acad. alexandru surdu - ponteuxin.tripod.componteuxin.tripod.com/anuar.pdf · 2 acad. alexandru...
TRANSCRIPT
2
Acad. Alexandru Surdu
Mihai Coculescu,
membru al Academiei de Ştiinţe Medicale
Voicu Enăchescu
Luminiţa Gliga
Mircea Lucescu
Dumitru Prunariu
Eusebiu Ştefănescu
Mihaela Ursuleasa
Doru Ursuţiu
Consilier Editorial Coordonator: Victor Bibicioiu
Senior Editor: Valeriu Iordan Popescu
Eugen Axinte
A.I.Brumaru
Maria Cociş Beech, Londra
Mihai Duţescu
Dumitru Velea
Redactor “Bursa Valorilor”: Luminiţa Licorna
Coperta I:
Reproducere după desenul elevei
Gabriela Elena Bârsan – Europe, where to…?
Tipar : Capo-Lavoro Brasov, [email protected] • tel 0722 743218
Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Anuarul Cenaclului European - European Echo – Nr.3-4. – Braşov:
Editura European Echo, 2012
ISSN 2069 – 9328
Toate drepturile rezervate.
Editura European Echo, Braşov – 2012, E-mail: [email protected]
3
CUPRINS
Editorial - Paul EVERAC …………………………………………………… 5
Mic tratat de manipulare
Drd. Nicolae MODREANU, De la Peştera lui Platon la... 5D …........................ 9
Mentorii comunităţii
Ion TOPOLOG-POPESCU, Un an – doar o pagină din viața mea …………….. 12
Luminiţa GLIGA, Un an - doar o pagină din viaţa mea ……………………..…. 14
Mihai DUŢESCU, Scriitorul şi Cetatea ………………………………………... 15
Comunitatea Mentorilor
Eusebiu ŞTEFĂNESCU, Cazul "Aureliu Manea" …………………………...…. 17
A.I. BRUMARU, CORPUS HERMETICUM ………………………………….. 19
România, ţara mea de Dor Dumitru VELEA, EMINESCU ŞI SIMETRIA,
„DUPĂ OLALTĂ, LÂNGĂ OLALTĂ” .................................................... 27
Ion Bogdan ŞTEFĂNESCU, “Ce bine că e, ce mirare că suntem!” ..................... 30
Români de Pretutindeni Maria COCIŞ BEECH, Moda la Londra ……….................................................. 33
Unde călătoresc superdotaţii noştri
Andreea Bogde, între zbor şi realitate, Dara Stoianovici ……………………. 35
Lumea de sub stele, Dora Lazăr ........................................................................... 38
Slujitorii Thaliei
Victor BIBICIOIU, “Dineu cu proşti” …………………………………………... 39
V. CARAMALIU, „...un mare actor popular,...creator de public...” .................... 41
Întâlnirea cu Capodopera, Binom ..................................................................... 43
4
Civilizaţia Cuvântului
Anotimpul poeziei, cu Eugen Axinte .................................................................... 44
Sorin BASANGEAC, Lăzile de zestre ale lui Siruni............................................. 45
Claudiu MITAN, Rodnicie, în imagini …………………………………………. 49
Diana Laura NOHIT, Poezii recente 2011-2012 .................................................. 51
Virgil BORCAN, “Jocul cu libertatea”……………………………………...… 53
Valeriu Iordan POPESCU, Lupta pentru putere naşte monştri
Virgil Trofin, prieten sau rival? ............................................................... 54
Mihai MILCA, Excelenţa filosofică....................................................................... 59
Citate din Realitate
V.B ,„Orb pentru viitor” ....................................................................................... 63
Constantin STANA, Prezentul veşnic, Rânduri din "Emigrantul" …………..…. 65
Pariurile României
Pariul cu libertatea, B.I.V. …………………………………………………........ 66
Dude
Carmen GHEORGHE ………………………………………………….. 68
Old Europe ........................................................................................................... . 73
Retro Europe ......................................................................................................... 76
Proiectele Cenaclului European Ştefan GĂNESCU, Dunăre, Dunăre ............................................................ 78
Quo vadis cultura ................................................................................................ .. 83
Brasov Film Center ................................................................................................ 84
Bursa Valorilor Creative, prin imaginaţie şi cuvânt - Cenaclu 2011
Anca SANDU, Eugen Axinte ............................................................................ 85
Dara STOIANOVICI ............................................................................................ 90
Alexandru GAGEONEA ....................................................................................... 92
Corina PANTAZI ……………………………………………………………..… 93
Nicoleta BALAZS ………………………………………………………………. 94
Luiza FARKAS …………………………………………………………………. 95
Miruna PAIUC ..................................................................................................... 96
Celebri şi în... Anecdote – “Almanahul Scânteia 1978” …..……………….. 97
5
Editorial
Paul EVERAC (23 august 1924 – 18 octombrie 2011)
Popescu nu e bun, decât...
Când m-am ridicat în două
picioare, n-am prea văzut niciun
Popescu la conducerea social-
economică a acelui curăţel oraş de pe
Mureş. Marele făcător de bunuri şi
conducător de economie era baronul
Neumann; la Andrényi era fierăria, la
Appónyi pantofii, la Szabó sticlăria, la
Domány covoarele. Fabrica de vagoane
Astra o conducea gentlemanul-evreu
Şapira. Popeştii (cu Popa, Popovici,
Popovăţ, Popeangă) erau funcţionari,
profesori, clopotari, cantori, colonei e
Smith is not good, but ...
Written by Paul Everac
When I got up on two legs, I
did not see any Smith at the helm of any
socio-economic companies of that nice
small town on the Mures. The great
goods maker and leader was Baron
Neumann; the blacksmith was Andrényi,
the Apponyi‟s were the shoes at Szabó‟s
the glassware at Domány‟s the carpets.
Astra wagon factory was ruled by a Jew
gentleman, Sapira. Smiths were civil
servants, teachers, ringer, singers,
colonels e tutti quanti.
tutti quanti.
Grosul banilor şi
managementul abia se
infiltrau, cu ţârâita, la
unii Popeşti. Croitorul
Ariton abia făcea faţă lui
Huppert şi Goda;Zsédely,
Leipniker şi Karacsony
ţineau restaurantele,zdro-
bindu-l pe Mohor; libra-
rul Munteanu răzbea greu
de Kerpel; Meinel ţinea
cafeneaua, Eisele măce-
lăria, Königstorfer cofe-
tăria, Sándor Ivan lozu-
rile norocoase.
The bulk of money
barely started to manage
to scarcely infiltrate, in
some Smiths. Ariton the
tailor barely faced
Huppert's and Goda;
Zsédely, Karacsony and
Leipniker kept the
restaurants, crushing
Mohor; Munteanu the
bookseller hardly tried to
fight Kerpel; Meinel kept
the cafe, Eisele the
butchers, Königstorfer
the sweets shop, Sándor
Ivan the winning lottery.
