Accidente fonetice

  În evolutia limbii cuvintele îsi pot schimba structura sonoră prin diverse transformări ale sunetelor.Schimbările fonetice care duc la aparitia de sunete noi sau de variante ale sunetelor reprezintă obiectul cercetărilor de fonetică istorică. La origine schimbarea fonetică e un fapt fiziologic individual,care cu timpul se generează devenind un fapt social.Cauzele schimbărilor fonetice sunt foarte variate: unele tin de structura internă a complexului sonor al cuvântului,altele de factorii exteriori cuvântului.Rezultă de aici, în primul rând, că schimbarea articulatiei unui sunet este determinată de anumite particularităti ale structurii cuvântului. Dacă transformarea fonetică dată se produce în toate cuvintele care prezintă conditiile cerute, se poate spune că actioneaza o lege sau regulă fonetică; de exemplu, a în pozitie nazală din cuvintele de origine latină se transformă întotdeauna în ăsi mai târziu în î : lat. canis > cane; lat. lana > lănă > lână. Aceasta este o lege fonetică si actionează în toate cuvintele din fondul vechi al limbii române. Există însă si situatia ca schimbarea fonetică să nu fie determinată de particularităti ale contextului sonor al cuvântului; de exemplu, grupul cl din cuvintele de provenientă latină devine automat cl’ si apoi k’. Aceasta este o transformare fonetică spontană.

Astfel apar accidendete fonetice, fenomene care reprezintă schimbari conditionate dar care nu au caracter de lege, pentru că se produc întâmplător, în cuvinte izolate. Ele se întalnesc în orice limbă, de aceea si denumirile lor sunt generale, folosite în ligvistica oricărei tări. Accidentele fonetice se manifestă în procesul de asimilare al unei limbi noi si mai cu seamă în împrumuturile efectuate din diverse limbi. În graiurile populare, schimbările accidentale sunt foarte frecvente.

Sincopa este disparitia unei vocale, de regulă neaccentuată. Fenomenul acesta e bine cunoscut în latină si se continuă până astăzi la nivelul graiurilor. În mod obisnuit, dispar vocalele mai închise: i, u si e; mai rezistente la sincopare sunt a si o.Multe cuvinte din limba comună au la origine etimonuri care au suferit sincopa unor vocale neaccentuate: lat. dominus > domn, lat. calidus > cald.Fată de limbile romanice occidentale, româna a păstrat mai multe cazuri de cuvinte proparoxitone nesincopate, de exemplu: lat. hómines > oameni, lat. dígitus > deget. În graiuri se aud rostiri de felul: umerle, iepurle, dom’le, callui. Există si situatia sincopării vocalei accentuate, cum este cazul unor participii în diverse graiuri dacoromâne: găst (găsit), vent (venit), piert (pierdut), văst (văzut), explicabile prin contexte care implică o deplasare a accentului de fortă: n-am găsít-o / n-åm găsit-o (accentuarea pe elementul negativ fiind proprie limbajului afectiv).

www.referat.ro

Afereza este suprimarea unui sunet de la initiala cuvântului. E un fenomen care afectează în special grupurile consonantice improprii la initiala cuvintelor românesti: lat. fossatum > fsat > sat. Aici se retin în mod special câteva cuvinte de origine latină la care s-a petrecut disparitia, greu de explicat, a lui a neaccentuat: lat. agnellus > miel, lat. agnella > mia, lat. agnicius „de miel”> agnus > mită (lâna de pe burta oii), etc.De notat este faptul că în meglenoromână afereza lui a- e un fenomen general, iar în istroromână e partial. Unii spun că afereza lui a- neaccentuat din română s-ar explica prin actiunea substratului.

Proteza este adaosul unui sunet la initiala cuvântului, cum este cazul, de exemplu al lui î- de la formele pronumelui personal si reflexiv: îmi, îti, îi, îl, îsi, si la formele scurte de persoana I si a III-a de la verbul „a fi”: îs, îi. Aparitia lui î se explică prin contexte cu cuvinte terminate în consoana: Când îmi spune, El îi bun, etc. Popular, aspiratia vocalei initiale se exprimă printr-un h proteic în hăsta, hăla, hodoie, hodină.În aromână e foarte frecvent a- proteic: armân, alavdu, aradu, aurlu.

Epenteza numită si anaptixă este aparitia unui sunet (de obicei a unei consoane) în interiorul cuvântului (de regula, între două consoane greu de pronuntat împreună). De exemplu, cuvântul slav mlatiti a devenit în română mblăti, cu b epentetic; la fel, tc. damlå > rom. dambla. În ambele cazuri , b izolează labial m din grupul incomod ml, limita silabică fiind mai clară. În graiul din Crisana, grupul consonantic sl se dislociază prin interventia lui c: sclab , sclănină, iescle, masclu. Fenomenul e vechi: sl.zlobivû a dat în română zglobiu, cu gl, mai cu seamă că prin slavă se introduseseră în română grupurile cl, gl. Chiar lat. slavus a devenit sclavus ( si în greaca bizantină – sclavos), de unde rom. schiau (si nume propriu Schiau, Schei, Scheia).În sl. gnoj s-a petrecut epenteza lui u: gunoi. Alte forme cu epenteză vocalică sunt a hărăni, hirean, tărâte (din sl. trice), tărăgăna (de la trăgăna).

