeroporturile etc. Modalităţile de constituire a domeniului public au constituitpreocuparea şi obiectul de reglementare al legiuitorului român. Astfel, potrivit art.7 din Legea nr.213/1998, dreptul de proprietatepublică se dobândeşte: - pe cale naturală; - prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; - prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; 59 - prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; - prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; - prin alte moduri prevăzute de lege.

a) Dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală. Dobândirea acestui drept pe cale naturală nu este explicată de lege,dar considerăm că acest mod de dobândire poate surveni în legătură cubogăţiile de interes public ale subsolului şi cu alte resurse naturale care suntmenţionate la art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, şi în alte legiorganice ca obiect exclusiv al proprietăţii publice, care ar putea să seformeze pe teritoriul ţării noastre în viitor. In literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia1 că, la art.7lit.a) din Legea nr.213/1998, legiuitorul a avut în vedere transformareadreptului de propruetate socialistă de stat, specifică regimului comunist, îndrept de proprietate publică şi drept de proprietate privată, ca efect alinstaurării principiilor democraţiei constituţionale şi ale economiei de piaţăliberă. De asemenea, apreciem că legiuitorul a avut în vedere şi accesiuneaimobiliară naturală realizată prin aluviune, avulsiune, insule şi prundişuri etc.

b) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin achiziţii

publice efectuate în condiţiile legii Achiziţiile publice realizate de organele administraţiei publicecentrale sau de autorităţile administraţiei publice locale trebuie să seconformeze legislaţiei în vigoare2, cu respectarea principiilor concurenţeiloiale, tratamentului egal şi nediscriminării şi transparenţei procesului deachiziţie publică, pe care le vom prezenta într-un capitol separat.

c) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin exproprierepentru cauză de utilitate publică Exproprierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă operaţiuneajuridică principală prin care se realizează sporirea domeniului public al ' V. Stoica, op. cit., p.462 2 Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor deachiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor deconcesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/200660 statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, în scopul satisfacerii unui interes general al colectivităţii naţionale sau locale. In ţara noastră, exproprierea a fost prevăzută la art.481 din Codul civil şi reglementată pentru prima oară prin Legea pentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică din 20 octombrie 1864, care a prevăzut pentru prima dată posibilitatea, atât pentru stat, cât şi pentru judeţe şi comune, de a mări domeniul public prin declararea de utilitate publică a unui teren sau a unei construcţii, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri. Având în vedere importanţa care trebuie acordată, exproprierea va fi prezentată şi analizată într-un capitol separat, alături de rechiziţia de bunuri.

d) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de donaţie sau legate Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate publică se realizează prin acceptarea de către Guvern a actelor de donaţie şi a legatelor făcute statului, pentru bunuri care intră în domeniul public al statului. în cazul în care donaţiile sau legatele au fost făcute în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale, acceptarea acestora se va face prin hotărâre a consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz, pentru bunurile care intră în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale respective.

e) Trecerea unor bunuri din domeniul public privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora,pentru cauză de utilitate publică Aceste modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate publică au fost enunţate la art.7 lit.c) şi sunt reglementate la art.8 şi art.9 din Legea nr.213/1998. Astfel, în prima situaţie, care are în vedere trecerea din domeniul privat în domeniul public, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora,

potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local. Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul. De asemenea, trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ- teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării61generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. în lipsa acorduluimenţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute îndomeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitatepublică şi după o justă şi prealabilă despăgubire. în a doua situaţie, când trecerea se face dintr-un domeniu public înaltul, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public alunei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean,respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliuluilocal, după caz, prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţiadministrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cerereaGuvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a ConsiliuluiGeneral al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. în ceea ce priveşte condiţia prevăzută la art.7 lit.c) din Legeanr.213/1998, ca trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul publicsau dintr-un domeniu public în alt domeniu public să se facă pentru cauză deutilitate publică, practica administrativă a impus afirmarea implicită autilităţii publice, fără să mai fie necesară o declarare expresă a acesteia. Astfel, spre exemplu, prin H.G. nr.1156/20073, s-a dispus trans-miterea unui imobil din proprietatea privată a statului şi din administrareaRegiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" înproprietatea publică a statului şi în administrarea Autorităţii Naţionalepentru Cercetare Ştiinţifică. La fel, spre exemplu, prin H.G. nr.1228/20074, s-a dispustransmiterea unui imobil din domeniul public al statului şi din administrareaMinisterului Economiei şi Finanţelor în domeniul public al municipiuluiBotoşani şi în administrarea Consiliului Local al Municipiului Botoşani,judeţul Botoşani.

f) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin alte moduriprevăzute de lege într-adevăr, prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte moduri dedobândire a dreptului de proprietate publică, legile urmând să aibă caracterorganic, potrivit art.73 lit.m) din Constituţie, revizuită, acestea având caobiect regimul juridic general al proprietăţii. 3 H.G. nr.1156/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.671 din 1 octombrie 2007 4 H.G. nr.1228/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.700 din 17 octombrie 200762

Astfel, o asemenea reglementare specială o reprezintă O.U.G.nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră5,precum şi H.G. nr.796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare,prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centralăcare răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilorce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului6, unde, înart.36 din această Metodologie, se precizează că terenurile sunt dobânditedirect în proprietatea publică a statului.

Secţiunea a 2-a încetarea dreptului de proprietate publică

încetarea dreptului de proprietate publică este reglementată la art.10din Legea nr.213/1998, potrivit căruia dreptul de proprietate publicăîncetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul public. în prima ipoteză, pieirea bunului poate surveni ca urmare a unorcauze naturale, dar şi ca efect al activităţii voluntare sau involuntare aomului. în a doua ipoteză, potrivit art.10 alin.(2) din aceeaşi lege, trecereadin domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre aGuvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prinlege nu se dispune altfel. Hotărârea adoptată pentru trecerea unui bun din domeniul public alstatului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat poate fiatacată, în condiţiile Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ,la instanţa de contencios administrativ şi fiscal în a cărui rază teritorială seaflă bunul. Constituţia nu conţine nicio dispoziţie referitoare la trecereabunurilor din domeniul public în domeniul privat, dar o astfel de dispoziţiese găseşte în Legea nr. 18/1991, republicată, art.45, 46 şi 48, care 5 O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.606 din 25 noiembrie 2000, a fostabrogată de Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precumşi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din22 iulie 2005 6 H.G. nr.796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare, prin cumpărare,schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prinRegia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietatepublică a statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.603 din 15 august2002 63

reglementează retrocedarea către foştii proprietari persoane fizice sau cătremoştenitorii acestora a terenurilor cu vegetaţie forestieră, a pădurilor,zăvoaielor, prevăzând că trecerea acestor terenuri din domeniul public îndomeniul privat se face în limita suprafeţelor ce urmează să fie restituitecelor interesaţi. Exemplificăm cu H.G. nr.1268/20047 privind trecerea unor terenuridin domeniul public al statului şi din administrarea MinisteruluiAdministraţiei şi Internelor în domeniul privat al statului, prin care s-aaprobat trecerea unui teren în suprafaţă de 4 ha, situat în municipiul Huşi,judeţul Vaslui, având datele de identificare prevăzute în anexa care faceparte integrantă din această hotărâre, din domeniul public al statului şi dinadministrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul privat alstatului, în vederea punerii la dispoziţie Comisiei locale de stabilire adreptului de proprietate privată a municipiului Huşi, judeţul Vaslui. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-a mai aprobat şi trecerea unuiteren în suprafaţă de 5 ha, situat în comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui, avânddatele de identificare prevăzute în anexa la hotărâre, din domeniul public alstatului şi din administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor îndomeniul privat al statului, în vederea punerii la dispoziţie Comisiei localede stabilire a dreptului de proprietate privată a comunei Zăpodeni, judeţulVaslui. în alte situaţii, când bunurile aparţinând domeniului public au fostuzate, acestea vor fi scoase din domeniul public şi vor fi trecute în domeniulprivat pentru a putea fi valorificate, scoase din funcţiune sau demolate. Astfel, prin H.G. nr. 1042/2005 privind trecerea din domeniul publical statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţii aflate înadministrarea Ministerului Apărării Naţionale8, s-a aprobat trecerea dindomeniul public al statului în domeniul privat al acestuia a unor construcţiiaflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în vederea scoateriidin funcţiune şi a demolării acestor construcţii. La fel, prin H.G. nr. 1238/2005 privind trecerea din domeniul publical statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe concesionateCompaniei Naţionale de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica" - 7 H.G. nr.1268/2004 privind trecerea unor terenuri din domeniul public al statului şidin administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul privat al statului,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.772 din 24 august 2004 8 H.G. nr. 1042/2005 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniulprivat al acestuia a unor construcţii aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.836 din 15 septembrie 200564S.A., Sucursala de Transport Cluj9, s-a aprobat trecerea din domeniul publical statului în domeniul privat al statului a activelor corporale de naturamijloacelor fixe aflate în concesiunea Companiei Naţionale de Transport alEnergiei Electrice „Transelectrica" S.A., Sucursala de Transport Cluj,amplasate în staţia electrică de sistem 400/220 kV Roşiori, în vedereascoaterii din funcţiune şi a valorificării mijloacelor fixe. In unele situaţii, bunurile publice sunt trecute în domeniul privat

pentru ca acestea, intrate în circuitul civil, să poată face obiectul unor alteacte juridice. Astfel, prin H.G. nr.908/2004 privind trecerea unui imobil aflat înadministrarea Bibliotecii Academiei Române din domeniul public al statuluiîn domeniul privat al statului, precum şi schimbul acestuia cu un imobil,proprietate privată a Societăţii Comerciale „Foişor" - S.A.10, s-a aprobattrecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului aimobilului aflat în administrarea Bibliotecii Academiei Române, compus dinconstrucţie şi teren aferent, situat în municipiul Bucureşti, str. Avram Iancunr. 32, Corp B, sectorul 2. Totodată, s-a aprobat schimbul imobilului menţionat în paragrafulanterior cu imobilul, compus din construcţie şi teren aferent, situat înmunicipiul Bucureşti, str. Ion Maiorescu nr. 9, sectorul 2, aflat înproprietatea Societăţii Comerciale „Foişor" - S.A., iar imobilul preluatastfel prin schimb de către statul român a fost trecut din domeniul privat alstatului în domeniul public al statului şi în administrarea BiblioteciiAcademiei Române, ca sediu de arhivă. 9 H.G. nr. 1238/2005 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniulprivat al statului a unor mijloace fixe concesionate Companiei Naţionale de Transport alEnergiei Electrice „Transelectrica" - S.A., Sucursala de Transport Cluj, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.942 din 21 octombrie 2005 10 H.G. nr.908/2004 privind trecerea unui imobil aflat în administrarea BiblioteciiAcademiei Române din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, precum şischimbul acestuia cu un imobil, proprietate privată a Societăţii Comerciale „Foişor" - S.A.,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.541 din 16 iunie 2004 65 CAPITOLUL VII

EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA DE BUNURI Secţiunea 1 Exproprierea

1.1. Natura juridică şi obiectul exproprierii

Legislaţia aplicabilă în momentul de faţă în materia exproprierii estereprezentată de art.44 alin.(3) şi (6) din Constituţie, republicată, art.481 dinCodul civil, Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitatepublică1 şi Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentruefectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentrulucrări de interes naţional sau de interes local, aprobat prin H.G.nr.583/19942. Astfel, potrivit art.44 alin.(3) din Constituţie, republicată, nimeni nupoate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivitlegii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar la alin.(6) se precizează cădespăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz dedivergenţă, prin justiţie. La fel, art.481 din Codul civil de la 1864 prevede că nimeni nu poate

fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şiprimind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Legea nr.33/1994 a fost adoptată, aşa cum se precizează înpreambulul său, ţinând seama de caracterul de excepţie, conferit deConstituţie şi de Codul civil, cedării prin expropriere a dreptului deproprietate privată, drept a cărui protecţie se realizează prin garantarea şiocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular. Această lege, lacare ne vom referi pe larg în cuprinsul acestei secţiuni, constituie o Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 2 iunie 1994 2 H.G. nr.583/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.271din 26 septembrie 199466reglementare care stabileşte cadrul legal adecvat pentru extindereadomeniului public potrivit procedurilor de expropriere şi stabilire adespăgubirilor, constituind totodată şi un instrument de apărare a dreptuluide proprietate privată. Regulamentul aprobat prin H.G. nr.583/1994 stabileşte procedura delucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vedereadeclarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de intereslocal, având dispoziţii referitoare la componenţa comisiilor şi modul defuncţionare al acestora, etapele cercetării prealabile şi etapele declarăriiutilităţii publice, la care ne vom referi pe larg în cadrul secţiunii de faţă. Natura juridică a exproprierii a constituit o temă disputată întreautorii de drept civil şi autorii de drept administrativ. Astfel, autorii de drept civil3 au definit exproprierea ca fiind „oinstituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titluoneros, pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub controljudiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată". Alţi autori de drept civil au prezentat operaţiunea juridică deexpropriere fie ca o restricţie/limită a exercitării dreptului de proprietateprivată4, fie ca o modalitate de stingere a dreptului de proprietate5. Autorii de drept administrativ6 au definit exproprierea ca fiindtrecerea forţată în proprietatea publică, prin hotărâre judecătorească, a unorimobile aflate în proprietate privată, cu o justă şi prealabilă despăgubire întemeiul unei cauze de utilitate publică. în schimb, Legea nr.213/1998, la art.7 lit.c), defineşte, în modexpres, exproprierea ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietatepublică şi de aceea considerăm că stabilirea naturii juridice a acesteioperaţiuni juridice trebuie realizată, din punct de vedere al dreptuluiadministrativ, prin ceea ce reprezintă ea ca efecte pentru proprietateapublică, iar nu prin efectele produse asupra proprietăţii private. Deci, cu alte cuvinte, înainte de a fi o restricţie sau o limită aexercitării dreptului de proprietate privată, ori un mod de stingere a acestuidrept, exproprierea trebuie analizată prin prisma efectelor pozitive pe care leproduce constituirea domeniului public în scopul interesului general şi alutilităţii publice. 3 E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck,Bucureşti, 2000, p.26 4 F. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr.33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „Dreptul" nr.4/1995, p.19 5 I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, EdituraProarcadia, Bucureşti, 1993, p.184 6 E. Bălan, op. cit., p.82 67 Astfel, exproprierea poate fi definită ca fiind o operaţiune juridică dedrept public care are ca efect principal constituirea domeniului public prindobândirea dreptului de proprietate publică asupra unor bunuri proprietateprivată, pe baza unei juste şi prealabile despăgubiri, în scopul satisfaceriiinteresului general prin executarea unor lucrări de utilitate publică. Obiectul exproprierii este precizat la art.2 din Legea nr.33/1994,potrivit căruia pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelorfizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi celeaflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Deci, în primul rând, rezultă că pot face obiect al exproprierii numaibunurile imobile, nu şi cele mobile care, aşa cum vom vedea, pot fi doarrechiziţionate în condiţiile Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şiprestările de servicii în interes public. In al doilea rând, rezultă că pot fi expropriate numai bunurile imobileaflate în proprietate privată a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice. De la această regulă există o excepţie, în situaţia în care statul esteexpropriator, iar bunurile imobile fac parte din proprietatea privată astatului, când sunt aplicabile prevederile art.8 alin.(l) din Legea nr.213/1998potrivit cărora trecerea bunurilor din domeniul privat al statului în domeniulpublic al acestuia se face prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, o altă excepţie există în situaţia în care expropriatoreste o unitate administrativ-teritorială, iar bunurile imobile fac parte dinproprietatea privată a acesteia, când, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi text delege, trecerea bunurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face prin hotărâre a consiliuluijudeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi aconsiliului local, după caz. In al treilea rând, din conţinutul prevederilor art.2 din Legeanr.33/1994 mai rezultă şi că nu pot face obiect al exproprierii bunurileimobile care fac parte din domeniul public, indiferent dacă expropriator arurma să fie statul, iar domeniul public este al unităţilor administrativ-teritoriale, ori dacă domeniul public este al statului, iar expropriator ar urmasă fie o unitate administrativ-teritorială. Astfel, pentru prima situaţie, când bunurile imobile sunt necesaredomeniului public al statului, sunt aplicabile prevederile art.9 alin.(2) dinLegea nr.213/1998 potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul public alunei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, lacererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv aConsiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Pentru a doua situaţie, când bunurile imobile sunt necesaredomeniului public al unei unităţi administrativ-teritoriale, sunt aplicabile68 prevederile art.9 alin.(l) din aceeaşi lege, potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a

Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.

1.2. Principiile exproprierii Legislaţia aplicabilă exproprierii şi natura juridică a acesteia, aşa cum au fost citate şi prezentate mai sus, conturează pe deplin principiile fundamentale pentru realizarea acestei operaţiuni juridice.

1.2.1. Exproprierea este o operaţiune realizată pe baza unui regimjuridic mixt, predominant de drept public în cazul dobândirii bunurilor mobile, statul şi unităţile administrativ- teritoriale folosesc, de regulă, procedee specifice dreptului privat. în mod excepţional, statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot recurge la rechiziţia de bunuri mobile, în condiţiile Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri $i prestările de servicii în interes public. în cazul bunurilor imobile, atât statul, cât şi unităţile administrativ- teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, folosesc procedeul exproprierii pentru utilitate publică, reglementat de Legea nr.33/1994, caracterizat în literatura de specialitate ca fiind un regim juridic administrativ7. într-adevăr, declararea utilităţii publice, care reprezintă condiţia sine qua non a declanşării procedurii de expropriere, se realizează de organe ale administraţiei publice - Guvernul sau consiliile judeţene, ori Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin adoptarea unor acte administrative, supuse exclusiv unui regim de drept administrativ. De asemenea, litigiile privind actele administrative prin care a fost declarată utilitatea publică sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ potrivit Legii nr.554/2004, precum şi litigiile care au ca obiect contestaţiile împotriva hotărârilor Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, potrivit art.20 din Legea nr.33/1994. Dar, analizând întreaga procedură a exproprierii, observăm că, potrivit legislaţiei actuale, soluţionarea cererii de expropriere, stabilirea despăgubirilor, eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se realizează în faţa tribunalului ca instanţă de drept comun. L. Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr.33/1994 privind expropriereapentru cauză de utilitate publică, „Dreptul" nr.2/1995, p.17-23 69 De aceea, considerăm că exproprierea reprezintă o operaţiune supusăunui regim juridic mixt, în cadrul căruia regimul de drept public, şi anumecel de drept administrativ, este predominant. Concluzia că regimul de drept administrativ este regimul juridicdominant, care guvernează operaţiunea juridică a exproprierii, rezultă şi dinfaptul că faza judecătorească desfăşurată în faţa instanţelor de drept civil nueste o procedură obligatorie, aceasta survenind doar în mod subsidiar, însituaţiile în care părţile - expropriatorul şi expropriatul - nu ajung la unacord de voinţă în ceea ce priveşte modalitatea de transfer al dreptului deproprietate, precum şi natura şi cuantumul despăgubirii.

1.2.2. Exproprierea se poate realiza numai pentru o cauză de

utilitate publică Acest principiu, consacrat la art.5 din Legea nr.33/1994, potrivitcăruia exproprierea se declară pentru lucrări de utilitate publică, de interesnaţional sau de interes local, pune în evidenţă caracterul excepţional alacestei operaţiuni juridice de dobândire a proprietăţii publice. Cauza de utilitate publică este definită de scopul urmărit deexpropriator - statul sau unităţile administrativ-teritoriale, care va constaîntotdeauna în realizarea unor lucrări de utilitate publică. Sfera lucrărilor de utilitate publică este stabilită la art.6 din Legeanr.33/1994, potrivit căruia sunt de utilitate publică lucrările privind:prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelorminerale utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile decomunicaţii; deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele dealimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă,canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări derâuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor;derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor;staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire afenomenelor naturale periculoase şi de alarmare a populaţiei, sisteme deirigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şiterenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiectivesociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială,precum şi de administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti;salvarea; protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şisiturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi amonumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelornaturale - cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordineapublică şi siguranţa naţională.70 De asemenea, sfera lucrărilor de utilitate publică poate fi completată,potrivit art.7 alin.(3) din aceeaşi lege, cu orice alte lucrări decât celeprevăzute la art. 6, iar utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz înparte, prin lege. O cauză specială de utilitate publică poate surveni în situaţiareglementată la art.7 alin.(4) din aceeaşi lege, potrivit căruia tot prin lege sepoate declara utilitatea publică în situaţii excepţionale, în cazul în care -indiferent de natura lucrărilor - sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult,monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoarenaţională deosebită ori localităţi urbane sau rurale în întregime. Legat de această ultimă reglementare, trebuie menţionat căexproprierea monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestorapoate fi declanşată doar cu avizul prealabil al Ministerului Culturii şiCultelor, sub sancţiunea ca infracţiune potrivit art.9 alin.(3) şi art.55 alin.(l)din Legea nr.422/20018. Un caz special de utilitate publică este reglementat la art.2 alin.(l)din Legea nr.198/20049, potrivit căruia „prin prezenta lege se declară deutilitate publică toate lucrările de construcţie de autostrăzi şi drumurinaţionale, expropriator fiind statul român prin Compania Naţională deAutostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. de sub autoritateaMinisterului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului", ceea ce

reprezintă o declaraţie generală a utilităţii publice pentru două categorii delucrări: construcţiile de autostrăzi şi, respectiv, construcţiile de drumurinaţionale, aşa cum sunt acestea definite în alin.(2) şi, respectiv alin.(3) aleaceluiaşi articol al legii.

1.2.3. Exproprierea se poate realiza numai după o dreaptă şiprealabilă despăgubire Acest principiu impune expropriatorului obligaţia de a-1 compensape proprietarul imobilului, cât şi pe ceilalţi titulari de drepturi reale asuprabunului expropriat, prin plata unei despăgubiri drepte, adică în măsură săacopere integral pagubele suferite de aceştia. Astfel, potrivit art.26 din Legea nr.33/1994, despăgubirea secompune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzatproprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumuluidespăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.938 din 20 noiembrie 2006 9 Legea nr. 198/2001 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie deautostrăzi şi drumuri naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487din 31 mai 2004 71se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administraţi v-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de dauneleaduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând înconsiderare şi dovezile prezentate de aceştia, experţii urmând să procedezela defalcarea despăgubirilor cuvenite proprietarului de cele ce se cuvintitularilor de alte drepturi reale. In situaţia în care este vorba de o expropriere parţială, dacă partea deimobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare alucrărilor ce se vor realiza, experţii vor putea propune instanţei o eventualăreducere numai a daunelor. Principiul acordării unei despăgubiri drepte exclude posibilitateaplafonării cuantumului acesteia, aşa cum se proceda în legislaţia regimuluicomunist10. Totodată, principiul enunţat impune ca acordarea justeidespăgubiri să fie prealabilă trecerii bunului în proprietatea publică astatului sau unităţilor administrativ-teritoriale, ceea ce face ca despăgubireapentru imobilul pierdut să fie reală şi efectivă.

1.2.4. Posibilitatea ca exproprierea să fie dispusă şi despăgubireasă fie stabilită prin hotărâre judecătorească Acest principiu a fost formulat în doctrina civilă11 în termenii că„exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărârejudecătorească", fiind consacrat prin art.4 din Legea nr.33/1994, potrivitcăruia „Cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer aldreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, curespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, de formă şi depublicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută înprezenta lege. în cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numaimodalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau

natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegereapărţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap.IV din prezenta lege". Totuşi, se acceptă concluzia că soluţionarea cererii de expropriere decătre instanţele de drept comun şi stabilirea despăgubirilor prin hotărârejudecătorească reprezintă o procedură subsidiară, deoarece „dacă existăacordul părţilor, respectiv acordul încheiat între o anumită autoritate publicăşi titularii drepturilor reale cu privire la un anumit imobil, transferul Decretul Consiliului de Stat nr.467/1979 privind evaluarea construcţiilor,terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere,publicat în Buletinul Oficial nr.3 din 4 ianuarie 1980 11 V. Stoica, Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, „Dreptul" nr.5/2004,p.28-7672dreptului de proprietate şi sumele cuvenite acestor titulari sunt efectulconvenţiei încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile defond, de formă şi de publicitate fără a mai fi necesară proceduraexproprierii"12. De altfel, caracterul subsidiar al procedurii în faţa instanţelor dedrept comun a fost consacrat ca principiu constituţional la art.44 alin.(6) dinConstituţie, republicată, de unde rezultă în mod expres că numai în caz dedivergenţă, când despăgubirile pentru expropriere nu pot fi stabilite decomun acord cu proprietarul, acestea vor fi stabilite prin justiţie. în concluzie, apreciem că, într-adevăr, operaţiunea juridică aexproprierii este guvernată de principiul posibilităţii ca aprobareaexproprierii şi stabilirea despăgubirilor să fie realizate prin justiţie, în cazulîn care expropriatorul şi expropriatul nu cad de comun acord asupramodalităţii de transfer al dreptului de proprietate şi asupra cuantumului şinaturii despăgubirii.

1.3. Procedura exproprierii /•V IO In literatura d€ specialitate a fost exprimată opinia că proceduraexproprierii se derulează pe parcursul a două faze distincte: fazaadministrativă şi faza judiciară, etapizare care rezultă, de altfel, chiar dinfilosofía Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitatepublică.

1.3.1. Faza administrativă a procedurii exproprierii Faza administrativă a procedurii exproprierii, la rândul său, sederulează în două etape: etapa declarării utilităţii publice şi etapa măsurilorpremergătoare exproprierii, astfel că vom prezenta procedura exproprierii înraport cu această etapizare. A. Etapa declarării utilităţii publice cuprinde, la rândul său, mai multe activităţi: iniţierea declarării utilităţii publice, efectuarea cercetării prealabile declarării utilităţii publice şi, respectiv, declararea propriu-zisă a utilităţii publice. a) Iniţierea declarării utilităţii publice aparţine, potrivit logiciiprevederilor Legii nr.33/1994, expropriatorului, care, conform art.12 alin.(2)

din lege, poate fi statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentrulucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele,pentru lucrările de interes local.12 V. Stoica, idem, p.3513 L. Giurgiu, op. cit, p.19 73 Dar, din prevederile art.8 din lege, rezultă că declararea utilităţiipublice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile care, înconformitate cu art.9 din aceeaşi lege, este realizată, pentru lucrările deinteres naţional, de către comisii numite de Guvern, iar pentru lucrările deinteres local de către comisii numite de delegaţia permanentă a consiliuluijudeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti. Or, potrivit art.3 şi 4 din H.G. nr.583/1994 şi art.3 din Regulamentulprivind procedura de. lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetăriiprealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interesnaţional sau de interes local, aprobat prin această hotărâre a Guvernului,numirea comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile şi efectuareacercetării prealabile se realizează pe baza unei documentaţii numite dosarpentru cercetarea prealabilă, întocmit de iniţiatorul lucrării, având conţinutulprevăzut în anexa nr. 1 la regulament. Deci, iniţierea declarării utilităţii publice aparţine iniţiatoruluilucrării de utilitate publică, el fiind cel care întocmeşte documentaţia pentrudeclanşarea procedurii prealabile şi numirea comisiilor pentru efectuareacercetării prealabile, solicitând totodată şi declararea utilităţii publice.

b) Efectuarea cercetării prealabile declarării utilităţii publice Aşa după cum am precizat deja, conform art.8 din Legea nr.33/1994,declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetăriprealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi deamenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zoneunde se intenţionează executarea ei. Cercetarea prealabilă se efectuează de către comisiile la care sereferă art.9 din lege. Astfel, cercetarea prealabilă pentru lucrările de interesnaţional se face de către comisii numite de Guvern, iar pentru lucrările deinteres local de către comisii numite de delegaţia permanentă a consiliuluijudeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti. Comisiile numite de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, vorfi alcătuite din: reprezentantul administraţiei publice centrale carecoordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea deutilitate publică, reprezentantul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publiceşi Locuinţei, reprezentantul Ministerului Economiei şi Finanţelor,preşedintele consiliului judeţean şi şefii compartimentelor de resort, precumşi primarii localităţilor pe raza cărora se desfăşoară lucrarea de utilitatepublică. Comisiile pentru lucrările de interes local vor fi alcătuite dinreprezentantul consiliului judeţean sau al Consiliului General al74Municipiului Bucureşti, precum şi din reprezentanţii consiliilor localeinteresate. Componenţa comisiilor de mai sus este stabilită prin Regulamentul

privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetăriiprealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interesnaţional sau de interes local, aprobat prin H.G. nr.583/1994. Astfel, Comisiile pentru lucrări de interes naţional şi pentru situaţiileprevăzute de art. 32 din Legea privind exproprierea vor avea următoareacomponenţă: - reprezentantul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţei cu rang de ministru sau secretar de stat, sau un împuternicit al acestuia, care va avea calitatea de preşedinte al comisiei; - reprezentantul autorităţii administraţiei publice centrale care coordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, cu rang de secretar de stat, subsecretar de stat sau director general; - reprezentantul. Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu rang de secretar de stat sau director general; - preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv primarul general al municipiului Bucureşti, pe al căror teritoriu administrativ se desfăşoară lucrarea de utilitate publică; - directorii direcţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor judeţene, respectiv directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti; - şefii oficiilor de cadastru ale judeţelor, respectiv şeful oficiului de cadastru al municipiului Bucureşti; - primarii localităţilor pe raza cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică. Comisiile pentru lucrări de interes local care se desfăşoară peteritoriul unui singur judeţ sau al municipiului Bucureşti vor aveaurmătoarea componenţă: - vicepreşedintele sau directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliului judeţean, respectiv viceprimarul municipiului Bucureşti sau directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, desemnat prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean, respectiv prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti, în calitate de preşedinte al comisiei;75 - viceprimarii şi şefii compartimentelor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor şi, după caz, viceprimarii comunelor pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică, precum şi reprezentanţii consiliilor locale interesate în realizarea lucrărilor, altele decât cele pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică, desemnaţi prin dispoziţia primarilor. Comisiile pentru lucrări de interes local care se desfăşoară peteritoriul mai multor judeţe şi, după caz, al municipiului Bucureşti, vor aveaurmătoarea componenţă: - vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau directorii direcţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor judeţene,

respectiv viceprimarul municipiului Bucureşti sau directorul Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, desemnaţi prin decizia delegaţiei permanente a consiliilor judeţene, respectiv prin dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti. Preşedinte al comisiei va>fi desemnat reprezentantul consiliului judeţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu administrativ se află ponderea cea mai mare de imobile propuse pentru expropriere; - viceprimarii şi şefii compartimentelor de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor şi, după caz, viceprimarii comunelor pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică, precum şi reprezentanţii consiliilor locale interesate în realizarea lucrărilor, altele decât cele pe teritoriul cărora se realizează lucrarea de utilitate publică, desemnaţi prin dispoziţia primarilor.

Etapele cercetării prealabile şi modul de funcţionare a comisiilor demai sus, precum şi a secretariatului fiecăreia dintre acestea, sunt prevăzuteîn Capitolul 2 din Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilorpentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publicepentru lucrări de interes naţional sau de interes local, aprobat prin H.G.nr.583/1994. Astfel, iniţiatorul lucrării va depune în două exemplare dosarulpentru cercetarea prealabilă, la Secretariatul comisiei competente care, dacăeste complet, va propune Guvernului sau delegaţiilor permanente aleconsiliilor judeţene, respectiv Primarului General al Municipiului Bucureşti,componenţa nominală a comisiei.76 Şedinţele comisiilor sunt legal constituite în prezenţa a cel puţin 2/3din numărul membrilor săi, cu prezenţa obligatorie a următorilor membri: - în comisiile pentru lucrări de interes naţional, a reprezentanţilor administraţiei publice centrale: - reprezentantul Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului cu rang de ministru sau secretar de stat, sau un împuternicit al acestuia, care va avea calitatea de preşedinte al comisiei; - reprezentantul autorităţii administraţiei publice centrale care coordonează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, cu rang de secretar de stat, subsecretar de stat sau director general; - reprezentantul Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu rang de secretar de stat sau director general; - în comisiile pentru lucrări de interes local, a reprezentanţilor consiliilor judeţene, respectiv ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a cel puţin doi reprezentanţi ai consiliilor locale interesate în realizarea lucrărilor, altele decât cele pe teritoriul cărora se desfăşoară lucrarea de utilitate publică. Dezbaterile din cadrul şedinţelor se consemnează într-un registru

unic de procese-verbale, iar procesul-verbal al fiecărei şedinţe se semneazăde către membrii comisiei, hotărârile luându-se cu majoritate simplă, prinvot deschis, votul preşedintelui comisiei fiind decisiv în caz de paritate. Cercetarea prealabilă va urmări verificarea îndeplinirii a cel puţindouă condiţii, care sunt enumerate la art.8 din Legea nr.33/1994. In primul rând, va verifica să existe elemente care să justificeinteresul naţional sau local, după caz, care să confere lucrărilor caracter deutilitate publică, prin realizarea unor avantaje economico-sociale, ecologicesau de orice altă natură, care nu pot fi obţinute decât pe calea exproprierii. In al doilea rând, cercetarea prealabilă va urmări ca lucrarea saulucrările respective să fie înscrise în planurile de urbanism şi de amenajare ateritoriului, aprobate potrivit legii. După efectuarea cercetării prealabile, în cadrul şedinţei finale,membrii comisiei vor delibera asupra hotărârii de a propune ca lucrarea săfie declarată sau nu de utilitate publică. c) Declararea utilităţii publice Potrivit art. 7 din Legea nr.33/1994,utilitatea publică se declară decătre Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi de către consiliilejudeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, pentru lucrările deinteres local. 77 Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul maimultor judeţe, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă dinpreşedinţii consiliilor judeţene respective, iar în caz de dezacord, utilitateapublică va fi declarată de Guvern. Pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6 din lege,utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege, precum şiîn situaţii excepţionale, în cazul în care - indiferent de natura lucrărilor -sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situriistorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţiurbane sau rurale în întregime. Hotărârea prin care comisia pentru efectuarea cercetării prealabilepropune ca lucrarea să fie declarată de utilitate publică de interes naţionalsau local, inclusă în procesul-verbal pentru consemnarea rezultatuluicercetării prealabile, însoţite de proiectul de act pentru declararea utilităţiipublice, întocmit de secretariatul comisiei, sunt înaintate organuluicompetent să declare utilitatea publică. Astfel, pentru lucrări de interes naţional, secretariatul întocmeşteproiectul de hotărâre a Guvernului şi nota de fundamentare, avândconţinutul prevăzut de anexa nr. 3 la regulament, pe care MinisterulDezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţei îl înaintează Secretariatuluigeneral al Guvernului, împreună cu procesul-verbal, în original, careconsemnează rezultatul cercetării prealabile şi dosarul acesteia, dacă estecazul. Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul unuisingur judeţ, secretariatul întocmeşte proiectul de hotărâre a consiliuluijudeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, avândconţinutul prevăzut în anexa nr. 3 la regulament, şi îl înaintează spreaprobare acestuia, împreună cu procesul-verbal, în original, careconsemnează rezultatul cercetării prealabile.

Pentru lucrările de interes local care se desfăşoară pe teritoriul maimultor judeţe, secretariatul întocmeşte proiectul de dispoziţie comună apreşedinţilor consiliilor judeţene, respectiv a primarului general almunicipiului Bucureşti, având conţinutul prevăzut de anexa nr. 3 laregulament, şi îl înaintează spre aprobare acestora, împreună cu procesul-verbal, în original, care consemnează rezultatul cercetării prealabile şidosarul acesteia, dacă este cazul. în situaţia când este vorba de lucrări a căror utilitate publică sedeclară prin lege, potrivit art.7 alin.(3) şi (4) din Legea nr.33/1994,procedura privind cercetarea prealabilă este identică celei pentru lucrările deinteres naţional sau local, secretariatul urmând să întocmească proiectul delege pentru declararea utilităţii publice şi expunerea de motive pe care78ministerul de resort, respectiv consiliul judeţean sau Consiliul General alMunicipiului Bucureşti, le înaintează Secretariatului General al Guvernului,împreună cu procesul-verbal, în original, în care se consemnează rezultatulcercetării prealabile. Având în vedere concluziile din procesul-verbal şi hotărâreacomisiei care a efectuat cercetarea prealabilă, organul competent va decidecu privire la declararea utilităţii publice, iar actul de declarare a utilităţiipublice de interes naţional se aduce la cunoştinţă publică prin afişare lasediul consiliului local în a cărui rază este situat imobilul şi prin publicare înMonitorul Oficial al României, în timp ce actul de declarare a utilităţiipublice de interes local se afişează la sediul consiliului local în a cărui razăeste situat imobilul şi se publică în presa locală. Actele prin care se declară utilitatea publică în vederea executăriiunor lucrări privind apărarea ţării şi siguranţa naţională nu sunt supusepublicităţii. O problemă aparte care a fost pusă în literatura de specialitate a fostaceea a căilor de atac împotriva actelor juridice de declarare a utilităţiipublice. în literatura de specialitate14 a fost exprimată opinia că, în situaţiileavute în vedere la art.7 alin.(3) şi (4) din Legea nr.33/1994, când utilitateapublică se declară prin lege, acest act juridic va putea fi atacat la CurteaConstituţională, fie pe calea sesizării de neconstituţionalitate, potrivit art.15din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea CurţiiConstituţionale, fie pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art.29din aceeaşi lege. în cazurile în care utilitatea publică este declarată de organele puteriiexecutiv-administrative - Guvern, consiliile judeţene sau Consiliul Generalal Municipiului Bucureşti, după caz, actul adoptat poate fi hotărâre aGuvernului, hotărâre a consiliului judeţean sau a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti, ori dispoziţie comună a preşedinţilor consiliilorjudeţene, şi, respectiv a Primarului General al Municipiului Bucureşti, cândlucrările de interes local se desfăşoară pe teritoriul mai multor judeţe şi,respectiv, al municipiului Bucureşti. în toate aceste cazuri, actul de declarare a utilităţii publice este unact juridic tipic, adoptat de unul sau mai multe organe administrative, pebaza legii şi pentru executarea în concret a Legii nr.33/1994 care a avut caefect juridic declanşarea procedurii exproprierii pentru cauză de utilitate

publică. Deşi această lege nu prevede în mod expres posibilitatea atacăriiactului de declarare a utilităţii publice, natura juridică a acestui act juridic şi14 V. Stoica, op. cit., p.368 79prevederile Legii nr.554/2004 impun concluzia că actul administrativ dedeclarare a utilităţii publice poate fi atacat de orice persoană interesată, încondiţiile acestei legi a contenciosului administrativ. Menţionăm că actele care au fost efectuate în cursul cercetăriiprealabile, inclusiv procesul-verbal de finalizare a acestei cercetări şi,respectiv, propunerile făcute de comisie, care au caracterul unor actepreparatorii, vor putea fi atacate odată cu actul administrativ de declarare autilităţii publice, la baza adoptării căruia au stat, instanţa de contenciosadministrativ fiind competentă să se pronunţe şi asupra acestora, potrivitart. 18 alin.(2) din Legea nr.554/2004. însă, aşa cum s-a opinat în mod corect în doctrină15, instanţa decontencios administrativ va examina în toate cazurile numai legalitateaactului de declarare a utilităţii publice şi a operaţiunilor administrative careau stat la baza adoptării acestuia, fără a putea verifica oportunitatea actului,ce este lăsată la aprecierea exclusivă a organelor administrative.