6
Am venit apoi la Bucureşti,
capitala Popeştilor şi am mâncat pâine
Herdan şi Gagel din făina lui Assan,
mezeluri de la Rochus şi Podsudek.
Industria o domina Malaxa şi Auschnitt,
creditele Marmarosch-Blank.
Mari monumente arhi-tectonice
purtau semnătura lui Galleron,
Gottereau sau Louis Blanc, până să
ajungă la Maimarola.
Medicina română luase elan de la
Carol Davilla, învăţământul de la Spiru
Haret, finanţele fuseseră promovate de
Serurie şi Caradà, sub înţeleapta domnie
a Regelui Carol I de Hohenzollern.
În comedie strălucea dinastia Carageale,
în istorie Xenopol şi genialul fiu al
Zulniei, Iorga. (Nu suna foarte popeşte
nici numele lui Haşdeu sau Eminescu).
Fabrica de lumină Wolf din Filaret era
de obârşie nemţească, ca şi Cişmigiul,
ca şi primele muzici, iar pe capacele de
canalizare strălucea numele de
Montaureanu, adica Goldberger.
Primul mare prelat ortodox
modern se numea Şaguna şi era "tânţar"
(adică macedon), ca şi marele poet
Goga. În spate erau câteva secole în
care nici domnii nu erau români, nici
egumenii, nici marii preoţi şi dregători,
iar limbile distinse în comerţul cu
Dumnezeu sau la curte erau slavona şi
elina.Se pare că Popescu al nostru nu e
bun să iniţieze, nici să gestioneze
afaceri esenţiale, n-a fost bun niciodată.
N-a dat case mari, de export, n-a pus la
punct vreo companie reputată în
Europa, n-a făcut vreo afacere
răsunătoare, vreo construcţie să rămâi
hăbăuc. A fost mic politician, om de
zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei,
gestionar mărunt şi nu foarte sigur,
cântăreţ la lună , dar cu voce potolită,
I came after that to Bucharest, the
Smiths capital and I ate bread Herdan
and Gagel made with Assan's flour,
sausages from Podsudek and Rochus.
The industry was dominated by Malaxa
and Auschnitt , the finances by
Marmarosch-Blank.
Our great architectural monu-
ments were bearing Galleron, Gottereau
or Louis Blanc‟s signatures, to reach
Maimarola‟s. The Romanian medicine
started to soar from Carol Davila, the
education from Spiru Haret, the finance
were promoted by Serurie and Carada
under the wise rule of King Carol I of
Hohenzollern. In the comedy‟s field
shone Carageale‟s dynasty, in history
Xenopol and the brilliant son of Zulniei
Iorga. (Not even Hasded and Eminescu
were sounding very Smithian names).
The Wolf‟s Light Factory from
Filaret was of German‟s origin as
Cismigiu, as the first music‟s and on the
sewer lids shone Montaureanu name,
that‟s Goldberger‟s. The first great
modern Orthodox prelate called Saguna
and was called "mosquito" (ie
Macedonians), as our great poet Goga.
Behind were centuries in which no
Romanians were good for rulers, nor for
abbots, nor the chief priests and
officials, and distinguished languages
used in commerce with the God or at
the kings court were Slavonic and
Greek. It seams that our Smith was not
good to neither initiate nor manage core
business and never was good before. He
did not make big export houses, has not
developed any reputed company in
Europe, did not sounding any business,
any building to stay in awe. He was the
small politician, the man of clenching
movement, sexton‟s ideas, meagre
7
actor în toate chipurile, în felul său
mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a
încasat. S-a ridicat, ca Ionescu, în forma
dandy-ului Take, sau a filosofului Nae
(despre care prietenul său C.Beldie scrie
că a fost un escroc) sau, înnobilat cu o
evreică, ca dramaturg absurdist la Paris.
A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi
arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat,
dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a
vrut: sub numele de Tătărescu franţujii,
sub numele de Maniu englezii, sub
numele de Pătraşcanu ruşii. În 1989 i se
lăsa acestui nătărau Popescu o ţară bine
investită, cu industrie, cu irigaţii, cu
oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere
şi energetice şi cu aproape patru
miliarde de dolari creanţe în cont. Plus
cu o clasă muncitoare relativ calificată.
Dar Popescu n-are talent să conducă, să
dezvolte, să administreze şi să
cucerească. El e lălău, pizmaş,
chichiritos, şmecher, tâmpit, face pe
politicul căci nu ştie altceva, vrea
pricopseală şi imagine, se lasă mituit,
cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia
masuri dubioase. Acest Popescu (numit
şi Iliescu, Constantinescu, Băsescu ş.a.)
dă cu ţara de pământ, o distruge într-un
timp foarte scurt cu bună intenţie sau
din prostie, îşi bagă mâinile ca
funcţionar superior sau demnitar şi
organele necurate în ea, o suge, o
mozoleşte, o face praf.
Fiindcă nu ştie altfel, nefericitul!
Şi acum mai vine un plăvan de chestor
american şi-i pune apostila: "Schimbaţi
managerii, aduceţi unii întregi, din altă
parte! Nevoiaşilor! Păguboşilor!". Şi mă
tem că are dreptate. Popescu nu e bun
decât să plătească. Să se aiurească, iar
odată săltat, să-şi chinuie concetaţenii,
să le facă gura amară. Popeştii,
nesinceri, necinstiţi, cabotini politici, nu
administrator and not very safe, singer
to moon but with a ceased voice, the
actor in every way, satisfied by itself
does not matter how many whips and
slaps he had. He rose, as Ionescu's in
the dandy Take, or a the philosopher
Nae (about whom his friend C. Beldie
wrote that he was a crook) or becoming
noble with the help of a Jew‟s woman
as absurdist playwright in Paris. He was
a small landlord but mixed with tavern
and lessees. Even more, he was a slave.
He invented, but not an entrepreneur.
Anyone wanted cheated on him: under
Tatarescu‟s name were the French;
under Maniu‟s name were the Brits, as
under Patrascanu‟s were the Russians.
In 1989 this Smith inherited a country
well invested in industry, irrigation,
with solid founded towns, with ore
reserves and energy and with almost
four billion dollars in receivables
account. In plus of that was a relatively
skilled working class. But Smith does
not have the talent to lead, develop,
manage and conquer. He is clumsy,
spiteful, small caring pea, slick, stupid,
make politics because he does not know
else, wants lots of money and good
image, enjoy being bribed, bought as
the last jerk, or arrange dubious
solutions.
This Smith (called Iliescu,
Constantinescu, Basescu and so on)
puts the country to the ground, destroys
it in a short time having good intent or
just being stupid, put their hands inside
it as senior official, sucking and knock
it down. Because he does not know
otherwise, unfortunately! And now
comes a whitish-gray American and put
U.S. Apostille: "Change managers,
bring some new from elsewhere!