Metateza este schimbarea locului sunetelor (si al silabelor) într.-un cuvânt. Foarte frecvent se metazează sunetele l, r, complexul silabic devenind mai echilibrat: lat. integrum > întreg, lat. plaudem > pădure, lat. per, inter, super au devenit de timpuriu pre, între, spre. Exemplele de metateză la cuvinte de origine nelatină: poclon > plocon, protivnic > potrivnic, crastavete > castravete, adalmas > aldămas.

Propagarea este repetarea unui sunet într-un cuvânt. Mai obisnuită este propagarea lui n: lat canutus > cănut > cănunt (de aici cărunt).

Anticiparea este rostirea cu anticipatie a unui sunet, altfel spus, o propagare anticipată. De exemplu pluralul cîni, pîni a fost rostit cu anticiparea lui i: cîini, pîini, de la care s-a refăcut un nou singular: cîine, pîine.Formele cîine, pîine apar încă din sec. al XVI –lea. În únele graiuri din sudul tării, anticiparea caracterului palatal al lui k’ a dus la rostiri de felul: oichi, veichi, straichină, Taiche (= Tache). E posibil ca si forme cum sunt maire, taire, miniune, cureire, întîlnite in texte din sec. al XVI -lea să se explice prin anticiparea lui i de la plural.

Asimilarea constă în modificarea unui sunet care se identifică cu un alt sunet care-l influientează. Asimilarea poate fi vocalică sau consonantică, progresivă sau regresivă: lat. fenestra > fereastră prin asimilarea lui n cu r urmator (n…r > r…r), lat. corona > cunună (r…n > n…n), la fel: multămi > multumi (ă…u > u...u); de la urarea multi ani s-a format verbul multăni care a devenit multămi, prin asimilarea lui n cu m precedent.

Acomodarea este o asimilare partială, adică se modifică numai o trasatură articulatorie a unui verb sub influienta altui sunet. De exemplu, prefixul des- a devenit dez- la cuvintele care încep cu o sonoră: dezbate, dezgoli, dezmiristi, deznoda, dezveli (consoana surdă s-a transformat în sonoră, adică în z, acomodându-se astfel cu caracterul sonor al initialei cuvântului de bază). Acomodarea este un fenomen foarte frecvent în lantul valorii curente: în parte se rosteste îm parte (de aici si verbul a împărti), cu n devenind m prin acomodarea cu labiala p următoare.Acomodarea reciprocă, de exemplu forma de auxiliar a perfectului, au, a devenit o, adică a si u si-au preluat reciproc câte o trăsătură articulatorie (u s-a deschis spre a, iar a si-a deplasat locul de articulatie spre u, rezultatul fiind o). Lat. cauda a devenit încă din latină coda (de unde si rom. coadă), prin acomodarea reciprocă a sunetelor a si u. La fel, lat. una a evoluat la ună, apoi la uă, care, prin acomodare, a dat o.

Disimilarea este fenomenul opus asimilării, adică priveste schimbarea unui sunet care se repetă în acelasi cuvânt. De exemplu, lat. vicinus a devenit vecinus (cu disimilarea i...i > e...i). În cuvintele citate mai sus (cănunt, mănunt, rănunchi, cu propagarea lui n, s-a produs ulterior disimilarea acestuia (n...n > r...n); la fel, turbure > tulbure (r...r > l...r), lat. sanguinosus > sîngeros (n...n > n...r).Uneori disimilarea duce la disparitia totală a sunetului: lat. fenestra > fereastră(cu asimilarea lui n cu r), apoi popular fereastă.

Diferentierea este o disimilare partială, adică un sunet îsi pierde o trăsătură articulatorie pe care o are în comun cu alt sunet, cu care poate fi asemănător sau chiar identic.Ea se opune acomodării, după cum disimularea se opune asimilării. Diferentierea vocalică e determinată de tendinta de contragere a vocalelor si de evitare a asimilării. De exemplu, lat. bubalus > buăr > buor (prin acomodarea lui ă cu u) > boor (prin asimilare) > bour (prin diferentiere). La fel lat. nubilium > nuăr > nour > noor, de la care, prin contragerea celor doi o, nor, dar si nour prin diferentierea acestora (o…o > o…u). Lat. sentio > simt, simt, cu diferentierea lui n fată de t, ambele sunete fiind dentale. Aceeasi modificare diferentiatoare apare si la verbul sînt: simtu, într-un text original de la 1600. În sfîrsit, exemplul: malva > nalbă, cu lv > lb si diferentierea lui m fată de b, ambele fiind labiale.