B. Etapa măsurilor premergătoare exproprierii reprezintă cea de-adoua etapă a fazej administrative a procedurii exproprierii, care sedesfăşoară după declararea utilităţii publice şi până la iniţierea fazeijudiciare a procedurii exproprierii, incluzând trei subetape: a formulăriipropunerilor de expropriere, a formulării întâmpinărilor împotrivapropunerilor de expropriere şi, respectiv, a contestării în faţa instanţei decontencios a hotărârii comisiei de soluţionare a întâmpinărilor. a) Propunerile de expropriere vor fi întocmite de către expropriator,care, potrivit art. 12 alin.(2) din Legea nr.33/1994 pot fi statul, prinorganismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şijudeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local. Astfel, după declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului vaexecuta planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spreexpropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor dedespăgubire. Aceste documente vor fi depuse la consiliul local al comunei,oraşului sau municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele ce sesupun aprobării pentru expropriere, în vederea consultării de către ceiinteresaţi, cu excepţia documentelor lucrărilor privind apărarea ţării şisiguranţa naţională. în aceste cazuri se depune la consiliul local numai listacu imobilele propuse exproprierii, proprietarii acestora şi ofertele dedespăgubire. 15 L. Giurgiu, op. cit., p.20; F. Baias, B. Dumitrache, op. cit., p.18-2780 Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal decercetare prealabilă se vor notifica persoanelor fizice şi juridice titulare dedrepturi reale asupra imobilelor supuse exproprierii. Termenul în care trebuie făcută notificarea este de 15 zile de lapublicarea actului de declarare a utilităţii publice. Deşi legea nu o prevede în mod expres, considerăm că existăobligaţia implicită pentru consiliul local unde se află imobilul expropriabil,

de a afişa propunerile de expropriere pentru ca acestea să poată ajunge şi lacunoştinţa celorlalte persoane interesate, în afara proprietarilor şi titularilorde alte drepturi reale, pentru că numai astfel există posibilitatea consultăriiacestor documente de către cei interesaţi, aşa cum prevede art.12 alin.(l) dinLegea nr.33/1994. b) Formularea întâmpinării împotriva propunerilor de expropriere Proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra imobilelorexpropriabile pot face întâmpinare cu privire la propunerile de expropriere,în termen de 45 de zile de la primirea notificării. întâmpinarea se depune la primarul localităţii pe teritoriul căreia seaflă imobilul, iar acesta le va înregistra şi va consemna şi contraofertele şicelelalte pretenţii ale proprietarilor şi ale persoanelor titulare de alte drepturireale, urmând ca, în termen de 30 de zile, dosarul cu toate documentele săfie înaintate la Secretariatul General al Guvernului, pentru lucrările deinteres naţional, iar pentru cele de interes local, la consiliul judeţean sau laConsiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz. întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisieconstituită prin hotărâre a Guvernului, pentru lucrările de interes naţional,prin decizia delegaţiei permanente a consiliului judeţean sau prin dispoziţiaprimarului municipiului Bucureşti, pentru cele de interes local. Comisia de soluţionare a întâmpinărilor va fi alcătuită din 3specialişti din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea deutilitate publică, 3 proprietari de imobile din municipiul, oraşul sau comunaîn care sunt situate imobilele propuse pentru expropriere, aleşi prin tragerela sorţi dintr-o listă de minimum 25 de proprietari, precum şi primarullocalităţii. Comisia va lucra sub conducerea unui delegat al Guvernului, încazul lucrărilor de interes naţional, sau a unui delegat al consiliului judeţeanori al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în cazul lucrărilor deinteres local, ca preşedinte. Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor care sunt încauză, rudele şi afinii lor până la al patrulea grad inclusiv, persoanele caredeţin funcţii în administraţia publică locală sau centrală şi care au interes înexecutarea lucrărilor şi nici membrii comisiei care au declarat utilitateapublică.81 în situaţia în care proprietarii sau titularii altor drepturi reale auformulat întâmpinare, comisia de soluţionare a întâmpinărilor va analizadocumentele prezentate, ascultând pe cei interesaţi, putând cere informaţii şidate suplimentare, la solicitarea celor care i s-au adresat sau din oficiu.Oferta expropriatorului, pretenţiile proprietarilor şi ale titularilor altordrepturi reale, precum, şi susţinerile acestora se vor formula şi se vor depuneîn scris, consemnându-se într-un proces-verbal. Comisia va fi alcătuită din 3 specialişti din domeniul de activitate încare se realizează lucrarea de utilitate publică, 3 proprietari de imobile dinmunicipiul, oraşul sau comuna în care sunt situate imobilele propuse pentruexpropriere, aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de minimum 25 deproprietari, precum şi primarul localităţii, va lucra valabil în prezenţa a celpuţin 5 dintre membrii săi, decizia fiind luată prin vot secret, fără capreşedintele să aibă drept de vot. în urma deliberării, comisia poate să accepte punctul de vedere al

expropriatorului sau îl poate respinge şi va consemna aceasta într-o hotărâremotivată. în faţa comisiei este posibilă intervenirea unei înţelegeri, situaţieîn care comisia va consemna învoiala dintre părţi, sub semnătura acestora.în situaţia în care întâmpinarea este admisă şi comisia respinge propunerileexpropriatorului, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri, curefacerea corespunzătoare a planurilor. c) Contestarea hotărârii comisiei la instanţa de contenciosadministrativ competentă în conformitate cu prevederile art.20 din Legea nr.33/1994, „în cazulîn care şi noile propuneri vor fi respinse, expropriatorul, precum şiproprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobiluluipropus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei, constituită potrivitart. 15, la Curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, în termen de15 zile de la comunicare, potrivit prevederilor Legii contenciosuluiadministrativ". Contestaţia adresată instanţei de contencios administrativeste scutită de taxă şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Redactarea art.20 este defectuoasă pentru că nu se înţelege care arputea fi interesul titularilor drepturilor reale asupra imobilului să contestehotărârea comisiei prin care noile propuneri ale expropriatorului au fostrespinse pentru a doua oară. în literatura de specialitate16 s-a susţinut că „textul art.20 din legeeste menit să recunoască dreptul tuturor părţilor de a contesta în faţa Curţiide apel hotărârea comisiei care le este defavorabilă: expropriatorul, în cazulrespingerii de către comisie a celei de-a doua propuneri de expropriere, şi de 16 F. Baias, B. Dumitrache, op. cit., p.2482titularii de drepturi reale asupra imobilelor expropriabile, în cazul admiteriipropunerii de expropriere, fie că este vorba de prima sau de a douaasemenea propunere". Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie s-a pronunţat de curând17 în acelaşi sens, motivând că nu esteinadmisibilă o contestaţie formulată împotriva hotărârii prin care comisia arespins întâmpinarea formulată de proprietarul terenului expropriabilîmpotriva primei propuneri a expropriatorului, argumentându-se în modjudicios că, într-o astfel de situaţie, nu se poate ajunge la aplicarea art.20 înredactarea actuală. S-a mai argumentat că, dacă potrivit art.20, proprietarul poatecontesta hotărârea comisiei atunci când noile propuneri ale expropriatoruluisunt respinse, cu atât mai mult acesta are dreptul să conteste hotărâreacomisiei prin care propunerile expropriatorului au fost admise, singurasituaţie în care există posibilitatea ca dreptul său să fi fost vătămat.

1.3.2. Faza judiciară a procedurii exproprierii se desfăşoară în maimulte etape, după cum urmează: a) Sesizarea instanţei de judecată va fi făcută de expropriator, încazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de exproprieresau dacă întâmpinarea formulată de proprietar sau de titularii altor drepturireale a fost respinsă. Sesizarea instanţei de judecată se va face printr-o cerere de chemareîn judecată, denumită de lege cerere de expropriere, prin care expropriatorul

va chema în judecată pe proprietar sau pe posesor, precum şi pe titulariialtor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere. Preşedintele instanţei, primind cererea de expropriere, va fixa termenşi va dispune citarea proprietarilor sau, după caz, a posesorilor, a altortitulari de drepturi reale sau a oricăror persoane cunoscute care pot justificaun interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu participarea obligatoriea procurorului, iar dacă una sau mai multe părţi titulare de drepturi asupraimobilelor, deşi legal citate, nu se prezintă, instanţa va putea soluţiona cauzaîn lipsa acestora. b) Instanţa competentă să soluţioneze cererea de expropriere este,potrivit art.21 din Legea nr.33/1994, tribunalul judeţean sau TribunalulMunicipiului Bucureşti, după caz, în raza căruia se află imobilul propuspentru expropriere.17 Decizia nr.3972 din 18 octombrie 2007, nepublicată83 Tribunalul judeţean sau Tribunalul Municipiului Bucureşti va judecacererea de expropriere ca instanţă de drept civil, dispoziţiile Legiinr.33/1994 completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă, înmăsura în care nu contravin acestei legi, care nu conţine alte reglementărispeciale cu privire la competenţă. Limitele competenţei tribunalului sunt stabilite la art.23 alin.(2) dinlege, potrivit căruia instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiilecerute de lege pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şisuma cuvenită fiecărei părţi din cele menţionate la art. 22. Deci, instanţa de drept comun are competenţa să cercetezeîndeplinirea condiţiilor de formă ale exproprierii, dar nu şi condiţiile de fondale exproprierii sau declararea utilităţii publice. Când părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupradespăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâredefinitivă. Atunci când părţile sau numai unele dintre acestea se învoiescdoar cu privire la expropriere, dar nu şi asupra despăgubirii, instanţa va luaact de învoială şi va stabili despăgubirea. In cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţide teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei expropriereatotală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea înparte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală. c) Stabilirea despăgubirilor nu este lăsată la aprecierea discreţionarăa instanţei, care este obligată să aprecieze între oferta expropriatorului şipretenţiile formulate de părţi numai după efectuarea unei expertize. Astfel, pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui ocomisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unuldesemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care suntsupuse exproprierii. Comisia de experţi va trebui să ţină seama de criteriilede evaluare precizată de Legea nr.33/1994. Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi dinprejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şiinstanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilelede acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, dupăcaz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentatede aceştia. In situaţia în care, în afară de proprietar, exista şi alţi titulari ai altordrepturi reale, experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului decele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.

84 în cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor. Concluziile comisiei de experţi nu obligă instanţa să le însuşească automat, aceasta având posibilitatea să compare rezultatul expertizei cu oferta expropriatorului şi cu pretenţiile titularilor de drepturi reale asupra bunurilor expropriabile. Singura limitare a instanţei constă în faptul că, potrivit art.27 alin.(2) din Legea nr.33/1994, despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată. d) Hotărârea instanţei şi căile de atac împotriva acesteia Hotărârea pronunţată de instanţa civilă - Secţia civilă a tribunaluluijudeţean sau a Tribunalului Bucureşti - va putea fi o hotărâre definitivă prin care se ia act de învoiala intervenită între părţi cu privire la expropriere, cât şi cu privire la despăgubire. Atunci când părţile sau numai unele dintre acestea se învoiesc doar cu privire la expropriere, dar nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act de învoială, stabilind despăgubirea potrivit celor arătate la punctul anterior. în situaţia în care între părţi nu se realizează o învoială, nici integrală şi nici parţială, hotărârea instanţei prin care se va pune capăt litigiului va cuprinde dispoziţii în legătură cu admiterea cererii de expropriere, stabilirea despăgubirilor pentru proprietar şi ceilalţi titulari ai altor drepturi reale, precum şi, eventual, dispoziţii referitoare la situaţia chiriaşilor, a creditorilor ipotecari, etc. Hotărârea astfel pronunţată este, potrivit ar.23 alin.(3) din Legea nr.33/1994, este supusă căilor de atac prevăzute de lege, adică apelului şi recursului.

1.4. Efectele juridice ale exproprierii

Aşa cum am precizat încă de la începutul acestei secţiuni,exproprierea este o operaţiune juridică complexă care antrenează efectejuridice complexe: de drept administrativ şi de drept civil, ce se vor produceimediat sau ulterior.

1.4.1. Efectele juridice imediate se vor produce atât în planulraporturilor obligaţionale, cât şi în planul drepturilor reale. a) Efectele din sfera raporturilor obligaţionale se vor produce ca ocondiţie a transferului dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art.28 alin.(l)85

din Legea nr.33/1994, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilorsupuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ceobligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. Deci,primul efect care se produce este în legătură cu despăgubirea stabilită şiexecutarea acesteia. Astfel, expropriatorul, în calitate de debitor, va trebui săachite persoanelor îndreptăţite, în calitate de creditori, despăgubirileconvenite sau stabilite de instanţă. Potrivit art.30 din Legea nr.33/1994, plata despăgubirilor se va faceîn orice mod convenit între părţi, iar în lipsa acordului părţilor, instanţa vahotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va depăşi 30 de zile de la datarămânerii definitive a hotărârii. In situaţia în care există creditori privilegiaţi sau alţi creditoristabiliţi prin hotărâre judecătorească, aceştia vor fi plătiţi din drepturilecuvenite cu titlu de despăgubire. Pentru plata lor, suma se va consemna decătre expropriator, urmând să fie împărţită potrivit legii civile. Al doilea efect al exproprierii se va produce în situaţia existenţeiunor chiriaşi sau a altor persoane care ocupă legal imobilul supusexproprierii. Astfel, .potrivit art.29 alin.(l) din Legea nr.33/1994, oricelocaţiune încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii deexpropriere. Dacă au fost expropriate clădiri cu destinaţie de locuinţă, evacuareapersoanelor care le ocupă în mod legal în calitate de proprietari şi achiriaşilor al căror contract de închiriere a fost legal perfectat, înainte deînscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, nuse va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului delocuit, potrivit legii, la cererea acestor persoane, în modalitatea prevăzută înhotărârea judecătorească de expropriere. b) Efectele produse în sfera drepturilor reale vor fi enumerate încontinuare. Naşterea dreptului de proprietate publică şi intrarea bunuluiexpropriat în domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este cel mai important efect al exproprierii prin stingerea dreptuluide proprietate privată. într-adevăr, dobândirea dreptului de proprietate publică pe calea şica efect al exproprierii este unul dintre modurile expres prevăzute de art.7din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic alacesteia. Legea nr.33/1994, la art.28 alin.(l), foloseşte termenul de transfer,prevăzând că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuseexproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiileimpuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite, dar folosirea86acestui termen nu are acoperire, nefiind posibilă efectuarea unui transfer alunui drept care s-a stins - dreptul de proprietate privată. De aceea, considerăm că, în mod corect s-a susţinut în literatura de 18 'specialitate că hotărârea judecătorească definitivă este un act juridicconstitutiv al dreptului de proprietate publică în favoarea expropriatorului -statul sau unităţile administrativ-teritoriale. Punerea în posesie a expropriatorului este efectul juridic subsecvent

naşterii dreptului de proprietate publică şi dobândirii sale de cătreexpropriator, care se produce după eliberarea titlului executoriu, adică ahotărârii definitive de expropriere, învestită cu formula executorie. Astfel,potrivit art.31 alin.(l) din Legea nr.33/1994, eliberarea titlului executoriu şipunerea în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai pe baza uneiîncheieri a instanţei, care constată îndeplinirea obligaţiilor privinddespăgubirea, nu mai târziu de 30 de zile de la data plăţii acesteia. De la regula punerii în posesie în termen de cel mult 30 de zile de ladata plăţii despăgubirii, există două excepţii. Prima excepţie are în vedere punerea în posesie asupra terenurilorcultivate sau a celor cu plantaţii care se va face numai după ce recolta a fostculeasă, cu excepţia cazului în care în valoarea despăgubirii a fost cuprinsăşi valoarea estimativă a recoltei neculese. A doua excepţie are în vedere existenţa unui caz de extremă urgenţăimpusă de executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării,ordinea publică şi siguranţa naţională, şi în caz de calamităţi naturale, cândinstanţa, stabilind că utilitatea publică este declarată, poate dispune prinhotărâre punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu obligaţia pentruacesta de a consemna în termenul de 30 de zile, pe numele expropriaţilor,sumele stabilite drept despăgubire, potrivit procedurii prevăzute.

1.4.2. Efectele juridice ulterioare ale exproprierii au ca izvor faptejuridice care survin după finalizarea acestei operaţiuni juridice, legate deneutilizarea imobilului în scopul pentru care a fost expropriat. a) Retrocedarea imobilului expropriat poate surveni în condiţiileart.35 din Legea nr.33/1994, potrivit căruia dacă bunurile imobileexpropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentrucare au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute,foştii proprietari pot că ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouădeclarare de utilitate publică. M.L. Belu-Magda, Exproprierea pentru utilitate publică şi efectele juridice alexproprierii, „Revista de Drept Comercial" nr.4/1995, p.89 87 Dreptul de retrocedare se naşte în favoarea fostului titular aldreptului de proprietate, în situaţia în care imobilul respectiv a rămasneutilizat o perioadă mai mare de un an, în sensul că lucrările de utilitatepublică nu au fost începute în acest termen. Cererea de retrocedare se va adresa tribunalului, care, verificândtemeiurile acesteia, va putea dispune retrocedarea. într-o asemenea situaţie,preţul imobilului se va stabili ca şi în situaţia exproprierii şi nu poate fi maimare decât despăgubirea actualizată. Art.36 din Legea nr.33/1994 nu conţine nicio referire la instanţacompetentă, dar, evident, este vorba de tribunalul competent să judece şicererea de expropriere. în cazul în care cererea de retrocedare este admisă, iar hotărârearămâne definitivă şi irevocabilă, în vederea executării acesteia,expropriatorul este obligat să procedeze, în prealabil, la trecerea imobiluluirespectiv din domeniul public în domeniul privat, întrucât bunurileproprietate publică sunt inalienabile, chiar şi pentru situaţia punerii înexecutare a unei hotărâri judecătoreşti.

Legea nu prevede, ca o condiţie a sesizării instanţei de retrocedare,ca fostul proprietar să adreseze o cerere directă autorităţii publiceexpropriatoare, dar considerăm că o astfel de cerere nu este exclusă, dupăcum nu este exclusă nici posibilitatea ca retrocedarea să fie realizată pe bazaunei înţelegeri între fostul proprietar şi fostul expropriator. într-o astfel de situaţie, când realizarea lucrărilor de utilitate publicănu mai este oportună sau lucrarea şi-a pierdut caracterul de utilitate publică(spre exemplu, construcţia unei şcoli într-o localitate care, între timp, a foststrămutată pe un alt amplasament), expropriatorul, prin organele saleexecutiv-administrative, va admite cererea fostului proprietar şi va dispuneretrocedarea imobilului expropriat, pe calea unui act administrativ similarcelui prin care a declarat utilitatea publică, după ce, în prealabil, s-a realizattrecerea bunului respectiv în domeniul privat. Prin acelaşi act administrativ, expropriatorul va stabili şi preţul deretrocedare a imobilului, care nu va putea fi mai mare decât cuantumulactualizat al despăgubirii. Considerăm, însă, că expropriatorul aflat în situaţia de mai sus nu vaputea proceda la retrocedarea imobilului către fostul proprietar, în lipsa uneicereri din partea acestuia. în orice situaţie, actul administrativ de retrocedare va putea ficontestat de către cei interesaţi în condiţiile Legii contenciosuluiadministrativ nr.554/2004. b) Dreptul de prioritate la înstrăinare este reglementat la art.37 dinLegea nr.33/1994, potrivit căruia în cazul în care lucrările pentru care s-a88 făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul - fost proprietar - are un drept prioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată. în acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune de imobil. Este evident că, deşi legea nu o spune expres, înainte de a face demersurile pentru înstrăinarea bunului imobil expropriat, proprietarul- expropriator va trebui să parcurgă procedura trecerii acelui bun din domeniul public în domeniul privat, pentru că numai un bun deţinut în proprietate privată poate fi înstrăinat în condiţiile art.37 din lege. c) Dreptul de prioritate la închiriere este prevăzut în favoarea fostului proprietar al imobilului expropriat. Astfel, potrivit art.34 din Legea nr.33/1994, dacă imobilul expropriat este oferit pentru închiriere, înaintea utilizării lui în scopul pentru care a fost expropriat, iar expropriatul este în situaţia de a-1 utiliza, el are un drept de prioritate pentru a-i fi închiriat în condiţiile legii. Am considerat necesară prezentarea pe larg a efectelor exproprierii, inclusiv a efectelor ulterioare exproprierii, fiind vorba de situaţii juridice reglementate de Legea nr.33/1994, care privesc bunuri intrate în domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale supuse regimuluijuridic de drept administrativ.

Secţiunea a 2-a

Rechiziţia de bunuri

2.1. Natura juridică a rechiziţiei

Rechiziţia este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/1997privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public19 şi deNormele metodologice de aplicare a Legii privind rechiziţiile de bunuri şiprestările de servicii în interes public aprobate prin H.G. nr.219/200520. 19 Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii îninteres public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.161 din 18 iulie1997, fiind modificată substanţial prin Legea nr.410/2004, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.986 din 27 octombrie 2004 20 H.G. nr.219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legiiprivind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.302 din 11 aprilie 2005 89 Legea defineşte rechiziţia ca fiind o măsură cu caracter excepţionalprin care autorităţile publice împuternicite prin lege obligă agenţiieconomici, instituţiile publice, precum şi alte persoane fizice şi juridice lacedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, în condiţiile legii. în doctrina administrativă21, rechiziţia a fost definită ca un procedeude dobândire forţată de către administraţie a bunurilor aparţinând agenţiloreconomici, instituţiilor publice, ori altor persoane juridice şi fizice, princedarea unor prerogative ale dreptului de proprietate asupra bunurilorrespective, în mod unilateral, în circumstanţe speciale, în care intereselegenerale ale statului o reclamă. în doctrina de drept civil22, rechiziţia a fost prezentată ca o limitarelegală a exerciţiului dreptului de proprietate privată, fie prin afectareatemporară a atributului folosinţei bunului, fie prin însăşi încetarea dreptuluide proprietate privată asupra bunurilor mobile consumabile sau perisabile,dar, în ambele situaţii, cu plata de despăgubiri, în condiţiile legii. Considerăm că, din punctul de vedere al dreptului administrativ,rechiziţia reprezintă o operaţiune juridică de drept public, având ca scopextinderea domeniului statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, însituaţii excepţionale, prin preluarea temporară a folosinţei şi, uneori, aproprietăţii unor bunuri mobile şi imobile aparţinând domeniului privat alagenţilor economici, instituţiilor publice sau altor persoane juridice şi fizice,cu plata unor despăgubiri. Din această perspectivă, esenţial pentru calificarea naturii juridice aacestei operaţiuni de drept public este extinderea regimului juridic domenialasupra unor bunuri mobile şi imobile aparţinând, de regulă, domeniuluiprivat al particularilor, persoane juridice şi persoane fizice, în scopulrealizării interesului general al colectivităţii naţionale sau al colectivităţilorlocale, aflate în situaţii excepţionale. Astfel, limitarea temporară a dreptuluide proprietate privată, prin lipsirea titularului său de atributul folosinţei,reprezintă o consecinţă, un efect subsecvent, iar nu o trăsătură caracteristicăesenţială care să contureze natura juridică a rechiziţiei ca operaţiune juridicăde drept public.

Situaţiile excepţionale care obligă organele execuţiv-administrativesă dispună şi să aplice rechiziţia unor bunuri mobile şi imobile survin ladeclararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate ori a stării derăzboi, la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, precum şi pentruprevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre, cât şi pe timpulacestor situaţii. 21 E. Bălan, op. cit., p.86 22 C. Bîrsan, op. cit., 2007, p.56; V. Stoica, op. cit., p.35190 Art.4 din Legea nr.132/1997 prevede că rechiziţionarea de bunurisurvine şi se dispune: - la declararea mobilizării parţiale sau totale, precum şi a stării derăzboi, prin decretul de declarare emis de Preşedintele României; - la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, prin decretul deinstituire emis de Preşedintele României; - în cazul prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unordezastre, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor.

2.2. Subiectele raportului juridic de rechiziţie

Raportul juridic de rechiziţie este un raport juridic de dreptadministrativ, în cadrul căruia subiectul activ impune subiectelor pasive săpredea folosinţa temporară şi, în cazul bunurilor consumabile şi perisabile,proprietatea unor bunuri mobile sau imobile aflate în proprietatea saudeţinerea legală a acestora, cu plata unor despăgubiri. Subiectele active ale raportului juridic de rechiziţie sunt, potrivitart.2 alin.(l) din Legea nr.132/1997, forţele destinate apărării naţionale sauautorităţile publice. Subiectele pasive ale raportului juridic de rechiziţie pot fi agenţiieconomici, instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice caresunt proprietarii sau deţinătorii legali ai bunurilor ce fac obiectul rechiziţiei.

2.3. Obiectul raportului juridic de rechiziţie

în funcţie de situaţia excepţională produsă şi de nevoile autorităţilorimplicate în activităţile de înlăturare a situaţiei respective şi a urmăriloracesteia, pot fi supuse operaţiunii de rechiziţionare atât bunurile mobile, câtşi cele imobile, ai căror proprietari sau deţinători legali vor fi obligaţi să lecedeze folosinţa în favoarea autorităţilor competente. Potrivit art.5 din Legea nr.132/1997, pot fi rechiziţionate: - mijloace de transport cu tracţiune animală, auto, feroviare,aeriene şi navale; - instalaţii portuare şi dane; - sisteme, instalaţii şi tehnică de aerodrom, de comunicaţii şi detelecomunicaţii; - surse de alimentare energetice; - tehnică de calcul; - tehnică şi materiale topografice, tipografice, audiovizuale, deconstrucţii şi de căi ferate;91

- carburanţi-lubrifianţi, utilaje şi materiale pentru transportul şidepozitarea acestora; - clădiri; - terenuri; - piese de schimb şi materiale pentru întreţinere şi reparaţii; - utilaje şi materiale pentru dotarea atelierelor de reparaţii; - articole de echipament, de protecţie, de regie, de gospodărie şi deigienă personală; - alimente şi materiale pentru preparat, servit, distribuit şitransportat hrana; - animale; - furaje; - tehnică, aparatură şi materiale sanitar-veterinare. Aşa după cum am amintit deja, bunurile vor fi rechiziţionate de laproprietarii sau deţinătorii lor legali, care sunt obligaţi să predea bunurilerespective într-o stare tehnică corespunzătoare folosirii lor în scopul pentrucare sunt achiziţionate, însoţite şi de echipamentele aferente, fără de care nuar putea fi utilizate. In ceea ce priveşte imobilele, proprietarii sau deţinătorii cu orice titluai acestora, sunt obligaţi, potrivit art.7 alin.(2) din Legea nr. 132/1997, să lepună la dispoziţie cu utilităţile existente la data rechiziţiei. Potrivit art.31 din lege, nu sunt supuse rechiziţionării următoarelecategorii de bunuri: - obiectele de uz personal şi de gospodărie casnică; - bunurile personale strict necesare exercitării profesiei sauocupaţiei, prin care persoana respectivă îşi asigură existenţa; - vehiculele cu tracţiune animală sau mecanică aparţinândinvalizilor, văduvelor de război şi orfanilor minori; - părţile din imobilele strict necesare ocupanţilor; - clădirile penitenciarelor şi ale şcolilor speciale de muncă şireeducare; - bunurile caselor şi căminelor de copii, de handicapaţi şi debătrâni; - bunurile din patrimoniul cultural - naţional sau internaţional; - bunurile care aparţin bisericilor, mănăstirilor sau caselor derugăciuni ale cultelor sau ale asociaţiilor religioase, recunoscute de stat,necesare pentru exercitarea cultului, precum şi locuinţele monahilor; - cantităţile de cereale, alimente, legume şi fructe necesareconsumului proprietarului şi al familiei sale, seminţele necesareînsămânţărilor, precum şi animalele de reproducţie şi animalele matcă;92 - bunurile aflate în rezervele materiale naţionale şi în rezerva demobilizare, constituite potrivit dispoziţiilor legale; - bunurile misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare străine; - bunurile aparţinând persoanelor juridice şi fizice străine,domiciliate sau cu reşedinţa ori cu sediul pe teritoriul României, care, prinacorduri internaţionale, sunt exceptate de la rechiziţii; - materialele sanitar-farmaceutice necesare tratamentului bolna-vilor cronici, care fac dovada acestei situaţii.

2.4. Procedura aplicării măsurii rechiziţionării

Rechiziţionarea de bunuri se dispune: - la declararea mobilizării parţiale sau totale, precum şi a stării derăzboi, prin decretul de declarare emis de Preşedintele României; - la instituirea stării de asediu sau de urgenţă, prin decretul deinstituire emis de Preşedintele României; - în cazul prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unordezastre, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor. Executarea măsurii rechiziţionării se face de către centrele militarejudeţene şi al municipiului Bucureşti, în caz de mobilizare sau război,precum şi de către prefect, pentru prevenirea, localizarea şi înlăturareaurmărilor unor dezastre. Rechiziţionarea navelor, a mijloacelor plutitoare şiportuare se face de către Statul Major al Forţelor Navale. Rechiziţionareaaeronavelor, instalaţiilor şi tehnicii de aerodrom se face de către StatulMajor al Forţelor Aeriene. în mod excepţional, în timp de război, orice comandant de subunitatesau unitate militară similară sau superioară batalionului, care, în luptă,acţionează independent, este autorizat să hotărască rechiziţionarea debunuri, numai prin autorităţile administraţiei publice locale şi cu asumarearăspunderii proprii. Bunurile rechiziţionate se preiau numai pe baza ordinului de predareemis de autorităţile militare enumerate mai sus. Ordinul de predare a bunurilor ce se rechiziţionează va cuprinde,obligatoriu, denumirea autorităţii militare emitente şi a unităţii beneficiare,temeiul legal al rechiziţiei, datele de identificare a bunurilor, a proprietaruluisau a deţinătorului acestora, precum şi menţiunile despre locul şi termenulpredării bunurilor. Acest ordin se înmânează proprietarului sau deţinătoruluilegal de către delegatul centrului militar, al autorităţilor administraţieipublice locale, al poliţiei sau al unităţii beneficiare, după caz.93

La predarea bunurilor rechiziţionate se încheie un proces-verbal încare sunt înscrise, pe lângă datele de identificare, menţionate în ordinul depredare, starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei. In ceea ce priveşte aeronavele, navele şi instalaţiile de aeroport şiportuare, acestea vor fi preluate, împreună cu echipajele şi personalul care ledeservesc, iar mijloacele de transport auto şi tehnica de construcţii, cuşoferii şi, respectiv, cu mecanicii conductori. Dacă este vorba de alte bunuri, care nu pot fi folosite decât numai cupersonal calificat, acestea vor fi preluate, de asemenea, împreună cupersonalul care le deserveşte. Pentru stabilirea cantităţilor de bunuri rechiziţionabile, adespăgubirilor, precum şi pentru soluţionarea litigiilor care derivă dinexecutarea rechiziţiilor au fost înfiinţate prin lege şi funcţionează: a) Comisii mixte de rechiziţii la nivel judeţean şi al municipiuluiBucureşti, compuse din: - prefectul judeţului ori al municipiului Bucureşti - preşedinte; - comandantul centrului militar judeţean, respectiv, comandanţiicentrelor militare ale-'sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz;

- reprezentantul Statului Major al Forţelor Aeriene sau, după caz,Statului Major al Forţelor Navale; - reprezentantul comandamentului de jandarmi judeţean sau almunicipiului Bucureşti; - reprezentantul inspectoratului judeţean de poliţie ori al Direcţieigenerale de poliţie a municipiului Bucureşti; - şeful compartimentului juridic al prefecturii; - reprezentantul Direcţiei generale a finanţelor publice judeţenesau a municipiului Bucureşti - specialist în preţuri şi evaluări de bunuri; - şeful oficiului de mobilizare a economiei naţionale şi pregătiriiteritoriului pentru apărare; - directorul oficiului registrului comerţului judeţean, respectiv almunicipiului Bucureşti; - reprezentantul consiliului judeţean; - preşedintele camerei de comerţ şi industrie a judeţului sau amunicipiului Bucureşti; - reprezentantul structurii teritoriale pentru situaţii de urgenţă. Comisiile mixte de rechiziţii stabilesc cantităţile de bunuri ce pot firechiziţionate pe localităţi, agenţi economici, instituţii publice şi altepersoane juridice şi adoptă hotărârea în acest sens pe care o comunicăpersoanelor juridice cărora li s-au stabilit obligaţii de rechiziţie de bunuri. Hotărârile comisiilor sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şijuridice prevăzute în lege şi sunt aduse la îndeplinire de către autorităţile94administraţiei publice locale, agenţii economici, instituţiile publice şi altepersoane juridice, la înştiinţarea autorităţilor împuternicite să efectuezerechiziţii. b) Comisia Centrală de Rechiziţii, ca organ de pregătire şiexecutare a rechiziţiilor, aflată în subordinea Guvernului, compusă din: - şeful Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale -preşedinte; - patru reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale; - doi reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi ReformeiAdministraţiei; - un reprezentant al Ministerului Justiţiei; - doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; - un reprezentant al Institutului Naţional de Statistică; - directorul general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului; - un reprezentant al Băncii Naţionale a României; - câte un reprezentant din partea ministerelor, stabilite prinhotărâre a Guvernului. Comisia Centrală de Rechiziţii analizează şi rezolvă contestaţiile lahotărârile comisiilor mixte de rechiziţii. Hotărârile Comisiei Centrale deRechiziţii se pun în executare de Oficiul Central de Stat pentru ProblemeSpeciale, prin comisiile mixte de rechiziţii.