Neediest! Losers!" And I am afraid that
8
sunt buni decât să înghesuie pe ceilalţi
Popeşti, să-i stoarcă, să-i ruineze, să-i
fure, ca nişte vătafi de slugi pe nişte
japiţe de amărăşteni...Nu-i talent! Nu-i
cinste! Nu-i Dumnezeu!... Sau dacă
este, nu-l chema Popescu!
he is right. Smith is good only to pay, to
be fool, and once leaped to make his
fellow struggle, to make their mouth
bitter. Smiths, insincere, dishonest, ham
policy‟s makers are better than others to
crush the others Smiths, to squeeze
them, to ruin them, to steal from them
like the servants of the convicted
offenders, from the poorest of the
poor... That‟s no talent! That‟s not fair!
Is not God ... Or if it is a God please
don‟t call him Smith!
Material preluat din “Informaţia.ro/amosnews.ro”
9
Drd. Nicolae MODREANU,
Realizator TV
De la Peştera lui Platon la... 5D O poveste a manipulării (partea I)
„ Lumea e o scenă şi actorii suntem noi”. A spus-o Shakespeare, au
spus-o multe minţi luminate după el, printre care şi Alecsandri, dar mult mai mulţi
au spus-o înaintea lui. Tudor Vianu consideră că acest concept provine din
”antichitatea cea mai îndepărtată”, de pe vremea lui Socrate şi a discipolului său
Antisthene. Această convingere o găsim bine conturată în gândirea cinicilor. In
Florilegiu lui Stobeu se poate citi afirmaţia lui Bion din Boristhene: “Întocmai
cum bunul actor joacă bine rolul pe care poetul i-l distribue, tot astfel omul de
treabă se cuvine să joace cu potriveală rolul rezervat lui de soartă. Soarta se
aseamănă cu poetul care creează când un rol de frunte, când unul de a doua mână,
când rolul unui cerşetor”. Iar Epictet îI sfătuieşte pe om, în Manualul, să nu uite că
este un actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât el. ”Vei juca puţin dacă
este scurtă, mult dacă a ales-o lungă. Ţi-a împărţit rolul unui sărac? Joacă-l bine cu
tot farmecul lui. Ţi-a căzut rolul şchiopului, al magisratului, al plebeiului? Aceeaşi
datorie. Căci atât e al tău: să joci bine rolul primit. Dar alegerea nu e a ta.”
În celebrul Mit al peşterii a lui Platon, oamenii întorşi cu spatele la
intrare privesc la umbrele mişcătoare pe peretele din faţa lor generate de o lumina
puternică obturată intermitent de un obstacol. Spectatorii ad-hoc din peştera
amintită percep spectacolul umbrelor creat de un regizor misterios - focul, soarele,
sau Dumnezeu. Oamenii sunt fascinaţi de spectacol nedându-şi seama că, de fapt,
ei înşişi sunt actorii şi ceea ce văd nu este decât proiecţia pe perete a propriilor
umbre.
După două milemii şi jumătate, George Louis Borges, întrebat de
Lorand Bartes dacă arta este o transfigurare a vieţii, răspunde simplu: “Eu văd
invers această relaţie.”
Artistul autentic evadat din peştera lui Platon este conectat la harul divin
care îi induce cheia artistică. Apoi el caută un corespondent în viaţa reală pentru ca
viziunile sale să devină coerente. Cu alte cuvinte, să găsească ”uşa” în care să se
potrivească cheia talentului său.
Din primele zile ale anului1990, România a fost pusă în faţa unei
probleme majore. Trecerea de la totalitarism la democraţie impunea schimbări
radicale şi rapide pe toate planurile – social, politic, economic, juridic, şi în mass
media. Foarte curând viaţa a dovedit că tranziţia amiabilă şi decentă este o utopie.
Românii aflaţi într-o stare euforică prelungită, s-au regrupat spontan în jurul
liderilor charismatici care, prin promisiunile făcute şi virulenţa pe care o foloseau
în confruntările cu adversarii politici acuzându-i de crime reale sau false, erau mai
convingători.
Pe această scenă politică este hotărâtor rolul celei care devine a patra
putere în stat, adică mass-media. Creşte considerabil ponderea audiovizualului
10
care „nu mai minte poporu cu televizoru”, ci printr-o strategie inteligentă elaborată
de sociologi şi psihologi, reuşeşte să convingă poporul că tocmai ce spun ei, liderii,
vrea şi el, poporul.
În febra acestor confruntări s-a cam uitat de cultură. Grilele programelor
tv ocolesc emisiunile culturale, sau dacă totuşi, sporadic, acestea mai apăreau, se
difuzau după miezul nopţii, când oamenii dorm. La prima vedere cultura nu mai
folosea nimănui, ba dimpotrivă, putea deveni incomodă. Mai uşor îl convingi să
voteze cum vrei tu pe un ignorant care n-a auzit în viaţa lui de Tipătescu, de Coana
Zoe şi Trahanache sau de Caţavencu şi Agamiţă Dandanache. Dar ce s-ar întâmpla
dacă un număr mai mare sau mai mic de alegători ignoranţi află de unul din
personajele de mai sus şi lipesc eticheta Caţavencu, Tipătescu sau Agamiţă pe
fruntea primului om politic care le iese în cale şi-i îmbie să-l voteze? Asemănări cu
eroii lui Caragiale sunt din belşug şi confuziile la îndemâna oricui.
Sociologul englez John B. Thomas afirmă în Teoria socială şi mass-
media că mult mai eficace, mai profundă şi subtilă este “capacitatea de a folosi
forme simbolice coroborate cu puterea culturală pentru a interveni şi influenţa
cursul acţiunii sau al evenimentelor” Aceste instrumente sunt utilizate de puterea
politică şi economică pentru a-l determina pe individ să se adapteze normelor
create de lideri şi să le accepte. Pentru atragerea francezilor din colonii de partea
aliaţilor la începutul celui de-al doilea război mondial, americanii au dat o lovitură
subtilă Guvernului de la Vichy comandând şi finanţând filmul Cassablanca având
în distribuţie pe Ingrid Bergman şi Humphrey Bogard, două mega staruri care erau
idolii a milioane de francezi. Efectul a fost copleşitor, coloniile francofone au
trecut de partea aliaţilor, cu siguranţă şi din acest motiv. Este un exemplu elocvent
că forţa imaginii, manevrată inteligent, devine o armă redutabilă. Adică tocmai
formele simbolice şi puterea culturală de care vorbea J. B. Thomas.