Putem retine cîteva observatii în legătură cu fonetica sintactică, prin care modificarea unui sunet dintr-un cuvânt se datorează influientei sunetelor din cuvintele învecinate.De exemplu, vreti ( din lat. voletis) a devenit veti prin disimilarea lui r provocată de acelasi sunet din cuvîntul următor: vreti ruga > veti ruga, vre ti > trece veti trece. Varianta oi de auxiliar al viitorului s-ar explica din voi (lat. voleo), cu disimilarea lui v în constructii de felul: vă voi da (>vă oi da, v-oi da). La fel, varianta ăl a demonstrativului se explică din elu (>lat. ille), cu modificarea lui e în ă din cauza vocalei labiale de la finala cuvântului precedent: omulu elu bunu > omulu ălu bunu, omul ăl bun.

În final, cauzele acestor schimbări fonetice se datorează pronuntiei unei colectivităti (si nu a unui singur individ sau a unui grup restrâns) care vorbeste acelasi idiom, un fonem s-a transformat sau a dispărut sau a apărut în toate cuvintele care prezentau conditii identice.

Transmiterea limbii de la părinţi la copii, de la o persoană la alta, prezintăriscul unei reproduceri imperfecte a fonemelor auzite. Un alt factor îl reprezintă amestecul de populaţii cu graiuri diferite, fie că o populaţie (devenind substrat lingvistic) preia limba nou-veniţilor, pe care o foloseşte cu obişnuinţele sale proprii de articulare, fie că, dimpotrivă, nou-veniţii (constituiţi în superstrat lingvistic) preiau limba populaţiei anterioare, fie căpopulaţiile continuă să îşi folosească fiecare limba sa proprie, prilejuind influenţe reciproce (situaţie în care se constată prezenţa unui adstrat lingvistic). Condiţiile sociale şi politice determină de asemenea evoluţia lingvistică: răsturnările aduse de revoluţii şi războaie, absenţa unei autorităţi recunoscute şi, în general, orice situaţie care generează absenţa normei sau o tensiune prelungită pot spori tendinţa spre inerţia fonetică a minimului efort sau pot conduce la adoptarea unei pronunţii vădit aberante. Moda (imitarea pronunţiei speciale a unor persoane sau grupuri de persoane socotite superioare) are efecte fonetice mai reduse şi, în orice caz, puţin durabile; reprezintă totuşi sursa unor schimbări fonetice. Analogia poate modifica şi ea aspectul fonetic al cuvintelor (având uneori un efect negativ asupra legăturii etimologice reale).Un exemplu grăitor îl constituie diftongul ai. În sec. al III-lea a.Chr. ai a început să se pronunţe ae (poate din pricina diferenţei prea mari de apertură dintre cele două foneme, care a impus articularea mai deschisă a semivocalei sub influenţa vocalei); grafia tradiţională a menţinut însă o vreme iluzia că era pronunţat şi auzit diftongul ai. Generaţia următoare, lipsită de constrângerea obişnuinţei, a perceput sunetul nou, poate chiar fără să-şi dea seama că este diferit şi s-a străduit să îl reproducă. Rezultatul a fost că o grafie mai consecventă s-a substituit celei vechi, consacrând transformarea. Caracterul inconştient al schimbărilor fonetice este absent doar atunci când intervine moda. Pe de altă parte, mediile puriste şi, mai ales, şcoala, grijulii săconserve integritatea limbii, pot contracara această evoluţie, conştientizând-o şi reprobând-o. Înainte de sec. I a.Chr. se manifesta la Roma tendinţa de a omite

siflanta finală.Perioada clasică a adus o reacţie la această situaţie: -s final a fost restabilit prin presiunea gramaticilor; absenţa lui fiind un semn al lipsei de educaţie.

Schimbările fonetice sunt constante. Constanţa schimbărilor fonetice este un caz particular al legii care stă la temelia oricărei ştiinţe pozitive: aceeaşi cauzăacţionând în aceleaşi condiţii produce întotdeauna aceleaşi efecte. În domeniul foneticii, este important să se determine cauzele şi condiţiile prezente în fiecare tip de schimbare, pentru a clasa într-o singură categorie schimbările de naturăidentică şi pentru a lua în calcul aparentele excepţii de la o lege. Latina clasicăoferă un teren vast pentru o asemenea cercetare, datorită normării proprii unei mari limbi literare, puternic centralizate. Se admite că pronunţia concretă a indivizilor prezintă divergenţe mai mult sau mai puţin sensibile, de exemplu între orăşeni/rurali/provinciali, tineri/bătrîni, cultivaţi necultivaţi; legile formulate vizează însă numai tipul mediu de pronunţare, reprezentat de grafia clasică.

BIBLIOGRAFIE:

BRÂNCUS GRIGORE, Introducere în istoria limbii române, Editia a II-a, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2005

BULGĂRE GHEORGHE, Limba română (Fonetică, lexic, morfologie, sintaxă, Stilistică), Editura Vox, Bucuresti, 1995

COSTA IOANA, Fonetică istorică latină. Editia a II-a, revăzută si adăugită, Editura Universitătii din Bucuresti, 2008.