2.5. Regimul actelor juridice privind rechiziţiile

în cursul iniţierii, derulării şi finalizării operaţiunilor derechiziţionare a bunurilor mobile şi imobile, organele competente emit mai

multe categorii de acte juridice. Astfel, rechiziţionarea se dispune prin: - Decret emis de Preşedintele României pentru declarareamobilizării parţiale sau totale; - Decret emis de Preşedintele României pentru instituirea stării deasediu sau de urgenţă; - Hotărâre a Guvernului sau ordine ale prefecţilor, adoptate şi,respectiv, emise pentru prevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unordezastre. De asemenea, bunurile se rechiziţionează în baza ordinelor depredare emise de autorităţile militare prevăzute la art.6 din Legeanr. 132/1997, care sunt urmate de procesele-verbale de predare-primire abunurilor rechiziţionate. Toate aceste acte juridice sunt emise sau adoptate de organe aleputerii executiv-administrative, în baza Legii nr.132/1997 şi pentru95organizarea executării acesteia (decretele pentru declararea mobilizării saupentru instituirea stării de asediu sau de urgenţă, hotărârile Guvernului sauordinele prefecţilor pentru prevenirea, localizarea sau înlăturarea urmărilorunor dezastre) sau pentru aplicarea în concret a ei (ordinele de rechiziţionareşi predare a bunurilor rechiziţionate), având astfel caracterul unor acteadministrative tipice. Potrivit alin.(3) al art.5, intitulat Actele nesupuse controlului şilimitele controlului, din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004,actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, alstării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şisecuritatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice,precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilorşi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. Deci, actele administrative prezentate mai sus vor putea fi atacate lainstanţele de contencios administrativ competente numai pentru exces deputere. în conformitate cu art.2 alin.(l) lit.n) din Legea nr.554/2004, prinexcesul de putere, se înţelege exercitarea dreptului de apreciere alautorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de legesau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. O altă categorie de acte juridice o reprezintă hotărârile adoptate deComisia Centrală de Rechiziţii în temeiul art.24 alin.(4) din Legeanr. 132/1997, prin care rezolvă contestaţiile formulate de persoanele juridiceîmpotriva hotărârilor prin care comisiile mixte stabilesc în sarcina lorobligaţii de rechiziţii de bunuri. Legea nr. 132/1997 nu conţine reglementări din care să rezulte naturajuridică a acestor hotărâri şi nici posibilitatea contestării lor în justiţie, darconsiderăm că acestea sunt acte administrative, hotărârile Comisiei Centralede Rechiziţii fiind adoptate în soluţionarea unei căi administrative de atac,astfel că sunt incidente prevederile generale ale Legii nr.554/2004. Apreciem că aceste acte administrative nu intră în categoria acteloradministrative la care se referă art.5 alin.(3) din Legea nr.554/2004, nefiindemise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau alcelei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele

emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturareaconsecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor. Aceste acte suntadoptate în legătură cu stabilirea şi respectarea cantităţilor de bunuri rechiziţio-nabile, astfel că pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativpotrivit reglementărilor generale ale Legii contenciosului administrativ.96 2.6. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi stabilirea despăgubirilorcuvenite proprietarilor La îndeplinirea termenelor sau la încetarea cauzelor care audeterminat rechiziţia, bunurile se restituie celor de la care au fostrechiziţionate, cu proces-verbal de restituire, fiind acordate şi despăgubirilelegale pentru bunurile rechiziţionate. Astfel, pentru bunurile neconsumabile rechiziţionate, despăgu-birile se acordă astfel: - prin chirie, a cărei modalitate de calcul se stabileşte prin hotărârea Guvernului; - prin acordarea diferenţei de valoare corespunzătoare, pentrubunurile care se restituie cu degradări majore; - prin acordarea unui bun similar sau prin plata contravaloriibunului, stabilită în funcţie de starea tehnică şi de gradul de uzură lamomentul rechiziţionării, în cazul în care, din motive obiective, nu maipoate fi restituit. Pentru bunurile consumptibile, despăgubirile se acordă prinachitarea la preţul pieţei în momentul preluării, conform măsurilor dispuseîn împrejurări excepţionale de către Guvern, potrivit legii. Metodologia, cadrul de organizare şi criteriile de evaluare adespăgubirilor, pe categorii de bunuri, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Plata despăgubirilor se face: - de către ministere şi celelalte autorităţi publice în folosul căroras-au efectuat rechiziţiile sau prestările de servicii în interes public, dinfondurile cu această destinaţie puse la dispoziţie de la bugetul de stat, ori dinalte fonduri constituite potrivit legii, în cazul stării de război, de mobilizare,de asediu sau de urgenţă; - de către autorităţile administraţiei publice, din bugetele localesau de la bugetul de stat, pentru prevenirea, localizarea şi înlăturareaurmărilor unor dezastre. în vederea efectuării plăţii despăgubirilor, este necesar ca persoaneleale căror bunuri au fost rechiziţionate să prezinte procesul-verbal lalichidare, operaţiune care se face în timpul şi prin modalităţile de platăstabilite prin hotărâre a Guvernului. Neprezentarea procesului-verbal derechiziţie la lichidare, în termen de 3 ani de la publicarea în MonitorulOficial al României a datei începerii plăţii, are ca urmare pierderea dreptuluila despăgubiri, pentru bunurile rechiziţionate. Contestaţiile privind preţurile practicate, valoarea de despăgubire abunurilor rechiziţionate înscrise în documentele oficiale şi a modului de97achitare a acestora se adresează comisiei mixte de rechiziţii, în cel mult 90de zile de la data încheierii procesului-verbal de restituire. Hotărârile comisiei mixte de rechiziţii pot fi contestate, în cel mult 90de zile de la primirea lor, la Comisia Centrală de Rechiziţii, care, în cazul

admiterii contestaţiei, în hotărârea pronunţată, fixează preţul care urmează afi achitat. Hotărârea Comisiei Centrale de rechiziţii poate fi atacată în justiţie, decătre persoanele interesate, în cel mult 30 de zile de la primirea acesteia,care este un termen de decădere. Considerăm că formularea folosită de legiuitor la art.30 alin.(3) dinLegea nr. 132/1997, potrivit căruia „hotărârea Comisiei Centrale deRechiziţii poate fi atacată în justiţie", face trimitere la instanţele de dreptcomun în raport cu natura şi regimul juridic aplicabil actului juridic atacat.Or, este evident că hotărârea prin care Comisia Centrală de Rechiziţiisoluţionează o contestaţie împotriva hotărârii comisiei mixte de rechiziţiieste un act administrativ adoptat într-o cale administrativă de atac, fiindsupusă regimului juridic de drept administrativ al Legii nr.554/2004. Astfel, având,în vedere dispoziţiile art.10 din Legea nr.554/2004,formularea folosită la art.30 alin.(3) din Legea nr. 132/1997 se interpreteazăîn sensul că hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii poate fi atacată laCurtea de Apel Bucureşti sau Curtea de apel de la sediul persoanei juridicereclamante. In situaţia în care legiuitorul ar fi urmărit ca un litigiu de naturăadministrativă să fie sustras competenţei instanţelor de drept comun înaceastă materie, ar fi făcut-o printr-o dispoziţie expresă, aşa după cum aprocedat în alte cazuri (spre exemplu, acţiunea având ca obiect contestareahotărârii Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991, dată încompetenţa judecătoriei în raza căreia se află terenul litigios).98 CAPITOLUL VIIIACHIZIŢIILE PUBLICE Secţiunea 1 Noţiuni generale. Cadrul legislativ

Pentru titularii dreptului de proprietate publică, dar şi pentru titulariidreptului de proprietate privată, modalitatea curentă de procurare amijloacelor materiale necesare funcţionării şi, respectiv, existenţei lor, oreprezintă achiziţionarea de bunuri aflate în circuitul civil al societăţii. în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice, dobândirea de bunuriaflate în circuitul civil se realizează, în general, prin achiziţii publice. După anul 1990, achiziţiile publice, ca operaţiune economică şijuridică, au fost reglementate iniţial prin O.G. nr.12/1993 privind achiziţiilede bunuri şi investiţii publice'. Ulterior, a fost adoptată O.G. nr.l 18/1999privind achiziţiile publice2 a cărei intrare în vigoare a fost prorogată şi,respectiv, suspendată în mod repetat până la 31 decembrie 2001, fiindrespinsă prin Legea nr.473/20013 şi abrogată prin O.G. nr.60/2001 privindachiziţiile publice4. în momentul de faţă este în vigoare reglementarea dată de O.U.G.nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelorde concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii5,

' O.G. nr.12/1993 privind achiziţiile de bunuri şi investiţii publice, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.202 din 23 august 1993 şi republicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.281 din 4 decembrie 1995 2 O.G. nr.l 18/1999 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.431 din 31 august 1999 3 Legea nr.473/2001 pentru respingerea O.G. nr.l 18/1999 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.603 din 26 septembrie 2001 4 O.G. nr.60/2001 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.241 din 11 mai 2001 5 Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor deachiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor deconcesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006 99care a fost adoptată în contextul implementării angajamentelor asumate deRomânia în cadrul Capitolului 1 - „Libera circulaţie a mărfurilor" şi alrecomandărilor Comisiei Europene. O.G. nr.34/2006 transpune, de altfel, în concret, două acte normativecomunitare, şi anume două directive: Directiva nr.l7/2004/CE privindcoordonarea procedurilor de achiziţie aplicate de entităţile care operează însectoarele apă, energie, transport şi servicii poştale şi Directivanr.l8/2004/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelorde lucrări, de furnizare şi de servicii6. Scopul declarat al acestei reglementări constă în: - promovarea concurenţei între operatorii economici; - garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici; - asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; - asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autorităţile contractante. Deci, legiuitorul, având în vedere exigenţele organismelor europeneşi minusurile constatate pe plan intern în domeniul achiziţiilor publice, aurmărit ca prin această reglementare să încurajeze concurenţa întreoperatorii economici, garantarea tratamentului egal şi nediscriminatoriu, cuasigurarea transparenţei şi corectitudinii întregului proces de achiziţiipublice, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a urmărit ca fondurile publice săfie utilizate în mod cât mai eficient în vederea satisfacerii nevoilor sociale. De aceea, pentru realizarea scopurilor declarate, legiuitorul a impusca la baza atribuirii contractului de achiziţie publică să se afle principiileurmătoare: - nediscriminarea - în sensul că situaţiile identice nu trebuie tratate diferenţiat, fiind interzisă orice formă de discriminare bazată pe orice alte criterii de diferenţiere decât cele reglementate expres de ordonanţa de urgenţă; tratamentul egal - care impune ca fiecare potenţial participant la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică să cunoască în prealabil regulile şi condiţiile cărora va trebui să se conformeze şi să aibă garanţia că orice alt participant concurează

în aceleaşi condiţii şi după aceleaşi reguli; - recunoaşterea reciprocă - în sensul că în materia achiziţiilor publice, autorităţile contractante din România, ca stat membru al 6 Directiva nr.l7/2004/CE şi Directiva nr.l8/2004/CE publicate în Jurnalul Oficialal Comunităţilor Europene nr. L 134 din 30 aprilie 2004100 Uniunii Europene, trebuie să accepte produsele şi serviciile livrate sau prestate de un operator economic din oricare alt stat membru, dacă produsele şi serviciile respective respectă într-o manieră obiectivă prescripţiile existente în statul membru de origine; - transparenţa - care impune publicarea tuturor informaţiilor relevante de natură să poată permite oricărui potenţial participant la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică să fie informat pe deplin atunci când decide în legătură cu participarea sau neparticiparea sa la procedura respectivă; - proporţionalitatea - în sensul că autorităţile contractante au obligaţia să aprecieze ca fiecare măsură luată şi condiţie impusă să fie necesară şi potrivită în raport cu obiectivele urmărite; - eficienţa utilizării fondurilor publice - care impune realizarea unui raport optim între bunurile şi serviciile achiziţionate, pe de o parte şi, pe de altă parte, fondurile publice cheltuite; - asumarea răspunderii - care impune ca autoritatea contractantă, atunci când decide modalitatea de derulare a procedurii, să-şi motiveze fiecare decizie luată şi să-şi asume astfel răspunderea.

Secţiunea a-2-a Contractul de achiziţie publică

Aşa după cum am precizat, O.U.G. nr.34/2006 reglementeazăatribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune delucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Din perspectiva obiectivelor lucrării de faţă, din cele trei categorii decontracte, prezintă importanţă doar aspectele referitoare la contractele deachiziţie şi, mai exact, acelea privind contractele de furnizare de bunuri, carereprezintă instrumente juridice folosite pentru constituirea şi sporireadomeniului public prin achiziţionarea de bunuri. De aceea, ne vom axaprezentările noastre, în principal, pe contractul de furnizare de produse(debunuri), dar şi pe aspectele general valabile în materia contractelor deachiziţie publică. Potrivit reglementării menţionate, contractele de achiziţie publicăsunt: - contracte de lucrări; - contracte de furnizare; - contracte de servicii.101 Aşa cum spuneam mai sus, dintre acestea, pentru tema noastră,prezintă importanţă contractul de achiziţie publică de furnizare, care esteacel contract de achiziţie publică, altul decât contractul de lucrări, care are

ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, prin cumpărare, inclusivîn rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opţiune de cumpărare. Este considerat contract de furnizare şi contractul de achiziţiepublică ce are ca obiect principal furnizarea de produse şi, cu titlu accesoriu,operaţiuni/lucrări de instalare şi punere în funcţiune a acestora. De asemenea, este considerat contract de furnizare şi contractul careare ca obiect atât furnizarea de produse, cât şi prestarea de servicii, dacăvaloarea estimată a produselor este mai mare decât valoarea estimată aserviciilor prevăzute în acel contract.

2.1. Caracterele juridice ale contractului de achiziţie publică Aşa cum rezultă din definiţia dată mai sus, contractul de achiziţiepublică de furnizare de produse (bunuri) are caracterele juridice ale oricăruicontract de achiziţie publică, în general. Contractul de-furnizare este un contract sinalagmatic, în sensul cădă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, adică atât pentruautoritatea contractantă, cât şi pentru operatorul economic, pe care părţile lecunosc din momentul încheierii sale. Caracterul determinat al drepturilor şi obligaţiilor rezultă dincaracterul reglementat al contractului de achiziţie publică, în general,operatorul economic şi autoritatea contractantă având drepturile şiobligaţiile prevăzute în mod limitativ de lege. Caracterul administrativ al contractului de achiziţie publică defurnizare rezultă în mod explicit din prevederile art.2 alin.(l) lit.c) din Legeanr.554/2004 a contenciosului administrativ, care asimilează acest gen decontracte cu actul administrativ. Contractul de achiziţie publică de furnizare este un contract cu titluoneros, în sensul că autoritatea contractantă, în schimbul sumelor de bani pecare le achită operatorului economic, va primi un folos material: livrareabunurilor achiziţionate. Contractul de achiziţie publică de furnizare este un contract numit,în sensul că este reglementat în mod expres de lege, ca specie a contractuluide achiziţie publică. Contractul de achiziţie publică de furnizare are un obiectdeterminat, în sensul că poate avea ca obiect exclusiv sau, cel puţin caobiect principal, furnizarea unuia sau mai multor produse de către operatoruleconomic, în beneficiul autorităţii contractante.

102 Contractul de achiziţie publică de furnizare este un contract solemn,în sensul că acesta, ca orice alt contract de achiziţie publică, se încheie înformă scrisă, care este cerută ad validitatem.

2.2. Părţile contractului de achiziţie publică Potrivit reglementării actuale, părţile contractului de achiziţiepublică sunt autoritatea contractantă / autorităţile contractante, pe de o parte,şi, respectiv, operatorul economic / operatorii economici, pe de altă parte. A. Calitatea de autoritate contractantă, în cadrul oricărui contractde achiziţie publică, o are: - oricare organism al statului - autoritate publică sau instituţie

publică - care acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local; - oricare organism de drept public, în afara celor arătate mai sus, care are personalitate juridică, a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial şi se află cel puţin în una dintre următoarele situaţii: o este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, sau de către un alt organism de drept public; o se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi contractante, sau unui alt organism de drept public; o în componenţa consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare mai mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiţi de către o autoritate contractantă, sau de către un alt organism de drept public; - oricare asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele de mai sus; - oricare întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile de utilitate publică prevăzute de ordonanţa de urgenţă, atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi; - oricare subiect de drept, altul decât cele prevăzute mai sus, care desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile de utilitate publică prevăzute de ordonanţa de urgenţă, în baza unui drept special sau exclusiv, acordat de o autoritate competentă, atunci când acesta atribuie contracte de achiziţie publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activităţi. B. Calitatea de operator economic o poate avea, în cadrulcontractului de achiziţie publică de furnizare, orice furnizor de produse careprezintă pe piaţă o ofertă de produse, realizate prin desfăşurarea unei103activităţi licite pentru care a fost autorizat potrivit legislaţiei statuluirespectiv. Calitatea de operator economic, în general, o poate avea, potrivitart.3 lit.r) din O.U.G. nr.34/2006, oricare furnizor de produse, prestator deservicii ori executant de lucrări - persoană fizică/juridică, de drept publicsau privat, ori grup de astfel de persoane cu activitate în domeniul care oferăîn mod licit pe piaţă produse, servicii şi/sau execuţie de lucrări.

Secţiunea a-3-a Procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică

Prin procedura de atribuire se înţeleg etapele ce trebuie parcurse deautoritatea contractantă şi de către candidaţi/ofertanţi pentru ca acordulpărţilor privind angajarea în contractul de achiziţie publică să fie consideratvalabil. Având în vedere dispoziţiile art.18 din O.U.G. nr.34/2006, rezultă căaceste proceduri sunt limitative şi imperative, în sensul că părţile nu se potabate de la aplicarea-lor, acestea cuprinzând fiecare seturi de reguli stricte acăror neobservare sau încălcare va putea atrage vicierea întregii proceduri,cu consecinţa angajării răspunderii autorităţii contractante.

3.1. Reguli de elaborare a documentaţiei de atribuire

în conformitate cu reglementarea actuală, documentaţia de atribuireeste realizată de autoritatea contractantă, care are obligaţia de a preciza încadrul documentaţiei de atribuire orice cerinţă, criteriu, regulă şi alteinformaţii necesare pentru a asigura ofertantului/candidatului o informarecompletă, corectă şi explicită cu privire la modul de aplicare a procedurii deatribuire. în mod concret, documentaţia de atribuire trebuie să cuprindă, înprincipal, următoarele elemente: - informaţii generale privind autoritatea contractantă, în special cu privire la adresă - inclusiv telefon, fax, e-mail -, persoane de contact, mijloace de comunicare etc; - instrucţiuni privind date limită care trebuie respectate şi formalităţi care trebuie îndeplinite în legătură cu participarea la procedura de atribuire; - dacă sunt solicitate, cerinţele minime de calificare, precum şi documentele care urmează să fie prezentate de ofertanţi/candidaţi pentru dovedirea îndeplinirii criteriilor de calificare şi selecţie;

104 - caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, aceasta din urmă fiind utilizată în cazul aplicării procedurii de dialog competitiv sau de negociere; - instrucţiuni privind modul de elaborare şi de prezentare a propunerii tehnice şi financiare; - informaţii detaliate şi complete privind criteriul de atribuire aplicat pentru stabilirea ofertei câştigătoare; - instrucţiuni privind modul de utilizare a căilor de atac; - informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii.Autoritatea contractantă are şi următoarele drepturi: - dreptul de a preciza în documentaţia de atribuire instituţiile competente de la care operatorii economici pot obţine informaţii privind reglementările referitoare la impozitare, precum şi cele referitoare la protecţia mediului; - dreptul de a impune în cadrul documentaţiei de atribuire, în măsura în care acestea sunt compatibile cu dreptul comunitar, condiţii speciale de îndeplinire a contractului prin care se urmăreşte obţinerea unor efecte de ordin social sau în legătură cu protecţia mediului şi promovarea dezvoltării durabile; - dreptul de a opta pentru una dintre următoarele modalităţi de obţinere a documentaţiei de atribuire de către operatorii economici: o asigurarea accesului direct, nerestricţionat şi deplin, prin mijloace electronice, la conţinutul documentaţiei de atribuire; o punerea la dispoziţie oricărui operator economic care a înaintat o solicitare în acest sens sau, după caz, căruia i s-a transmis o invitaţie de participare a unui exemplar din documentaţia de atribuire, pe suport hârtie şi/sau pe suport

magnetic, caz în care poate stabili un preţ pentru obţinerea documentaţiei de atribuire, cu condiţia ca acest preţ să nu depăşească costul multiplicării documentaţiei, la care se poate adăuga, dacă este cazul, costul transmiterii acesteia prin poştă.

3.2. Reguli de participare la procedura de atribuire Regulile prevăzute de O.U.G. nr.34/2006, în ceea ce priveşteparticiparea la procedura de atribuire sunt, în esenţă, următoarele: - orice operator economic are dreptul de a participa, individual sau într-un grup de operatori, la procedura de atribuire;105 - mai mulţi operatori economici au dreptul de a se asocia cu scopul de a depune candidatură sau ofertă comună, fără a fi obligaţi să îşi legalizeze din punct de vedere formal asocierea. în această situaţie, autoritatea contractantă are dreptul de a solicita ca asocierea să fie legalizată numai în cazul în care oferta comună este declarată câştigătoare şi numai dacă o astfel de măsură reprezintă o condiţie necesară pentru buna îndeplinire a contractului; - întreprinderile afiliate au dreptul de a participa în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire, dar numai în cazul în care participarea acestora nu este de natură să distorsioneze concurenţa. Prin întreprindere afiliată se înţelege orice subiect de drept: - asupra căruia un alt subiect de drept poate exercita, direct sau indirect, o influenţă dominantă; sau - care poate exercita o influenţă dominantă asupra altui subiect de drept; sau care, ca urmare a asocierii cu un subiect de drept, se află sub influenţa dominantă a unui alt subiect de drept.

3.3. Reguli de publicitate în procedura de atribuire Regulile de publicitate reglementate de O.U.G. nr.34/2006 au cascop asigurarea transparenţei întregii proceduri de atribuire a contractelor deachiziţie publică. în acest sens, autoritatea contractantă are obligaţia de a asigurapublicarea anunţurilor de intenţie, de participare şi de atribuire. Astfel,autoritate contractantă are obligaţia de a transmite anunţurile respectivecătre operatorul SEAP (Sistemul electronic de achiziţii publice), utilizândexclusiv mijloace electronice. Operatorul SEAP, la rândul său, are obligaţiasă asigure Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi MonitorizareaAchiziţiilor Publice accesul nerestricţionat la anunţurile transmise de cătreautorităţile contractante, înainte de publicarea acestora. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi MonitorizareaAchiziţiilor Publice verifică fiecare anunţ transmis de către autoritateacontractantă pentru publicare în SEAP, în măsura în care anunţul respectiveste în legătură cu aplicarea procedurii de atribuire a unui contract cu ovaloare estimată mai mare decât pragurile valorice de 75.000 euro în cazulcontractului de furnizare de produse. în termen de două zile lucrătoare de la data primirii anunţului înSEAP, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea

Achiziţiilor Publice are obligaţia:

106 - fie să emită către operatorul SEAP acceptul de publicare pentru anunţul respectiv, în cazul în care în urma verificării nu se constată erori/omisiuni de completare; - fie să respingă publicarea anunţului în SEAP, în cazul în care se constată erori/omisiuni de completare, informând totodată autoritatea contractantă asupra acestei decizii, precum şi asupra modului în care erorile/omisiunile pot fi remediate. După publicarea anunţului, autoritatea contractantă are obligaţia de atransmite anunţul şi către Regia Autonomă „Monitorul Oficial", sprepublicare în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice. în cazul în care O.U.G. nr.34/2006 stabileşte obligaţia publicăriianunţului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, atunci anunţul respectivnu poate fi publicat la nivel naţional înainte de data transmiterii acestuiacătre Comisia Europeană. a) Anunţul de intenţie. în cazul contractelor de achiziţie deproduse, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite spre publicareun anunţ de intenţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: autoritatea contractantă urmăreşte să reducă perioada de depunere a ofertelor până la 36 de zile; valoarea totală estimată a contractelor care urmează să fie atribuite în următoarele 12 luni pentru achiziţiile de produse este egală sau mai mare de 75.000 euro. Autoritatea contractantă are libertatea să aprecieze dacă va publicaanunţul de intenţie: - în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în SEAP şi în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice; sau - numai în SEAP, cu condiţia ca, înainte de publicare, să fi fost transmis un anunţ simplificat de informare prealabilă către Comisia Europeană.

b) Anunţul de participare. Cazurile în care autoritatea contractantăeste obligată să transmită spre publicare un anunţ de participare suntlimitativ prevăzute la art.54 din O.U.G. nr.34/2006. Astfel, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite sprepublicare un anunţ de participare atunci când: iniţiază procedura de licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, dialog competitiv sau negociere, cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, pentru atribuirea contractului de achiziţie publică sau pentru încheierea acordului-cadru; lansează un sistem dinamic de achiziţie;107 - iniţiază procesul de atribuire a unui contract de achiziţie publică printr-un sistem dinamic de achiziţii, în acest caz publicându-se un anunţ simplificat; - organizează un concurs de soluţii. Anunţul de participare se publică în SEAP şi în Monitorul Oficial al

României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice şi, după caz, în Jurnalul Oficial alUniunii Europene. Publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene este obligatoriedoar în cazurile anume prevăzute de lege, iar în celelalte cazuri estefacultativă.

c) Anunţul de atribuire. Transmiterea anunţului de atribuire esteobligatorie pentru autoritatea contractantă care: - a finalizat procedura de atribuire - licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, dialog competitiv, negociere cu/fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, cerere de oferte - prin atribuirea contractului de achiziţie publică sau încheierea acordului-^adru; - a finalizat un concurs de soluţii prin stabilirea concurentului câştigător; - a atribuit un contract de achiziţie publică printr-un sistem dinamic de achiziţii. La fel ca şi anunţul de participare, anunţul de atribuire se publică înSEAP şi în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, Achiziţii publice,şi, după caz, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

3.4. Alte reguli ale procedurii de atribuire a) Reguli de comunicare şi de transmitere a datelor Orice comunicare, solicitare, informare, notificare şi altele asemeneatrebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie transmise în scris; să fie înregistrate în momentul transmiterii şi, respectiv, în momentul primirii; - să fie realizate astfel încât să se asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor respective. Documentele scrise pot fi transmise prin oricare dintre următoarelemodalităţi: - prin poştă; - prin fax; - prin mijloace electronice;108 - prin orice combinaţie a modalităţilor de mai sus. Autoritatea contractantă are dreptul de a impune, în documentaţia deatribuire, modalităţile de comunicare pe care intenţionează să le utilizeze peparcursul aplicării procedurii, fără a restricţiona accesul operatoriloreconomici la procedura de atribuire. b) Reguli de evitare a conflictului de interese In vederea evitării conflictului de interese, autoritatea contractantăare obligaţia, pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, să ia măsurilenecesare pentru a preveni situaţiile de natură să determine apariţia unuiconflict de interese şi/sau manifestarea concurenţei neloiale. Astfel, persoanele fizice sau juridice care participă direct în procesulde verificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor nu au dreptul de a ficandidat, ofertant, ofertant asociat sau subcontractant, sub sancţiuneaexcluderii din procedura de atribuire.

De asemenea, nu au dreptul să fie implicaţi în procesul deverificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor următoarele persoane: - persoane care deţin părţi sociale, părţi de interes, acţiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanţi/candidaţi sau subcontractanţi ori persoane care fac parte din consiliul de administraţie/organul de conducere sau de supervizare a unuia dintre ofertanţi/candidaţi sau subcontractanţi; soţ/soţie, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu persoane care fac parte din consiliul de administraţie/organul de conducere sau de supervizare a unuia dintre ofertanţi/candidaţi; - persoane despre care se constată că pot avea un interes de natură să le afecteze imparţialitatea pe parcursul procesului de verificare/evaluare a candidaturilor/ofertelor. La rândul său, contractantul nu are dreptul de a angaja, în scopulîndeplinirii contractului de achiziţie publică, persoane fizice sau juridicecare au fost implicate în procesul de verificare/evaluare acandidaturi lor/ofertelor depuse în cadrul aplicării unei proceduri deatribuire, pe parcursul unei perioade de cel puţin 12 luni de la încheiereacontractului, sub sancţiunea nulităţii contractului respectiv pentru cauzaimorală.

3.5. Proceduri de atribuire a) Licitaţia deschisă Licitaţia deschisă este procedura la care orice operator economicinteresat are dreptul să depună o ofertă.109 De regulă, procedura de licitaţie deschisă se desfăşoară într-o singurăetapă. Ca excepţie, autoritatea contractantă are dreptul de a decideorganizarea unei etape suplimentare de licitaţie electronică, caz în care areobligaţia de a anunţa această decizie în anunţul de participare şi îndocumentaţia de atribuire. Licitaţia deschisă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unuianunţ de participare prin care autoritatea contractantă solicită operatorilorinteresaţi să depună oferte în termenele prevăzute de lege. Orice operator economic interesat are dreptul de a solicita şi de aobţine documentaţia de atribuire, precum şi dreptul de a solicita clarificăriprivind documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă are obligaţia de a răspunde, în mod clar,complet şi fără ambiguităţi, cât mai repede posibil, la orice clarificaresolicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească, de regulă, 3 zilelucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări din partea operatoruluieconomic. De asemenea, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmiterăspunsurile - însoţite de întrebările aferente - către toţi operatoriieconomici care au obţinut, în condiţiile ordonanţei de urgenţă menţionate,documentaţia de atribuire, luând măsuri pentru a nu dezvălui identitateacelui care a solicitat clarificările respective. In sfârşit, autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertelela data şi locul indicate în anunţul de participare.

b) Licitaţia restrânsă Licitaţia restrânsă constituie procedura la care orice operatoreconomic are dreptul să-şi depună candidatura, urmând ca ofertele să fiedepuse numai de către candidaţii selectaţi. Astfel, procedura de licitaţie restrânsă se desfăşoară, de regulă, îndouă etape: - etapa de selectare a candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de selecţie; - etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi, prin aplicarea criteriului de atribuire. Dar, autoritatea contractantă are dreptul de a decide organizarea uneietape suplimentare de licitaţie electronică, caz în care are obligaţia de aanunţa această decizie în anunţul de participare şi în documentaţia deatribuire. Licitaţia restrânsă se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unuianunţ de participare prin care se solicită operatorilor economici interesaţidepunerea de candidaturi, autoritatea contractantă având obligaţia de a110indica în anunţul de participare criteriile de selecţie şi regulile aplicabile,numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să-i selecteze şi, dacăeste cazul, numărul maxim al acestora. Numărul de candidaţi selectaţi după prima etapă a licitaţiei restrânsetrebuie să fie cel puţin egal cu numărul minim indicat în anunţul departicipare. In cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile deselecţie este mai mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare,autoritatea contractantă are dreptul: - fie de a anula procedura de licitaţie restrânsă; - fie de a continua procedura de licitaţie restrânsă numai cu acei candidaţi care îndeplinesc criteriile solicitate, în măsura în care numărul acestora este, totuşi, suficient pentru a asigura o concurenţă reală. După efectuarea selecţiei, autoritatea contractantă are obligaţia de atransmite concomitent o invitaţie de participare la etapa a doua a proceduriide licitaţie restrânsă tuturor candidaţilor selectaţi, fiind interzisă invitarea laetapa a doua a licitaţiei restrânse a unui operator economic care nu a depuscandidatura în prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de selecţie. Invitaţia de participare trebuie să cuprindă cel puţin următoareleinformaţii: - referinţe privind anunţul de participare publicat; - data şi ora limită stabilite pentru depunerea ofertelor; - adresa la care se transmit ofertele; limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta; adresa, data şi ora deschiderii ofertelor; - dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor prezentate în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi económico-financiare. Orice candidat selectat are dreptul de a solicita clarificări privind

documentaţia de atribuire, iar autoritatea contractantă are obligaţia de arăspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, cât mai repede posibil, laorice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească, deregulă, 3 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări din parteaoperatorului economic. în sfârşit, autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertelela adresa, data şi ora indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nuiii a devenit necesară decalarea termenului de depunere a ofertelor, ca urmare a depunerii unei contestaţii.

c) Dialogul competitiv Dialogul competitiv este procedura la care orice operator economic are dreptul să îşi depună candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în scopul identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe baza soluţiei alese, candidaţii să depună oferta finală. Procedura de atribuire a dialogului competitiv poate fi aplicată de autoritatea contractantă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele două condiţii: - contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită; aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea contractului de achiziţie publică în cauză. Această procedură se desfăşoară în trei etape: - etapa de preselecţie a candidaţilor; - etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea soluţiei/soluţiilor apte să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi în baza căreia/cărora candidaţii vor elabora şi vor depune oferta finală; - etapa de evaluare a ofertelor finale depuse. Procedura dialogului competitiv se iniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare prin care se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi. Orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidatura pentru a participa la procedura de dialog competitiv. Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul de participare criteriile de preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim al candidaţilor pe care intenţionează să îi preselecteze şi, dacă este cazul, numărul maxim al acestora. Atunci când preselectează candidaţii, autoritatea contractantă are obligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acest scop numai criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare. Numărul de candidaţi admişi în cea de-a doua etapă a dialogului competitiv trebuie să fie cel puţin egal cu numărul minim indicat în anunţul de participare. In cazul în care numărul candidaţilor care îndeplinesc criteriile de preselecţie este mai mic decât numărul minim indicat în anunţul de participare, autoritatea contractantă are dreptul:

112

m uLi - fie de a anula procedura de dialog competitiv; fie de a continua procedura de dialog competitiv numai cu acei candidaţi care îndeplinesc criteriile solicitate, în măsura în care numărul acestora este totuşi suficient pentru a asigura o concurenţă reală. Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite, concomitent, oinvitaţie de participare la etapa a doua a procedurii de dialog competitivtuturor candidaţilor admişi, fiind interzisă invitarea la etapa a doua adialogului competitiv a unui operator economic care nu a depus candidaturaîn prima etapă sau care nu a îndeplinit criteriile de preselecţie. Invitaţia de participare trebuie să cuprindă cel puţin următoareleinformaţii: - referinţe privind anunţul de participare publicat; - adresa la care va avea loc dialogul, precum şi data şi ora lansării acestuia; limba/limbile în care se va derula dialogul; - dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor, prezentate în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi económico-financiare. Autoritatea contractantă derulează dialogul cu fiecare candidatadmis, în parte, discutând opţiunile referitoare la aspectele tehnice, montajefinanciare, mod de rezolvare a unor probleme legate de cadrul juridic,precum şi orice alte elemente ale viitorului contract, astfel încât soluţiileidentificate să corespundă necesităţilor obiective ale autorităţii contractante. Autoritatea contractantă are obligaţia ca, pe durata dialogului, săasigure aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţi participanţii. înacest sens, autoritatea contractantă nu are dreptul de a furniza informaţiiîntr-o manieră discriminatorie, care ar putea crea unuia/unora dintreparticipanţi un avantaj suplimentar în raport cu ceilalţi. După ce a declarat închisă etapa de dialog şi a anunţat participanţiicu privire la acest aspect, autoritatea contractantă are obligaţia de a invitaparticipanţii selectaţi să depună oferta finală, ofertă care se elaborează pebaza soluţiei/soluţiilor identificate în cursul acestei etape şi care trebuie săconţină toate elementele necesare prin care se prezintă modul de îndeplinirea viitorului contract. Invitaţia de depunere a ofertei finale trebuie să cuprindă cel puţinurmătoarele informaţii: - referinţe privind anunţul de participare publicat;113 - data limită stabilită pentru depunerea ofertelor; - adresa la care se transmit ofertele; limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta;

- data deschiderii ofertelor; - dacă este cazul, precizări referitoare la documentele suplimentare pe care operatorii economici trebuie să le prezinte în scopul verificării declaraţiilor sau completării documentelor, prezentate în prima etapă pentru demonstrarea capacităţii tehnice şi económico-financiare. Evaluarea ofertelor se realizează pe baza criteriilor prevăzute îndocumentaţia de atribuire, iar oferta câştigătoare va fi „oferta cea maiavantajoasă din punct de vedere economic". d) Negocierea este procedura prin care autoritatea contractantăderulează consultări cu candidaţii selectaţi şi negociază clauzelecontractuale, inclusiv preţul, cu unul sau mai mulţi dintre aceştia. In cazul contractului de achiziţie de furnizare de produse(de bunuri),negocierea poate fi: - negociere eu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; - negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare; - cererea de oferte.

Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare Această procedură de atribuire a unui contract de achiziţie defurnizare poate fi folosită de către autoritatea contractantă în următoarelecazuri: atunci când, în urma aplicării licitaţiei deschise, licitaţiei restrânse, dialogului competitiv sau a cererii de oferte, nu a fost depusă nicio ofertă sau au fost depuse numai oferte inacceptabile ori neconforme; - în situaţii excepţionale, temeinic motivate, atunci când natura lucrărilor/produselor/serviciilor sau riscurile implicate de executarea/livrarea/prestarea acestora nu permit o estimare iniţială globală a preţului viitorului contract de achiziţie publică; Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare seiniţiază prin transmiterea spre publicare a unui anunţ de participare, princare se solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de candidaturi. Orice operator economic are dreptul de a-şi depune candidaturapentru a participa la procedura de negociere cu publicarea prealabilă a unuianunţ de participare.114 Autoritatea contractantă are obligaţia de a indica în anunţul departicipare criteriile de preselecţie şi regulile aplicabile, numărul minim alcandidaţilor pe care intenţionează să îi preselecteze şi, dacă este cazul,numărul maxim al acestora. Atunci când preselectează candidaţii, autoritatea contractantă areobligaţia de a aplica criterii obiective şi nediscriminatorii, utilizând în acestscop numai criteriile de preselecţie prevăzute în anunţul de participare. Autoritatea contractantă derulează negocieri cu fiecare candidatpreselectat în parte, iar pe durata negocierilor, autoritatea contractantă areobligaţia de a asigura aplicarea principiului tratamentului egal faţă de toţicandidaţii. Autoritatea contractantă derulează negocieri până la identificarea şistabilirea, pe baza criteriilor de atribuire, a celei mai avantajoase propuneri

de ofertă din punct de vedere economic.

Negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare In privinţa contractului de achiziţie de furnizare, această procedurăpoate fi aplicată de autoritatea contractantă numai în următoarele cazuri: atunci când, din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecţia unor drepturi de exclusivitate, contractul de achiziţie publică poate fi atribuit numai unui anumit operator economic; ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare sau a cererii de oferte nu pot fi respectate din motive de extremă urgenţă, determinate de evenimente imprevizibile şi care nu se datorează sub nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii contractante; atunci când produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării ştiinţifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, şi numai dacă acestea nu se realizează pentru obţinerea unui profit şi nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente; - atunci când este necesară achiziţionarea, de la furnizorul iniţial, a unor cantităţi suplimentare de produse destinate înlocuirii parţiale sau extinderii echipamentelor/instalaţiilor livrate anterior, şi numai dacă schimbarea furnizorului iniţial ar pune autoritatea contractantă în situaţia de a achiziţiona produse care, datorită caracteristicilor tehnice diferite de cele deja existente, determină incompatibilităţi sau dificultăţi tehnice sporite de operare şi întreţinere. Perioada în care astfel de contracte pot fi 115 atribuite nu trebuie să depăşească, de regulă, 3 ani de la atribuirea contractului de furnizare iniţial; pentru achiziţionarea de materii prime cotate la bursele de mărfuri, achiziţia acestora realizându-se ca urmare a tranzacţiilor de pe piaţa la disponibil; - atunci când produsele pot fi achiziţionate în condiţii deosebit de avantajoase, de la un operator economic care îşi lichidează definitiv afacerile, de la un judecător-sindic care administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare, printr-un aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau lichidare ori printr-o altă procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin lege;

Cererea de oferte Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de cererede oferte numai în cazul în care valoarea estimată, fără TVA, a contractuluide achiziţie publică este mai mică decât sau egală cu echivalentul în lei a75.000 euro, pentru coptractul de furnizare. începând cu data de 1 ianuarie 2007, cererea de oferte se iniţiază prinpublicarea în SEAP a unei invitaţii de participare la procedura de atribuire,care trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii:

- data şi ora limită stabilite pentru primirea ofertelor - adresa la care se transmit ofertele; - data şi ora deschiderii ofertelor limba sau limbile în care trebuie elaborată oferta; - dacă se solicită îndeplinirea unor criterii minime de calificare, menţionarea acestora; scurtă descriere a obiectului contractului de achiziţie publică ce urmează să fie atribuit; - modul de obţinere a documentaţiei de atribuire. Autoritatea contractantă are obligaţia de a deschide ofertele laadresa, data şi ora indicate în invitaţia de participare, în măsura în care nu adevenit necesară decalarea termenului de depunere a ofertelor ca urmare adepunerii unei contestaţii.

3.6. Modalităţi speciale de atribuire a contractului de achiziţiepublică a) Acordul-cadru Potrivit art.3 lit.b) din O.U.G. nr.34/2006, acordul-cadru reprezintăînţelegerea scrisă intervenită între una sau mai multe autorităţi contractante116şi unul sau mai mulţi operatori economici, al cărei scop este stabilireaelementelor/condiţiilor esenţiale care vor guverna contractele de achiziţiepublică ce urmează a fi atribuite într-o perioadă dată, în mod special în ceeace priveşte preţul şi, după caz, cantităţile avute în vedere. Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia acordul-cadru, deregulă prin aplicarea procedurilor de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă. Autoritatea contractantă nu are dreptul de a utiliza în mod abuziv sauimpropriu acorduri le-cadru, astfel încât să împiedice, să restrângă sau sădistorsioneze concurenţa. De asemenea, autoritatea contractantă nu are dreptul de a stabili cadurata unui acord-cadru să depăşească 4 ani, decât în cazuri excepţionale şipe care le poate justifica în special prin obiectul specific al contractelor ceurmează a fi atribuite în baza acordului-cadru respectiv. Contractele care se atribuie în baza unui acord-cadru nu pot fiîncheiate decât între autoritatea/autorităţile contractante şi operatorul/ope-ratorii economici, care sunt parte a acordului respectiv. Autoritatea contractantă are dreptul de a atribui contracte de achiziţiepublică subsecvente unui acord-cadru încheiat cu mai mulţi operatorieconomici: - fie fără reluarea competiţiei; fie prin reluarea competiţiei între operatorii economici semnatari ai acordului-cadru.

b) Sistemul de achiziţie dinamic Sistemul de achiziţie dinamic poate fi folosit de către autoritateacontractantă numai prin intermediul SEAP şi numai pentru achiziţia unorproduse de uz curent, ale căror caracteristici general disponibile pe piaţăsatisfac nevoile autorităţii contractante, care nu are dreptul de a utiliza acestsistem în mod abuziv sau impropriu, astfel încât să împiedice, să sustragăsau să distorsioneze concurenţa.