În acest scop a apărut un nou gen cinematografic, docu-drama. Adică
dramatizarea informaţiei folosind actori, figuranţi şi scenografie adecvată. Avant la
lettre, procedeul a fost inițiat de Georges Melies în 1898, într-un documentar cu o
durată de cinci minute care relata explozia cuirasatului Maine în rada portului
Havana. Pentru a fi mai veridice scenele subacvatice a folosit un acvariu prin care
a filmat macheta cuirasatului torpilat. De altfel, scenele de război din filmele de
actualităţi ale epocii erau reconstituite cu decor, actori şi figuranţi. Imaginile
gândite regizoral erau emoţionale, iar publicul care ştia că nu e vorba de realitate ci
de o reconstituire, accepta convenţia.
11
Mentorii comunităţii
12
Ion TOPOLOG-POPESCU
Un an – doar o pagină din viața mea
Chiar că acest an – 2011 – reprezintă o pagină frumoasă din viaţa mea! Şi-
aceasta din mai multe motive:
Primul ar fi cel legat de pace şi sănătate. Uniunea Europeană ne ţine pacea
pe continentul nostru. Foarte important acest lucru, că ştim ce s-a petrecut în
nefastul secol XX. E drept că războiul cu banii e. I se spune chiar Al Treilea
Război Mondial, dar rachetele, tancurile şi avioanele nu ne ameninţă căminele. E
suferinţă multă şi-n Europa noastră, ne pleacă copiii după un rost, dar avem pace şi
chiar ei, copiii noştri, pot umbla – mai sunt şi restricţii – liberi pentru rostul acela.
Mă uitam la nepoatele mele, care s-au întors din Spania. Sunt altfel, mult mai bine,
din toate punctele de vedere. Parcă ştiu ce-i cu ele pe lumea asta. Sigur că nu le-a
fost uşor, dar experienţa - prin care au trecut - le-a învăţat multe. Ca să dau doar un
exemplu.
Cu sănătatea – pe la vârsta aceasta – e binişor, chiar spre bine. Mai dăm
ceva bani pe la doftori şi farmacii, mai cumpănim cu alimentaţia, mai umblăm prin
natură, mai facem şi treabă de care ştim, şi merge, încă o ducem. Bucuria cea mare
e pe partea copiilor. Anul acesta, în vară, ni s-a măritat fata, Betina, cu Bogdan
Ancu, şi bună treabă au făcut, se potrivesc şi se înţeleg. Acum aşteaptă şi-o fetiţă.
Aş vrea să fie literata mea, că ceilalţi nepoţi de la băieţii Ciprian şi Radu, nu prea
trag pe partea preocupărilor mele. Realişti, domnule, precum realist este şi secolul
în care am intrat. Cea mai fericită e coana Luminiţa cu copiii ei şi cu nepoţii. Deci,
pe-aici, cum se spune acum, e O.K.! Ba, invitat de feciorul Radu şi familia lui, în
vara aceasta, făcui şi-o croazieră în Mediterana, cu vaporul uriaş MSC
FANTASIA. Impresionant! Un oraș plutitor ne-a purtat pe itinerariul Roma-
Genova-Marsilia-Barcelona-Malta-Tunis-Messina-Roma. În cartea ce-o scriu:
„Marea dintre pământuri”, sper să redau cât mai interesant impresiile dintr-o
asemenea călătorie, sigur, cu ilustraţiile fotografice. Experienţa vine după ce, doar
cu puţin înainte, mă întorsesem de la Napoli. Ce revelaţie şi-acolo, mai ales în
ecoul durerii de la Pompei-Herculanum, ascultat chiar de sus de la craterul
vulcanului Vezuviu, ce-şi revarsă focul, în anul 79 d.H., asupra acelei lumi. Cu
adevărat e un Memento acolo. Şi-abia întors, de la Editura „Pastel” Braşov, prin
directoarea d-şoara Gabriela Daraban, am primit vestea că romanul meu „Inelul de
aur sau Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)” e
gata tipărit la Bucureşti. Corect. Deci putem încerca difuzarea lui în cadrul
Festivalului Internaţional George Enescu din acest an. Deşi nu s-a putut realiza şi
o lansare, Editura Humanitas, care a deţinut exclusivitatea standurilor de carte, a
acceptat să pună pe standuri în locurile festivalului şi „Inelul de aur”. A fost ceva.
Mult mai mult a fost însă la Brăila, în cadrul Zilelor culturale ale oraşului. Poetul
Gh. Lupaşcu a organizat o amplă lansare, chiar în sala de spectacole a Teatrului
„Maria Filotti”, şi chiar în prezenţa inimosului primar, dl. Simionescu, şi-a
inaugurării formaţiei simfonice a municipiului. A fost lume multă şi receptivă.
13
Cartea mea a ajuns la mulţi cititori, exact ce-şi doreşte un scriitor. Şi s-a mai
întâmplat ca, la nişte tratament pe la Techirghiol, să-l cunosc şi pe directorul Casei
Române din Paris, dl. prof. univ. Alexandru Herlea. Îmi poartă marele Enescu
noroc? Posibil, dacă dl. prof. Herlea mi-a făcut invitaţia de a prezenta o conferinţă
(„Enescu-exilatul”) şi cartea, chiar la Paris. Probabil în primăvară. Ce mi-aş fi dorit
mai mult decât să ajung pe urmele lui Enescu, tocmai acolo unde a lucrat mai mult
şi-şi odihneşte trupul obosit? Sigur că mă pregătesc pentru acest moment şi chiar
am emoţii. Deocamdată, mi le consum în lansările de pe-aici: cum vor fi cele de la
Călimăneşti, la Biblioteca „A.E. Baconski”, unde prof. Marie-Jeanne Taloş se
ocupă de prezentare, sau cea de la Liceul „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe, unde,
de asemenea, o pasionată a literaturii, prof. Ligia Ghinea, face acelaşi lucru. Şi-am
elaborat şi proiectul unui itinerar de lansări în Moldova lui Enescu.
Am, a fost, o pagină frumoasă din viaţa mea anul 2011? Şi-ncă nu le-am
înşirat pe toate, ca de pildă lucrul la Monografia comunei Berislăveşti, jud. Vâlcea,
comuna mea natală, având colaboratori pe pasionatul istoric local Florea I. Niţă, şi
pe profesorii Marie-Jeanne Taloş şi Nicolae Stan. Şi mai sunt şi alte lucruri bune şi
frumoase în preocupare, şi-aceasta pentru că Dumnezeu mi-a dat putere şi sănătate
şi lui îi aduc mulţumire.
Iar, în final, cum să nu consemnez apariţia la Editura „Minerva” Bucureşti
şi lansarea la Librăria „Şt.O. Iosif” Braşov, condusă cu pasiune de soţii Ana şi
Virgil Oniţă, a cărţii „Ion Topolog – o mitologie a iubirii”, sinteză amplă, realizată
de criticul literar şi prozatorul Voicu Bugariu? Dar s-ar putea ca cititorii acestor
rânduri să spună că dl. Topolog e prea norocos şi au dreptate; totuşi, le spun că
orice pagină frumoasă a vieţii se scrie cu credinţă şi trudă. Multă, multă trudă.