Autoritatea contractantă nu are dreptul de a stabili ca durata unuisistem de achiziţie dinamic să depăşească 4 ani, decât în cazuriexcepţionale, temeinic justificate. Atunci când lansează un sistem de achiziţie dinamic, autoritateacontractantă are obligaţia: - de a publica un anunţ de participare în care se precizează clar faptul că pentru atribuirea contractului/contractelor de achiziţie publică se utilizează un sistem dinamic de achiziţie, precum şi adresa de Internet la care documentaţia de atribuire este disponibilă;117 - de a indica în caietul de sarcini, alături de caracteristicile produselor care urmează să fie achiziţionate, şi informaţiile relevante privind caracteristicile sistemului utilizat, echipamentul electronic folosit, posibilităţi şi instrucţiuni de accesare; - de a permite prin mijloace electronice, începând cu momentul publicării anunţului de participare şi până la închiderea sistemului de achiziţie dinamic, accesul nerestricţionat, direct şi complet la conţinutul documentaţiei de atribuire. După lansarea sistemului de achiziţie dinamic şi pe întreaga perioadăde existenţă a acestuia, autoritatea contractantă are obligaţia de a permiteoricărui operator economic interesat să depună o ofertă orientativă, cuscopul de a fi admis în sistem. Autoritatea contractantă are obligaţia de a invita toţi ofertanţii admişiîn sistemul dinamic de achiziţie să depună o ofertă fermă pentru contractulde achiziţie publică ce urmează să fie atribuit, stabilind în acest sens o datălimită pentru depunere. După verificarea ofertelor ferme depuse, autoritatea contractantă areobligaţia de a atribui contractul de achiziţie publică ofertantului careprezintă cea mai avantajoasă ofertă fermă pe baza aplicării criteriilor deatribuire stabilite în anunţul de participare publicat cu ocazia lansăriisistemului de achiziţie dinamic.

c) Licitaţia electronică Potrivit art.3 lit.n) din O.U.G. nr.34/2006, licitaţia electronică esteprocesul repetitiv realizat după o primă evaluare completă a ofertelor, încare ofertanţii au posibilitatea, exclusiv prin intermediul mijloacelorelectronice, de a reduce preţurile prezentate şi/sau de a îmbunătăţi alteelemente ale ofertei; evaluarea finală trebuie să se realizeze în mod automatprin mijloacele electronice utilizate. în sensul acestei ordonanţe de urgenţă, prin mijloace electronice seînţelege utilizarea echipamentelor electronice pentru procesarea şi stocareade date care sunt difuzate, transmise şi recepţionate prin cablu, radio,mijloace optice sau prin alte mijloace electromagnetice. Autoritatea contractantă are dreptul de a utiliza licitaţia electronică înurmătoarele situaţii: - ca o etapă finală a licitaţiei deschise, a licitaţiei restrânse, a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, sau a cererii de oferte, înainte de atribuirea contractului de achiziţie publică, şi numai dacă specificaţiile tehnice au fost

definite cu precizie în caietul de sarcini;118 la reluarea competiţiei dintre operatorii economici care au semnat un acord-cadru; - cu ocazia depunerii ofertelor ferme în vederea atribuirii unui contract de achiziţie publică prin utilizarea unui sistem de achiziţie dinamic. Atunci când foloseşte această procedură, autoritatea contractantă areurmătoarele obligaţii: - obligaţia de a anunţa decizia de utilizare a licitaţiei electronice în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire; - obligaţia de a folosi această procedură astfel încât să nu împiedice, restrângă sau distorsioneze concurenţa; - obligaţia de a include în documentaţia de atribuire şi următoarele informaţii specifice: o elementele ofertei care vor face obiectul procesului repetitiv de ofertare; o eventuale limite ale valorilor până la care elementele ofertei pot fi îmbunătăţite, astfel cum rezultă acestea din specificaţiile care definesc obiectul contractului; o informaţiile care urmează a fi puse la dispoziţie ofertanţilor în cursul licitaţiei electronice şi momentul când aceste informaţii vor fi disponibile; o informaţiile relevante privind procesul licitaţiei electronice; o condiţiile în care ofertanţii vor avea dreptul să liciteze; o informaţiile relevante referitoare la echipamentul electronic folosit, condiţiile tehnice şi modalităţile concrete de realizare a conectării. Licitaţia electronică se desfăşoară în mai multe runde succesive şi, încursul fiecărei runde, autoritatea contractantă are obligaţia de a comunicainstantaneu tuturor ofertanţilor cel puţin informaţiile necesare acestorapentru a-şi determina, în orice moment, poziţia pe care o ocupă înclasament. Autoritatea contractantă are dreptul de a comunica şi alte informaţiiprivind: - numărul participanţilor în runda respectivă a licitaţiei electronice; - preţuri sau valori noi prezentate în cadrul rundei de licitare de către alţi ofertanţi Pe parcursul efectuării rundelor de licitare, autoritatea contractantă nu are dreptul de a dezvălui identitatea ofertanţilor. Finalizarea procedurii licitaţiei electronice se realizează printr-unasau printr-o combinaţie a următoarelor modalităţi: 119 - la un moment precis stabilit în prealabil şi comunicat ofertanţilor în invitaţia de participare; - după un număr de runde de licitare al căror calendar de desfăşurare a fost precis stabilit în prealabil şi comunicat ofertanţilor în invitaţia de participare; - atunci când nu se mai primesc preţuri şi/sau valori noi care

îndeplinesc cerinţele cu privire la diferenţele minime impuse; în acest caz, invitaţia de participare trebuie să precizeze un termen limită care va fi lăsat să curgă de la primirea ultimei oferte până la finalizarea licitaţiei electronice. Autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui contractul deachiziţie publică pe baza rezultatului obţinut în urma finalizării licitaţieielectronice, stabilind oferta câştigătoare pe baza criteriului de atribuireprecizat în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire, încondiţiile în care ofertantul respectiv îndeplineşte criteriile de selecţie şicalificare impuse.

Secţiunea a 4-a Atribuirea contractului de achiziţie publică

4.1. Oferta. Oferte alternative Potrivit art.3 lit.q) din O.U.G. nr.34/2006, oferta reprezintă actuljuridic prin care operatorul economic îşi manifestă voinţa de a se angaja dinpunct de vedere juridic într-un contract de achiziţie publică, incluzândpropunerea financiară şi propunerea tehnică. Ofertantul are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cuprevederile din documentaţia de atribuire, la adresa şi până la data şi oralimită pentru depunere stabilite în anunţul sau invitaţia de participare. Oferta are caracter obligatoriu, din punctul de vedere al conţinutului,pe toată perioada de valabilitate stabilită de către autoritatea contractantă. Conţinutul ofertelor trebuie să rămână confidenţial până la datastabilită pentru deschiderea acestora, autoritatea contractantă urmând a luacunoştinţă de conţinutul respectivelor oferte numai după această dată. Autoritatea contractantă are dreptul de a permite ofertanţilor sădepună oferte alternative numai în cazul în care criteriul de atribuire este„cea mai avantajoasă ofertă din punct de vedere economic", caz în careanunţul de participare trebuie să precizeze în mod explicit dacă este permisădepunerea de oferte alternative sau dacă această posibilitate este interzisă.120 4.2. Selecţia şi calificarea ofertanţilor/candidaţilor Criteriile de calificare şi selecţie aplicate de autoritatea contractantăse pot referi numai la: situaţia personală a candidatului sau ofertantului; - capacitatea de exercitare a activităţii profesionale; situaţia economică şi financiară; - capacitatea tehnică şi/sau profesională; standarde de asigurare a calităţii; standarde de protecţie a mediului. Situaţia personală a ofertantului/candidatului obligă autoritateacontractantă să excludă din procedura aplicată pentru atribuirea contractuluide achiziţie publică orice ofertant/candidat despre care are cunoştinţă că, înultimii 5 ani, a fost condamnat, prin hotărârea definitivă a unei instanţejudecătoreşti, pentru participare la activităţi ale unei organizaţii criminale,pentru corupţie, pentru fraudă şi/sau pentru spălare de bani. De asemenea, autoritatea contractantă are dreptul de a exclude dintr-o procedură pentru atribuirea contractului de achiziţie publică orice

ofertant/candidat care se află în oricare dintre următoarele situaţii: este în stare de faliment ori lichidare, afacerile îi sunt conduse de un administrator judiciar sau activităţile sale comerciale sunt suspendate ori fac obiectul unui aranjament cu creditorii sau este într-o situaţie similară cu cele anterioare, reglementată prin lege; - face obiectul unei proceduri legale pentru declararea sa în una dintre situaţiile prevăzute mai sus; - nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurări sociale către bugetele componente ale bugetului general consolidat, în conformitate cu prevederile legale în vigoare în România sau în ţara în care este stabilit; - în ultimii 2 ani nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile contractuale, din motive imputabile ofertantului în cauză, fapt care a produs sau este de natură să producă grave prejudicii beneficiarilor acestuia; - a fost condamnat, în ultimii trei ani, prin hotărârea definitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru o faptă care a adus atingere eticii profesionale sau pentru comiterea unei greşeli în materie profesională; prezintă informaţii false sau nu prezintă informaţiile solicitate de către autoritatea contractantă, în legătură cu situaţia proprie aferentă cazurilor prevăzute mai sus.121 Capacitatea de exercitare a activităţii profesionale este verificatăde autoritatea contractantă, care are dreptul de a solicita oricărui operatoreconomic să prezinte documente edificatoare care să dovedească forma deînregistrare ca persoană fizică sau juridică şi, după caz, de atestare oriapartenenţă din punct de vedere profesional, în conformitate cu prevederiledin ţara în care ofertantul/candidatul este stabilit. Situaţia economică şi financiară a operatorului economic careparticipă la procedură poate fi verificată şi demonstrată cu: declaraţii bancare corespunzătoare sau, după caz, dovezi privind asigurarea riscului profesional; - bilanţul contabil sau extrase de bilanţ, în cazul în care publicarea acestor bilanţuri este prevăzută de legislaţia ţării în care este stabilit ofertantul/candidatul; - declaraţii privind cifra de afaceri globală sau, dacă este cazul, privind cifra de afaceri în domeniul de activitate aferent obiectului contractului într-o perioadă anterioară, care vizează activitatea din cel mult ultimii trei ani, în măsura în care informaţiiJe respective sunt disponibile. Capacitatea tehnică şi/sau profesională este verificată de autoritateacontractantă şi demonstrată de operatorul economic participant la oprocedură de atribuire a unui contract de furnizare prin: - o listă a principalelor livrări de produse efectuate în ultimii 3 ani, conţinând valori, perioade de livrare, beneficiari, indiferent dacă aceştia din urmă sunt autorităţi contractante sau clienţi privaţi. Livrările de produse se confirmă prin prezentarea unor certificate/documente emise sau contrasemnate de o autoritate ori de către clientul beneficiar.

- o declaraţie referitoare la echipamentele tehnice şi la măsurile aplicate în vederea asigurării calităţii, precum şi, dacă este cazul, la resursele de studiu şi cercetare; - informaţii referitoare la personalul/organismul tehnic de specialitate de care dispune sau al cărui angajament de participare a fost obţinut de către candidat/ofertant, în special pentru asigurarea controlului calităţii; - certificate sau alte documente emise de organisme abilitate în acest sens, care să ateste conformitatea produselor, identificată clar prin referire la specificaţii sau standarde relevante; - mostre, descrieri şi/sau fotografii a căror autenticitate trebuie să poată fi demonstrată în cazul în care autoritatea contractantă solicită acest lucru.122 Standardele de asigurare a calităţii sunt verificate de autoritateacontractantă prin solicitarea unor certificate emise de organismeindependente, prin care se atestă faptul că operatorul economic respectăanumite standarde, iar autoritatea contractantă este obligată să se raportezela sistemele de asigurare a calităţii bazate pe seriile de standarde europenerelevante, certificate de organisme conforme cu seriile de standardeeuropene privind certificarea. în conformitate cu principiul recunoaşterii reciproce, autoritateacontractantă are obligaţia de a accepta certificate echivalente emise deorganisme stabilite în alte state ale Uniunii Europene. Standardele de protecţia mediului sunt verificate de autoritateacontractantă, în special, în cazul contractelor de lucrări şi a contractelor deservicii, fiind obligată să se raporteze la Sistemul Comunitar deManagement Ecologic şi Audit (EMAS).

4.3. Criteriile de atribuire a contractului de achiziţie publică

Autoritatea contractantă are obligaţia de a preciza în anunţul departicipare criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică, care,odată stabilit, nu poate fi schimbat pe toată durata de aplicare a proceduriide atribuire. Potrivit art.198 alin.(l) din O.U.G. nr.34/2006, criteriile de atribuirea contractului de achiziţie publică poate fi numai: - fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic; - fie, în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut. însă, în cazul în care atribuirea contractului de achiziţie publică serealizează prin aplicarea procedurii de dialog competitiv, criteriul deatribuire utilizat trebuie să fie numai oferta cea mai avantajoasă din punct devedere economic.

4.4. Stabilirea ofertei câştigătoare

Autoritatea contractantă are obligaţia de a stabili oferta câştigătoarepe baza criteriului de atribuire precizat în anunţul de participare şi îndocumentaţia de atribuire, în condiţiile în care ofertantul respectivîndeplineşte criteriile de selecţie şi calificare impuse.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia contractul deachiziţie publică cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiindcâştigătoare, pe baza propunerilor tehnice şi financiare cuprinse înrespectiva ofertă. Dacă autoritatea contractantă nu poate încheia contractul cuofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, din cauza 123faptului că ofertantul se află într-o situaţie de forţă majoră, atunci aceastaare dreptul: fie să declare câştigătoare oferta clasată pe locul doi; - fie să anuleze aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică. Autoritatea contractantă are obligaţia de a informacandidaţii/ofertanţii despre decizia de atribuire a contractului de achiziţiepublică sau, după caz, de anulare a procedurii de atribuire, comunicareafiind transmisă şi prin fax sau prin mijloace electronice. Ca regulă generală, autoritatea contractantă are dreptul de a încheiacontractul de achiziţie publică/acordul-cadru numai după împlinireatermenelor de 10 zile sau, respectiv, 5 zile, în condiţiile prevăzute la art.205alin.(l) din OUG nr.34/2006. în cazul în care contractul de achiziţie publică este încheiat înaintede împlinirea acestor termene, acesta este lovit de nulitate absolută.

4.5. Anularea aplicării procedurii de atribuire a contractului deachiziţie publică Potrivit prevederilor generale ale O.U.G. nr.34/2006, atât oferta, câtşi acceptarea ofertei sunt acte juridice irevocabile, în sensul că nu pot firetrase de operatorul economic şi, respectiv, de autoritatea contractantă. Totuşi, prin excepţie, autoritatea contractantă are dreptul de a anulaaplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică numaiîn următoarele cazuri: nu a fost posibilă asigurarea unui nivel satisfăcător al concurenţei, respectiv numărul de operatori economici este mai mic decât cel minim prevăzut; - au fost depuse numai oferte inacceptabile şi/sau neconforme; - nu a fost depusă nici o ofertă sau au fost depuse oferte care, deşi pot fi luate în considerare, nu pot fi comparate datorită modului neuniform de abordare a soluţiilor tehnice şi/sau financiare; - abateri grave de la prevederile legislative afectează procedura de atribuire sau este imposibilă încheierea contractului. Procedura de atribuire se consideră a fi afectată în cazul în care seîndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: - în cadrul documentaţiei de atribuire şi/sau în modul de aplicare a procedurii se constată erori sau omisiuni care au ca efect încălcarea principiilor aplicabile procedurilor de atribuire a contractului de achiziţie publică;124 autoritatea contractantă se află în imposibilitate de a adopta măsuri corective fără ca acestea să conducă, la rândul lor, la încălcarea principiilor de atribuire a contractului de achiziţie

publică. Recurgând la această măsură, autoritatea contractantă are obligaţiade a comunica în scris tuturor participanţilor la procedura de atribuire, în celmult 3 zile lucrătoare de la data anulării, atât încetarea obligaţiilor pe careaceştia şi le-au creat prin depunerea de oferte, cât şi motivul concret care adeterminat decizia de anulare.

Secţiunea a-5-a Soluţionarea contestaţiilor

5.1. Contestaţia împotriva actelor emise în materia achiziţiilorpublice

în reglementarea anterioară, potrivit art.80 din O.U.G. nr.60/2001,actele şi deciziile nelegale puteau fi atacate pe cale administrativă, laautoritatea contractantă de către orice persoană fizică sau juridică care aveaun interes legitim în legătură cu un anumit contract de achiziţie publică saua suferit un prejudiciu ca o consecinţă directă a unui act nelegal sau a uneidecizii nelegale. Ca regulă generală, acţiunea în faţa instanţei - secţia de contenciosadministrativ a tribunalului în a cărui rază teritorială de competenţă se aflasediul autorităţii contractante, putea fi introdusă numai după epuizarea căiide atac a contestaţiei pe cale administrativă. Astfel, potrivit art.93 din O.U.G. nr.60/2001, sub sancţiuneadecăderii, acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ trebuiaintrodusă în cel mult 30 de zile de la data primirii rezoluţiei motivate privindsoluţionarea contestaţiei sau de la data expirării perioadei de soluţionare acontestaţiilor, care era de 10 zile. Deci, din punct de vedere al naturii juridice, prin O.U.G. nr.60/2001,legiuitorul a pus la dispoziţie persoanelor fizice şi juridice care suferiseră unprejudiciu sau justificau un interes legitim în legătură cu un anumit contractde achiziţie publică, o cale administrativă de atac a actelor şi deciziilorautorităţii contractante, care reprezenta o condiţie de admisibilitate a acţiuniiîn faţa instanţei de contencios administrativ. Despăgubirile puteau fi solicitate numai pe calea acţiunii în justiţie,introdusă exclusiv în acest scop, şi numai după soluţionarea pe caleadministrativă a contestaţiei sau în justiţie a acţiunilor având ca obiect un actnelegal sau o decizie nelegală a autorităţii contractante.125 Având în vedere dispoziţiile art.21 alin.(4) din Constituţie,republicată, şi ale noii legi a contenciosului administrativ, în Capitolul IX alO.U.G. nr.34/2006, legiuitorul a reglementat o nouă procedură privindsoluţionarea contestaţiilor având ca obiect acte emise de autoritateacontractantă în materia achiziţiilor publice.

a) Persoana care poate formula contestaţie Potrivit art.255 alin.(l) din O.U.G. nr.34/2006, persoana care seconsideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-unact al autorităţii contractante, emis cu încălcarea dispoziţiilor legale înmateria achiziţiilor publice, are dreptul de a contesta actul respectiv pe cale

administrativ-jurisdicţională sau în justiţie. în sensul noii reglementări, prin „persoană care se considerăvătămată" se înţelege orice persoană care îndeplineşte, în mod cumulativ,condiţiile următoare: - are un interes legitim în legătură cu un anumit contract de achiziţiepublică pentru a cărui atribuire se aplică prevederile prezentei ordonanţe deurgenţă; - a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu, ca o consecinţă aunui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice.

b) Obiectul contestaţiei Contestaţia formulată de persoana care se consideră vătămată poateavea ca obiect, după caz, anularea actului, obligarea autorităţii contractantede a emite un act, obligarea autorităţii contractante de a lua orice alte măsurinecesare pentru remedierea actelor ce afectează procedura de atribuire. Prin act al autorităţii contractante se înţelege: - orice act administrativ; - lipsa emiterii unui act administrativ sau a oricărui alt act alautorităţii contractante ori refuzul de a-1 emite; - orice alt act al autorităţii contractante, altele decât cele de mai sus,care produce sau poate produce efecte juridice.

5.2. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor

Pentru soluţionarea contestaţiilor vizând actele emise de autoritateacontractantă în materia achiziţiilor publice, prin art.257 din O.U.G.nr.34/2006 a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor,ca organism administrativ-jurisdicţional, cu personalitate juridică de la 1ianuarie 2007, care funcţionează pe lângă Autoritatea Naţională pentru

126Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice7, faţă de care esteindependent în ceea ce priveşte deciziile sale. Potrivit art. 226 alin.(l) din O.U.G. nr. 34/2006 şi art.l dinRegulamentul de organizare şi funcţionare8, Consiliul Naţional deSoluţionare a Contestaţiilor are următoarele competenţe: - să soluţioneze contestaţiile formulate în cadrul procedurilor deatribuire înainte de încheierea contractelor; - să se pronunţe asupra legalităţii procedurilor şi operaţiunilordesfăşurate de autoritatea contractantă în atribuirea contractelor de achiziţiepublică; - să emită opinii asupra existenţei unei încălcări a legislaţiei îndomeniu deduse judecăţii, dacă instanţa de judecată solicită acest lucru, înconformitate cu prevederile art. 287 alin. (4) din O.U.G. nr.34/2006 privindatribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune delucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Deci, principala atribuţie a Consiliului este aceea de soluţionare acontestaţiilor formulate în cadrul procedurilor de atribuire înainte deîncheierea contractelor de achiziţii publice.

a) Forma şi elementele contestaţiei Contestaţia se soluţionează de un complet format din 3 consilieri,dintre care unul are calitatea de preşedinte de complet, cauzele fiinddistribuite în mod aleatoriu. Contestaţia se formulează în scris şi trebuie să conţină, în modobligatoriu: - numele, domiciliul sau reşedinţa contestatorului ori, pentrupersoanele juridice, denumirea, sediul lor şi codul unic de înregistrare. încazul persoanelor juridice se vor indica şi persoanele care le reprezintă şi înce calitate; - denumirea şi sediul autorităţii contractante; - denumirea obiectului contractului de achiziţie publică şi procedurade atribuire aplicată; - obiectul contestaţiei; 7 Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publicea fost înfiinţată prin O.U.G. nr.74/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr.572 din 4 iulie 2005 şi funcţionează în baza H.G. nr.895/2005 privind organizarea şifuncţionarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea AchiziţiilorPublice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.751 din 18 august 2005 H.G. nr.782/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionareal Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.553 din 27 iunie 2006 127 - motivarea în fapt şi în drept a cererii; - mijloacele de probă pe care se sprijină contestaţia, în măsura încare este posibil; - semnătura părţii sau a reprezentantului persoanei juridice. în cazul în care contestaţia nu cuprinde toate datele de mai sus,Consiliul va cere contestatorului ca, în termen de 5 zile, să completezecontestaţia, în caz contrar aceasta urmând a fi respinsă.

b) Termenele de depunere a contestaţiei Contestaţia poate fi depusă în toate fazele procedurii de atribuire şiîmpotriva oricărui act al autorităţii contractante. Termenul de depunere a contestaţiei este de 10 zile sau de 5 zile, dela data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul respectiv, după cumvaloarea contractului este mai mare sau mai mică de 40.000 euro, în cazulcontractelor de furnizare şi contractelor de servicii, respectiv de 250.000euro în cazul contractului de lucrări. După depunerea contestaţiei la Consiliu, contestatorul este obligatca, de îndată, să comunice autorităţii contractante o copie a contestaţiei şi aînscrisurilor anexate acesteia.

c) Procedura de soluţionare a contestaţiei

Procedura de soluţionare a contestaţiilor se desfăşoară, ca oriceactivitate jurisdicţională, pe baza şi cu respectarea principiilor legalităţii,celerităţii, contradictorialităţii şi a respectării dreptului la apărare. în cadrul activităţii de soluţionare a cauzei, Consiliul poate cerelămuriri părţilor, poate administra probe şi poate solicita orice alte datenecesare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi va putea recurge la un expertindependent pentru lămurirea unor aspecte de ordin tehnic sau financiar. De menţionat că procedura în faţa Consiliului este scrisă, iar părţilevor putea fi reprezentate de avocaţi, vor putea depune concluzii scrise,precum şi, la cerere, concluzii orale cu obligaţia de a se încadra în termenulgeneral de 10 zile în care Consiliul este obligat să soluţioneze contestaţia.

d) Măsurile provizorii care pot fi luate de Consiliu Efectul cel mai important al sesizării Consiliului constă în faptul cădepunerea contestaţiei suspendă de drept procedura de atribuire până la datasoluţionării contestaţiei, iar contractul încheiat în această perioadă este lovitde nulitate absolută. Totuşi, în cazuri temeinic justificate, Consiliul poate, la cerereauneia dintre părţi, să dispună reluarea procedurii de atribuire, iar aceastădecizie poate fi atacată cu plângere la Curtea de apel competentă să128soluţioneze şi plângerea împotriva deciziei de soluţionare a contestaţieiîmpotriva actului autorităţii contractante, soluţia instanţei fiind irevocabilă.

f) Soluţiile pe care le poate adopta Consiliul Procedând la examinarea şi soluţionarea contestaţiei, Consiliul vaemite o decizie prin care va adopta una dintre următoarele soluţii: Consiliul va putea admite contestaţia, situaţie în care: - va anula în parte sau în tot actul atacat, sau - va obliga autoritatea contractantă să emită actul, sau - va putea dispune orice altă măsură necesară pentru remediereaactelor care afectează procedura de atribuire. Consiliul nu este limitat Ia încălcările prevederilor legale invocate decontestator şi, în situaţia în care apreciază că există şi altele, va puteadispune din oficiu remedierea acestora, Consiliul nefiind, deci, obligat să-şilimiteze aprecierile şi soluţia la criticile invocate în contestaţie. In situaţia în care, admiţând contestaţia, va dispune luarea uneimăsuri de remediere a actului contestat, Consiliul va fi obligat să fixeze şiun termen în care măsura va trebui adusă la îndeplinire, în timp ceAutoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea AchiziţiilorPublice are prerogativa să verifice şi să supravegheze îndeplinirea măsurii. Considerăm că această atribuţie, dată în competenţa AutorităţiiNaţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, nuafectează independenţa şi nesubordonarea Consiliului Naţional deSoluţionare a Contestaţiilor în activitatea de adoptare a deciziilor, moni-torizarea îndeplinirii măsurilor de remediere vizând activitatea auto-rităţii/autorităţilor contractante, iar nu activitatea de soluţionare acontestaţiilor de către Consiliu. Pe de altă parte, Consiliul va putea adopta o soluţie de respingere acontestaţiei atunci când:

- contestaţia este nefondată; - contestaţia este tardivă, lipsită de obiect, lipsită de interes,exercitată de o persoană fără calitate sau introdusă de o persoanăneînputernicită etc. De asemenea, în orice fază de soluţionare a contestaţiei, Consiliul vaputea lua act de renunţarea con testatorul ui la contestaţia formulată. In toate situaţiile, Consiliul, în funcţie de soluţia pe care o va adoptacu privire la contestaţie, va decide şi asupra continuării sau anulăriiprocedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică şi se va pronunţa,la cerere, cu privire la cheltuielile efectuate în cursul soluţionăriicontestaţiei.129 g) Efectele deciziei adoptate de Consiliu Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor adoptă decizia desoluţionare a contestaţiei cu votul majorităţii membrilor completului, carenu au dreptul de a se abţine de la vot. Ca rezultat al deliberării, completul va întocmi o minută care va fisemnată de toţi membrii completului, fiind consemnată într-un registruspecial, urmând să fie motivată şi comunicată în scris părţilor, în termen de5 zile de la pronunţare, precum şi publicată pe pagina de internet aConsiliului. Decizia astfel adoptată de Consiliu este obligatorie pentru părţilecontractante, iar contractul de achiziţie publică încheiat cu nerespectareadeciziei este lovit de nulitate absolută. Decizia prin care Consiliul a anulat în parte sau în tot actul contestatori a obligat autoritatea contractantă să emită un act sau să dispună orice altămăsură pentru înlăturarea actelor ce împiedică procedura de atribuire acontractului de licitaţie care are caracter executoriu, urmând să fie executatăfără somaţie şi fără îndeplinirea oricărei alte formalităţi, în termenul stabilitde Consiliu. In situaţia în care autoritatea contractantă nu va proceda la aducereala îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie în termenul stabilit deConsiliu, la cererea persoanei interesate, conducătorul autorităţiicontractante, vinovat de nerespectarea demersurilor necesare, va fisancţionat cu aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economiepentru fiecare zi întârziere. Decizia prin care Consiliul aplică o astfel de amendă, neatacată întermen, devine titlu executoriu şi se execută de către organele fiscalecompetente, potrivit procedurii privind executarea creanţelor fiscale. In finalul acestei secţiuni în care am insistat asupra prezentăriistatutului autonom al Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şia procedurii jurisdicţionale de soluţionare a contestaţiei vizând actele şioperaţiunile autorităţii contractante emise în legătură cu atribuireacontractelor de achiziţie publică, putem concluziona că soluţionareacontestaţiei reprezintă o jurisdicţie specială administrativă, în sensul art. 21alin.(4) din Constituţie, republicată, şi al prevederilor Legea 554/2004, cuconsecinţa caracterului facultativ şi gratuit al acesteia. Deci, aşa cum se precizează şi la art. 255 alin.(l) din O.U.G. nr.34/2006, persoana care se consideră vătămată printr-un act al autorităţiicontractante, emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor

publice, poate uza de calea contestaţiei în condiţiile O.U.G . sau se poateadresa direct instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legiicontenciosului administrativ nr. 554/2004.130 5.3. Soluţionarea sesizărilor privind verificarea legalităţii Aşa cum am arătat mai sus, pe lângă atribuţiile de soluţionare acontestaţiilor şi de emitere a unor opinii la cererea instanţei învestite cujudecarea unui litigiu privind achiziţiile publice, Consiliul are şi competenţaca, la cererea autorităţii contractante, să se pronunţe asupra procedurilor şioperaţiunilor desfăşurate în legătură cu atribuirea unui contract de achiziţiepublică. Potrivit art. 266 alin.(2) din O.U.G. nr. 34/2006, Consiliul adoptădecizii în exercitarea atribuţiilor sale. In conformitate cu prevederile art. 282 alin.(l) din aceeaşiordonanţă, atunci când apreciază necesar, autoritatea contractantă aredreptul să sesizeze Consiliul în scopul verificării, aprecierii şi pronunţării înlegătură cu legalitatea actelor şi operaţiunilor pe care le-a desfăşurat încadrul procedurii de atribuire a unui contract de achiziţie publică, situaţie încare va înainta o sesizare motivată şi însoţită de documentaţia privindprocedura de achiziţie. Procedând la soluţionarea sesizării autorităţii contractante, Consiliul: - în cazul în care sesizarea este întemeiată, o va admite şi va constatalegalitatea actelor şi corectitudinea operaţiunilor şi procedurilor desfăşuratede autoritatea contractanta ; sau - în măsura în care va constata nereguli, va dispune notificareaautorităţii contractante în vederea luării măsurilor de remediere a neregulilorprivind procedurile derulate.

5.4. Soluţionarea de către instanţă a litigiilor privind achiziţiilepublice

a) Soluţionarea plângerilor împotriva deciziilor Consiliului în conformitate cu prevederile art. 226 alin.(5) din O.U.Gnr. 34/2006, deciziile Consiliului privind soluţionarea contestaţiei şiobligarea la plata amenzii pentru neaducerea la îndeplinire în termen amăsurilor dispuse de Consiliu pot fi atacate cu plângere, în termen de 10 zilede la comunicare, atât pentru motive de nelegalitate, cât şi pentru motive denetemeinicie. Plângerea se formulează în scris, urmând să conţină în modcorespunzător datele prevăzute pentru contestaţie şi se depune la sediulConsiliului, care este dator să o înainteze, împreună cu dosarul, instanţeicompetente, în cel mult 3 zile de la expirarea termenului pentru exercitareacăii de atac.131 Partea care exercită această cale de atac este obligată să comunice ocopie a plângerii şi părţii adverse, urmând să depună la dosarul instanţeidovada de comunicare. Instanţa competentă să soluţioneze plângerea este Curtea de apel,secţia de contencios administrativ şi fiscal pe raza căreia se află sediulautorităţii contractante.

Calea de atac a plângerii împotriva Consiliului are natura juridică arecursului la care se referă art. 299 alin.(l) din Codul procedură civilă,potrivit căruia sunt supuse recursului, între altele, în condiţiile prevăzute delege, hotărârile organelor cu activitate jurisdicţională. De altfel, procedura de soluţionare a plângerii este cea specificărecursului în contenciosul administrativ: - plângerea va fi soluţionată în complet format din 3 judecători; - plângerea se judecă de urgenţă şi cu precădere; - pentru soluţionarea plângerii sunt aplicabile prevederile art. 3041din Codul de procedură civilă. Mai mult, pentru asigurarea judecării cu maximă celeritate aplângerii, legiuitorul a prevăzut la art. 283 din O.U.G. 34/2006 că: - partea nu poate cere amânarea judecăţii pentru pregătirea apărăriidecât în situaţia prevăzută la art. 118 alin.(3) din Codul procedură civilă saupentru a lua cunoştinţă de cererile sau înscrisurile comunicate; - oricare dintre părţi poate, cu excepţia citării la primul termen dejudecată, să ceară încuviinţarea instanţei pentru a îndeplini procedura decitare sau de comunicare a înscrisurilor cu cealaltă parte, prin intermediulexecutorului judecătoresc. Introducerea plângerii împotriva deciziei Consiliului nu are ca efectsuspendarea de drept a procedurii de atribuire, ca în cazul contestaţiei, însăinstanţa poate dispune suspendarea procedurii de atribuire până lasoluţionarea plângerii. Contractul de achiziţie care a fost încheiat cunesocotirea măsurii dispuse de instanţă cu privire la suspendarea proceduriide atribuire este lovit de nulitate absolută. Soluţionând cauza, instanţa va putea respinge plângerea, fie pentrumotive vizând netemeinicia, fie pentru motive vizând nelegalitatea acesteia,precum tardivitatea, introducerea plângerii de către o persoană fără calitatesau fără mandat de reprezentare etc. în situaţia în care plângerea este legală şi temeinică, instanţa o vaadmite şi va modifica decizia Consiliului, admiţând contestaţia şi dispunând: - anularea în tot sau în parte a actului autorităţii contractante; - obligarea la emiterea actului de către autoritatea contractantă; - îndeplinirea unei obligaţii de către autoritatea contractantă; - orice alte măsuri necesare.132 Hotărârea pronunţată de Curtea de apel ca instanţă de contenciosadministrativ şi fiscal, pentru soluţionarea plângerii împotriva deciziilorConsiliului, este o hotărâre definitivă şi irevocabilă. O problemă care se pune este aceea a căilor de atac împotrivadeciziilor prin care Consiliul soluţionează sesizările autorităţilorcontractante prin care s-a cerut verificarea legalităţii actelor şi operaţiunilorderulate în cursul procedurii de atribuire, la care se referă art. 282 din O.U.Gnr. 34/2006. Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că proceduraverificării legalităţii actelor şi operaţiunilor derulate în cursul procedurii deatribuire nu reprezintă o procedură jurisdicţională, iar deciziile adoptate nuau caracterul unor acte administrativ jurisdicţionale, ci a unui actadministrativ tipic de autoritate pe care Consiliul îl adoptă, fără respectareaprocedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 pentru soluţionarea

contestaţiilor. Astfel fiind, considerăm că, în cazul deciziilor adoptate de Consiliuîn cadrul procedurii de verificare a legalităţii, potrivit art. 282 din O.U.G. nr.34/2006, căile de atac sunt cele general reglementate de Legea 554/2004pentru actele administrative unilaterale, cu toate consecinţele care decurgdin acest regim. Deci, apreciem că, în cazul acestor acte ale Consiliului, nu suntaplicabile prevederile art. 283 şi urm. din O.U.G. nr. 34/2006, care se referăîn mod exclusiv la recursul (plângerea) împotriva deciziilor Consiliuluiprivind soluţionarea contestaţiei şi obligarea la plata amenzii pentruneexecutarea la termen a măsurilor dispuse de Consiliu.

b) Soluţionarea litigiilor privind acordarea de despăgubiri în privinţa litigiilor privind acordarea de despăgubiri, O.U.G.34/2006 a introdus o nouă reglementare în raport cu prevederile O.U.G.60/2001. Astfel, potrivit art. 82 din O.U.G nr.60/2001, despăgubirile puteau fisolicitate numai prin acţiune în justiţie, care trebuia introdusă exclusiv înacest scop şi numai după soluţionarea pe cale administrativă a contestaţieisau în justiţie a acţiunilor prin care au fost atacate actele şi deciziile nelegaleale autorităţii contractante. Art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 păstrează în continuare competenţaexclusivă a instanţei de judecată în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilorprivind acordarea de despăgubiri, dar nu se mai cere ca acţiunea să fieintrodusă la instanţa de judecată numai după soluţionarea contestaţiei sauplângerii împotriva deciziei Consiliului.133 în schimb, se cere ca persoana care se consideră vătămată şi solicităplata de despăgubiri să dovedească în faţa instanţei: - că prevederile acestei ordonanţe de urgenţă au fost încălcate; şi - că ar fi avut o şansă reală de a fi câştigat contractul, iar aceasta afost compromisă ca urmare a încălcării prevederilor acestei ordonanţe deurgenţă. Or, este evident că cele mai bune dovezi, în sensul celor arătate maisus, le reprezintă actele de soluţionare a contestaţiei de către Consiliu, şirespectiv, a plângerii de către instanţă. Totuşi, în lipsa unor astfel de dovezi,considerăm că devin incidente prevederile art. 287 alin.(4) din O.U.G. nr.34/2006, potrivit cărora instanţa de fond poate solicita Consiliului opiniaasupra existenţei unei încălcări a legislaţiei în materie de achiziţii publice,pe care Consiliul o poate emite în exercitarea atribuţiei ce i-a fost conferităde legiuitor prin art. 266 alin.(l) lit.c) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. Litigiile privind acordarea de despăgubiri sunt soluţionate de instanţade contencios administrativ şi fiscal competentă în conformitate cuprevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Considerăm că, acestei categorii de litigii nu-i sunt aplicabileprevederile legale privind procedura prealabilă, art. 7 din Legea nr.554/2004 referindu-se la litigiile care au ca obiect acţiunile vizând anulareasau modificarea actelor administrative unilaterale.

c) Soluţionarea de către instanţă a litigiilor privind încheierea,

aplicarea şi executarea contractelor de achiziţii publice Aşa cum precizam la începutul acestei lucrări, Legea contenciosuluiadministrativ nr.554/2004 a tranşat în mod clar regimul juridic alcontractelor administrative de drept public, cărora le sunt aplicabilereglementările acestei legi. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.(l) lit.c), fraza a doua, suntasimilate actelor administrative şi contractele administrative încheiate deautorităţile publice care au ca obiect fie punerea în valoare a bunurilorproprietate publică, fie executarea lucrărilor de interes public, fie prestareaserviciilor publice, fie achiziţiile publice. Deci, în temeiul art. 1 alin.(l) din lege, orice persoană care seconsideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către oautoritate contractantă, printr-un contract de achiziţie publică, asimilatactului administrativ, se poate adresa instanţei de contencios administrativcompetente în condiţiile legii contenciosului administrativ, care suntaplicabile în mod corespunzător, instanţa de contencios administrativ fiindcompetentă să soluţioneze nu numai litigiile care apar în fazelepremergătoare încheierii unui contract administrativ, dar şi orice alte litigii134legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ (art.8 alin.(2) dinLegea nr. 554/2004). Totuşi, considerăm util să facem câteva precizări în ceea ce priveşteaplicarea dispoziţiilor privind procedura prealabilă, excepţia de nelegalitateşi soluţiile instanţei de contencios administrativ în litigiile privind aplicareaşi executarea contractelor administrative. Astfel, în materia contractelor administrative, procedura concilieriidirecte, reglementată de art. 720 1 - 72010 din Codul de procedură civilă,este echivalentă cu procedura prealabilă, iar sesizarea instanţei decontencios administrativ se poate face, în termen de 6 luni de la dataîncheierii procesul ui-verbal de finalizare a procedurii concilierii, numaidupă parcurgerea acestei proceduri (art. 11 alin.(l) lit.c) din Legea nr.554/2004). Deci, în cazul contractelor administrative, efectuarea proceduriiconcilierii directe reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în faţainstanţei de contencios administrativ, întocmai ca şi condiţia efectuăriiprocedurii plângerii prealabile în cazul actelor administrative tipice. In ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, considerăm că aceastăformă de verificare a legalităţii actelor administrative şi procedura specialăreglementată de Legea nr.554/2004 nu sunt aplicabile în cazul contractelorde achiziţie publică şi nici în cazul celorlalte contracte administrative,deoarece dispoziţiile art.4 din lege se referă la actul administrativ unilateral,în timp ce contractele administrative sunt acte juridice bilaterale negociatede părţile contractante. De asemenea, soluţiile, pe care le poate pronunţa instanţa decontencios administrativ în cazul litigiilor având ca obiect contracteadministrative, diferă de soluţiile adoptate în cazul litigiilor având ca obiectacte administrative unilaterale tipice. Astfel, potrivit art. 18 alin.(4) din lege, atunci când obiectul acţiuniiîn contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţiede starea de fapt, instanţa poate:

- dispune anularea acesteia, în tot sau în parte; - obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantuleste îndrituit; - impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii; - suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; - obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale. O ultimă menţiune care trebuie făcută este aceea că, în toatesituaţiile, la soluţionarea litigiilor ce apar în faze premergătoare încheieriicontractelor administrative sau la soluţionarea litigiilor legate de aplicarea şiexecutarea contractelor administrative, instanţele de contencios135administrativ sunt obligate de prevederile art.8 alin.(3) din Legea nr.554/2004 să aibă în vedere şi să aplice regula după care principiul libertăţiicontractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public. Interesul public este definit de lege la art.2 alin.(l) lit.l) ca fiindinteresul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale alecetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţeiautorităţilor publice.136CAPITOLUL IXUTILIZAREA BUNURILOR DOMENIULUI PUBLIC Secţiunea 1 Exercitarea dreptului de proprietate publică

Existenţa domeniului public şi a domeniului privat, a domeniuluiadministrativ în general, capătă sens doar în momentul şi în măsura în carebunurile domeniale sunt puse în valoare, prin utilizarea şi exploatareaacestora în scopul satisfacerii intereselor generale ale comunităţii naţionalesau ale colectivităţilor locale în condiţiile bunei administraţii (administrări). Comitetul Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei,prin Recomandarea CM/Rec (2007) 71, a definit buna administraţie cafiind o componentă a bunei guvernări, subliniind că buna administraţie nu sereduce la modalităţile juridice de manifestare, ea fiind impusă şi princalitatea organizării şi gestiunii structurilor şi resurselor, în condiţii deeficienţă, eficacitate şi adaptare la nevoile societăţii, fiind necesar să seasigure apărarea şi ocrotirea proprietăţii publice şi a intereselor publice, săfie respectate exigenţele bugetare şi să fie exclusă orice formă de corupţie2. De aceea, utilizarea bunurilor domeniale în condiţii de eficienţă şilegalitate trebuie să constituie o obligaţie a titularilor dreptului deproprietate asupra acestora, dar şi o preocupare a destinatarilor activităţiiadministrative, precum şi a teoreticienilor interesaţi de modalităţile demanifestare a fenomenului administrativ. Dacă, din punct de vedere economic, utilizarea bunurilor aparţinânddomeniului administrativ se realizează prin managementul operaţiunilor 1 Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a fost adoptată la 20 iunie 2007 la a 999bisReuniune a Delegaţilor Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei, disponibilăpe http://wcd.coe.int 2 Pentru detalii privind dreptul la o bună administraţie (administrare) şi Codul

bunei administraţii, a se vedea Em. Albu, Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a ComitetuluiMiniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei şi dreptul la o bună administraţie(administrare), în „Revista de Drept Comercial" nr. 10/2007, p.48-76. 137materiale aferente activităţii respective, din punct de vedere juridic,utilizarea bunurilor domeniale se concretizează prin exercitarea dreptului deproprietate publică şi, respectiv, a dreptului de proprietate privată, precum şia drepturilor reale derivate din acestea. La rândul său, utilizarea bunurilor aparţinând domeniului public serealizează prin exercitarea dreptului de proprietate publică, precum şi adrepturilor reale derivate din dreptul de proprietate publică. Potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, şi art.l dinLegea nr.213/1998, dreptul de proprietate publică aparţine statului sauunităţilor administraţi ve-teritoriale. Atributele dreptului de proprietate publică pot fi exercitate în moddirect de către titularul dreptului, prin autorităţile competente. Astfel,unităţile administrative-teritoriale exercită în mod direct aceste atribute, prinintermediul consiliului local sau al consiliului judeţean, respectiv alConsiliului General al Municipiului Bucureşti asupra bunurilor aparţinânddomeniului public cu privire la care nu au fost constituite drepturi realederivate din dreptul de proprietate publică sau care nu au fost închiriate. La rândul său, chiar şi statul poate exercita în mod direct atributeledreptului de proprietate publică prin organul administrativ prevăzut de legesă-1 reprezinte în raporturile juridice în care participă în nume propriu:Ministerul Finanţelor Publice potrivit art.25 din Decretul Consiliului de Statnr.31/1954 cu privire la persoanele fizice şi persoanele juridice. Atributele dreptului de proprietate publică sunt exercitate în modindirect, cel mai adesea, atât de stat, cât şi de unităţile administrative-teritoriale, prin constituirea unor drepturi reale specifice dreptului deproprietate publică sau prin închiriere. Astfel, potrivit art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, bunurileproprietate publică, în condiţiile legii organice, pot fi date în administrareregiilor autonome şi instituţiilor publice sau pot fi concesionate oriînchiriate şi, de asemenea, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor deutilitate publică. De asemenea, potrivit art.125 alin.(l) din Legea nr.215/2001,republicată, consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ceaparţin domeniului public sau domeniului privat de interes local saujudeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şiinstituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. La art.126 din aceeaşi lege, se adaugă că autorităţile publice localede mai sus pot da în folosinţă gratuită pe termen limitat, bunuri mobile şiimobile, proprietate publică sau privată, locală ori judeţeană, după caz,persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate debinefacere sau utilitate publică ori serviciilor publice.138 în legătură cu dreptul de concesiune, aşa cum vom vedea într-uncapitol separat, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile speciale din O.U.G.

nr.54/2006.

Secţiunea a 2-a Clasificarea modalităţilor de utilizare a bunurilor domeniului public

în literatura de specialitate3, modalităţile de utilizare a bunuriloraparţinând domeniului public şi de exercitarea atributelor dreptului deproprietate publică au fost clasificate după mai multe criterii. Astfel, după modul de implicare a titularului domeniului public, sedisting: A) Utilizarea directă a bunurilor şi exercitarea nemijlocită aatributelor dreptului de proprietate publică. Spre exemplu, aşa cum amamintit deja, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, statul participă înraporturile juridice patrimoniale în mod nemijlocit, în nume propriu, fiindreprezentat de Ministerul Finanţelor (actualmente Ministerul Economiei şiFinanţelor). B) Utilizarea indirectă a bunurilor şi exercitarea prin intermediar adreptului de proprietate publică. Spre exemplu, statul sau unităţileadministrative-teritoriale se află în astfel de situaţii atunci cândîncredinţează atribute ale dreptului de proprietate publică unor alte subiectede drept public sau privat, ca în cazul dării în administrare, în concesiune,ori în folosinţă gratuită etc. După criteriul persoanei utilizatorului, distingem: a) Utilizări domeniale permise oricărei persoane juridice sau fizice,care se realizează în mod direct şi colectiv. b) Utilizări domeniale care cer utilizatorului o anumită calificarejuridică. Astfel, bunurile domeniale pot fi date în administrarea doar unorsubiecte de drept public, regii autonome sau instituţii publice. La fel, dareaîn folosinţă gratuită a bunurilor domeniale se poate face doar către instituţiide utilitate publică. în alte cazuri, precum concesiunile sau închirierile,bunurile domeniale pot fi date spre exploatare sau, respectiv, folosinţăparticularilor, persoane fizice şi persoane juridice, ca subiecte de dreptprivat.3 E. Bălan, op. cit., p.94139 Secţiunea a 3-a Administrarea generală a bunurilor domeniale

Administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniuluiadministrativ, în general, şi domeniului public, în special, reprezintă omodalitate de exercitare directă de către stat sau de către unităţileadministraţiv-teritoriale a dreptului de proprietate, în general, şi a dreptuluide proprietate publică, în special4. Administrarea generală a bunurilor domeniului public este realizatăde stat prin intermediul Guvernului şi de către unităţile administrativ-teritoriale prin intermediul consiliului judeţean sau al consiliului local,comunal, orăşenesc şi municipal, după caz, care acţionează în calitate depersoane juridice de drept public, în regim de drept administrativ. Deci, administrarea generală reprezintă exercitarea atributelor de

putere publică ce revin acestor persoane juridice de drept public, iardrepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul activităţii de administraregenerală sunt atribuţii din sfera competenţei acestor autorităţi, iar nudrepturi civile subiective. Prin administrarea generală a bunurilor domeniale, organeleadministraţiei publice vor urmări ocrotirea şi conservarea dreptului deproprietate publică asupra bunurilor domeniului public, dar şi punerea învaloare a acestora, prin exploatarea, utilizarea şi valorificarea lor. Calitatea de administrator general al domeniului administrativ alstatului revine, potrivit legii, Guvernului României. Astfel, potrivit art.l alin.(5) lit.c) din Legea nr.90/2001 privindorganizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor5,Guvernul exercită funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care seasigură administrarea proprietăţii publice şi a proprietăţii private a statului,precum şi gestionarea serviciilor publice pentru care este responsabil. La fel, potrivit art.38 alin.(2) lit.c) din Legea nr.215/2001,republicată, consiliul local exercită atribuţii privind administrareadomeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, iarpotrivit art.38 alin.(5) lit.a), consiliul local hotărăşte darea în administrare,concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei,oraşului sau municipiului, după caz. La rândul său, consiliul judeţean, în conformitate cu prevederile art.llit.c) din Legea nr.215/2001, republicată, îndeplineşte atribuţii privind 4 Idem, p.90 5 Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi aministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001140gestionarea patrimoniului judeţului şi hotărăşte darea în administrare,concesionare sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, dupăcaz. Deci, cu alte cuvinte, Guvernul exercită, în numele statului,administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniului public al statului,în timp ce consiliul local o face pentru comună, oraş sau municipiu, dupăcaz, după cum bunurile aparţin domeniului public al comunei, oraşului saumunicipiului, iar consiliul judeţean exercită administrarea generală pentrujudeţ, pentru bunurile care fac parte din domeniul public al judeţului. La rândul lor, Guvernul, consiliul judeţean sau consiliile locale, încalitate de organe ale statului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept public, au posibilitatea, cel puţinteoretică, de a exercita în mod direct şi nemijlocit dreptul de proprietatepublică asupra bunurilor domeniului public. în realitate, exercitarea atributelor dreptului de proprietate publicăeste dată, în virtutea atribuţiilor care formează conţinutul activităţii deadministrare generală a domeniului public, altor subiecte de drept, care vorexercita în mod indirect atributele dreptului de proprietate. Posibilitatea exercitării indirecte a atributelor dreptului deproprietate publică asupra bunurilor domeniului public prin încredinţareaacestora altor persoane juridice este statuată de Constituţie, la art.136

alin.(4), care prevede că bunurile proprietate publică pot fi date, în condiţiilelegii organice, în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice saupot fi concesionate ori închiriate şi, de asemenea, pot fi date în folosinţăgratuită instituţiilor de utilitate publică. încredinţarea bunurilor domeniului public altor persoane juridice şiconstituirea în favoarea acestora a unor drepturi reale întemeiate pe dreptulde proprietate publică, ca drepturi domeniale, cum sunt dreptul deadministrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă gratuită etc, nuconstituie o dezmembrare a dreptului de proprietate publică şi nu reprezintăo încălcare a principiului inalienabilităţii bunurilor domeniului public. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate6, constituirea unordrepturi reale întemeiate pe dreptul de proprietate publică nu reprezintă actede înstrăinare, ci „modalităţi specifice de punere în valoare şi de exploatarea bunurilor domeniului public, constituite prin acte juridice administrativesau contracte administrative supuse regimului juridic de drept public".6 E. Bălan, op. cit., p.93141 Secţiunea a 4-a Darea în administrare a bunurilor domeniului public

4.1. Reglementarea dreptului de administrare Posibilitatea constituirii dreptului de administrare este statuată prinConstituţie şi reglementată în legislaţia subsecventă la care ne-am referitdeja. Astfel, potrivit art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, bunurileproprietate publică pot fi date, în condiţiile legii organice, în administrarearegiilor autonome sau instituţiilor publice. Legea nr.213/1998 prevede, la art.12 alin.(l), că bunurile domeniuluipublic pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, aprefecturilor, a autorităţilor administraţiei pe centrale şi locale, a altorinstituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Legea nr.215/2001 cuprinde, la rândul său, dispoziţii referitoare ladreptul de administrare, prevăzând la art.123 alin.(l): „Consiliile locale şiconsiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sauprivat, de interes locaf sau judeţean, după caz, să fie date în administrarearegiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fieînchiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori lavânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local saujudeţean, în condiţiile legii".

4.2. Titularii dreptului de administrare Aşa cum rezultă din textele constituţionale şi legale pe care le-amcitat mai sus, dreptul de administrare se poate constitui exclusiv în favoarearegiilor şi a instituţiilor publice. într-adevăr, la art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998 se prevede înmod expres că bunurile domeniului public pot fi date, după caz, înadministrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţieipublice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional,judeţean sau local. Deci, cu alte cuvinte, titulari ai dreptului de administrare pot fi

regiile autonome şi instituţiile publice, art.12 alin.(l) din Legea nr.213/1998enumerând exemplificativ ca instituţii publice prefecturile şi autorităţileadministraţiei publice centrale şi locale.

4.2.1. Regiile autonome După Revoluţia din Decembrie 1989 şi abolirea puterii politicecomuniste, a început şi procesul transformării economiei de tip comunist în142economie de piaţă, astfel că, prin Legea nr.15/19907, unităţile economice destat au fost reorganizate ca regii autonome şi, respectiv, societăţi comerciale. Astfel, potrivit art.2 din această lege, regiile autonome seorganizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale -industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale,poştă şi transporturi feroviare - precum şi în unele domenii aparţinând altorramuri stabilite de guvern. Regii autonome se pot înfiinţa prin hotărâre a guvernului, pentru celede interes naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale aleadministraţiei de stat, pentru cele de interes local, acestea fiind persoanejuridice şi funcţionând pe bază de gestiune economică şi autonomiefinanciară. Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor stabili obiectul săude activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal. Potrivit art.5 din aceeaşi lege, regia autonomă este proprietarabunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate,regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurilepe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederearealizării scopului pentru care a fost constituită. în literatura de specialitate8 s-a remarcat, în mod corect, căformularea folosită la art.5 din Legea nr.15/1990, potrivit căreia „regiaautonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", are în vedere doarbunurile care au intrat în patrimoniul regiei cu titlu de proprietate, nu şibunurile din domeniul public care intraseră în patrimoniul acesteia cu titlude administrare. Referitor la natura lor juridică, în doctrina administrativă9 s-a afirmatcă regiile autonome pot fi considerate persoane juridice de natură mixtă, dedrept public şi de drept privat, acestea având drept scop prestarea unorservicii sau folosirea şi exploatarea bunurilor domeniale. în raport cu domeniul de activitate în care funcţionează, regiileautonome se află în subordinea unui minister de resort sau a unei autorităţi aadministraţiei publice locale, prin actul căreia a fost înfiinţată şi subcontrolul căreia funcţionează. 7 Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regiiautonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.98 din 8 august 1990 8 V. Stoica, op. cit., p.435 9 A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia,Bucureşti, 1994, p.99 143 Indiferent în ce domeniu funcţionează şi sub ce autoritate

administrativă, regiile autonome au un patrimoniu, care este o condiţie sinequa non pentru orice persoană juridică. In patrimoniul oricărei regii autonome, alături de dreptul deadministrare se regăsesc şi alte drepturi reale: dreptul de proprietate privatăşi drepturi derivate din acest drept, precum şi alte drepturi patrimoniale. Numărul regiilor autonome, care după intrarea în vigoare a Legiinr. 15/1990 fusese foarte mare, a fost redus prin O.U.G. nr.30/199710, multedintre regii fiind reorganizate ca societăţi comerciale care, în cazul cândaveau ca obiect activităţi de interes naţional, s-au numit companii naţionalesau societăţi naţionale11, pentru a putea fi incluse în procesul de privatizare. Cu ocazia reorganizării, s-au produs transformări şi în patrimoniulregiilor autonome reorganizate ca societăţi sau companii naţionale. Astfel,în capitalul social al societăţilor comerciale rezultate din reorganizarearegiilor autonome nu se includ bunuri de natura celor prevăzute la art.135alin. (4) din Constituţie. Bunurile din categoria celor prevăzute mai sus,aflate în administrarea regiilor autonome care se reorganizează, seconcesionează societăţilor comerciale rezultate, pe un termen ce se stabileşteprin actul administrativ individual de reorganizare.

4.2.2. Instituţiile publice Instituţiile publice sunt subiecte de drept public care sunt înfiinţateprin Constituţie, prin legi sau prin acte administrative ale statului sau alecolectivităţilor locale. In sens generic, instituţia publică reprezintă o colectivitate umană,constituită pe baza şi pentru executarea legii, înzestrată cu mijloacemateriale şi financiare, cu personalitate juridică şi competenţă, necesarepentru a acţiona în vederea organizării şi executării efective a legii, integratăîn unul dintre sistemele prin care se realizează serviciul public legislativ,serviciul public judiciar sau serviciile publice administrative în scopulsatisfacerii cerinţelor sociale de interes public12. O.U.G. nr.30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.125 din 19 iunie 1997 " Prin H.G. nr.365/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.246 din 3 iulie 1998, au fost înfiinţate Compania Naţională de Electricitate - S.A. şiSocietatea Naţională „Nuclearelectrica" - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome deElectricitate „Renel" 12 Em. Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea I, EdituraFundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.57144 Deci, instituţiile publice, deşi se găsesc în numărul cel mai mare însfera puterii execuţiv-administrative, acestea acţionează şi în sfera puteriilegislative, dar şi în sfera puterii judecătoreşti. Legea nr.213/1998, la art.12 alin.(l), enumera ca instituţii publice,cu titlu de exemplu, prefecturile şi autorităţile administraţiei publice centraleşi locale, care, alături de alte instituţii publice de interes naţional sau localsau judeţean, pot fi beneficiare şi, deci, titulare ale dreptului de administrarea bunurilor din domeniul public. Dreptul de administrare atribuit unei instituţii publice va face partedin patrimoniul acesteia, din care vor face parte şi alte drepturi patrimoniale,

reale sau de creanţă. Titularii dreptului de administrare, regiile autonome şi instituţiilepublice vor acţiona în calitate de subiect de drept public, raporturile juridicereferitoare la naşterea, exercitarea şi, respectiv, stingerea dreptul deadministrare fiind guvernate de norme de drept administrativ, cu toateconsecinţele care decurg din acest regim juridic.

4.3. Constituirea dreptului de administrare Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului saua consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti, ori a consiliului local, după caz, aşa cum dispune art.12 alin.(l)din Legea nr.213/1998. Deci, constituirea dreptului de administrare se realizează printr-unact juridic de drept public, adoptat de către titularul domeniului public înregim de drept administrativ. De regulă, între titularul domeniului public, statul şi unităţileadministrativ-teritoriale, pe de o parte, şi beneficiarul dreptului deadministrare există raporturi de subordonare ierarhică, atribuirea dreptuluide administrare fiind realizată de către titularul domeniului public printr-unact de putere, şi anume un act administrativ cu caracter individual. Totuşi, sunt şi situaţii în care titularul domeniului public nu se aflăîntr-o poziţie supraordonată ierarhic în raport cu beneficiarul dreptului deadministrare, precum în cazul H.G. nr.2366/200413 prin care a fost transmisîn administrarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie actualul sediu dinStr. Batistei nr.25, între cele două autorităţi publice - Guvernul României şi 13 H.G. nr.2366/2004 privind transmiterea unor imobile, proprietate privată astatului, din administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului deStat" în administrarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.1270 din 29 decembrie 2004 145înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - neexistând raporturi desubordonare/supraordonare ierarhică.

4.4. Caracterele juridice ale dreptului de administrare Dreptul de administrare are aceleaşi caractere juridice ca şi dreptulde proprietate publică, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil. Pecale de consecinţă, aşa cum rezultă din prevederile generale ale O.G.nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome14: - bunurile proprietate publică pe care regia le are în administraresunt inalienabile potrivit art.135 alin.(5) din Constituţie (actualul art.136alin.4) - art.4 alin.(l); - dacă regiile autonome se reorganizează ca societăţi comerciale,bunurile proprietate publică nu vor putea constitui aport la capitalul social alsocietăţii comerciale rezultate - art.4 alin.(2); - bunurile proprietate publică fiind inalienabile, se interzice regiilorautonome să constituie garanţii de orice fel cu privire la aceste bunuri -art.l0alin.(2);

- creditorii pot cere executarea silită numai asupra bunurilorproprietatea regiei - art.10 alin.(l). Aşadar, dreptul de administrare, ca şi dreptul de proprietate publică,nu se află în circuitul civil şi nu poate fi înstrăinat prin acte de drept civil, cipoate fi constituit şi, respectiv, revocat exclusiv prin acte de dreptadministrativ. După cum am văzut, potrivit art.10 alin.(l) din O.G. nr.15/1993,creditorii pot cere executarea numai asupra bunurilor proprietatea regiei,bunurile aflate în administrarea sa fiind insesizabile.

4.5. Conţinutul juridic al dreptului de administrare Conţinutul dreptului de administrare este precizat expres la art.12alin.(3) din Legea nr.213/1998, potrivit căruia titularul dreptului deadministrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, încondiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Din aceste prevederi legale rezultă în mod neechivoc că posesia,folosinţa şi dispoziţia sunt atribute care formează conţinutul juridic aldreptului de administrare. Aparent, conţinutul dreptului de administrare este asemănător cuconţinutul dreptului de proprietate publică, dar nu este identic cu acesta. O.G. nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea regiilor autonome,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.202 din 23 august 1993146 Astfel, posesia este, în cazul dreptului de administrare, expresiastăpânirii bunului, iar nu a însuşirii, a apropierii acestuia. Cu alte cuvinte, elementul material al stăpânirii bunului aflat înadministrarea titularului său nu diferă de elementul material al stăpâniriibunului aflat în proprietatea publică a titularului său, statul sau unităţileadministrativ-teritoriale. Ceea ce diferă este elementul psihologic alposesiei, acesta fiind corespunzător dreptului de administrare, iar nudreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format15. Folosinţa este atributul cel mai important al dreptului deadministrare, în baza căruia titularul va putea utiliza bunurile care i-au fostatribuite în administrare, în raport cu scopurile activităţii sale şi cu destinaţiabunurilor respective, care sunt de uz sau de interes public. în exercitarea acestui atribut, titularii dreptului de administrare vorputea culege fructele produse de bunurile frugifere. Astfel, regiile autonomecare îşi desfăşoară activitatea ca unităţi economice vor culege fructelepentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării lor sau pentru realizareaunor beneficii, în timp ce instituţiile publice, fiind finanţate din sursebugetare, vor fi obligate să le vireze la bugetul statului sau, respectiv, labugetele locale. în mod excepţional, instituţiile publice pot, potrivit legii sau actuluide înfiinţare, să dispună de fructele obţinute din folosinţa bunurilor aflate înadministrarea lor, ca venituri extrabugetare de finanţare a activităţilor. Dispoziţia, ca atribut al dreptului de administrare, prevăzută deart.12 alin.(3) din Legea nr.213/1998, trebuie interpretată în sensuldispoziţiei materiale asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului deadministrare. în orice caz, titularii dreptului de administrare nu au un drept de

proprietate juridică asupra bunurilor ce le-au fost atribuite prin actultitularului dreptului de proprietate publică. Aparent, problema dispoziţiei juridice asupra bunurilor aflate înadministrarea titularului acestui drept s-ar putea pune în situaţiilereglementate de prevederile H.G. nr.841/1995 privind procedurile detransmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor aparţinând instituţiilorpublice16. Astfel, potrivit art.l şi art.2 din acest act normativ, transmiterea,fără plată, de la instituţia publică deţinătoare la o altă instituţie publică, abunurilor care nu mai sunt necesare instituţiei care le are în administrare, darcare pot fi folosite în continuare, se realizează cu respectarea condiţiilor şi a 15 C. Bîrsan, op. cit., p.103 16 H.G. nr.841/1995 privind procedurile de transmitere tară plată şi de valorificarea bunurilor aparţinând instituţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.253 din 7 noiembrie 1995 147procedurilor prevăzute în anexa nr.l, iar valorificarea bunurilor scoase dinfuncţiune în starea fizică în care se află, a materialelor sau, după caz, apieselor rezultate în urma demolării sau dezmembrării acestora se realizeazăpotrivit regulamentului prevăzut în anexa nr.2. In cazul bunurilor care implică apărarea ţării, ordinea publică şisiguranţa naţională, procedurile de valorificare vor fi aprobate în moddistinct de către Guvern. Deci, în aceste situaţii se pune problema dacă neaflăm în faţa unei excepţii de la regula inalienabilităţii bunurilor careformează obiectul dreptului de administrare. în realitate, în prima situaţie, a transmiterii fără plată, de la o instituţiepublică la o altă instituţie publică a unor bunuri aflate în administrare,operaţiunea de transfer nu se realizează printr-un act juridic de drept civil, ciprintr-un act de drept administrativ, care are drept consecinţă modificareainventarului bunurilor din domeniul public. Potrivit pct.l din anexa nr.l la H.G. nr.841/1995, pot fi transmise,fără plată, către alte instituţii publice, orice fel de bunuri, aflate în stare defuncţionare, indiferent de durata de folosinţă, dacă acestea nu mai suntnecesare instituţiei publice care le are în administrare sau dacă, potrivitreglementărilor în vigoare, instituţia nu mai are dreptul să utilizeze bunulrespectiv. Transmiterea, fără plată, de la o instituţie publică la o altă instituţiepublică se va face, pe bază de proces-verbal de predare-primire, cu avizulordonatorului principal de credite al instituţiei publice care a disponibilizatbunul, precum şi cu avizul ordonatorului principal de credite al instituţieipublice care a solicitat transmiterea bunului. Deci, printr-o astfel de operaţiune, bunurile transmise nu ies dindomeniul public, ci, cu aprobarea titularului dreptului de proprietate publică,ordonator principal de credite, bunurile respective trec din patrimoniul uneiinstituţii publice în patrimoniul altei instituţii publice, care va exercita încontinuare atributele dreptului de administrare. în a doua situaţie, reglementată de H.G. nr.841/1995, pot fivalorificate, prin vânzare la licitaţie, bunurile scoase din funcţiune, dupăîndeplinirea procedurilor prevăzute în anexa nr.l la această hotărâre. Nici în această situaţie nu este, însă, vorba de o excepţie de la regula

inalienabilităţii bunurilor proprietate publică şi a dreptului de administrare,deoarece bunurile scoase din funcţiune sunt bunuri care nu mai au destinaţiade interes public, astfel că ele nu mai sunt bunuri de uz sau de interes public. în momentul când se constată încetarea destinaţiei de interes public abunurilor respective, se face aplicarea prevederilor art.22 din Legeanr.213/1998 şi se procedează la modificarea inventarului bunurilor

148aparţinând domeniului public, bunurile respective trecând în domeniulprivat, astfel că pot fi valorificate potrivit reglementărilor H.G. nr.841/1995. Astfel, în acelaşi moment când bunul este trecut în domeniul privat,încetează şi dreptul de administrare, iar instituţia publică în administrareacăreia se află bunul respectiv acţionează ca un mandatar al statului sau alunităţii administrative-teritoriale, care sunt titularii dreptului de proprietatepublică. In acest sens sunt dispoziţiile de la pct.6.2 din anexa nr.2 la H.G.nr.841/1995, potrivit cărora sumele rezultate din vânzarea mijloacelor fixescoase din funcţiune sau, după caz, a materialelor sau pieselor rezultate înurma demolării sau dezmembrării acestora constituie, potrivit legii, venituriale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, după caz.

4.6. Natura juridică şi opozabilitatea dreptului de administrare Dreptul de administrare este un drept real care are la bază dreptul deproprietate publică, având astfel un caracter derivat din dreptul deproprietate publică şi o durată maximă în funcţie de existenţa dreptului deproprietate publica. Natura juridică a dreptului de administrare este conturată de faptul căacesta se constituie şi este exercitat pe toată durata existenţei sale în regimde drept administrativ. Opozabilitatea dreptului de administrare diferă în funcţie desubiectele faţă de care acest drept este opus, precum şi de natura raporturilorjuridice în cadrul cărora se manifestă acest drept. De regulă, dreptul de administrare se constituie prin acteadministrative cu caracter individual, în cadrul unor raporturi juridice desupraodonare a titularului dreptului de proprietate publică faţă de titularuldreptului de administrare. Astfel, în principiu, dreptul de administrareconstituit printr-un act de drept administrativ de către titularul dreptului deproprietate publică - statul sau unităţile administrative-teritoriale - nu esteopozabil titularului dreptului de proprietate publică, în sensul că acesta dinurmă va putea să îl revoce sau să ia alte măsuri care să aibă ca efectîncetarea dreptului de administrare. Actul administrativ ilegal prin care s-ar aduce atingere dreptului deadministrare poate fi atacat potrivit Legii contenciosului administrativnr.554/200417. In schimb, în relaţiile cu alte subiecte de drept, dreptul deadministrare este opozabil erga omnes, ca orice drept real, de altfel, ca oconsecinţă a egalităţii juridice a părţilor în asemenea raporturi juridice. Ca 17 Decizia nr. 1889/2000, a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contenciosadministrativ, „Dreptul" nr.6/2001 149urmare, în astfel de raporturi juridice, dreptul de administrare poate fi apărat

prin mijloace de drept civil, precum acţiunea în revendicare, acţiunea înposesie şi acţiunea în grăniţuire.

4.7. încetarea dreptului de administrare încetarea dreptului de administrare se poate produce atât prinrevocarea sa de către autoritatea care 1-a constituit, cât şi prin alte modalităţişi în alte situaţii prevăzute de lege.

4.6.1. Revocarea dreptului de administrare este reglementată casancţiune în legislaţia actuală. Astfel, potrivit art.12 alin.(3), fraza a Il-a,dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şiexercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul detransmitere. De asemenea, potrivit art.12 alin.(3) fraza finală, neîndeplinirea decătre titularul dreptului de administrare a obligaţiei de a arăta instanţei cineeste titularul dreptului de proprietate publică, în litigiile privitoare la dreptulde proprietate asupra bunului, poate atrage revocarea dreptului deadministrare. Deci, în ambele texte legale se reglementează revocarea dreptului deadministrare cu titlu de sancţiune care, însă, reprezintă o simplă facultatepentru titularul dreptului de proprietate. Reglementarea revocării dreptului de administrare doar cu titlu desancţiune a fost criticată în literatura de specialitate18. într-adevăr,considerăm că titularul dreptului de proprietate publică are răspundereafolosirii bunurilor publice în raport cu destinaţia acestora şi în scopulrealizării interesului general al colectivităţilor naţionale sau locale, astfel cătitularul dreptului de proprietate publică trebuie să aibă un drept exclusiv şisuveran de apreciere cu privire la constituirea şi, respectiv, încetareadreptului de administrare.

4.6.2. Trecerea bunului în administrarea altei regii sau instituţiipublice nu este reglementată de Legea nr.213/1998 ca modalitate derevocare a dreptului de administrare, dar această posibilitate există cel puţinîn situaţiile când statul sau unităţile administrative-teritoriale procedează,prin organele lor - Guvernul şi, respectiv, consiliul judeţean sau consiliilelocale, la desfiinţarea ori reorganizarea regiilor autonome sau/şi ainstituţiilor publice, ocazie cu care se va proceda fie la trecerea bunurilor înadministrarea altor titulari, fie la redistribuirea acelor bunuri. 18 C. Bîrsan, op. cit., p.104150 Astfel, spre exemplu, prin art.l din H.G. nr.640/200619, Guvernul aaprobat trecerea unui imobil situat în extravilanul comunei Vadu Paşii,judeţul Buzău, din domeniul public al statului şi din administrareaMinisterului Administraţiei şi Internelor în domeniul public al comuneiVadu Paşii, judeţul Buzău, şi în administrarea Consiliului Local al ComuneiVadu Paşii. După cum se observă, scopul urmărit de Guvern a fost schimbareatitularului dreptului de administrare de la Ministerul Administraţiei şiInternelor la Consiliul local al Comunei Vadu Paşii, care s-a realizat printrecerea bunului în cauză din domeniul public al statului în domeniul public

al comunei Vadu Paşii şi din administrarea ministerului în administrareaconsiliului local respectiv. La fel, spre exemplu, prin H.G. 909/200720, Guvernul a aprobattransmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului dinadministrarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale înadministrarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

4.6.3. încetarea dreptului de administrare în condiţiile H.G.nr.841/1995 Aşa cum am precizat mai sus, prin H.G. nr.841/1995 au fostreglementate procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare abunurilor pe care instituţiile publice le au în administrare, dar nu le mai suntnecesare sau instituţia publică respectivă nu mai are dreptul să utilizezebunul respectiv. în astfel de situaţii, dreptul de administrare încetează în ceea cepriveşte instituţia publică titulară a acestui drept.

4.6.4. Reorganizarea sau desfiinţarea regiei autonome sau instituţieipublice Aşa cum am văzut mai sus, regiile autonome pot fi reorganizate însocietăţi comerciale, situaţie în care dreptul de administrare încetează, cuposibilitatea ca societăţile comerciale - companiile naţionale sau societăţilenaţionale, să primească, asupra bunurilor avute în administrare, un drept deproprietate sau un drept de concesiune. H.G. nr.640/2006 privind schimbarea titularilor dreptului de proprietate şi deadministrare asupra unor imobile situate în comuna Vadu Paşii, judeţul Buzău, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.465 din 30 mai 2006 20 H.G. nr.909/2007 privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public alstatului din administrarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în administrareaAgenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.569 din 20 august 2007 151 în aceeaşi măsură, după cum ne demonstrează practica admi-nistrativă, este posibilă şi reorganizarea instituţiilor publice, după cum esteposibilă desfiinţarea regiilor autonome şi a instituţiilor publice, cuconsecinţa încetării dreptului de administrare, în toate cazurile.

4.6.5. încetarea dreptului de proprietate publică Dreptul de proprietate publică încetează, după cum am văzut maisus, atunci când bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat. Potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, trecerea din domeniulpublic în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, aconsiliului judeţean, respectiv, a Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu sedispune altfel. Având în vedere că dreptul de administrare este un drept derivat careare la bază dreptul de proprietate publică, pieirea bunului sau trecerea

acestuia în domeniul privat va avea ca efect şi încetarea dreptului deadministrare în toate cazurile în care un astfel de drept fusese constituitasupra bunului respectiv.

Secţiunea a 5-a Concesionarea bunurilor domeniului public

5.1. Reglementarea şi natura juridică a concesiunii bunurilordomeniului public Temeiul constituţional al concesiunii îl constituie dispoziţiile art.136alin.(4) din Constituţie, republicată, din care rezultă că bunurile proprietatepublică sunt inalienabile şi pot fi date în administrare sau pot fi concesionateori închiriate. Reglementarea anterioară a Legii nr.219/1998, prevedea acelaşiregim juridic atât în privinţa concesiunii bunurilor proprietate publică astatului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi privitor laconcesiunea unor activităţi ori a unor servicii publice. în momentul de faţă există un regim juridic al concesiunii bunurilorproprietate publică, reglementat de prevederile O.U.G. nr.54/2006 privindregimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică 21 şi,separat, un regim juridic al concesiunii lucrărilor şi, respectiv, serviciilor 21 Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune debunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din30 iunie 2006, aprobată prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.35 din 18 ianuarie 2007152publice, reglementat de prevederile O.U.G. nr.34/2006 privind atribuireacontractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrăripublice şi a contractelor de concesiune de servicii22. Alte reglementări care conţin dispoziţii referitoare la concesionareaunor bunuri proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt: Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economicede stat ca regii autonome şi societăţi comerciale23, Legea nr.215/2001privind administraţia publică locală, Legea nr.50/1991 privind autorizareaexecutării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor 24,Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere25, Legea petroluluinr.238/200426, Legea minelor nr.85/200327, Legea gazelor nr.351/200428. în raport cu dispoziţiile constituţionale şi legale la care ne-am referitmai sus, concesiunea bunurilor domeniului public reprezintă operaţiuneajuridică prin care statul sau unităţile administrativ-teritoriale pun în valoarebunuri ale domeniului public ai căror titulari sunt, prin transmitereaacestora, pe o perioadă determinată şi în schimbul unei redevenţe, înfavoarea unei/unor persoane particulare în condiţiile contractului deconcesiune. Referitor la natura juridică a concesiunii, sub regimul Legiinr.219/1998, în doctrina civilă s-a susţinut că, din moment ce legea nu facedeosebire între concesiunea unui bun proprietate publică şi concesiunea unui

bun proprietate privată, contractul de concesiune nu poate fi decât un Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor deachiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor deconcesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006 23 Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regiiautonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.98 din 8 august 1990 24 Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuripentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163din 7 august 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 13ianuarie 1997 şi nr.933 din 13 octombrie 2004 25 Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr. 182 din 30 iulie 1992 26 Legea petrolului nr.238/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr.535 din 15 iunie 2004 27 Legea minelor nr.85/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.197 di 27 martie 2003 28 Legea gazelor nr.351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.679 din 28 iulie 2004 153contract civil, iar dreptul de concesiune, ca drept real, temporar şiinalienabil, este un drept de natură civilă, iar nu un drept de putere publică29. Au existat, însă, autori de drept civil care, cu unele nuanţări, auacceptat că regimul juridic al concesiunii bunurilor domeniului public esteîn primul rând un regim de drept public30. Doctrina administrativă31 a susţinut în mod constant că atâtconcesiunea de bunuri, cât şi concesiunea de activităţi sau servicii, suntinstituţii juridice de regim public şi anume de regim administrativ.

5.2. Noţiuni generale privind contractul de concesiune Noţiunea contractului de concesiune de bunuri proprietate publicăeste definită la art.2 alin.(2) din O.U.G. nr.54/2006 privind regimulcontractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, care a fostaprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr.22/2007. Astfel, potrivit definiţiilor legale, contractul de concesiune de bunuriproprietate publică este contractul încheiat în formă scrisă prin care oautoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadădeterminată, unei persoane, denumită concesionar, care acţionează pe risculşi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietatepublică în schimbul unei redevenţe.

Contractul de concesiune poate avea ca obiect bunuri proprietatepublică, situaţie în care regimul juridic aplicabil este cel reglementat prindispoziţiile O.U.G. nr.54/2006, sau poate avea ca obiect lucrări publice sauservicii publice, cazuri în care regimul juridic aplicabil este cel prevăzut deO.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiunede servicii. Deci, ca regulă generală, dispoziţiile O.U.G. nr.54/2006 nu se aplicăîn cazul contractelor de achiziţie publică, al contractelor de concesiune delucrări publice şi al contractelor de concesiune de servicii. Insă, în cazulunui contract a cărui atribuire intră sub incidenţa prevederilor O.U.G.nr.34/2006 pentru a cărui executare este necesară exploatarea unui bunproprietate publică, dreptul de exploatare a respectivului bun se transmite încadrul şi potrivit procedurii aplicate pentru atribuirea contractului în cauză,când autoritatea contractantă încheie un singur contract potrivit O.U.G.nr.34/2006. L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 1996, p.70 30 V. Stoica, op. cit., p.455-456 31 A. Iorgovan, op. cit., p.222; E. Bălan, op. cit., p.105-106154 Caracteristic contractului de concesiune de bunuri proprietatepublică este faptul că se încheie întotdeauna în conformitate cu legearomână, indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea concesionarului. O altă caracteristică a contractului de concesiune constă în faptul căeste un contract cu titlu oneros, darea în exploatare a bunului proprietatepublică făcându-se întotdeauna în schimbul unei redevenţe. Caracteristic contractului de concesiune este şi faptul că se încheieîntotdeauna pe o durată determinată care, potrivit art.7 alin.(l) din O.U.G.nr.54/2006, nu va putea depăşi 49 de ani, dar va putea fi prelungit pentru operioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială. In sfârşit, aşa după cum rezultă din definiţia legală, contractul deconcesiune se va încheia întotdeauna în formă scrisă, forma scrisă fiindcerută ad validitatem, iar nu ad probationem.