14
Luminiţa GLIGA
Un an - doar o pagină din viaţa mea
2011 se poate numi un an special pentru mine şi pentru creaţia mea
artistică. Cronologic, în acest an, am vernisat expoziţii pe trei continente, de la
Bucureşti la New York până la Beijing.
Lucrarea "Luna" se află în prezent în colecţia de artă contemporană NY
Beijing, după ce a fost selectată să participe în primăvara acestui an în expoziţia de
grup "Beijing Collection 2011" din China.
Participarea în expoziţia de la Ferrara (în Castelul Estense) o pot
considera şi o competiţie alături de reprezentanţi ai artei contemporane
internaţionale. Am fost singura participantă din Europa de Est invitată la acest
eveniment cultural major din Italia. Tot în Italia, dar la Siena, două lucrări sunt
incluse într-o uriaşă instalaţie la care au participat peste 4000 de lucrări.
Premiul pentru artă al Academiei Americano-Române pentru Ştiinţă şi
Artă, care mi-a fost acordat la Universitatea din Timişoara (în vara 2011) şi
înmânat într-un cadru oficial personal de către Preşedintele Academiei Prof.
Universitar Dr. Ing. Ion Paraschivoiu a venit ca o încununare a activităţii mele şi
ca o recunoaştere internaţională, ceea ce mă obligă să merg mai departe.
Recentul meu catalog de pictură, care a fost lansat tot în acest an, în
Statele Unite este prefaţat şi onorat de cuvintele a doi artişti americani importanţi -
David Kastner (artist multimedia) şi Abraham Lubelski ( artist, director al Galeriei
Broadway din New York şi al revistei NY Arts Magazine):
"Arta Luminiţei este o viziune personală, o căutare interioară, precum şi o
examinare a marii lumi a vieţii umane şi a experienţei".
"În fiecare lucrare suntem martorii naturii care îşi reciclează împrejurările,
reformându-se într-un minunat nou hibrid ciudat".
Cred că expozitia "Evanescent N-Visions" din luna aprilie 2011 la
Amsterdam Whitney Gallery din New York, Chelsea m-a impresionat cel mai
mult. Rămâne o experienţă extraordinară, prin care am cunoscut oameni deosebiţi,
Doamna Ruthie Tucker şi Excelenţa Sa Ambassador Alton Louis Amsterdam III.
Aceştia, alături de cei care au vizitat expoziţia au apreciat lucrările mele, fiind
onoraţi de prezenţa mea şi a lucrărilor mele pe simezele New York-ului.
15
Mihai DUŢESCU
Scriitorul şi Cetatea
A fost o vreme când scriitorul avea un statut social bine precizat şi cartea
reprezenta o armă de temut căreia cenzura îi aplica un amortizor mai mult sau mau
puţin eficient. Îmi amintesc, ca orice nostalgic, tirajele absolut fabuloase în
comparaţie cu ediţiile de astăzi. Primul meu roman, ACEASTĂ IUBIRE, a apărut
în cincizeci de mii de exemplare, e adevărat, într-o colecţie celebră „Colecţia
romanului de dragoste” a Editurii „Eminescu”. Acum la editura mea, autorii care
reuşesc să economisească ceva din pensie, pentru a-şi publica, să zicem, versurile,
solicită tiraje de 50 de exemplare, cel mult o sută.
Desigur, nu pot uita constrângerile sociale ale unei epoci revolute, în care
intelectualitatea era apreciată ca un balast tras de urechi la şcoala de corecţie a
partidului, dar nu pot privi cu indiferenţă situaţia scriitorului de astăzi care cu greu
îşi mai poate publica opera, costurile tipografice depăşindu-i, de cele mai multe ori,
posibilităţile materiale. S-a căzut din lac în puţ: înainte existau drepturi de autor
fireşti şi rezonabile, acum munca scriitorului nu mai este plătită.
A fost o vreme când scriitorul era un mit, când reprezenta o justiţie morală,
un mântuitor al adevărului. George Călinescu, Tudor Vianu, Emil Botta, Fănuş
Neagu şi mulţi alţii erau nume de largă rezonanţă socială, adevărate modele pentru
tinerele generaţii. Din păcate, scriitorul contemporan trăieşte într-un anonimat
periculos fiindcă societatea nu-l mai apreciază şi pentru că opera sa nu mai are
difuzarea de care ar trebui să se bucure.
Sunt necesare planuri ample de achiziţii publice ale cărţilor cu adevărat
valoroase, stabilite de jurii naţionale, activităţi ce trebuie îndreptate cu precădere
spre şcoli şi universităţi, acolo unde este cel mai mult nevoie de ele.
16
O problemă gravă a culturii noastre actuale este şi lipsirea satului românesc
de cărţi, satul care adăposteşte jumătate din populaţia ţării, creându-se o inechitate
intolerabilă. Statul nu-şi poate folosi menirea de sponsor principal al culturii scrise
şi în aceeaşi măsură de difuzor al ei în cele mai largi medii sociale.
În epoca internetului, cartea rămâne totuşi piesa de rezistenţă a spiritualităţii
româneşti, slujirea ei prin orice mijloace este o datorie de onoare a noastră, a
tuturor.
Scriitorul român - cu nimic mai prejos decât marii scriitori ai lumii - trebuie
să-şi redobândească rolul de prim rang în Cetate. Când mă plimbam cu I. D. Sîrbu
prin Craiova, toată lumea întorcea capul să-l vadă; era prinţul neîncoronat al unei
urbe încărcate de cultură. Să-i dăm lui I. D. Sîrbu şansa ca şi după moarte să fie
marele învingător în lupta cu timpul. Simbolul Scriitorului Român trebuie purtat în
toate sufletele, ca o sfântă icoană; el este şi va fi întotdeauna una din rădăcinile
naţiei.
Mihai Duţescu, născut la Sibiu, 10 februarie 1941. A lucrat ca profesor de
limba şi literatura română -Bârca, Secretar de redacţie al revistei „Ramuri“
(1965/1982), director al Teatrului „Ion Vasilescu“ din Giurgiu, director al Teatrului
Liric din Craiova, Consilier Şef al Inspectoratului pentru Cultură Dolj, director al
Muzeului Olteniei. În prezent conduce Editura „M. Duţescu“ din Craiova.
A publicat peste 35 de volume de poezie, proză şi teatru. A primit mai multe
premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Televiziunii Române şi ale mai multor reviste.
Despre opera sa s-au referit Eugen Barbu, Dumitru Micu, Ion Rotaru, Liviu
Grăsoiu, Marian Vasile, Ioan Groşan, Artur Silvestri, Marian Popa, Laurenţiu
Ulici, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Marian Barbu, Victor Bibicioiu, Florea Firan
şi mulţi alţii.
Recent, a primit premiul „Opera omnia” al Filialei Uniunii Scriitorilor din
Craiova.