5.3. Iniţierea concesionării şi procedura administrativăprealabilă atribuirii contractului de concesiune Reglementarea actuală a concesiunii bunurilor domeniului public -O.U.G. nr.54/2006, cuprinde dispoziţii referitoare la proceduraadministrativă prealabilă încheierii contractului de concesiune, la proceduraatribuirii contractului de concesiune, la conţinutul contractului deconcesiune, modul în care se întocmeşte dosarul concesiunii, precum şiprevederi aplicabile în activitatea de control a desfăşurării tuturor operaţiilorlegate de iniţierea şi încheierea contractului de concesiune şi a soluţionăriilitigiilor privind concesiunea, aspecte extrem de importante din punct devedere al dreptului administrativ care guvernează regimul juridic aplicabilacestora. De asemenea, O.U.G. nr.54/2006 conţine şi numeroase norme carereglementează regimul juridic al bunurilor proprietate publică ce facobiectul concesiunii, precum şi al bunurilor proprii ale concesionarului, care

sunt folosite în procesul de exploatare a bunurilor concesionate, dar şi alfructelor şi productelor obţinute ca urmare a utilizării bunurilor proprietatepublică obiect al concesiunii, reglementări foarte importante pentrudeterminarea regimului juridic aplicabil acestor categorii de bunuri. Iniţiativa concesionării şi procedura administrativă prealabilăatribuirii contractului de concesiune sunt reglementate strict în Capitolul 2al O.U.G. nr.54/2006. Astfel, concesionarea are loc la iniţiativa concedentului sau caurmare a unei propuneri însuşite de acesta. Propunerea de concesionare trebuie să fie fundamentată din punct devedere economic, financiar, social şi de mediu.155 Iniţiativa concesionării trebuie să aibă la bază efectuarea unui studiude oportunitate, care să cuprindă, în principal, următoarele elemente: - descrierea şi identificarea bunului care urmează să fie concesionat; - motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu, care justifică realizarea concesiunii; - nivelul minim al redevenţei; - procedura- utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune şi justificarea alegerii procedurii; - durata estimată a concesiunii; - termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare; - avizul obligatoriu al Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale şi al Statului Major General privind încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului naţional de apărare, după caz; - avizul obligatoriu al structurii de administrare/custodelui ariei naturale protejate, în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate în interiorul unei arii naturale protejate, respectiv al autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului competente, în cazul în care aria naturală protejată nu are structură de administrare/custode. în măsura în care, după întocmirea studiului de oportunitate, seconstată că exploatarea bunului ce va face obiectul concesionării implică înmod necesar şi executarea unor lucrări şi/sau prestarea unor servicii,concedentul are obligaţia ca, în funcţie de scopul urmărit şi de activităţiledesfăşurate, să califice natura contractului potrivit prevederilor O.U.G.nr.34/2006. în acest scop, concedentul poate solicita punctul de vedere alAutorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea AchiziţiilorPublice. Studiul de oportunitate se aprobă de către concèdent. Concesionarease aprobă, pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, aconsiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti, după caz. în baza studiului de oportunitate concedentulelaborează caietul de sarcini al concesiunii.

5.4. Procedurile de concesionare Procedurile de concesionare sunt reglementate în Capitolul 3 al

O.U.G. nr.54/2006 şi conţin reguli generale şi principii aplicabileoperaţiunilor de atribuire: licitaţia şi negocierea directă, reguli privind oferta

156şi determinarea ofertei câştigătoare, reguli privind conflictul de interese şi,respectiv, anularea procedurii de atribuire a contractului de concesiune.

5.4.1. Principiile care stau la baza atribuirii contractului deconcesiune sunt următoarele: - transparenţa - punerea la dispoziţie tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune; - tratamentul egal - aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune; - proporţionalitatea - care presupune că orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului; - nediscriminarea - aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte; - libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte. Procedurile legale de atribuire a contractului de concesiune, la carene vom referi mai pe larg, sunt: - licitaţia - procedura la care persoana fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune ofertă; - negocierea directă - procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune. Art.15 din O.U.G. nr.54/2006 prevede, însă, în mod expres, căautoritatea concedentă are obligaţia de a atribui contractul de concesiune, deregulă, prin aplicarea procedurii licitaţiei. Autoritatea concedentă are obligaţia de a asigura protejarea acelorinformaţii care îi sunt comunicate de persoanele fizice sau juridice cu titluconfidenţial, în măsura în care, în mod obiectiv, dezvăluirea informaţiilor încauză ar prejudicia interesele legitime ale respectivelor persoane, în specialîn ceea ce priveşte secretul comercial şi proprietatea intelectuală.157 De asemenea, concedentul are obligaţia de a preciza în cadruldocumentaţiei de atribuire orice cerinţă, criteriu, regulă şi alte informaţiinecesare pentru a asigura ofertantului o informare completă, corectă şiexplicită cu privire la modul de aplicare a procedurii de atribuire. Informaţiile pe care trebuie să le conţină documentaţia de atribuire

sunt enumerate în anexa nr.2 la Normele metodologice de aplicare a O.U.G.nr.54/2006, care au fost aprobate prin H.G. nr.168/200732. Astfel, documentaţia de atribuire trebuie să cuprindă cel puţinurmătoarele elemente: - informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e-mail a persoanei de contact etc; - instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea procedurii de concesionare; - caietul de sarcini; - instrucţiuni privind modul de elaborare şi prezentare a ofertelor; - informaţii, detaliate şi complete privind criteriile de atribuire aplicate pentru stabilirea ofertei câştigătoare, precum şi ponderea lor; - instrucţiuni privind modul de utilizare a căilor de atac; - informaţii referitoare la clauzele contractuale obligatorii. Dar, autoritatea concedentă are dreptul de a impune în cadruldocumentaţiei de atribuire, în măsura în care acestea sunt compatibile cuobiectul contractului, condiţii speciale de îndeplinire a contractului prin carese urmăreşte obţinerea unor efecte de ordin social sau în legătură cuprotecţia mediului şi promovarea dezvoltării durabile. Concedentul are obligaţia să asigure obţinerea documentaţiei deatribuire de către persoana interesată, care înaintează o solicitare în acestsens, concedentul având dreptul de a opta pentru una dintre următoarelemodalităţi de obţinere a documentaţiei de atribuire de către persoaneleinteresate: - fie prin asigurarea accesului direct, nerestricţionat şi deplin, prin mijloace electronice, la conţinutul documentaţiei de atribuire; - fie prin punerea la dispoziţia persoanei interesate care a înaintat o solicitare în acest sens a unui exemplar din documentaţia de atribuire, pe suport hârtie şi/sau pe suport magnetic. H.G. nr.168/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare aOrdonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiunede bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.146din 28 februarie 2007158 5.4.2. Licitaţia Aşa cum am precizat deja, licitaţia reprezintă procedura la carepersoana fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune ofertă,reprezentând procedura impusă de legiuitor ca regulă de atribuire acontractului de concesiune. în cazul procedurii de licitaţie, concedentul are obligaţia să publiceîn Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a, într-un cotidian decirculaţie naţională şi într-unui de circulaţie locală anunţul de licitaţie. Informaţiile pe care trebuie să le conţină anunţul de licitaţie suntprevăzute în anexa nr.3 la Normele metodologice aprobate prin H.G.nr. 168/2007.

Astfel, anunţul de licitaţie trebuie să cuprindă cel puţin următoareleelemente: informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e- mail a persoanei de contact etc; informaţii generale privind obiectul concesiunii, în special descrierea şi .identificarea bunului care urmează să fie concesionat; informaţii privind documentaţia de atribuire: o modalitatea sau modalităţile prin care persoanele interesate pot intra în posesia unui exemplar al documentaţiei de atribuire; o denumirea şi adresa serviciului/compartimentului din cadrul concedentul ui, de la care se poate obţine un exemplar din documentaţia de atribuire; o costul şi condiţiile de plată pentru obţinerea acestui exemplar, unde este cazul, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006; o data limită pentru solicitarea clarificărilor; informaţii privind ofertele: o data limită de depunere a ofertelor; o adresa la care trebuie depuse ofertele; o numărul de exemplare în care trebuie depusă fiecare ofertă; data şi locul la care se va desfăşura şedinţa publică de deschidere a ofertelor; denumirea, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e- mail a instanţei competente în soluţionarea litigiilor apărute şi termenele pentru sesizarea instanţei; data transmiterii anunţului de licitaţie către instituţiile abilitate, în vederea publicării.159 Persoana interesată are dreptul de a solicita şi de a obţinedocumentaţia de atribuire. Autoritatea concedentă are obligaţia de a pune documentaţia deatribuire la dispoziţia persoanei interesate cât mai repede posibil, într-operioadă care nu trebuie să depăşească 4 zile lucrătoare de la primirea uneisolicitări din partea acesteia. Persoana interesată are obligaţia de a depune diligentele necesare,astfel încât respectarea de către concedent a perioadei menţionate anterior sănu conducă la situaţia în care documentaţia de atribuire să fie pusă ladispoziţia sa cu mai puţin de 4 zile lucrătoare înainte de data limită pentrudepunerea ofertelor. De asemenea, persoana interesată are dreptul de a solicita clarificăriprivind documentaţia de atribuire. Concedentul are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fărăambiguităţi, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie sădepăşească 4 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări. Autoritatea concedentă are obligaţia de a transmite răspunsurileînsoţite de întrebările, aferente către toate persoanele interesate care auobţinut, în condiţiile ordonanţei de urgenţă menţionate, documentaţia deatribuire, luând măsuri pentru a nu dezvălui identitatea celui care a solicitat

clarificările respective. De asemenea, concedentul are obligaţia de a transmite răspunsul laorice clarificare cu cel puţin 4 zile lucrătoare înainte de data limită pentrudepunerea ofertelor. în cazul în care solicitarea de clarificare nu a fost transmisă în timputil, punând astfel concedentul în imposibilitatea de a respecta termenul demai sus, acesta din urmă are totuşi obligaţia de a răspunde la solicitarea declarificare în măsura în care perioada necesară pentru elaborarea şitransmiterea răspunsului face posibilă primirea acestuia de către persoaneleinteresate înainte de data limită de depunere a ofertelor. Procedura de licitaţie se poate desfăşura numai dacă în urmapublicării anunţului de licitaţie au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile, iarîn caz contrar, concedentul este obligat să anuleze procedura şi săorganizeze o nouă licitaţie.

5.4.3. Negocierea directă Negocierea directă reprezintă procedura prin care concedentulnegociază clauzele contractuale, inclusiv redevenţa, cu unul sau mai mulţiparticipanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune.160 Concedentul are dreptul de a aplica procedura de negociere directănumai în situaţia în care, după repetarea procedurii de licitaţie, nu au fostdepuse cel puţin 3 oferte valabile. Şi în cazul procedurii negocierii directe se aplică în modcorespunzător regulile privitoare la publicitate, iar informaţiile pe caretrebuie să le conţină anunţul negocierii directe sunt prevăzute în anexa nr.4la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 168/2007. Astfel, anunţul negocierii directe trebuie să cuprindă cel puţinurmătoarele elemente: informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e- mail ale persoanei de contact etc; informaţii generale privind obiectul concesiunii, în special descrierea şi identificarea bunului ce urmează să fie concesionat; informaţii privind documentaţia de atribuire: o modalitatea sau modalităţile prin care persoanele interesate pot intra în posesia unui exemplar al documentaţiei de atribuire; o denumirea şi adresa serviciului/compartimentului din cadrul concedentului, de la care se poate obţine un exemplar din documentaţia de atribuire; o costul şi condiţiile de plată pentru obţinerea acestui exemplar, unde este cazul, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007; o data limită pentru solicitarea clarificărilor; informaţii privind ofertele: o data limită de depunere a ofertelor; o adresa la care trebuie depuse ofertele;

o numărul de exemplare în care trebuie depusă fiecare ofertă; data şi locul la care este programată începerea procedurii de negociere directă; denumirea, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e- mail ale instanţei competente în soluţionarea litigiilor apărute şi termenele pentru sesizarea instanţei; data transmiterii anunţului negocierii către instituţiile abilitate, în vederea publicării. Anunţul negocierii directe se trimite spre publicare cu cel puţin 10zile calendaristice înainte de data limită pentru depunerea ofertelor.161 Orice persoană care este interesată are dreptul de a solicita şi de aobţine documentaţia de atribuire, iar autoritatea concedentă are obligaţia dea pune documentaţia de atribuire la dispoziţia persoanei interesate, într-operioadă care nu trebuie să depăşească două zile lucrătoare de la primireaunei solicitări din partea acesteia. Persoana interesată are obligaţia de a depune diligentele necesare,astfel încât respectarea de către concedent a perioadei prevăzute înparagraful anterior să nu. conducă la situaţia în care documentaţia deatribuire să fie pusă la dispoziţia sa cu mai puţin de două zile lucrătoareînainte de data limită pentru depunerea ofertelor. De asemenea, orice persoană interesată are dreptul de a solicitaclarificări privind documentaţia de atribuire, iar concedentul are obligaţia dea răspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, la orice clarificaresolicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depăşească două zile lucrătoarede la primirea unei astfel de solicitări. Totodată, concedentul are obligaţia de a transmite răspunsurileînsoţite de întrebările aferente către toate persoanele interesate care auobţinut, în condiţiile cjrdonanţei de urgenţă menţionate, documentaţia deatribuire, luând măsuri pentru a nu dezvălui identitatea celui care a solicitatclarificările respective. Autoritatea concedentă are, de asemenea, obligaţia de a transmiterăspunsul la orice solicitare de clarificare cu cel puţin două zile lucrătoareînainte de data limită pentru depunerea ofertelor, iar în cazul în caresolicitarea de clarificare nu a fost transmisă în timp util, punând astfelconcedentul în imposibilitatea de a respecta termenul respectiv, acesta dinurmă are totuşi obligaţia de a răspunde la solicitarea de clarificare în măsuraîn care perioada necesară pentru elaborarea şi transmiterea răspunsului faceposibilă primirea acestuia de către persoanele interesate înainte de datalimită de depunere a ofertelor. în cadrul acestei proceduri, autoritatea concedentă deruleazănegocieri cu fiecare ofertant care a depus o ofertă valabilă.

5.4.4. Reguli generale privind oferta Persoana interesată care are intenţia să oferteze are obligaţia de aelabora oferta în conformitate cu prevederile documentaţiei de atribuire şi sădepună oferta în conformitate cu prevederile Normelor metodologiceaprobate prin H.G. nr. 168/2007. Oferta are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului,pe toată perioada de valabilitate stabilită de concedent.

Persoana interesată are obligaţia de a depune oferta la adresa şi pânăla data limită pentru depunere, stabilite în anunţul procedurii, iar riscurile162legate de transmiterea ofertei, inclusiv forţa majoră, cad în sarcina persoaneiinteresate. Oferta depusă la o altă adresă a concedentului decât cea stabilită saudupă expirarea datei limită pentru depunere se returnează nedeschisă. Conţinutul ofertelor trebuie să rămână confidenţial până la datastabilită pentru deschiderea acestora, concedentul urmând a lua cunoştinţăde conţinutul respectivelor oferte numai după această dată.

5.4.5. Reguli privind conflictul de interese Pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, concedentul areobligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a evita situaţiile de naturăsă determine apariţia unui conflict de interese şi/sau manifestareaconcurenţei neloiale. Persoana care a participat la întocmirea documentaţiei de atribuireare dreptul de a fi ofertant, dar numai în cazul în care implicarea sa înelaborarea documentaţiei de atribuire nu este de natură să defavorizeze con-curenţa. Persoanele care sunt implicate direct în procesul deverificare/evaluare a ofertelor nu au dreptul de a fi ofertant sub sancţiuneaexcluderii din procedura de atribuire. Nu au dreptul să fie implicate în procesul de verificare/evaluare aofertelor următoarele persoane: - soţ/soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu ofertantul, persoană fizică; - soţ/soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu persoane care fac parte din consiliul de administraţie, organul de conducere ori de supervizare al unuia dintre ofertanţi, persoane juridice; - persoane care deţin părţi sociale, părţi de interes, acţiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanţi sau persoane care fac parte din consiliul de administraţie, organul de conducere ori de supervizare al unuia dintre ofertanţi; - persoane care pot avea un interes de natură să le afecteze imparţialitatea pe parcursul procesului de verificare/evaluare a ofertelor.

5.4.6. Evaluarea ofertelor şi determinarea ofertei câştigătoare Evaluarea ofertelor depuse se realizează de către comisia deevaluare, care aplică criteriile de atribuire prevăzute în documentaţia deatribuire şi stabilite în conformitate cu prevederile art.36 din O.U.G.nr.54/2006.163 Astfel, criteriul de atribuire a contractului de concesiune este cel maiînalt nivel al redevenţei. Concedentul poate ţine seama şi de alte criterii precum: - capacitatea económico-financiara a ofertanţilor; - protecţia mediului înconjurător;

- condiţii specifice impuse de natura bunului concesionat. Concedentul are obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe bazacriteriului/criteriilor de atribuire precizate în documentaţia de atribuire. Pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, concedentul are dreptulde a solicita clarificări şi, după caz, completări ale documentelor prezentatede ofertanţi pentru demonstrarea conformităţii ofertei cu cerinţele solicitate. Concedentul nu are dreptul ca prin clarificările ori completărilesolicitate să determine apariţia unui avantaj evident în favoarea unuiofertant. Concedentul are obligaţia de a transmite spre publicare în MonitorulOficial al României, Partea a Vl-a, un anunţ de atribuire a contractului deconcesiune, în cel mult 20 de zile calendaristice de la finalizarea oricăreiadintre procedurile de atribuire a contractului de concesiune prevăzute deprezenta ordonanţă de urgenţă. Anunţul de atribuire trebuie să cuprindă cel puţin următoareleelemente: - informaţii generale privind concedentul, în special denumirea, codul fiscal, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e- mail ale persoanei de contact etc.; - procedura aplicată pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică; - data publicării anunţului de licitaţie/anunţului negocierii directe în Monitorul Oficial al României, Partea a Vl-a; - criteriile utilizate pentru determinarea ofertei câştigătoare; - numărul ofertelor primite şi al celor declarate valabile; - denumirea/numele şi sediul/adresa ofertantului a cărui ofertă a fost declarată câştigătoare; - durata contractului; - nivelul redevenţei; - denumirea, adresa, numărul de telefon, telefax şi/sau adresa de e- mail ale instanţei competente în soluţionarea litigiilor apărute şi termenele pentru sesizarea instanţei; - data informării ofertanţilor despre decizia de stabilire a ofertei câştigătoare; - data transmiterii anunţului de atribuire către instituţiile abilitate, în vederea publicării.164 De asemenea, autoritatea concedentă are obligaţia de a informaofertanţii despre deciziile referitoare la atribuirea contractului deconcesiune, în scris, cu confirmare de primire, nu mai târziu de 3 zilelucrătoare de la emiterea acestora. In cadrul comunicărilor pe care trebuie să le facă, autoritateaconcedentă are obligaţia de a informa ofertantul/ofertanţii câştigă-tor/câştigători cu privire la acceptarea ofertei/ofertelor prezentat, precum şipe ofertanţii care au fost respinşi sau a căror ofertă nu a fost declaratăcâştigătoare asupra motivelor ce au stat la baza deciziei respective. Concedentul are obligaţia de încheia contractul de concesiune cuofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, pe care îl poateîncheia numai după împlinirea unui termen de 20 de zile calendaristice de ladata realizării comunicării făcute ofertanţilor despre deciziile referitoare la

atribuirea contractului de concesiune.

5.4.7. Anularea procedurii de atribuire a contractului de concesiune în mod excepţional, faţă de regula înscrisă la art.39 din O.U.G.nr.54/2006, concedentul are dreptul de a anula procedura pentru atribuireacontractului de concesiune, dacă ia această decizie, de regulă, înainte de datatransmiterii comunicării privind rezultatul aplicării procedurii de atribuire şi,oricum, înainte de data încheierii contractului, numai în următoarele cazuri: a) nu au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile; b) se constată abateri grave de la prevederile legale care afecteazăprocedura de atribuire sau fac imposibilă încheierea contractului. Procedura de atribuire se consideră viciată în cazul în care suntîndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: - în cadrul documentaţiei de atribuire şi/sau în modul de aplicare aprocedurii de atribuire se constată erori sau omisiuni care au ca efectîncălcarea principiilor prevăzute la art. 13 din O.U.G. nr.54/2006; - concedentul se află în imposibilitate de a adopta măsuri corective,fără ca acestea să conducă, la rândul lor, la încălcarea principiilor prevăzutela art. 13 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. încălcarea prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă privindatribuirea contractului de concesiune poate atrage anularea procedurii,potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

5.5. Contractul de concesiune Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este, potrivitart.l alin.(2) din O.U.G. nr.54/2006, acel contract încheiat în formă scrisăprin care o autoritate publică, denumită concèdent, transmite, pe o perioadădeterminată, unei persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul 165şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietatepublică în schimbul unei redevenţe.

5.5.1. Părţile contractului de concesiune Potrivit definiţiei legale a contractului de concesiune, părţile sunt: pede o parte, autoritatea publică titulară a dreptului de proprietate asuprabunurilor, în calitate de concedent şi, pe de altă parte, orice persoană, încalitate de concesionar, titular al dreptului de concesiune pe care 1-a obţinutprin parcurgerea procedurii administrative de atribuire a contractului deconcesiune. Au calitatea de concedent: - ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului; - consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică saupersoană juridică, română ori străină. Deci, calitatea de concesionar şi, totodată, de titular al dreptului deconcesiune asupra bunurilor proprietate publică o poate avea orice persoană

fizică sau persoană juridică de drept privat, română sau străină, iar nu opersoană juridică de drept public. Sunt şi situaţii în care persoanele fizice nu pot avea calitatea deconcesionar, precum în cazul operaţiunilor petroliere, unde, potrivit art.27din Legea nr.238/2004, numai persoanele juridice pot avea calitatea deconcesionar. Neîncheierea contractului de concesiune într-un termen de 20 de zilecalendaristice de la data împlinirii termenului de 20 de zile calendaristicecalculate de la data comunicării deciziei de atribuire a contractului deconcesiune poate atrage plata daunelor-interese de către partea în culpă. Deasemenea, refuzul ofertantului declarat câştigător de a încheia contractul deconcesiune poate atrage după sine plata daunelor-interese.

5.5.2. Obiectul contractului de concesiune Obiectul contractului de concesiune îl formează, în mod exclusiv,bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţiloradministrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legaleprivind proprietatea publică. Bunurile din domeniul public asupra cărora se constituie dreptul deconcesiune sunt bunurile de retur, la care se referă art.52 din O.U.G.166nr.54/2006, prevăzând că bunurile de retur revin de plin drept, gratuit şilibere de orice sarcini concedentului la încetarea contractului de concesiune. In cadrul contractului de concesiune, separat de bunurile de retur,vor fi precizate bunurile proprii ale concesionarului. Bunurile proprii sunt bunurile care au aparţinut concesionarului şi aufost utilizate de către acesta pe durata concesiunii, care, la încetareacontractului de concesiune, rămân în proprietatea concesionarului. Subconcesionarea bunurilor proprietate publică este interzisă potrivitart.8 din O.U.G. nr.54/2006, care permite unele excepţii. Astfel, companiile naţionale, societăţile naţionale sau societăţilecomerciale aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonareaministerelor, altor organe de specialitate ale administraţiei publice centralesau a consiliilor judeţene, consiliilor locale ori a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti, pot subconcesiona bunurile proprietate publică cele-au fost concesionate prin atribuire directă. Subconcesionarea se aprobă pe baza studiului de oportunitate, prinhotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a ConsiliuluiGeneral al Municipiului Bucureşti, după caz. In schimbul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietatepublică, concesionarul va plăti o redevenţă. Redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de statsau la bugetele locale, în funcţie de apartenenţa bunului concesionat ladomeniul public al statului sau la domeniul public al unităţiloradministraţi v-teritoriale. Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de cătreministerele de resort sau de alte organe de specialitate ale administraţieipublice centrale ori de către autorităţile administraţiei publice locale.

5.5.3. Drepturile părţilor

Concesionarul are dreptul de a exploata în mod direct, pe riscul şi perăspunderea sa, bunurile proprietate publică ce fac obiectul contractului deconcesiune. Concesionarul are dreptul de a folosi şi de a culege fructele bunurilorcare fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului şi obiectivelor stabilitede părţi prin contractul de concesiune. Concedentul are dreptul să inspecteze bunurile concesionate,verificând respectarea obligaţiilor asumate de concesionar. Concedentul are dreptul să modifice unilateral partea reglementară acontractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, dinmotive excepţionale, legate de interesul naţional sau local, după caz.167 în cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire. în caz de dezacord între concedent şi concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanţa judecătorească competentă. Acest dezacord nu poate în niciun caz să permită concesionarului să nu îşi execute obligaţiile contractuale.

5.5.4. Obligaţiile părţilor Raporturile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. Concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: - unei măsuri dispuse de o autoritate publică; - unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit. Concesionarul este obligat să asigure exploatarea eficace în regim de continuitate şi de perjnanenţă a bunurilor proprietate publică ce fac obiectul concesiunii, potrivit obiectivelor stabilite de către concedent. Concesionarul este obligat să exploateze în mod direct bunurile care fac obiectul concesiunii. Concesionarul este obligat să respecte condiţiile impuse de natura bunurilor proprietate publică (protejarea secretului de stat, materiale cu regim special, condiţii de siguranţă în exploatare, protecţia mediului, pro- tecţia muncii, condiţii privind folosirea şi conservarea patrimoniului etc.). în termen de 90 de zile de la data încheierii contractului de concesiune, concesionarul este obligat să depună, cu titlu de garanţie, o sumă reprezentând o cotă-parte din suma datorată concedentului cu titlu de redevenţă pentru primul an de activitate. Concesionarul este obligat să plătească redevenţă în cuantumul şi la termenele stabilite prin contractul de concesiune. La încetarea contractului de concesiune prin ajungere la termen, concesionarul este obligat să restituie concedentului, în deplină proprietate, bunurile de retur, în mod gratuit şi libere de orice sarcini. Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar în exerciţiul drepturilor rezultate din contractul de concesiune. Concedentul nu are dreptul să modifice în mod unilateral contractul de concesiune, în afară de cazurile prevăzute expres de lege.

Concedentul este obligat să notifice concesionarului apariţia oricăror împrejurări de natură să aducă atingere drepturilor concesionarului.

168

HI ■ 5.5.5. încetarea contractului de concesiune încetarea contractului de concesiune poate avea loc în următoarelesituaţii: - la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; - în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina acestuia, în caz de dezacord fiind competentă instanţa de judecată; - în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului; - în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin reziliere de către concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului; - la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-1 exploata, prin renunţare, fără plata unei despăgubiri. La încetarea contractului de concesiune, concesionarul este obligatsă restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat.

5.6. Exercitarea controlului privind concesiunea Orice persoană care consideră că un contract a fost calificat dreptcontract de concesiune de bunuri proprietate publică, cu nerespectareaprevederilor O.U.G. nr.34/2006, poate solicita punctul de vedere alAutorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea AchiziţiilorPublice. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi MonitorizareaAchiziţiilor Publice a fost înfiinţată prin O.U.G. nr.74/200533, fiindorganizată şi funcţionând în baza H.G. nr.525/200734, ca organ despecialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului şicoordonarea secretarului general al Guvernului. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi MonitorizareaAchiziţiilor Publice îşi desfăşoară activitatea potrivit Regulamentuluiprivind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţiepublică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de OU.G. nr.74/2005 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentruReglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.572 din 4 iulie 2005 34 H.G. nr.525/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionalepentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.395 din 12 iunie 2007 169concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 11/2007 emis de preşedintele

acestei instituţii35. Ministerele de resort şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prinstructurile cu atribuţii specifice de control, realizează verificareaconcesiunilor de bunuri proprietate publică de interes naţional, iar Direcţiagenerală de administrare a marilor contribuabili, direcţiile generale alefinanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti realizează verificareaconcesiunilor de bunuri proprietate publică de interes local, urmărind înspecial respectarea dispoziţiilor referitoare la: - aplicarea hotărârii de concesionare; - publicitatea; - documentaţia de atribuire; - aplicarea procedurii de atribuire a contractului de concesiune; - dosarul concesiunii; - îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către concedent şi concesionar.

5.7. Soluţionarea litigiilor Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea,executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune, precum şi acelor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilorLegii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativa tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul concedentului. împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia decontencios administrativ a curţii de apel, conform prevederilor legale.

Secţiunea a 6-a închirierea bunurilor proprietate publică

6.1. Aspecte generale închirierea de bunuri proprietate publică constituie o modalitate deutilizare a bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale recunoscută de Constituţie şi de alte acte normative. Ordinul nr. 11/2007 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementareaşi Monitorizarea Achiziţiilor Publice pentru aprobarea Regulamentului privindsupravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor deconcesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.609 din 4 septembrie 2007170 Astfel, la art.136 alin.(4) din Constituţie, republicată, după ce seproclamă caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, seprecizează că, totuşi, acestea pot fi date în administrare sau pot ficoncesionate, precum şi că pot fi închiriate. De asemenea, art.14 şi art.15 din Legea nr.213/1998 se referă laposibilitatea închirierii bunurilor proprietate publică a statului sau aunităţilor administrativ-teritoriale, către orice persoană fizică sau juridică,română sau străină, prin licitaţie publică. Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, la art.123, se

referă, de asemenea, la posibilitatea închirierii bunurilor ce aparţindomeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, prin hotărâre aconsiliilor locale sau judeţene, respectiv, a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti, închirierea urmând să se facă prin licitaţie publică. De asemenea, O.G. nr.53/2002 privind Statutul-cadru al unităţiiadministrativ-teritoriale36 conţine dispoziţii referitoare la utilizarea bunuriloraflate în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale. Astfel, laart.15, se prevede că „prin statut se stabilesc criteriile pe baza cărorabunurile aflate în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale şicele din proprietatea privată a acesteia pot fi date în administrare regiilorautonome şi instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate încondiţiile legii sau pot fi atribuite în folosinţă gratuită pe termen limitatpersoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate debinefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice".

6.2. Procedura administrativă prealabilă încheierii contractuluide închiriere Anterior încheierii contractului de închiriere, este necesar ca titulariidreptului de proprietate publică asupra bunurilor care urmează să fieînchiriate să aprobe închirierea acestora prin emiterea în acest sens, în regimde putere publică, a unor acte administrative. Astfel, potrivit art.14 din Legea nr.213/1998, închirierea bunurilorproprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale seaprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sau a consiliuluilocal, după caz. Cităm, cu titlu de exemplu, câteva asemenea acte administrative princare organul competent a aprobat închirierea unor bunuri proprietatepublică. O.G. nr.53/2002 privind Statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.633 din 27 august 2002 171 Astfel, prin H.G. nr.926/1999 , Guvernul a aprobat ca MinisterulAfacerilor Externe să poată închiria unor persoane juridice sau fizice spaţiiledisponibile în misiunile diplomatice de la Moscova, Haga şi Beijing,proprietate publică a statului român, urmând ca 50% din chiria încasată sărămână la dispoziţia ministerului în regim de venituri extrabugetare. La fel, prin H.G. nr.68/2000 8, Guvernul a aprobat ca MinisterulApărării Naţionale să închirieze imobile disponibile sau părţi din imobileleaflate în administrarea sa şi în proprietatea publică a statului, urmând ca50% din sumele încasate cu titlu de chirie să fie reţinute ca venituriextrabugetare, iar diferenţa să fie virată la bugetul statului. Prin H.G. nr.2135/200439, Guvernul a aprobat Regiei Autonome aDistribuţiei şi Exploatării Filmelor „România film" să închirieze bunurileaflate în proprietatea statului şi în administrarea acestei regii, prin contractecu persoane fizice sau juridice, române sau străine. Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Hotărârea nr.65din 21 martie 200240, a aprobat închirierea, prin licitaţie publică, a bunuriloraparţinând Regiei Autonome de Salubrizare Urbană Bucureşti. A doua fază a procedurii anterioare încheierii contractului de

închiriere a bunurilor proprietate publică este aceea a atribuirii prin licitaţiea contractului de închiriere. Astfel, potrivit art.15 din Legea nr.213/1998,închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, încondiţiile legii.

6.3. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică Legea nr.213/1998 nu conţine dispoziţii referitoare la încheierea,efectele, executarea etc. a contractului de închiriere a bunurilor proprietatepublică, iar în doctrina administrativă s-a arătat, pe drept cuvânt, că, înmăsura în care nu contravin regimului juridic al proprietăţii publice, sunt H.G. nr.926/1999 privind închirierea unor spaţii excedentare din imobileleproprietate publică a statului român din străinătate, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.556 din 15 noiembrie 1999 38 H.G. nr.68/2000 privind abilitarea Ministerului Apărării Naţionale de a închiriaimobile sau părţi din acestea, disponibile, aflate în administrarea sa şi în proprietateapublică a statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51 din 2 februarie2000 39 H.G. nr.2135/2004 pentru aprobarea închirierii bunurilor imobile, proprietatepublică a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome a Distribuţiei şi ExploatăriiFilmelor „România film", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1222 din20 decembrie 2004 40 Disponibilă pe pagina de internet a Primăriei Municipiului Bucureşti:www4.pmb.ro172aplicabile regulile generale ale contractului de locaţiune de la art.1410 şiurm. din Codul civil41. Contractul de închiriere reprezintă acordul de voinţă care serealizează între titularul dreptului de proprietate publică asupra unui buncare aparţine domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care poartă denumirea de locator, şi orice persoană fizică saujuridică, denumită locatar, prin care locatorul se obligă să asigure locataruluifolosinţa unui bun proprietate publică, pentru o perioadă determinată detimp, în schimbul unei contraprestaţii, denumită chirie. Calitatea de locator o poate avea şi titularul unui drept deadministrare asupra unui bun aparţinând domeniului public al statului sauunităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia cazurilor în care prin actul dedare în administrare se interzice în mod expres acest lucru. Calitatea de locatar o poate avea orice persoană fizică sau juridică,română sau străină. Contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică va trebui săcuprindă, în primul rând, datele de identificare a părţilor contractului, adicănume, prenume sau denumire, domiciliul sau sediul, cetăţenia saunaţionalitatea şi, respectiv, ale reprezentanţilor legali ai părţilor. Obiectul material al contractului de închiriere îl formează bunurileproprietate publică deţinute în proprietate publică sau în administrare decătre locator, care vor fi specificate în contract prin inserarea elementelorprincipale ale acestora, aşa cum apar menţionate în caietul de sarcini.

Contractul de închiriere va cuprinde clauze privind regimul juridic albunurilor care fac obiectul material al contractului. Astfel, contractul deînchiriere a bunurilor proprietate publică trebuie să cuprindă clauze denatură să asigure exploatarea bunului închiriat potrivit specificului acestuia.De asemenea, contractul de închiriere va trebui să includă clauze care săprevadă că bunurile care au făcut obiectul contractului, la încetareaînchirierii, vor reveni locatorului în starea în care au fost închiriate şi liberede orice sarcini. în situaţia în care locatarul a efectuat investiţii care au augmentatvaloarea bunului, iar acestea au fost impuse de necesitatea unei folosinţenormale a bunului închiriat sau au fost prevăzute în contractul de închiriere,locatorul va datora locatarului despăgubiri egale cu valoarea investiţiilorefectuate, la data restituirii bunului, după ce a fost luată în calcul uzuraintervenită de la data efectuării investiţiilor. Suma de bani datorată drept contraprestaţie de către locatar poartădenumirea de chirie şi se achită la termenele stabilite prin contract, iar41 E. Bălan, op. cit., p.120173nerespectarea termenelor respective va atrage plata penalităţilor prevăzute încontract, care nu pot fi mai mici decât penalităţile legale pentru neplata latermen a oricăror creanţe bugetare. Durata contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică nupoate fi mai mare decât aceea stabilită prin actul administrativ de aprobare aînchirierii bunului/bunurilor respective. în cazul în care o astfel de durată nua fost fixată prin actul administrativ emis de organul competent să aprobeînchirierea, durata închirierii va fi stabilită printr-o clauză expresă acontractului. Durata poate fi prelungită prin acordul părţilor. încetarea contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică vainterveni: - la expirarea termenului pentru care s-a încheiat, dacă locatorul şi locatarul nu au decis prelungirea acestuia; - la iniţiativa locatorului sau a locatarului înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat; - când locatarul sau locatorul nu-şi respectă obligaţiile stabilite prin contract. în cazurile în, care încetarea contractului intervine înainte deexpirarea termenului pentru care a fost încheiat, partea din culpa căreiaîncetează contractul va datora despăgubiri ce vor putea fi stabilite de comunacord sau de către instanţa de judecată. în privinţa instanţei competente să soluţioneze litigiile legate deîncheierea, executarea şi încetarea contractului de închiriere a bunurilorproprietate publică, în doctrina civilă a fost exprimată opinia că acestea suntde competenţa instanţelor de drept comun42. Având, însă, în vedere reglementarea actuală a Legii contenciosuluiadministrativ, considerăm că instanţa competentă să judece litigiileprivitoare la închirierea bunurilor proprietate publică este instanţa decontencios administrativ. Astfel, în ceea ce priveşte litigiile născute în legătură cu aspectelesurvenite în faza administrativă prealabilă încheierii contractului deînchiriere, care se finalizează cu adoptarea unor acte administrative de

aprobare a închirierii şi, respectiv, de atribuire a contractului de închiriere înurma licitaţiei, apreciem ca fiind evidentă concluzia că instanţa decontencios administrativ este competentă să soluţioneze asemenea litigii. în ceea ce priveşte litigiile legate de închirierea, executarea şiîncetarea contractului de închiriere a bunurilor proprietate publică, trebuieavute în vedere dispoziţiile art.2 lit.c) fraza a Il-a şi ale art.8 alin.(2) dinLegea nr.554/2004. C. Bîrsan, op. cit., p.l 10174 Astfel, potrivit art.2 lit.c) fraza a Il-a din Legea nr.554/2004, suntasimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi contracteleîncheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare abunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, iar potrivit art.8 alin.(29 dinaceeaşi lege, instanţa de contencios administrativ este competentă săsoluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unuicontract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea,modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ. Deci, problema de care depinde răspunsul la întrebarea ce instanţăeste competentă să judece asemenea litigii este aceea a naturii juridice acontractului de închiriere a bunurilor proprietate publică. Din punctul nostru de vedere, contractul de închiriere reprezintă uninstrument juridic prin care titularul domeniului public şi al dreptului deproprietate publică sau titularul dreptului de administrare realizează punereaîn valoare a bunurilor proprietate publică în sensul art.2 alin.(l) lit.c) fraza aH-a din Legea nr.554/2004. De asemenea, contractul de închiriere reprezintă un act carematerializează un raport juridic în cadrul căruia poziţia părţilor contractanteeste puternic influenţată de posibilitatea locatorului, care, în calitate detitular al dreptului de proprietate publică, poate acţiona în regim de puterepublică şi poate denunţa contractul oricând, dacă interesul general o vaimpune. Astfel, apreciem că, contractul de închiriere a bunurilor proprietatepublică este un contract supus unui regim juridic mixt, de drept public şiprivat, dominante fiind normele de drept public, şi anume cele ale dreptuluiadministrativ.