17
Comunitatea Mentorilor
Eusebiu ŞTEFĂNESCU
Cazul "Aureliu Manea"
Acest regizor, suferind de geniu travestit în boală clinică, a trăit în umbra
lui Andrei Şerban, umbră pe care tot el a creat-o. Dacă Andrei punea în scenă
"Medeea" la New York, Aureliu Manea punea, în spirit de frondă, "Medeea" la
Turda. De fiecare dată, la bursa valorii, câştiga fără glorie, fără fast, de fapt fără să
ştie cineva, Aureliu Manea, pe care Dumnezeu l-a mandatat să inventeze încă o
dată teatrul.
A fost, poate, cel mai original regizor, pentru că, spre deosebire de ceilalţi
care s-au remarcat în scurtul timp de când regia s-a impus în lume (e vorba de un
secol şi ceva), spre deosebire de ei, el a creat tot timpul această altă realitate a
spectacolelor sale, ca şi cum ar fi într-o transă permanentă, ca şi cum ar trăi o clipă
de har supradimensionată la scara vieţii lui.
Eu nu am jucat în nici un spectacol al său. Am repetat trei luni la
Timişoara "Sakuntala", cu un Manea cotropit de criză şi învins de ea. Apoi am
asistat la renaşterea lui, când şi-a sublimat criza într-un spectacol fascinant,
"Anotimpurile" lui Arnold Wesker şi a dat lumii noastre artistice doi actori
18
importanţi: Florina Cercel şi Ovidiu Iuliu Moldovan. Se întâmpla la Timişoara, în
anul 1969. M-am furişat de câteva ori în sală să asist, indiscret, la acea taină trăită
numai de el, cu intensitatea arderii totale, când viziunile sale căpătau consistenţa
luminii din epifanii. Erau, de fapt, nişte revelaţii pe care el le mărturisea prin forţa
de transfigurare a actorilor bântuiţi de reflectoare ca de nişte fulgere care izbucneau
cu zgomot din plafonul scenei, sau pulsau ca o inimă incandescentă. Era un
exerciţiu de magie, care te făcea să rămâi pironit în scaun după spectacol, aşa cum
nu te poţi desprinde dintr-un vis. Ieşeam târziu din sală, epuizat, surescitat, şi
mergeam în noapte pe străzi fără ţintă. Numai Aureliu Manea te putea aduce în
starea de spectator total, trecut prin catharsis.
Îmi amintesc cu emoţie spectacolul "Trei surori" de Cehov, realizat de
Manea la Ploieşti. N-am înţeles până la el de ce "bietul Cehov" şi-a numit cu
obstinaţie piesele comedii sau vodeviluri. Aş fi murit poate, cum au murit şi alte
generaţii de actori şi regizori, cu convingerea că Cehov a scris drame în care
pulsează tragismul unor existenţe frânte. Sunt, de fapt, comedii ascunse sub
poleiala unor realităţi tipizate la care se râde, cu un nod de lacrimi în gât. Ce poate
fi mai hilar decât un Prozorov care intră în scenă cu un cărucior de copil în care-şi
poartă, parcă, destinul derizoriu, îngrăşându-se progresiv de la o scenă la alta, până
când devine obez; un Verşinin mic, estropiat şi fără dinţi, la care trei surori se uită
ca la un zeu coborât din cerul Moscovei ideale. Cortina cade pe cele trei surori
aşezate la rampă cu faţa la public, strigându-şi, disperate, dorinţa neîmplinită de a
accede la Moscova, ca un cântec de lebădă împuşcată, căzând fiecare la pământ,
retezate inexplicabil, nefiresc, grotesc şi tragic. Într-o secundă, toţi spectatorii care
au râs până atunci, au simţit un val izvorât de undeva din adâncul fiinţei lor, care se
ridică până la pleoape şi se transformă în lacrimi.
Manea a fost un magician al regiei, aşa cum poate şi-ar fi dorit să fie
Antonin Artaud şi Grotowski, pe care i-a adimrat cu veneraţie.
Manea rămâne, în amintirea mea, nu copleşit de boală, când îmi vorbea cu
frenezie despre marţienii cu care el comunică din ziua premierii cu "Rosmersholm"
la Sibiu; îl văd ca pe un extraterestru coborât pe Pământ să propovăduiască Teatrul
ca pe o cale spre mântuire. Îl văd stăpânind un arsenal de mijloace de percuţie în
fosa Teatrului Naţional din Timişoara, ca un vrăjitor iluminat de starea de graţie,
susţinând cu energia lui anormală, un spectacol de poezie fulminant pe care l-a
numit "Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi"... ; cu privirea arsă, cu o figură răvăşită,
împătimit în poezia de el înscenată, era chiar poetul care "loveşte cuvintele cu
biciul, de parcă fiecare ar fi o fiară ce trebuie să execute salturi spectaculoase într-
un circ uriaş, sub lumina orbitoare a unui far transcendent, fără odihnă, fără somn".
Ca în acel cântec pe care Brâncuşi îl fredona din când în când: "O pasăre fără
somn, care vrea să fie om"...
19
A.I. BRUMARU
CORPUS HERMETICUM
Va fi intenţionând autorul Labirintului celor 12 simţuri, al Rimphoniilor,
mai recent al Întoarcerii Doctorului Honigberger (KronArt, Braşov, 2011) să ne
sugereze, să ne instruiască de existenţa cifrului originar (cum ar spune G.R.Hocke,
teoreticianul imaginarului): o istorie „ce vine din cifrul originar şi duce la cifrul
originar” ? Dar deja suntem locuiţi, mai afirmă teoreticianul, de „problematica
încifrată a lui homo absconditus” care, cum crede şi Gabriel Stan, nu se supune
lecturii comode: nu citeşti faţa nocturnă a lumii în alfabetul zilei, alfabet înfricoşat
de arătările surprinzătoare ale întunericului. („Acolo este aici,/într-un nod/peste un
pod/ce nimeni nu-l poate desface.../Este taina ce tace...//O lege ce uneşte,/un
miracol,/ca un oracol,/ce ocroteşte/făpturile unite,/de îngeri doar iubite”, sună o
pericopă, aşternută caligramatic, din poema dramatică Hara Neea, o parte a
volumului Întoarcerea Doctorului Honigberger.) Tărâm enigmatic, lumea
captivantă şi fascinantă a subteraneităţii: a o citi adică în cadrul unei speologii a
spiritului nu înseamnă nici mistificare, nici dezamăgire. Ar fi numai o probă, o
încercare a labirintului. Nu o ieşire din acesta, dar o locuire în labirint, fie chiar
temporară. Cu alte cuvinte, asumarea labirintului.
Lumea e oglinda Divinităţii, oglinda lui Dumnezeu, spun concettiştii, cei ce
vor inaugura Renaşterea şi pe care-i urmează, cred, în Oglinzi, în Întoarcerea
Doctorului Honigberger, Gabriel Stan: viaţa şi visul sunt inseparabile (cum
credea şi M.Eminescu şi, mai înainte, desigur Calderon), între ele frontierele s-au
şters, se configurează deîndată peisajul magic. Fiinţarea lumii, adică fiinţarea
fiinţei ar fi (după G.R.Hocke) ca o ”alegorie bogată în imagini a tot ceea ce este
mister (arcanum), ca o generatoare inepuizabilă de meraviglia (în it. minune,
minunăţie, n.n.). Dacă între real şi fictiv barierele sunt abolite, va fi cu putinţă să se
spună că lumea însăşi stă sub puterea imaginarului, că lumea ar fi chiar produsul
acestuia.
20
21
România, ţara mea de Dor
22
23
24
25
26
27
Dumitru VELEA
EMINESCU ŞI SIMETRIA
„DUPĂ OLALTĂ, LÂNGĂ OLALTĂ”
În Fiziografie II, Mss. 2267, unde se află şi traducerea după Bemerkungen
über Kräfte der unbelebten Natur (Observaţii asupra forţelor naturii
neînsufleţite), din vol. Mechanik der Wärme in gesammelten Schriften
(Mecanica căldurii în Opere complete), de J. R. Mayer (1874), între subpunctele
Fall. Cădere şi Massa. Masă, pe versoul filei 31, Eminescu a notat, într-un mod
sintetic, dar deschis printr-o interogaţie: „După olaltă, lângă olaltă. De ce?” Iar
mai departe, printr-o exemplificare simplă, evidenţiază raporturi unilaterale
(compensative) şi unitare: „Orice organ se dezvoltă în mod unilateral, n-o poate
face decât în socoteala unui alt organ. Memoria se dezvoltă în socoteala judecăţii,
judecata în socoteala memoriei – când amândouă se află unite avem a face cu un
geniu, a cărui musculatură – foarte slabă şi neconsumatoare – plăteşte cheltuiala
amândurora. Voltaire, Newton au fost, din punct de vedere al musculaturii,
28
caricaturi”. Exigenţa pe care Eminescu şi-a impus-o creaţiei sale este de a
descoperii ecuaţiile lumii, „adevărurilor fenomenologice” corelatul lor echivalent
„de altă ordine, mecanică”, cum notează mai departe (82 r), în locul căreia lăsase
la început cuvântul „poate” – aceasta mărturisind despre desfăşurarea gândirii sale
spre zonele profunde ale lumii, spre acele concepte atotcuprinzătoare şi
unificatoare. Lumea matematicii i se revela poetului ca răspunzând acestei
preaumane şi necesare tentaţii.
Pe acelaşi verso al filei 31 este subliniat de poet, ca lege ontologică: „Tot ce
este are o raţiune de a fi”, iar pe versoul filei 82: „Toate sunt o ecuaţiune”, cu
consecinţa logică de pe versoul filei 56: „Ceea ce nu se cheltuieşte ca mişcare se
păstrează ca energie”. Nu este greu de văzut că aceste judecăţi se întemeiază pe
postulatul simetriei: iar triumful acestuia se luminează şi prin farmecul estetic. În
Mss. 2264, unde sunt cuprinse traduceri din Principes de la science sociale, vol. I,
de Carey, Eminescu extrage pe fila 336 un citat referitor la perfecţiune ca
varietate în unitate. „Varietatea sau diversitatea e condiţia dezvoltării; schimbul
reciproc, urmarea acestei diversităţi trezeşte şi manifestă viaţa. Cu cât e mai mare
deosebirea între organe, cu atât mai activă şi mai superioară e viaţa individului.
Cu cât e mai mare diversitatea indivizilor şi a raporturilor dintr-o societate de
indivizi, cu atât mai mare e şi suma vieţii, cu atât mai generală şi mai sublimă
dezvoltarea vieţii. Dar e necesar nu numai ca viaţa să se dezvolte în toată bogata
ei varietate ci ca să se dezvolte armonic spre folos, frumuseţe şi bine. Astfel
recunoaştem adevărul vechiului proverb: varietate în unitate e perfecţiune.”(s. n.).
Iar această unitate a varietăţii, care trece drept fundament vieţii, cuprinde în sine
cele trei mişcări absolute: „progresivă, rotatorie” şi a „părţilor constitutive
dinlăuntrul moleculului”, sau a „părţilor constitutive către olaltă”, cum extrage
Eminescu în Notele, după Adolf Fick, din Die Naturkräfte in über
Wechselbeziehung, în Mss. 2270 (Forţele naturii cu privire la corelaţii). Poetul a
intercalat în textul german, la traducere, o schemă cu figuri geometrice însoţită de
explicaţii. Una dintre acestea: „Din corelaţiunea acestor mişcări se nasc diverse
grade şi diverse direcţii de forţe, a căror încrucişare e viaţa”. Revenind la prima
adnotare, urmată de interogaţie şi, fireşte, adăugându-i „către olaltă”, se luminează
simetria pe care Eminescu o atribuie întregului univers.
La o situare conjunctă a gândului eminescian cu preocupările fizicienilor
din secolul al XX-lea, privind simetria, aşa cum a decelat-o laureatul Premiului
Nobel, Abdus Salam, în articolul Conceptul de simetrie şi teoria fundamentală a
materiei (1971) (Ştiinţa, bun al întregii omeniri, Ed. politică, Buc., 1985, pp.
123-147), se poate observa că pe Eminescu îl interesa gravitatea acestei probleme
şi-o intuia ca manifestându-se atât la nivelul macro, cât şi la nivelul microcosmic.
Ideile lui rezonează cu cea ce fizicianul numeşte simetria spaţiului faţă de
translaţie, poetul exemplificându-le în istorie, în viaţa social-istorică şi artă. De
pildă, în Mss. 2257 E, 43 v. el notează: „Precum copiii seamănă unul cu altul,
precum embrioanele vertebratelor în primele epoci ale dezvoltării lor în pântecele
mamei sau în ou seamănă unele cu altele tot astfel popoarele în tinereţe seamănă
unul cu altul, chiar în datinile antice”. Iarăşi, pare că aplică simetriile faţă de
29
reflexie ale spaţiului şi timpului în creaţia sa artistică de problematică istorico-
ontologică. Spre evidenţă, alegem un citat din editorialul său din Timpul din 21
septembrie 1882: „Putrejunea moravurilor private produsă prin declasarea
generală îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice într-o
ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi statul nu poate fi decât icoana lor;
el nu va fi un sanctuar ci un lenociniu”. (s. n.). Sau: „Nu se poate escita într-un
corp electricitate negativă fără ca la celălalt capăt să se escite în acelaşi timp una
pozitivă corespunzătoare: nu se poate ca discompunerea să se opereze fără ca
paralel să nu fie începuturi de recompunere”. (Timpul, 29 iulie, 1882). De
asemenea, la o decelare mai adâncă şi citire conjunctă cu fizicianul Abdus Salam,
pare a se întâlni şi simetriile faţă de rotaţie ale spaţiului şi timpului, îndeosebi, în
creaţia de dimensiune cosmologică. Este uşor de observat că în formularea „După
olaltă, lângă olaltă” şi „către olaltă” se întrevede manifestarea grupurilor în
operaţiile de simetrie (de la discreta la continua).