Secţiunea a 7-a Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică

7.1. Definiţie. Reglementare Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publicăreprezintă o altă modalitate specifică de utilizare a bunurilor aparţinânddomeniului public, iar dreptul de folosinţă constituit în favoarea instituţiilorde utilitate publică reprezintă o formă de exercitare a dreptului deproprietate publică.175 Această modalitate de utilizare a unor bunuri aparţinând domeniuluipublic nu a fost consacrată de Constituţia din 1991, dar, totuşi, a fostreglementată de legiuitor.

Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.213/1998, statul şi unităţileadministrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţăgratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, caredesfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilorpublice. De asemenea, potrivit art.124 din Legea nr.215/2001, republicată,consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termenlimitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată, locală orijudeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoarăactivitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice. Ulterior, odată cu revizuirea Constituţiei din 1991, darea în folosinţăgratuită a unor bunuri proprietate publică a fost consacrată şi constituţionalca modalitate de utilizare a bunurilor aparţinând domeniului public. Astfel,potrivit art.136 alin.(4) ultima frază din Constituţie, republicată, bunurileproprietate publică, de .asemenea, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilorde utilitate publică. Dreptul de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publicăeste dreptul real principal, constituit de autoritatea competentă, camodalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică în favoarea uneipersoane juridice de drept privat, cu titlu gratuit şi cu respectarea obligaţiilorprevăzute de actul de constituire.

7.2. Titularii dreptului de folosinţă gratuită asupra bunuriloraparţinând domeniului public Cu privire la titularii dreptului de folosinţă gratuită a unor bunuriproprietate publică, art.136 alin.(4) fraza ultimă din Constituţie, republicată,se limitează să se refere la instituţiile de utilitate publică, în timp ce art.17din Legea nr.213/1998 se referă la persoanele juridice fără scop lucrativ,care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilepublice. La fel, art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, precizează că atâtconsiliile locale, cât şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, petermen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privatălocală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, caredesfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilorpublice.176 Indiferent de formularea constituţională sau legală, rezultă că dreptulde folosinţă gratuită se poate constitui numai în favoarea persoanelorjuridice de drept privat. în al doilea rând, rezultă că scopul urmărit prin darea în folosinţăgratuită a bunurilor proprietate publică îl constituie întotdeauna încurajareaşi facilitarea desfăşurării unor activităţi de utilitate publică. Noţiunea de utilitate publică este definită, la art.381 din O.G.nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii43, ca fiind orice activitate carevizează atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public generalşi/sau comunitar. Art.17 din Legea nr.213/1998 şi art.126 din Legea nr.215/2001,republicată, care adaugă şi serviciile publice ca titulare ale dreptului defolosinţă gratuită, au în vedere acele persoane juridice de drept privat care

exploatează, prin concesionare, activităţi de serviciu public. Practica administrativă ne oferă exemple de persoane juridice dedrept privat, constituite ca asociaţii ori fundaţii în condiţiile O.G.nr.26/2000, având statut de utilitate publică, care au dobândit dreptul defolosinţă gratuită asupra unor bunuri aparţinând domeniului public. Astfel, prin H.G. nr.1603/200444, Guvernul a aprobat darea înfolosinţă gratuită, pe o perioadă de 10 ani, cu destinaţia de sediu, Asociaţiei„Grupul pentru Dialog Social", persoană juridică de drept privat, fără scoplucrativ, care desfăşoară activitate de utilitate publică, a imobiluluimonument istoric, proprietate publică a statului, situat în municipiulBucureşti, Calea Victoriei nr. 120, sectorul 1, aflat în administrareaMinisterului Culturii şi Cultelor - Muzeul Naţional al Satului «DimitrieGuşti»,,. La fel, prin H.G. nr.97/200245, Guvernul a aprobat darea în folosinţăgratuită, pe o perioadă de 49 de ani, a unor bunuri imobile, proprietatepublică a statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şiSportului, federaţiilor sportive-naţionale reorganizate ca persoane juridice de

_v, 43 O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.39 din 31 ianuarie ^000, aprobată cu modificări şi completări prinLegea nr.246/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.656 din 25 iulie2005 44 H.G. nr.1603/2004 privind darea unui imobil în folosinţă gratuită Asociaţiei„Grupul pentru Dialog Social", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.949din 18 octombrie 2004 45 H.G. nr.97/2002 privind darea în folosinţă gratuită a unor bunuri imobile,proprietate publică a statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului,unor federaţii sportive naţionale şi Comitetului Olimpic Român, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.188 din 20 martie 2002 177drept privat, de utilitate publică, fără scop lucrativ, şi Comitetului OlimpicRomân. De asemenea, prin H.G. nr.1274/200446, Guvernul a aprobat darea înfolosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, Federaţiei Române de Tenisde Masă, Federaţiei Române de Canotaj şi Federaţiei Române de TirSportiv, persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ, de utilitatepublică, bunurile imobile, proprietate publică a statului, aflate înadministrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport. La fel, prin H.G. nr.1286/200247, Guvernul a aprobat transmitereaunui imobţl, proprietate publică a statului, situat în municipiul Tâ^ujVlureş,judeţul Mureş, din administrarea MinisteruluTrApararii Naţionale înadministrarea Ministerului Culturii şi Cultelor şi în folosinţă gratuită, petermen de 20 Vie ani, Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia -

Protopopiatul Târgu Mureş, judeţul Mureş, în vederea realizării unui centrude asistenţă socială.. Oricum, de dreptul de folosinţă gratuită nu beneficiază instituţiilepublice şi nici regiile autonome în favoarea cărora titularii domeniuluipublic au posibilitatea să le dea în administrare bunurile necesaredesfăşurării activităţii pentru realizarea căreia au fost înfiinţate.

7.3. Constituirea dreptului de folosinţă gratuită asuprabunurilor proprietate publică Legea nr.213/1998 nu conţine dispoziţii exprese privind constituireadreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică, daravând în vedere că acest drept este un drept real asemănător dreptului deadministrare, considerăm că el se constituie, ca şi dreptul de administrare,prin acte administrative ale titularilor domeniului public din care face partebunul ce va face obiectul dreptului de folosinţă gratuită, dispoziţiile art.12alin.(2) din Legea nr.213/1998 fiind aplicabile în mod corespunzător. Astfel, darea în folosinţă gratuită se realizează, după caz, prinhotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv ConsiliuluiGeneral al Municipiului Bucureşti, sau a consiliului local, în funcţie de H.G. nr.1274/2004 privind darea în folosinţă gratuită a unor imobile, proprietatepublică a statului, aflate în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport, unor federaţiisportive naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.771 din 23august 2004 47 H.G. nr.1286/2002 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică astatului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea MinisteruluiCulturii şi Cultelor şi în folosinţa gratuită a Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia -Protopopiatul Târgu Mureş, judeţul Mureş, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.850 din 25 noiembrie 2002178apartenenţa bunului respectiv la domeniul public al statului sau unităţiloradministrativ-teri tonale. Dreptul real de folosinţă gratuită asupra unor bunuri aparţinânddomeniului public reprezintă un drept real temporar, constituit exclusivprintr-un act de drept administrativ, cu titlu gratuit, în favoarea unorinstituţii de utilitate publică.

7.4. Obiectul dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilorproprietate publică După revizuirea Constituţiei, pot fi date în folosinţă gratuită oricebunuri, mobile sau imobile, care aparţin domeniului public al statului sauunităţilor administrativ-teritoriale. Este adevărat că,' potrivit art.17 din Legea nr.213/1998, obiectuldreptului de folosinţă gratuită era limitat la categoria bunurilor imobile, limitarecare, însă, a fost înlăturată odată cu revizuirea Constituţiei, care nu mai facenicio distincţie între bunurile imobile şi bunurile mobile proprietate publică. La fel şi art.124 din Legea nr.215/2001, republicată, precizează căpot fi date în folosinţă gratuită atât bunurile imobile, cât şi cele mobile,

proprietate publică sau privată, locală sau judeţeană. Fie că este vorba de bunuri aflate în domeniul public al statului, fie căeste vorba de bunuri aflate în domeniul public al unităţilor administrativ-teri-toriale, important este ca bunurile respective să nu facă obiectul unei alte moda-lităţi de utilizare şi, respectiv, de exercitare a dreptului de proprietate publică.

7.5. Caracterele juridice specifice ale dreptului de folosinţăgratuită a bunurilor proprietate publică Identificarea caracterelor juridice specifice ale dreptului de folosinţăgratuită a constituit o preocupare a literaturii de specialitate48, care a precizatcă acest drept: - este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică, opozabil erga omnes, mai puţin autorităţii publice care 1-a constituit în calitate de titular al dreptului de proprietate publică; - conferă titularului său dreptul de posesie şi folosinţă, dar nu şi atributul dispoziţiei juridice sau materiale; - este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, ca şi dreptul de proprietate publică pe baza căruia a fost constituit; - este un drept real intuitu personae, netransmisibil, fiind constituit exclusiv în favoarea unor persoane juridice de drept privat care au statut de utilitate publică;E. Bălan, op. cit., p.124; V. Stoica, op. cit., 460 179 - este un drept gratuit, titularul său nefiind obligat la nicio contra- prestaţie, cu excepţia de a-şi realiza activitatea pentru care a primit statut de utilitate publică şi i-a fost dat în folosinţă bunul respectiv; - este un drept temporar, fiind constituit pe o durată determinată de timp care, din practica administrativă, a rezultat că nu poate fi mai mare de 49 de ani; - este un drept care poate fi revocat oricând de către autoritatea publică ce 1-a constituit.

7.6. încetarea dreptului de folosinţă gratuită a bunurilorproprietate publică Dreptul de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publicăîncetează, de regulă, la expirarea duratei care a fost stabilită prin actuladministrativ de dare în folosinţă adoptat de organul competent, titular aldomeniului public căruia îi aparţine bunul respectiv. Dar, în mod excepţional, în măsura în care titularul dreptului defolosinţă gratuită nu îşi execută obligaţiile prevăzute în actul administrativde constituire, dreptul de folosinţă gratuită poate fi revocat, ca sancţiune, decătre autoritatea publică ce 1-a constituit. O problemă discutată în literatura de specialitate a fost aceea dacărevocarea poate fi dispusă de către autoritatea competentă chiar şi atuncicând titularul dreptului de folosinţă gratuită nu-şi încalcă obligaţiile49. Considerăm că autoritatea publică titulară a domeniului public dincare face parte bunul dat în folosinţă gratuită va putea revoca oricând actuladministrativ prin care a constituit dreptul de folosinţă gratuită, fără catitularul acestui drept să poată contesta dreptul discreţionar de apreciere alautorităţii publice. Astfel, prin H.G. nr.66/199950, Guvernul a aprobat

transmiterea Stadionului Ghencea din administrarea Ministerului ApărăriiNaţionale, în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 20 de ani, Asociaţiei FotbalClub „Steaua" Bucureşti. Ulterior, mai înainte de expirarea perioadei pentrucare fusese constituit dreptul de folosinţă gratuită, prin H.G. nr.128/200351,Guvernul a abrogat H.G. nr.66/1999 şi a stabilit că Stadionul Ghencearămâne în continuare în proprietatea statului şi în administrarea MinisteruluiApărării Naţionale. V. Stoica, op. cit., p.46 ^2? H.G. nr.66/1999 privind transmiterea în folosinţă gratuită a unui imobil situat înmunicipiul Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.55 din 8februarie 1999, abrogată prin H.G. nr.128/2003 51 H.G. nr.128/2003 pentru abrogarea Hotărârii Guvernului nr. 66/1999 privindtransmiterea în folosinţă gratuită a unui imobil situat în municipiul Bucureşti, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.82 din 10 februarie 2003180CAPITOLUL XDIVERSE REGIMURI DOMENIALE REGLEMENTATE PRIN LEGI SPECIALE în literatura de specialitate a existat preocuparea ca, pe lângăabordarea generală a domeniului public, să fie studiate şi regimuriledomeniale speciale aplicabile diferitelor categorii de bunuri care formeazădomeniul public. în doctrina civilă, aceste aspecte au fost prezentate fie ca regimurijuridice speciale ale unor categorii de bunuri1, fie ca limitări ale dreptului deproprietate privată 2. în doctrina administrativă3 s-a susţinut şi s-a argumentat cu suficienttemei că prin noţiunea de domeniu public trebuie să se înţeleagă nu numaibunurile publice, ci şi bunurile private care, alături de bunurile publice, prinnatura sau prin dispoziţia expresă a legii, trebuie păstrate şi transmisegeneraţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interespublic şi sunt supuse unui regim de drept administrativ, respectiv unui regimmixt, în care regimul de putere este determinant, fiind în proprietatea sau,după caz, în paza persoanelor juridice de drept public. De aceea, considerăm că, într-adevăr, există unele categorii de bunuriproprietate privată, care sunt supuse unor reguli domeniale exorbitante în raportcu.regimul juridic de drept comun, specific bunurilor aparţinând domeniuluiprivat, aşa cum vom vedea în exemplele prezentate în cele ce urmează.

1. Reguli domeniale privind folosirea terenurilor care formeazăfondul funciar al României şi amplasarea construcţiilor pe acesteterenuri Legea nr. 18/19914 face o distincţie clară între terenurile care facparte din domeniul public şi cele care constituie domeniul privat, dar 1 C. Bîrsan, op. cit., p.129 şi urm. 2 V. Stoica, op. cit., p.298 şi urm. 3 A. Iorgovan, op. cit., p. 169 4 Legea fondului funciar nr.18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1998 181foloseşte noţiunea generală de fond funciar, care include atât terenuriledomeniului public, cât şi pe cele ale domeniului privat, iar astfel, reguliledomeniale sunt aplicabile tuturor deţinătorilor de terenuri aparţinândfondului funciar. Astfel, art.74 din legea republicată consacră obligaţia tuturordeţinătorilor de terenuri de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului. De asemenea, art.7 din lege a prevăzut obligaţia de principiu aevidenţei cadastrale a terenurilor aparţinând fondului funciar, iar Legeanr.7/19965 a reglementat obligaţia generală de înregistrare cadastrală şievidenţă imobiliară pentru toate terenurile aparţinând fondului funciar. în ceea ce priveşte amplasarea construcţiilor pe terenurile aparţinândfondului funciar, Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şiurbanismul6 a instituit regula că orice fel de construcţie se amplasează înintravilanul localităţii. Fac excepţie: construcţiile care deservesc activităţileagricole, construcţiile cu destinaţie utilitară, căile ferate, şoselele deimportanţă deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, conductelemagistrale, lucrările de gospodărire a apelor etc, situaţii în care dezafectareaşi ocuparea terenurilor^e fac după reguli speciale.

2. Reguli domeniale privind căile terestre naţionale decomunicaţii

Potrivit anexei la Legea nr.213/1998, aparţin domeniului public alstatului drumurile naţionale (autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionaleeuropene, principale, secundare), în timp ce drumurile judeţene aparţindomeniului public judeţean, iar drumurile comunale, vicinale şi străzileaparţin domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, dupăcaz. Potrivit prevederilor generale ale O.G. nr.43/1997, republicată7, dinpunct de vedere al destinaţiei lor, drumurile se împart în: - drumuri publice - obiective de utilitate publică destinate circulaţieirutiere, în scopul satisfacerii cerinţelor de transport unitar ale economieinaţionale, ale populaţiei şi de apărare a ţării. Acestea sunt proprietatepublică; 5 Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.61 din 26 martie 1996 6 Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.373 din 10 iulie 2001 7 O.G. nr.43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 221 din 29 august 1997 şi republicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998182 - drumuri de utilitate privată - destinate satisfacerii cerinţelor propriide transport rutier în activităţile economice, forestiere, petroliere, miniere,agricole, energetice, industriale şi altele asemenea, de acces în incinte, ca şicele din interiorul acestora, precum şi cele pentru organizările de şantier; elesunt administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietatesau în administrare.

Regimul domenial al drumurilor publice vizează administrareadrumurilor, proiectarea şi execuţia drumurilor, exploatarea acestora,amplasarea de construcţii şi instalaţii în zona drumurilor etc. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale dinRomânia8 este persoană juridică de interes strategic naţional, carefuncţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, desfăşurând înprincipal activităţi de interes public naţional în domeniul administrăriidrumurilor naţionale şi autostrăzilor. O.U.G. nr.12/19989 arată că transportul feroviar poate fi public sauîn interes propriu, precizând că transportul feroviar public constituie, prinnatura sa, un sector strategic de interes naţional, reprezintă un serviciupublic esenţial pentru societate, contribuie la libera circulaţie, la rezolvareaunor interese majore ale economiei, la deplasarea persoanelor, mărfurilor şia altor bunuri, în interiorul ţării şi în trafic internaţional, cu un grad înalt desiguranţă, în condiţii ecologice, eficiente, şi îndeplineşte sarcini specificepentru nevoile de apărare a ţării, potrivit legii. Acest act normativ nu foloseşte noţiunea de cale de comunicaţie, cipe aceea de infrastructură feroviară, care poate fi publică sau privată. Astfel, infrastructura feroviară publică se compune din: - liniile ferate de circulaţie, terenul aferent pe care sunt construite,precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, careconstituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare; - podurile, tunelurile, viaductele şi alte lucrări de artă, care aulegătură cu liniile ferate deschise circulaţiei publice, precum şi terenurileaferente acestora; - lucrările geotehnice de protecţie şi de consolidare, plantaţiile deprotecţie a liniilor ferate şi terenurile aferente pe care sunt amplasate; O.U.G. nr.84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şiDrumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "AdministraţiaNaţională a Drumurilor din România", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 694 din 3 octombrie 2003 9 O.U.G. nr.12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizareaSocietăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 254 din 8 iulie 1998 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 834 din 9 septembrie 2004 183 - instalaţiile fixe de siguranţă şi de conducere operativă a circulaţieiferoviare; - triajele de reţea ale căii ferate şi terenurile aferente acestora; - alte instalaţii şi clădiri aferente infrastructurii feroviare. Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate aladministraţiei guvernamentale, este autoritatea de stat în domeniul transpor-turilor feroviare, care asigură dezvoltarea şi siguranţa acestui serviciupublic. De menţionat că regulile regimului domenial sunt aplicabile nunumai infrastructurii feroviare publice, dar şi infrastructurii feroviare aflate

în proprietate privată.

3. Regimul domenial al frontierei de stat a României

Frontiera de stat a României este definită de art.2 alin.(l) din O.U.G.nr. 105/2001l0, potrivit căruia frontiera de stat a României delimiteazăteritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi mareateritorială a României de zona contiguă. In plan vertical, frontiera de statdelimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şisubsolul fiecăruia dintre statele vecine. Frontiera de stat se stabileşte prin lege, în conformitate cuprevederile tratatelor internaţionale, convenţiilor sau înţelegerilor încheiatede statul român cu statele vecine. Pentru asigurarea executării pazei şi controlului trecerii frontierei destat se constituie zona de frontieră, care cuprinde teritoriul aflat pe oadâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, cătreinterior. Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelorprevăzute de legislaţia internă care privesc frontiera de stat şi desfăşurareadiferitelor activităţi în zona de frontieră, în zona aeroporturilor şi porturilordeschise traficului internaţional, asigurarea respectării regimului juridicrevenind autorităţilor care au atribuţii privind controlul de trecere afrontierei de stat şi autorităţilor administraţiei publice locale. Şeful punctului de trecere este poliţist de frontieră şi coordoneazăîntreaga activitate din punctul de trecere; acesta, împreună cu şefii unităţilortuturor autorităţilor care au, potrivit legii, competenţe de control privindtrecerea frontierei de stat, organizează modul de desfăşurare a activităţiiechipelor de control, ceea ce demonstrează că regimul juridic aplicabilfrontierei de stat este un regim de putere, adică un regim de drept public. O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.352 din 30 iunie 2001184 Culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat fac partedin domeniul public al statului şi se administrează de către autorităţileadministraţiei publice locale, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului. Culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie se constituie pentruprotecţia frontierei de stat şi a semnelor de frontieră. Culoarul de frontieră şi lăţimea acestuia se convin de statul român cufiecare dintre statele vecine astfel încât să se asigure vizibilitatea şi protecţiasemnelor de frontieră. Fâşia de protecţie a frontierei de stat se stabileşte de la linia defrontieră către interior şi are o lăţime de 20 metri. Zona de frontieră cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30 kmfaţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior, iar în judeţeledin interiorul ţării unde funcţionează aeroporturi şi porturi deschisetraficului internaţional, suprafaţa aeroportului sau a portului cu platformele,imobilele şi instalaţiile aferente reprezintă zona supusă regimului de controlal poliţiei de frontieră. Regimul juridic al zonei de frontieră prevede restrângerea exercităriiunor drepturi.

Astfel, accesul persoanelor în fâşia de protecţie a frontierei de statpână la culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, este permis în bazadocumentelor de identitate, cu aprobarea administraţiei publice locale şi cuavizul şefului formaţiunii locale a poliţiei de frontieră. De asemenea, accesul persoanelor pentru efectuarea unor activităţidincolo de fâşia de protecţie a frontierei de stat, în situaţia în care aceasta seconstituie mai în adâncime, precum şi în insulele şi ostroavele aparţinândstatului român, situate în apele de frontieră, este permis numai prin locurileşi în condiţiile stabilite de administraţia publică locală şi cu avizul şefuluiformaţiunii locale a poliţiei de frontieră. In cazul unor situaţii deosebite, pe timpul unor acţiuni ale poliţiei defrontieră, se pot opri temporar accesul şi desfăşurarea unor activităţi înapropierea frontierei de stat în afara localităţilor. Aceste măsuri vor fi aduse lacunoştinţă autorităţilor administraţiei publice locale şi populaţiei în timp util. în zona de frontieră şi în punctele de trecere a frontierei, accesul,circulaţia şi alte activităţi sunt reglementate riguros, cu restricţii şi condiţiispecifice regimului domenial.

4. Regimul juridic al apelor maritime interioare, al măriiteritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României

Apele maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă şi zonaeconomică exclusivă ale României au un regim juridic reglementat prin185Legea nr.17/199011, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei NaţiunilorUnite asupra dreptului mării12. Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentăţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 milemarine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază., care se delimitează demarea teritorială a statelor vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre acestestate, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional. Apele maritime interioare ale României sunt suprafeţele de apăsituate între ţărmul mării şi limitele de bază ale mării teritoriale. Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă măriiteritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 milemarine, măsurată de la liniile de bază stabilite în art.2 din Legea nr.17/1990. Zona economică exclusivă a României este instituită în spaţiul marinal ţărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor măriiteritoriale şi adiacent acestora, în care România îşi exercită drepturisuverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale fundului mării,subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea cepriveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia,conservarea mediului şi gestionarea acestora. Delimitarea zonei economice exclusive se face în conformitate cuprincipiile general recunoscute de dreptul internaţional şi cu respectarealegislaţiei române, prin aplicarea, în funcţie de circumstanţele specifice dinfiecare sector de delimitat, a principiilor şi criteriilor de delimitare generalrecunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă, lăţimea maximăputând fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază ale măriiteritoriale.

Legea nr.17/1990 reglementează un regim juridic strict aplicabilnavelor străine care încalcă legea română, precum şi pentru prevenirea,aducerea şi menţinerea sub control a poluării mediului marin legată deactivităţile din apele interioare, din marea teritorială, din zona economicăexclusivă şi din atmosfera de deasupra acestora, fiind prevăzute operaţiuni şi " Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al măriiteritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 9 august 1990 şi republicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 765 din 21 octombrie 2002 12 Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay(Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea părţii a Xl-a aConvenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994,ratificată prin Legea nr. 110/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 300 din 21 noiembrie 1996186măsuri care pot şi trebuie să fie executate de organele competente din cadrulministerelor de resort. Toate acestea constituie prerogative specifice regimului juridic dedrept public aplicabil mării teritoriale ca bun al domeniului public, potrivitart.136 alin.(3) din Constituţie, republicată.

5. Regimul juridic al Dunării

în conformitate cu prevederile art.136 alin.(3) din Constituţie,republicată, Dunărea, ca şi celelalte ape cu potenţial energetic, face obiectuldomeniului public de interes naţional, dar, fiind un fluviu european, are unregim juridic stabilit prin Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre,semnată la Belgrad la 18 august 1948, împreună cu cele două anexe şiprotocolul adiţional13. De asemenea, sunt aplicabile prevederile generale ale AcorduluiEuropean privind marile căi navigabile de importanţă internaţională(A.G.N.), adoptat la Geneva la 19 ianuarie 199614. Deci, regimul juridic naţional aplicabil Dunării ca bun aparţinânddomeniului public de interes naţional este completat şi limitat în acelaşitimp, de regimul juridic stabilit prin cele două tratate internaţionale ratificatede România, ca ţară dunăreană. Comisia Dunării este formată din reprezentanţii ţărilor dunărene careare competenţă asupra Dunării navigabile de la Ulm la Marea Neagră,urmând braţul Sulina şi Canalul Sulina.

6. Regimul juridic al spaţiului aerian al României

Spaţiul aerian, potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie, republicată, şipct.2 din anexa la Legea nr.213/1998, face parte din domeniul public alstatului, reprezentând coloana de aer situată deasupra teritoriului de

suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiuluiextraatmosferic. Activitatea aeronautică civilă pe teritoriul şi în spaţiul aerian naţionaleste reglementată prin Codul aerian15, precum şi în conformitate cuprevederile Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională, semnată laChicago, ale altor convenţii şi acorduri la care România este parte. 13 Ratificată prin Decretul nr.298/1948, publicat în Buletinul Oficial nr.253 din 30octombrie 1948 14 Ratificat prin O.G. nr.68/1998, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.314 din 27 august 1998 15 O.G. nr.29/1997 privind Codul aerian al României, republicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.45 din 26 ianuarie 2001 187 în scopul asigurării siguranţei zborului, Ministerul Transporturilorîmpreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu avizulministerelor interesate stabilesc zonele supuse servitutilor de aeronauticăcivilă aferente aerodromurilor şi amplasării echipamentelor de protecţie anavigaţiei aeriene. în aceste zone care sunt supuse servitutilor aeronautice, nu pot ficonstruite şi amplasate nici un fel de construcţii, instalaţii şi echipamentenoi fără avizul Ministerului Transporturilor. Toate aceste reguli şi restricţionări sunt componente ale regimuluidomenial, care vizează atât spaţiul aerian ca domeniu public, cât şiservitutile acestuia. Ministerul Transporturilor, în calitate de organ de specialitate aladministraţiei guvernamentale şi de autoritate de stat în domeniul aviaţieicivile, asigură, direct sau prin delegare de competenţă, şi desemnarea unororganisme tehnice specializate - instituţii publice sau operatori economici -,elaborarea şi punerea în aplicare a reglementărilor specifice, supervizareasiguranţei zborului, certificarea agenţilor aeronautici civili, a personaluluiaeronautic civil şi a tehnicii aeronautice, avizarea lucrărilor efectuate înzonele supuse servitutilor de aeronautică civilă, inspecţia de siguranţă azborului, investigarea tehnică a incidentelor şi accidentelor în domeniulaviaţiei civile, precum şi inspecţia şi controlul de securitate aeronautică.

7. Regimul domenial al patrimoniului cultural naţional

Domeniul cultural este reglementat în prezent prin Legeanr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional16 şi prinLegea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice17. Patrimoniul cultural naţional este format din: - bunuri cu valoare excepţională, istorică, arheologică, documentară,etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică,numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică,reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiiloromului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneştila civilizaţia universală; - bunuri culturale ce fac parte din colecţiile publice care figurează îninventarele muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor; 16 Legea nr. 182/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.530din 27 octombrie 2000 17 Legea nr.422/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.407din 24 iulie 2001188 - bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor religioase şiale instituţiilor ecleziastice. Statul garantează proprietatea, dar dreptul de proprietate şi altedrepturi reale vor putea fi exercitate de către titularii lor numai în condiţiilelegii, care impune un regim special privind clasarea bunurilor şi evidenţaacestora, depozitarea şi securitatea bunurilor, conservarea şi restaurarea lor,circulaţia acestora. De menţionat că vânzarea bunurilor culturale clasate în tezaur sepoate realiza numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune dinpartea statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, iar nerespectareaacestei condiţii atrage nulitatea absolută a vânzării. Pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor funcţionează ComisiaNaţională a Muzeelor şi Colecţiilor, ca organism ştiinţific consultativ deavizare în domeniu, având atribuţiile enumerate la art.53 din Legeanr. 182/2000. Ordinul prin care se realizează clasarea, declasarea sau trecereadintr-o categorie în alta a bunurilor culturale poate fi contestat, iar soluţiadată de Ministerul Culturii şi Cultelor poate fi atacată la instanţa decontencios administrativ. în sensul Legii nr.422/2001, monumentele istorice sunt bunuriimobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afaragraniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, culturaşi civilizaţia naţională şi universală, care fac parte din patrimoniul culturalnaţional şi sunt protejate prin lege. Monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat alstatului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată apersoanelor fizice sau juridice. Monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităţiloradministrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile;aceste monumente istorice pot fi date în administrare instituţiilor publice,pot fi concesionate pentru maximum 49 de ani sau închiriate, în condiţiilelegii, cu avizul, după caz, al Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv aldirecţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene,respectiv, a municipiului Bucureşti. Monumentele istorice aparţinând domeniului privat pot face obiectulcircuitului civil în condiţiile stabilite prin prezenta lege. înstrăinarea monumentelor istorice aflate în proprietatea persoanelorfizice sau juridice de drept privat se poate face numai în condiţiile exercităriidreptului de preemţiune al statului român prin Ministerul Culturii şiCultelor, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Regimul domenial al acestor bunuri se referă nu numai la circulaţiacelor care aparţin domeniului privat, dar se referă şi la măsuri de clasare şi189evidenţă, de conservare şi protecţie, indiferent dacă acestea se găsesc îndomeniile public sau privat.

Clasarea reprezintă o procedură prin care unui imobil i se conferăregimul de monument istoric, lista fiind elaborată de Oficiul Naţional alMonumentelor Istorice, avizată de Comisia Naţională a MonumentelorIstorice şi aprobată de ministrul culturii şi cultelor. Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice este o instituţie publică cupersonalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor,organizată prin hotărâre a Guvernului. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice este un organismştiinţific, consultativ şi de avizare care funcţionează pe lângă MinisterulCulturii şi Cultelor, formată din personalităţi şi specialişti atestaţi îndomeniul protejării şi punerii în valoare a monumentelor istorice. Ordinul de clasare poate fi contestat la Ministerul Culturii şiCultelor, iar soluţia dată poate fi atacată la instanţa de contenciosadministrativ, în condiţiile legii.190 CAPITOLUL XIDOMENIUL PRIVAT ADMINISTRATIV Secţiunea 1 Domeniul privat al statului şi ai unităţilor administrativ-teritoriale

Am folosit noţiunea de domeniu administrativ pentru a desemnaansamblul bunurilor mobile şi imobile aflate în patrimoniul persoanelorjuridice de drept public: statul şi unităţile administrativ-teritoriale, indiferentde natura dreptului de proprietate exercitat asupra acestor bunuri. Din acest punct de vedere, domeniul administrativ reprezintătotalitatea bunurilor mobile şi imobile, proprietate publică şi privată,aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Deci, cu altecuvinte, domeniul administrativ include domeniul public şi domeniul privatal statului, respectiv, al unităţilor administrativ-teritoriale. Având în vedere că bunurile aparţinând domeniului privat al statuluisau unităţilor administrativ-teritoriale sunt susceptibile să fie supuse unuiregim juridic diferit de regimul juridic aplicabil domeniului privat alparticularilor, persoane fizice şi persoane juridice de drept privat, cel puţinîn ceea ce priveşte utilizarea acestor bunuri, vom folosi în continuaretermenul de domeniu privat administrativ, pentru a-1 distinge de domeniulprivat de drept comun. într-adevăr, potrivit art.1845 din Codul civil, „statul, stabilimentelepublice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse laaceleaşi prescripţii ca particularii şi, ca şi aceştia, le pot opune". Dar, potrivit art.121 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată,bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de dreptcomun, dacă prin lege nu se prevede altfel. De altfel, chiar Legea nr.213/1998, la art.5 alin.(2), prevede acelaşilucru, şi anume că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supusregimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.191 Deci, cu alte cuvinte, chiar dacă, în principiu, regimul juridic albunurilor domeniului privat al statului sau unităţilor administraţiv-teritorialeeste guvernat de norme de drept comun, legislaţia actuală prevede

posibilitatea existenţei unor norme derogatorii de la dreptul comun, atuncicând prin lege se prevede acest lucru. Referitor la componenţa domeniului privat administrativ, Legeanr.213/1998 prevede la art.4 că domeniul privat al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şicare nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sauunităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. La rândul său, Legea nr.215/2001, republicată, prevede la art.121alin.(l) că domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuitdin bunuri mobile şi imobile, altele decât cele care aparţin domeniuluipublic, intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege. Deci, statul şi unităţile administrativ-teritoriale, pentru realizareasarcinilor stabilite prin lege şi pentru asigurarea funcţionării structuriloradministrative prin care îşi realizează activităţile în domeniile lor specifice,au nevoie nu numai de bunuri care aparţin domeniului public, ci şi de bunuricare nu sunt de uz sau de interes public şi care aparţin domeniului privat.

Secţiunea a 2-a Caracteristicile specifice ale regimului juridic al domeniului privat administrativ

Aşa cum precizam mai sus, în principiu, regimul bunuriloraparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este guvernat de norme aparţinând dreptului comun, dar legislaţiaactuală prevede expres posibilitatea de a fi guvernat şi de norme derogatoriide la regimul de drept comun, ceea ce face diferenţa între bunurile careaparţin domeniului privat administrativ şi bunurile care aparţinparticularilor, persoane fizice şi juridice. Faptul că titularul dreptului de proprietate asupra bunuriloraparţinând domeniului privat este statul sau sunt unităţile administrativ-teritoriale atrage o serie de particularităţi în raport cu bunuri din aceeaşicategorie care aparţin unui particular, fie că este vorba de constituirea, deexercitarea sau de încetarea dreptului de proprietate. a) Dobândirea bunurilor domeniului privat administrativ şiconstituirea dreptului de proprietate privată a statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale se pot face prin oricare dintre mijloacele juridice dedrept comun, cu unele caractere specifice în raport cu modurile de dobândirefolosite de particulari.192 Astfel, dobândirea bunurilor prin vânzare-cumpărare va fi realizatăde structurile statului şi cele ale unităţilor administrativ-teritoriale prinprocedura achiziţiei publice care se va desfăşura potrivit legii, după regulistricte, având la bază procedeul licitaţiei. De ademenea, dobândirea bunurilor prin acte cu titlu gratuit impuneca donaţiile sau legatele să fie acceptate din partea administratorului generalal domeniului respectiv. Astfel, potrivit art.121 alin.(3) din Legea nr.215/2001, republicată,donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobareaconsiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul majorităţiiconsilierilor locali sau judeţeni, după caz, în funcţie.

La fel, potrivit art.l din Decretul nr.478/1954 privitor la donaţiilefăcute statului1, aceste donaţii pot fi primite numai de organele competente,după obiectul sau scopul donaţi unii. Astfel, prin H.G. nr.1403/20052, care face trimitere la art.l dinDecretul nr.478/1954, Guvernul României a acceptat, în numele statuluiromân, donaţia Guvernului Olandei în valoare de 250.000 euro, făcută învederea cumpărării materialelor de construcţie pentru consolidarea şirepararea gospodăriilor din judeţele Vrancea şi Suceava, afectate deinundaţiile din anul 2005. La fel, prin H.G. nr.2028/20043, care face, de asemenea, trimitere laart.l din Decretul nr.478/1954, Guvernul României a autorizat CancelariaPrimului-Ministru să accepte oferta de donaţie formulată de Primăria dinMilano, Republica Italiană, constând în 50 de autobuze marca IVECO,precum şi în piese de schimb. Bunurile respective au trecut în proprietateaprivată a statului român pe data încheierii contractului de donaţie şi au fosttransmise, prin ordin al şefului Cancelariei Primului-Ministru, în folosinţagratuită a consiliilor locale, municipale şi orăşeneşti din România. Dar, domeniul privat administrativ cunoaşte şi modalităţi specificede dobândire a bunurilor. Astfel, coroborând dispoziţiile art.477 din Codulcivil cu cele ale art.25 din Legea nr.213/1998, rezultă că domeniul privat alstatului se constituie şi din succesiunile vacante şi bunurile fără stăpân. 1 Decretul' nr.478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, publicat în BuletinulOficial al României, nr.46 din 10 decembrie 1954 2 H.G. nr.1403/2005 privind acceptarea donaţiei Guvernului Olandei de către"Guvernul României în numele statului român, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.1050 din 25 noiembrie 2005 3 H.G. nr.2028/2004 pentru autorizarea Cancelariei Primului-Ministru de a acceptao donaţie în favoarea statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.l 110 din 26 noiembrie 2004 193 O altă modalitate specifică de constituire a domeniului privatadministrativ o constituie confiscarea. Astfel, potrivit art.44 alin.(9) dinConstituţie, republicată, bunurile destinate, folosite sau rezultate dininfracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Inlegislaţia penală şi în legislaţia contravenţională sunt prevăzute cazurile şicondiţiile în care se poate dispune confiscarea bunurilor destinate, folositesau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. O altă modalitate specifică de constituire a domeniului privatadministrativ o reprezintă trecerea din domeniul public în domeniul privat aunor bunuri, care se realizează prin acte de drept administrativ. Astfel,potrivit art.10 alin.(2) din Legea nr.213/1998, trecerea din domeniul publicîn domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, aconsiliului judeţean, respectiv, a Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu sedispune altfel, după cum bunurile respective aparţin domeniului public alstatului sau unităţilor administrativ-teritoriale. b) Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor

domeniului privat administrativ se realizează, în principal, pe baza unornorme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, administrarea generală abunurilor aparţinând domeniului privat administrativ, darea în administrarea acestora, darea în folosinţă, concesionarea şi închirierea se realizează dupănorme derogatorii şi constituie modalităţi de care ne vom ocupa pe larg însecţiunea următoare. c) încetarea dreptului de proprietate asupra bunuriloraparţinând domeniului privat administrativ cunoaşte, de asemenea,norme derogatorii de la normele de drept comun, care trebuie evidenţiate caaparţinând unui regim juridic exorbitant de la regimul juridic comunaplicabil bunurilor care aparţin particularilor, persoane fizice sau juridice. Astfel, încetarea dreptului de proprietate prin vânzarea bunuriloraparţinând domeniului privat administrativ se realizează întotdeauna numaiprin licitaţie publică, organizată potrivit legii, aşa cum rezultă dinprevederile art.123 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată. De la această regulă există o excepţie, reglementată Ia art.123alin.(3), din aceeaşi lege, potrivit căruia în cazul în care consiliile locale saujudeţene hotărăsc vânzarea unui teren aflat în proprietatea privată a unităţiiadministrativ-teritoriale pe care sunt ridicate construcţii, constructorii debună-credinţă ai acestora beneficiază de un drept de preempţiune lacumpărarea terenului aferent construcţiilor, situaţie în care preţul de vânzarese stabileşte pe baza unui raport de evaluare, aprobat de consiliul local saujudeţean, după caz.

194 De asemenea, ca regulă generală, statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu fac acte cu titlu gratuit, decât în cazuri excepţionale prevăzuteprin lege. Astfel, spre exemplu, prin O.U.G. nr.19/20054, s-a prevăzut căansamblul Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al celor douămii de ani de credinţă creştină pe pământul românesc, să fie construit înmunicipiul Bucureşti, Calea 13 Septembrie, sectorul 5, conform proiectuluiavizat cu respectarea normelor în vigoare. De asemenea, terenul pe care se va construi ansamblul a fost trecutdin domeniul public al statului în domeniul privat al statului şi transmis cutitlu gratuit în proprietatea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, fiinddestinat exclusiv construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala MântuiriiNeamului. In ceea ce priveşte schimbul de terenuri aparţinând domeniului privatadministrativ, art.121 alin.(4) din Legea nr.215/2001, republicată, prevedecă schimbul de imobile din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale se face în condiţiile legii, pe baza unui raport de evaluare, însuşitde consiliul local.

Secţiunea a 3-a Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ

3.1. Administrarea generală a bunurilor aparţinând domeniuluiprivat administrativ

Titularii domeniului privat administrativ - statul şi unităţileadministrativ-teritoriale: judeţul, municipiul, oraşul şi comuna, în calitate detitulari ai dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând acestuidomeniu, vor realiza, în primul rând, o administrare generală a bunurilorrespective. Potrivit art.l alin.(5) lit.c) din Legea nr.90/2001 privind organizareaşi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul exercităfuncţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigurăadministrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionareaserviciilor publice pentru care statul este responsabil. 4 O.U.G. nr.19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural CatedralaMântuirii Neamului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.234 din21 martie 2005 195 De asemenea, având în vedere necesitatea realizării acestei sarcinilegale, Guvernul, în conformitate cu prevederile art.ll lit.m) din aceeaşilege, asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului. Dispoziţii similare, referitoare la sarcina de administrare generală abunurilor aparţinând domeniului privat administrativ, le găsim şi în Legeaadministraţiei publice locale în privinţa unităţilor administrativ-teritoriale,care realizează această sarcină prin autorităţile administraţiei publice locale. Astfel, potrivit art.36 alin.(2) lit.c) din Legea nr.215/2001,republicată, consiliul local, comunal, orăşenesc sau municipal exercităatribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei,oraşului sau municipiului, în realizarea cărora, potrivit art.36 alin.(5),întrealtele: - hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;

- hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii. La rândul lor, consiliile locale ale sectoarelor municipiuluiBucureşti, potrivit art.81 alin.(2) lit.f) din aceeaşi lege, administrează, încondiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, depe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti, atribuţii pe care le exercită şi Consiliul General al MunicipiuluiBucureşti, potrivit art.82, în ceea ce priveşte bunurile aparţinând domeniuluiprivat al municipiului Bucureşti. Consiliul judeţean, potrivit art.91 alin.(l) lit.c) din lege, exercităatribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului, scop în care, potrivitalin.(4): - hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz, în condiţiile legii;

- hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, după caz, în condiţiile legii.

Deci, din prevederile legale citate, rezultă că statul şi unităţileadministrativ-teritoriale realizează sarcina legală de administrare a bunurilordomeniului lor privat şi exercită funcţia de administrator general alpatrimoniului al căror titulari sunt prin organele lor: Guvernul şi, respectiv,autorităţile administraţiei publice locale arătate mai sus, acţionând în regim

196de drept public, având competenţe administrative. Astfel, în calitatea lor deautorităţi publice, vor emite acte administrative prin care vor realizaexercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniuluiprivat administrativ, procedând fie la darea acestora în administrare, fie ladarea lor în folosinţă, fie la concesionarea sau închirierea acestora, după caz,încheind uneori şi acte de drept comun.

3.2. Darea în administrare a bunurilor domeniului privatadministrativ Nici Legea nr.213/1998 şi nici Legea nr.215/2001 nu se referă ladarea în administrare a bunurilor domeniului privat al statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale, dar literatura de specialitate5 citează numeroaseexemple din practica administrativă prin care titularii domeniului privatadministrativ au dispus darea în administrare a unor bunuri din domeniulprivat. Astfel, din prevederile art.l alin.(l) din H.G. nr.60/2005 privindorganizarea şi funcţionarea Regiei Autonome „Administraţia PatrimoniuluiProtocolului de Stat"6, rezultă că această regie are în administrare „bunuriaparţinând domeniului privat al statului", pe care le administrează. Legea nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale cedeţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cudestinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului , la art.4alin.(l) prevede că se înfiinţează Agenţia Domeniilor Statului, instituţie deinteres public cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial,finanţată din surse extrabugetare, în subordinea Ministerului Agriculturii,Alimentaţiei şi Pădurilor, având ca atribuţii, între altele, administrareaterenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat alstatului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şistaţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământagricol şi silvic. 5 E. Bălan, op. cit., p.137 6 H.G. nr.60/2005 privind organizarea şi funcţionarea Regiei Autonome„Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.105 din 1 februarie 2005 7 Legea nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin înadministrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şiînfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr.299 din 7 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare 197 De asemenea, H.G. nr.1874/20068 reglementează vânzarea sălilor şigrădinilor de spectacol cinematografic, precum şi a terenurilor aferenteacestora, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei

Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor „România-Film". Aceste exemple, ca şi multe altele, justifică pe deplin concluzia că nunumai bunurile aparţinând domeniului public, dar şi bunurile aparţinânddomeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, pot fidate în administrare de titularii domeniilor private din care fac parte. Dreptul de administrare asupra bunurilor aparţinând domeniuluiprivat este un drept real constituit de autoritatea publică competentă printr-un act administrativ, pe baza dreptului de proprietate privată al statului sauunităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Titularii dreptului de administrare vor putea fi, ca şi în cazulbunurilor aparţinând domeniului public, regii autonome, prefecturi,autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi alte instituţiipublice de interes naţional, judeţean sau local, care se află în raporturijuridice administrative cu titularii domeniilor private din care fac partebunurile date în administrare. Dreptul de administrare a bunurilor aparţinând domeniului privatadministrativ nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privatăal statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, fiind constituit prin acteadministrative emise de titularii dreptului de proprietate în cadrul unorraporturi de drept administrativ. Titularii dreptului de administrare a bunurilor aparţinând domeniuluiprivat administrativ vor exercita atributele acestui drept în scopul şi înlimitele stabilite prin actul de constituire, făcând acte de utilizare,amenajare, exploatare etc. Dreptul de administrare a bunurilor aparţinând domeniului privatadministrativ este un drept real cu caracter absolut, fiind opozabil ergaomnes, mai puţin faţă de titularul dreptului de proprietate care 1-a constituitprintr-un act administrativ şi care este, în principiu, revocabil oricând. Faţăde terţi, acest drept poate fi apărat prin mijloace de drept comun: acţiunea înrevendicare, acţiunea posesorie etc. Litigiile legate de constituirea sau revocarea dreptului deadministrare a bunurilor aparţinând domeniului privat administrativ vor fi decompetenţa instanţei de contencios administrativ, care se va putea pronunţa 8 H.G. nr.1874/2006 pentru aprobarea Strategiei privind vânzarea sălilor şigrădinilor de spectacol cinematografic, precum şi a terenurilor aferente acestora, aflate înproprietatea privată a statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şiExploatare a Filmelor „România-Film", publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr.13 din 9 ianuarie 2006198cu privire la legalitatea/nelegalitatea actelor administrative de constituire şi,respectiv, de retragere a acestui drept, dar niciodată în legătură cuoportunitatea acestor acte.

3.3. Concesionarea bunurilor domeniului privat administrativ

Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor a constituit, până laabrogarea sa9, reglementarea generală a procedurii concesiunilor privindbunurile, lucrările şi serviciile publice.

în momentul de faţă, aşa cum am arătat într-un capitol anterior, suntîn vigoare: O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţiepublică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor deconcesiune de servicii şi O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor deconcesiune de bunuri proprietate publică. Concesionarea bunurilor domeniului privat administrativ, ca şiconcesionarea bunurilor domeniului public al statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale, reprezintă o modalitate specifică de punere învaloare prin exploatare, a bunurilor aparţinând patrimoniului statului sauunităţilor administrativ-teritoriale, fie că este vorba de bunuri ale domeniuluipublic, fie ale domeniului privat. La concesionarea bunurilor aparţinând domeniului privat admi-nistrativ, ca modalitate de exploatare a acestor bunuri aflate la dispoziţiastatului sau unităţilor administrativ-teritoriale, se referă şi o serie de altereglementări. Astfel, potrivit art.36 alin.(5) lit.b) din Legea nr.215/2001,republicată, în exercitarea atribuţiilor privind administrarea domeniuluipublic şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, consiliul local res-pectiv hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprie-tate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiilelegii. Aceleaşi atribuţii privind concesionarea bunurilor aparţinânddomeniului privat al judeţului le au consiliul judeţean şi, respectiv, ConsiliulGeneral al Municipiului Bucureşti. Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor deconstrucţii10, republicată, a consacrat Capitolul II pentru a reglementa 9 Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.459 din 30 noiembrie 1998, a fost abrogată de Ordonanţa deurgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006 10 Legea nr.50/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.933din 13 octombrie 2004 199concesionarea terenurilor pentru construcţii, prevăzând la art.13 alin.(l) căterenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionateori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectăriiprevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului,aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcţiei. Aceste terenuri, ce fac obiectul licitaţiei, se aduc la cunoştinţăpublică de către primarii unităţilor administrativ-teritoriale unde sunt situate,printr-o publicaţie afişată la sediul acestora şi tipărită în cel puţin două ziarede largă circulaţie, cu minimum 20 de zile înainte de data licitaţiei. Publicaţiile privind licitaţia vor cuprinde data şi locul desfăşurăriiacesteia, suprafaţa şi destinaţia terenului, stabilite prin documentaţiile de

urbanism, precum şi taxa anuală minimală de redevenţă. Oferta solicitanţilor va fi însoţită de un studiu de prefezabilitate saude fezabilitate, după caz, cuprinzând în mod obligatoriu elementele tehnicenecesare pentru caracterizarea funcţionalităţii şi a capacităţii construcţiei, agradului de ocupare a terenului, precum şi a celorlalte elemente cuprinse încertificatul de urbanisrn. Nu vor fi acceptate decât oferte care corespundprevederilor documentaţiilor de urbanism, aprobate potrivit legii. Licitaţia se efectuează, în condiţiile legii, de comisiile instituite înacest scop, prin hotărâre a consiliilor locale şi/sau judeţene, respectiv aConsiliului General al Municipiului Bucureşti, în conformitate cucompetenţele de autorizare stabilite la art. 4 din lege, comisiile funcţionândla sediul consiliilor locale în a căror rază administrativ-teritorială suntsituate terenurile. Terenurile respective, care se concesionează pentru realizarea delocuinţe şi spaţii construite asociate acestora, în funcţie de prevederileregulamentelor locale de urbanism, aprobate potrivit legii, vor aveaurmătoarele suprafeţe: - în localităţile urbane: o până la 450 m2 pentru un apartament într-o clădire cu parter sau parter şi etaj; o până la 300 m2 pentru un apartament într-o clădire cu parter şi etaj, cu două apartamente; o până la 250 m2 pentru un apartament, în cazul clădirilor cu parter şi mai multe etaje, având cel mult 6 apartamente; o pentru clădirile cu mai mult de 6 apartamente, suprafaţa de teren va fi stabilită potrivit documentaţiilor de urbanism; - în localităţile rurale, până la 1.000 m2 pentru o locuinţă. Posibilitatea concesionării terenurilor este prevăzută şi de dispoziţiileLegii nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în200administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţieagricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului. Astfel, potrivit art.4 alin.(l) lit.d) din această lege, AgenţiaDomeniilor Statului are, între altele, atribuţia de concesionare sau arendare aterenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat alstatului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şistaţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământagricol şi silvic;. Concesionarea bunurilor aparţinând domeniului privat administrativreprezintă o modalitate de utilizare a acestora cu un dublu scop: obţinereaynprj/jsnituri pentru bugetul statului sau al unităţilor administrativ-teritorialeşi, totodată, satisfacerea unor interese particulare. Deci, calitatea de concesionar şi, totodată, de titular al dreptului deconcesiune o va avea întotdeauna un particular, persoană fizică sau juridică,şi, niciodată o instituţie publică sau o regie autonomă, care vor putea primiastfel de bunuri în administrare sau în folosinţă gratuită. Contractul de concesiune care se va încheia în urma atribuirii prinlicitaţie, de regulă, va constitui temeiul juridic al dreptului de concesiune,care este un drept real derivat din dreptul de proprietate privată, având uncaracter temporar.

încetarea dreptului de concesiune poate surveni la împlinireatermenului pentru care a fost constituit sau cu titlu de sancţiune pentruneplata redevenţei ori pentru neîndeplinirea obligaţiei de construire, în cazulterenurilor concesionate în acest scop. Dreptul de concesiune este alienabil, prescriptibil, sesizabil,corespunzător dreptului de proprietate privată pe baza căruia a fostconstituit. Astfel, potrivit art.41 din Legea nr.50/1991 dreptul de concesiuneasupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare aconstrucţiei pentru a cărei realizare acesta a fost constituit. în aceleaşicondiţii se transmite şi autorizaţia de construire. Pe cale de consecinţă, fiind alienabil, dreptul de concesiune se vatransmite prin orice act prin care se va putea înstrăina construcţia şi,totodată, va putea fi grevat de sarcini sau urmărit silit odată cu construcţiaedificată asupra lui. Eventualele litigii generate de încheierea, executarea şi încetareacontractului de concesiune sunt de competenţa instanţelor de drept comun,concluzie care rezultă din prevederile art.20 din Legea nr.50/1991, potrivitcărora împotriva licitaţiei, până la momentul adjudecării, se va putea facecontestaţie, de către orice persoană interesată, la judecătoria în a cărei rază201teritorială are loc licitaţia, contestaţia suspendând desfăşurarea licitaţiei pânăla soluţionarea sa definitivă. Deci, dacă litigiile privind o procedură administrativă au fost date delegiuitor în competenţa instanţei de drept comun, a fortiori va trebuiadoptată aceeaşi soluţie în cazul litigiilor legate de încheierea, executarea şiîncetarea contractului de concesiune '.

3.4. Darea în folosinţă a bunurilor aparţinând domeniului privatadministrativ Darea în folosinţă a unor bunuri care aparţin domeniului privat alstatului sau unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă o modalitatespecifică de utilizare a bunurilor domeniului privat administrativ, prevăzutăîn mod expres de lege. Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.213/1998, statul şi unităţileadministrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţăgratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, caredesfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilorpublice. De asemenea, potrivit art.124 din Legea nr.215/2001, republicată,consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termenlimitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală orijudeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoarăactivitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice. Deci, constituirea dreptului de folosinţă asupra bunurilor aparţinânddomeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale serealizează printr-un act administrativ emis în regim de putere publică decătre autoritatea competentă - Guvernul sau consiliul judeţean ori consiliullocal, după caz. Astfel, spre exemplu, prin H.G. nr.l205/200512, Guvernul a aprobat

transmiterea în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, FederaţieiRomâne de Canotaj, persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ, deutilitate publică, a navei Tismana, proprietate privată a statului, aflată înadministrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport, precum şi a bunurilor mobileaferente. în această hotărâre, Guvernul a prevăzut în mod expres că dreptul '1 Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public şi a domeniului privat, EdituraAII Beck, Bucureşti, 2005, p. 160 12 H.G. nr. 1205/2005 privind transmiterea în folosinţă gratuită a navei Tismana,proprietate privată a statului, aflată în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Sport,Federaţiei Române de Canotaj, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.910din 12 octombrie 2005202de folosinţă gratuită atribuit Federaţiei Române de Canotaj asupra naveiTismana încetează dacă Agenţia Naţională pentru Sport constată că aceastanu este folosită în conformitate cu destinaţia sa. La fel, prin H.G. nr. 1709/2004l3, Guvernul a aprobat transmitereaunui teren în suprafaţă de 9,83 ha, proprietate privată a statului, dinadministrarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a municipiuluiBucureşti în administrarea Regiei Autonome „Administraţia PatrimoniuluiProtocolului de Stat". Un alt exemplu îl constituie H.G. nr.298/200314 prin care Guvernul,în prealabil a schimbat titularul dreptului de administrare a bunului respectivşi ulterior a constituit dreptul de folosinţă gratuită. Astfel, potrivit art.l dinaceastă hotărâre a Guvernului, s-a aprobat transmiterea unui imobil,proprietate privată a statului, situat în comuna Polovragi, judeţul Gorj, dinadministrarea Regiei Naţionale a Pădurilor, de sub autoritatea MinisteruluiAgriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în administrarea Ministerului Culturiişi Cultelor şi în folosinţa gratuită a Sfintei Mănăstiri Polovragi, pe durataexistenţei construcţiei, în scopul desfăşurării unor activităţi bisericeşti cucaracter educativ, cultural, ecumenic şi social. In cazul domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale, spreexemplu, prin Hotărârea nr.50 din 6 martie 200315, Consiliul General alMunicipiului Bucureşti a aprobat atribuirea în folosinţa gratuită aUniversităţii „Nicolae Titulescu" Bucureşti a unui teren aflat în proprietateaprivată a municipiului Bucureşti, în vederea construirii de cămine stu-denţeşti, săli de conferinţe, terenuri de sport, necesare desfăşurării activităţiiinstituţiei menţionate, conform planului de situaţie anexat hotărârii. Deci, beneficiarii dreptului de folosinţă gratuită a bunurilordomeniului privat administrativ sunt persoane juridice fără scop lucrativ,care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciipublice. Darea în folosinţă se va face întotdeauna pe un termen limitat şi cutitlu gratuit. 13 H.G. nr. 1709/2004 privind unele măsuri referitoare la dreptul de administrare şifolosinţă asupra unei suprafeţe de teren, proprietate privată a statului, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.984 din 26 octombrie 2004 14 H.G. nr.298/2003 privind transmiterea unui imobil, proprietate privată a

statului,din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor în administrarea Ministerului Culturii şiCultelor şi în folosinţa gratuită a Sfintei Mănăstiri Polovragi, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.186 din 25 martie 2003 15 Disponibilă pe site-ul http://www.pmb.ro 203 Dreptul de folosinţă gratuită va înceta la expirarea duratei stabilitesau, ca sancţiune, atunci când bunul nu mai este utilizat potrivit destinaţieisale stabilite prin actul de constituire a dreptului. Legislaţia actuală oferă şi alte exemple de reglementare specială adreptului de folosinţă a terenurilor domeniului privat administrativ constituitpotrivit unor legi speciale. Astfel, potrivit art.15 din Legea nr.50/1991 privind autorizareaexecutării lucrărilor de construcţii, terenurile destinate construirii pot fidate în folosinţă pe termen limitat, în următoarele situaţii: - pentru realizarea de obiective de utilitate publică sau de binefacere, cu caracter social, fără scop lucrativ, altele decât cele care se realizează de către colectivităţile locale pe terenurile acestora; - pentru realizarea de locuinţe de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, potrivit legii; - pentru realizarea de locuinţe pentru tineri până la împlinirea vârstei de 35 de ani; - pentru strămutarea gospodăriilor afectate de dezastre; - pentru extinderea construcţiilor pe terenuri alăturate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia; - pentru lucrări de protejare ori de punere în valoare a monumentelor istorice , cu avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor, pe baza documentaţiilor de urbanism avizate potrivit legii. Decretul-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite dinfondurile statului către populaţie 16 a prevăzut la art.3 alin.(2) că o dată culocuinţa se transmite cumpărătorului acesteia şi dreptul de folosinţă asupraterenului aferent, pe durata existenţei construcţiei. Ulterior, potrivit art.10 alin.(4) din Legea nr.85/1992 privindvânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurilestatului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat,republicată17, cetăţenii români care au cumpărat locuinţe conformDecretul ui-lege nr.60/1991 şi-au putut transforma dreptul de folosinţăasupra terenurilor aferente în drept de proprietate. Decretul-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurilestatului către populaţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.22 din8 februarie 1990 17 Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţieconstruite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat,republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.264 din 15 iulie 1998204

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietateasupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivitprevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997iH, aprevăzut la art.20 că prin lege specială se stabilesc, pentru terenurileagricole ce constituie proprietate privată a statului, modalităţile de atribuireîn folosinţă ori în proprietatea familiilor tinere, specialiştilor care lucrează înagricultură din mediul rural, personalului didactic, veteranilor de război,prevăzuţi la art. V din Legea nr. 169/1997, sau altor categorii de persoaneîndreptăţite, potrivit legii, precum şi familiilor fără pământ. Pot deveni titulari ai acestui drept de folosinţă numai persoanele careau calitatea cerută de textul legal citat mai sus, dacă domiciliază, locuiescefectiv şi profesează în localitatea respectivă şi nu au în proprietate alteterenuri agricole. Acest drept real de folosinţă se constituie printr-un act administrativ -hotărâre a consiliului local, care poate fi atacată la instanţa de contenciosadministrativ competentă. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenuriloragricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.8 din12 ianuarie 2000 205LEGISLAŢIE LEGEA NR. 213/1998PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI REGIMUL JURIDIC AL ACESTEIA CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. - Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţiloradministrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor,sunt de uz sau de interes public. Art. 2. - Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia,folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limiteleşi în condiţiile legii. Art. 3. - (1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute laart. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantădin prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, suntde uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi dinalte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute lapct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate caatare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri deuz sau de interes public naţional. (4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor estealcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de

interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu suntdeclarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. Art. 4. - Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte dindomeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritorialeau drept de proprietate privată. Art. 5. - (1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publică estereglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel. (2) Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimuluijuridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau alunităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui 209titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care Româniaera parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinuteprin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau desuccesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitateatitlului.

CAPITOLUL II Regimul juridic al proprietăţii publice

Art. 7. - Dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliuljudeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniulpublic; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau alunităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză deutilitate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege. Art. 8. - (1) Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau alunităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit.e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv aConsiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local. (2) Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, lainstanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se aflăbunul. (3) Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniulsocietăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială esteacţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilorsocietăţii comerciale respective. în lipsa acordului menţionat, bunurile societăţiicomerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin proceduraexproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă

despăgubire. Art. 9. - (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului îndomeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cerereaconsiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti saua consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prinhotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti sau a consiliului local.

210 Art. 10. - (1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul apierit ori a fost trecut în domeniul privat. (2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz,prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului Generalal Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin legenu se dispune altfel. (3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată încondiţiile art. 8 alin. (2). Art. 11. - (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabileşi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare,concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constituigaranţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prinefectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privindregimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută. Art. 12. - (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, înadministrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţieipublice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean saulocal. (2) Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre aGuvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti sau a consiliului local. (3) Titularul dreptului de administrare poate să posede, să foloseascăbunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul înadministrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul săunu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere. (4) în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularulacestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietateasupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţeicine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului deprocedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii,pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. Deasemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului deadministrare. (5) în litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de MinisterulFinanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, de

Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care daumandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului.Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să-1 reprezinte înfaţa instanţei.211 (6) Dispoziţiile alin. (4) şi (5) sunt aplicabile şi în litigiile privitoare ladreptul de concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilorconcesionate sau închiriate. Art. 13. - (1) Servitutile asupra bunurilor din domeniul public suntvalabile numai în măsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sauinteresul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. (2) Servitutile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniulpublic se menţin în condiţiile prevăzute la alin. (1). Art. 14. - (1) închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau aunităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului,a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau aconsiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigureexploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia. (2) Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoanăfizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate saude administrare. Art. 15. - Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică seface prin licitaţie publică, în condiţiile legii. Art. 16. - (1) Sumele încasate din închirierea sau din concesionareabunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau labugetele locale. (2) în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularuldreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, aConsiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-aaprobat închirierea. Art. 17. - Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile dinpatrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fărăscop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, oriserviciilor publice.

CAPITOLUL III Dispoziţii finale

Art. 18. - Evidenţa contabil-financiară a bunurilor care alcătuiescdomeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale se ţine distinct încontabilitate, potrivit normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor şiaprobate prin hotărâre a Guvernului. Art. 19. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public se întocmeşte întermen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi,Departamentul pentru Administraţie Publică Locală va elabora, pe bazapropunerilor consiliilor judeţene, ale Consiliului General al Municipiului Bucureştisau ale consiliilor locale, după caz, normele tehnice pentru întocmirea inventarului,

pe care le va supune spre aprobare Guvernului.212 Art. 20. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului seîntocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au înadministrare asemenea bunuri. (2) Centralizarea inventarului menţionat la alin. (1) se realizează de cătreMinisterul Finanţelor şi se supune spre aprobare Guvernului. Art. 21. - (1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public alunităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii specialconstituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarulgeneral al municipiului Bucureşti sau de primari. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însuşesc, dupăcaz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau deconsiliile locale. (3) Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean,respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului,pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul publicjudeţean sau de interes local. Art. 22. - Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţieipublice centrale, autorităţile publice centrale, consiliile judeţene, Consiliul Generalal Municipiului Bucureşti şi consiliile locale, după caz, sunt obligate să facăînregistrarea operaţiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor dindomeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 23. - Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului,judeţelor, comunelor, oraşelor sau al municipiilor sunt de competenţa instanţelor decontencios administrativ. Art. 24. - în termen de 30 de zile de la data publicării prezentei legi înMonitorul Oficial al României, Ministerul Finanţelor va elabora normelemetodologice prevăzute la art. 18, pe care le va supune spre aprobare Guvernului. Art. 25. - în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public,cuprinsă în art.477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau alunităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Art. 26. - în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezenteilegi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea în natură sau înechivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Art. 27. - Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la data publicăriiei în Monitorul Oficial al României. Pe aceeaşi dată se abrogă orice dispoziţiecontrară.213ANEXĂ LISTA cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale

I. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: 1. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; 2. spaţiul aerian;

3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor,apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lornaturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelormaritime, căile navigabile interioare; 4. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilorde cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac partedin fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; 5. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi decombatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetăriştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şiproducerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animalede rasă; 6. parcurile naţionale; 7. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; 8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării"; 9. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,împreună cu platoul continental; 10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; 11. tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; 12. drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionaleeuropene, principale, secundare; 13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehniceaferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri,zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pecare sunt realizate acestea; 14. reţelele de transport al energiei electrice; 15. spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie detelecomunicaţii; 16. canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizeleaferente; 17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi algazelor naturale;214 18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitateade producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, saucele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură; 19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor; 20. lucrările de regularizare a cursurilor de ape; 21. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi decalitate a apelor, 22. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe caresunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentruacostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şişenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate înporturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelorportuare destinate activităţilor de navigaţie; 23. terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; 24. pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării;

25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentruîmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; 26. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; 27. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; 28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; 29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul,Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora;instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale MinisteruluiApărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice deinformaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publicedescentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobânditedin venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.

II. Domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile judeţene; 2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliuljudeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interesjudeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri,dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local; 3. reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal,precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferenteacestora. III. Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor estealcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile comunale, vicinale şi străzile;215 2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice,precum şi zonele de agrement; 3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional saujudeţean; 4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratareşi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şiprimăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele,bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes publicnaţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nuau fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniulprivat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelorjuridice de drept privat; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale.216 HOTĂRÂREA NR. 548/1999 PRIVIND APROBAREA NORMELOR TEHNICE PENTRU ÎNTOCMIREA INVENTARULUI BUNURILOR

CARE ALCĂTUIESC DOMENIUL PUBLIC AL COMUNELOR, ORAŞELOR, MUNICIPIILOR ŞI JUDEŢELOR

în temeiul prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,

Guvernul României hotărăşte:

Art. 1. - Se aprobă Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art. 2. - Serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ- teritoriale, instituţiile-publice, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, care deţin date şi documente cu privire la domeniul public, sunt obligate să le pună la dispoziţie comisiilor speciale, constituite potrivit prevederilor pct. II din anexă, la cererea acestora.

ANEXĂ

NORME TEHNICE pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor

I. - Prezentele norme tehnice reglementează modul unitar de întocmire a inventarului bunurilor care pot alcătui domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în conformitate cu prevederile legale. II. - (1) Consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile locale vor aproba, prin hotărâre proprie, înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea comisiilor speciale pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. (2) La nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale comisiile speciale vor avea următoarea componenţă: a) comisia specială pentru întocmirea inventarului bunurilor care• alcătuiesc domeniul public al judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti:217

Preşedinte: • preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul general almunicipiului Bucureşti Membri: • secretarul consiliului judeţean, respectiv secretarul general almunicipiului Bucureşti, care va fi şi secretarul comisiei speciale; • directorul Direcţiei programe-prognoze şi buget-finanţe; • directorul Direcţiei urbanism, amenajarea teritoriului şi lucrări publice; • directorul Direcţiei juridice; b) comisia specială pentru întocmirea inventarului bunurilor carealcătuiesc domeniul public al oraşelor va avea următoarea componenţă: Preşedinte: • primarul Membri: • secretarul consiliului local, care va fi şi secretarul comisiei speciale; • directorul Direcţiei (sau şeful serviciului) economice; • directorul Direcţiei urbanism şi amenajarea teritoriului; • directorul Direcţiei juridice şi administraţie publică locală; c) comisia specială pentru întocmirea inventarului bunurilor carealcătuiesc domeniul public al comunelor: Preşedinte: • primarul Membri: • secretarul consiliului local, care va fi şi secretarul comisiei speciale; • contabilul; • agentul agricol; • tehnicianul în construcţii sau un alt funcţionar public din cadrulaparatului propriu. III. - (1) Pentru îndeplinirea atribuţiilor cu care a fost învestită prin lege,comisia specială va fi sprijinită de către ceilalţi specialişti din aparatul propriu alconsiliului judeţean sau local, după caz. (2) în cazul comisiilor speciale constituite la nivel comunal şi orăşenesc,consiliul judeţean va asigura asistenţa tehnică de specialitate. IV. - Domeniul public al judeţelor este alcătuit din categorii de bunuriprevăzute în anexa nr. 1, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes judeţean,care vor fi declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu suntdeclarate prin lege ca bunuri de uz ori de interes public naţional sau local.

V. - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al judeţelor va fiîntocmit şi aprobat potrivit modelului prezentat în anexa nr. 2. VI. - Domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuitdin categorii de bunuri prevăzute în anexa nr. 3, precum şi din alte bunuri de uz şide interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nusunt declarate prin lege ca bunuri de uz ori de interes public naţional sau judeţean.218 VII. - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunelor, oraşelor sau municipiilor va fi declarat şi aprobat potrivit modelului prezentat în anexa nr. 4. VIII. - La efectuarea inventarului comisiile speciale constituite vor avea în vedere metodologiile privind executarea lucrărilor de introducere a cadastrului imobiliar şi a cadastrului reţelelor edilitare în localităţi, aprobate prin ordinele comune ale ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului şi preşedintelui Oficiului Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie nr.90/N/911/-C.P. şi, respectiv, nr.91/N/912/-C.P. din 2 iunie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 3 iunie 1997. IX. - Pentru identificarea bunurilor ce constituie domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor vor fi avute în vedere şi Normele privind organizarea inventarierii patrimoniului, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr.2.388 din 15 decembrie 1995, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 18 decembrie 1995. X. - Inventarele se însuşesc, prin hotărâre, de către consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi de către consiliile locale. XI. - Inventarele însuşite potrivit prevederilor pct. X vor fi centralizate şi transmise Departamentului pentru Administraţie Publică Locală, împreună cu hotărârile consiliilor locale şi judeţene, de către consiliile judeţene, până la data de 30 august 1999. XII. - Inventarele astfel transmise vor fi analizate de Departamentul pentru Administraţie Publică Locală, împreună cu Ministerul Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, şi vor fi supuse aprobării Guvernului până la data de 28 octombrie 1999. XIII. - Atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public de interesjudeţean sau local se va face, conform legii, de către Guvern, prin hotărâre emisă pentru fiecare judeţ în parte şi, respectiv, pentru municipiul Bucureşti. XIV. - Anexele nr. 1-4 fac parte integrantă din prezentele norme tehnice.

ANEXA Nr. 1 la normele tehnice

LISTA ORIENTATIVĂ cuprinzând unele categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public judeţean

a) drumurile judeţene, incluzând tunelele, viaductele, podurile, podeţele şi alte lucrări de artă, precum şi zonele de protecţie a acestora; b) terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliuljudeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interesjudeţean, cum sunt: teatre, case de cultură, biblioteci, muzee, spitale, policlinici,

cămine de copii, de bătrâni şi pentru persoane cu handicap şi alte asemenea bunuri,dacă nu au fost declarate de uz sau de interes public naţional sau local; 219 c) sistemele de alimentare cu apă care deservesc sau se află pe teritoriul adouă sau mai multe localităţi din judeţ, cu terenurile aferente: - staţiile de captare a apei din izvoare, drenuri, puţuri, râuri, lacurinaturale, lacuri de acumulare; - staţiile zonale de tratare a apei; - staţiile zonale de pompare şi repompare a apei; - rezervoarele zonale de înmagazinare a apei; - castelele zonale de apă; - conductele de aducţiune şi distribuţie a apei până la limita proprietăţiiconsumatorilor; d) sistemele de canalizare şi epurare a apelor uzate, care deservesc sau seaflă pe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu terenurile aferente: - colectoarele şi reţelele de canalizare de la limita proprietăţiievacuatorilor până la staţiile zonale de epurare a apelor uzate; - staţiile zonale de pompare şi repompare a apelor uzate; - bazinele zonale de retenţie a apelor uzate; - staţiile zonale de epurare a apelor uzate, inclusiv terenurile dedeshidratare a nămolurilor; - colectoarele de evacuare şi gurile de vărsare a apelor epurate înreceptor; ■-» e) sistemele de alimentare cu energie termică care deservesc sau se aflăpe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu terenurile aferente: - reţelele zonale de transport şi distribuţie a energiei termice până lalimita proprietăţii consumatorilor; - punctele termice zonale; - construcţiile şi instalaţiile auxiliare zonale; f) sistemele de salubrizare şi gestionare a deşeurilor, care deservesc sause află pe teritoriul a două sau mai multe localităţi din judeţ, cu teritoriile aferente: - punctele de colectare zonale şi depozitele zonale de deşeuri; - construcţiile şi terenurile special amenajate, destinate sortării, tratării,valorificării şi incinerării zonale a deşeurilor.220BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate, cursuri, alte lucrări

I) Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1998 2) Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Editura All Beck,Bucureşti, 2001 3) Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 2000 4) Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2001 5) J.M. Aubi, P. Bon, Droit administraţi/de biens, Dalloz, 1991 6) Ch. Debbasch ş,a, Droit administraţi/de biens, P.U.F., 1999 7) Emanuel Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea I, EdituraFundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2005; Partea II, 2006 8) Liviu Giurgiu, Domeniul public; Repere juridice, Editura Tehnică, Bucureşti,

1997; 9) E. Bălan, Domeniul administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 10) I.St. Mândreanu, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică,Bucureşti, 1943 11) Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol.I, ediţia a IV-a, Bucureşti,1934 12) G. Rarincescu, Contenciosul administrative român, Bucureşti, 1936 13) E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944 14) Mircea Preda, Drept administrativ Partea generală, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2000 15) T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturiprincipale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964 16) Constantin Stătescu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970 17) Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 18) L. Pop, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, 2006 19) Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas,2004 20) Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck,Bucureşti, 2007 21) E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck,Bucureşti, 2000 22) I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, EdituraProarcadia, Bucureşti, 1993 23) Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public şi a domeniului privat,Editura All Beck, Bucureşti, 2005221II. Legislaţie 1) Decretul-lege nr. 31/1954, publicat în Buletinul Oficial nr.8 din 30 ianuarie1954 2) Decretul nr.478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, publicat în BuletinulOficial al României, nr.46 din 10 decembrie 1954 3) Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767din 31 octombrie 2003 4) Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.37 din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1998 5) Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuripentru realizarea locuinţelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163din 7 august 1991 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 13ianuarie 1997 şi nr.933 din 13 octombrie 2004 6) H.G. nr.834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de

societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr.259 din 20 decembrie 1991 7) Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 2 iunie 1994 8) Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr.61 din 26 martie 1996 9) Legea nr.132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii îninteres public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.161 din 18 iulie1997, modificată substanţial prin Legea nr.410/2004, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.986 din 27 octombrie 2004 10) O.G. nr.43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 221 din 29 august 1997 şi republicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea 1, nr. 237 din 29 iunie 1998 11) H.G. nr.548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmireainventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilorşi judeţelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 15 iulie 1999 12) O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţieforestieră, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.606 din 25 noiembrie2000 13) Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.653 din 22 iulie 2005 14) Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.373 din 10 iulie 2001 15) O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie 2001. 16) H.G. nr.445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare aOrdonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 24 mai 2002. 17) OU.G. nr.74/2005 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentruReglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.572 din 4 iulie 2005

222 18) H.G. nr.219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare aLegii privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.302 din 11 aprilie 2005 19) O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a

contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cumodificări şi completări prin Legea nr.337/2006 20) O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuriproprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 30 iunie2006, aprobată prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.35 din 18 ianuarie 2007 21) H.G. nr.525/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionalepentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr.395 din 12 iunie 2007 22) Ordinul nr. 11/2007 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentruReglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice pentru aprobarea Regulamentuluiprivind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.609 din 4 septembrie 2007223 Redactor: Constantin FLORE A Tehnoredactor: Marcela OLARU_Coperta: Cornelia PRODAN_ Bun de tipar: 11.01.2008; Coli tipar: 14_Format: 16/70 x 100_ Editura Fundaţiei România de MâineBulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro LUCRĂRI APĂRUTEÎN EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINEGheorghe Diaconescu (coordonator),Mioara Ketty-Guiu, Constantin Duvac,DREPT PENAL. Partea specială

Cezar Avram (coord.), Gheorghe Bică, Ion Bitoleanu,loan Vlad, Roxana Radu, Elena ParaschivINTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI

Gheorghe Bică (coord.), loan Griga,Gavril Paraschiv, Gheorghe AlecuDREPT PENAL. Partea generală

Nicu Jidovu, Gheorghe BicăDREPT PROCESUAL PENAL

D. DinuicăCONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂNCurs universitar , vol. I

Mariana RudăreanuDREPTUL BUNURILOR (drepturile reale)

Dănuţ CornoiuDREPT CIVIL. Persoanele

Emanuel Albu (coordonator), Cristina Banu,Traian Popescu, Bogdan GeorgescuDREPT ADMINISTRATIV. Partea I

78 9 731 "6 31 127ISBN 978-973-163-112-7EDITURA FUNDAŢIEI ROMANIA DE MAINE