Se ştie că simetria, chiar şi atunci când a fost contrazisă, la un nivel de
profunzime, ea poate fi confirmată într-o etapă ulterioară şi la alt nivel de
profunzime a realităţii. “Fizicienii au demonstrat – scrie acelaşi Abdus Salam – că,
de fiecare dată când se constată că un principiu de simetrie nu este respectat într-
un fenomen fizic, acest fapt trebuie să se datoreze unei simetrii şi mai adânci, cu
care principiul anterior se află în conflict. Într-o perioadă dată, putem eşua în
înţelegerea esteticii naturii. Totuşi, în final, atunci când tabloul complet se
conturează, se observă în mod invariabil că noile simetrii puse în evidenţă sunt
mai profunde.” Se asistă, astfel, „la un triumf al principiilor de simetrie.” Iar prin
aceasta, se surprinde că natura, universul au o estetică implicită. Şi Eminescu (ca
şi un om de ştiinţă) credea în aceasta, simetria devenindu-i lege a creaţiei sale şi
drept temei tentaţiei de căutare a corelatelor.
30
Ion Bogdan ŞTEFĂNESCU
“Ce bine că e, ce mirare că suntem!”
Când 25 de zile la rând, Capitala Culturală a lumii se cheamă Bucureşti.
Ştiu că vă este cunoscut autorul parafrazat în titlu, dar am considerat că
este starea de spirit care ne defineşte în acest moment al existenţei noastre, într-o
lume atât de contradictorie şi controversată. De douăzeci de ani suntem din ce în
ce mai sufocaţi de mediatizarea subculturii, a amatorilor ce se consideră (şi sunt
consideraţi) artişti, a vedetelor de o clipă, a kitsch-ului fără frontiere, a unui tip de
muzică ce lasă în creierul şi sufletul nostru numai zgomot şi zgură şi, totuşi, iată că
suntem capabili să organizăm un regal muzical fără egal pe plan mondial, un
Festival ce poartă numele celui mai complex artist român - violonist, pianist,
dirijor, compozitor - GEORGE ENESCU. Un festival ce poate părea o anomalie
în contextul nostru cultural, dacă ţinem seama de afişele stradale şi sondajele de
opinie pe care ni le livrează zilnic presa şi televiziunile. Şi totuşi, cel mai generos
Festival din lume, din punct de vedere material, dar şi al întinderii (25 de zile) îşi
deschide porțile, odată la doi ani, în luna septembrie, la Bucureşti, iar de câteva
ediţii încoace şi în cele mai importante centre culturale ale României (Iaşi, Cluj,
Timişoara, Sibiu, Braşov, Craiova etc.). Pentru mai bine de trei săptămâni, cei mai
valoroşi artişti ai lumii au putut fi aplaudaţi în România, la Festivalul "George
Enescu", aflat la a XX-a ediţie.
În sfârşit, Preşedenţia, guvernul (cei care susțin financiar acest festival) şi
organizatorii (ARTEXIM) au înțeles că o asemenea investiţie trebuie să
31
beneficieze şi de o mediatizare pe măsură, astfel că ediţia din acest an a beneficiat
de importanţi parteneri media, precum Mezzo, CNN, BBC şi mulţi alţii. Cu
siguranţă, un rol important în acest parteneriat l-a avut dl. Ioan Holender, director
al ultimelor două ediţii ale Festivalului, o garanție internaţională pentru cei ce se
ocupă de promovarea muzicii clasice, dar şi pentru interpreţii străini invitaţi care,
cu ceva vreme în urmă, priveau circumspect posibilitatea unei apariţii în România.
În sfârşit, în această ediţie aniversară, muzica contemporană a fost
reprezentată la un nivel de excepţie pe întreaga desfăşurare a festivalului, nu ca în
anii precedenți, când era izolată practic de restul evenimentelor, prin rezervarea
unei săptămâni în exclusivitate, ceea ce l-a făcut pe directorul precedent să declare
acea săptămână ca fiind "gaura neagră a Festivalului". Se cuvine ca dl. Mihai
Constantinescu, directorul ARTEXIM, să primească respectul şi felicitările noastre
pentru o astfel de iniţiativă. De altfel, pot spune că această ediţie se distinge prin
faptul că a adus în prim plan marii compozitori ai secolului al XX-lea.
Păstrând, deja, tradiția concertelor de la miezul nopţii, muzica barocă şi
clasică a excelat prin interpretarea celor mai de seamă ansambluri de profil din
lume, ori prin harul unor muzicieni inefabili, cum sunt Christian Zacharias şi
Murray Perahia; dar programul concertelor camerale şi cel al marilor orchestre
simfonice ale lumii, precum London Symphony Orchestra, The Mariinsky Theatre
Symphony Orchestra, Staatskapelle Berlin, Wiener Philharmoniker etc. - conduse
de cei mai mari dirijori ai momentului: Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Valery
Gergiev, Vasily Petrenko etc., s-a orientat spre un repertoriu, s-ar putea crede, mai
puţin obişnuit în sălile de concert din România. Nici vorbă! Timp de 25 de zile,
Ateneul Român (aprox. 1000 locuri), Sala Radio (1000 locuri) şi Sala Palatului
(4000 de locuri) au fost arhipline. S-au auzit urale după fiecare piesă de Wagner,
Bruckner, Enescu, Mahler, Webern, Bartok, Zemlinsky, Walton, Messiaen,
Prokofiev, Richard Strauss, Scriabin, Stravinsky, Şostakovici, Britten, Weill, Dan
Dediu sau Anatol Vieru.
O propunere inedită a fost seria concertelor "World Music" de la Sala
Radio, unde muzica anumitor culturi extra-europene a fost interpretată la cel mai
înalt nivel de către cei mai renumiţi muzicieni ai genului.
De asemenea, un succes sigur a fost şi "Piaţa Festivalului, o scenă în aer
liber pe care au urcat tineri de la liceele de muzică din Bucureşti şi din ţară, precum
şi orchestrele noastre naţionale, ansambluri de muzică de cameră şi solişti
consacraţi, interpretând o muzică adecvată concertelor în aer liber. Şi aici a fost
arhiplin, fiind singurul loc cu intrare liberă, pentru ca un număr cât mai mare de
spectatori să fie atras spre muzică.
Practic, timp de 25 de zile Bucureştiul s-a aflat într-o continuă sărbătoare
muzicală, publicul alergând nesăţios de la o sală la alta, într-o bucurie generală, o
efervescenţă şi o exuberanţă ce ar fi bine să se păstreze pe chipurile românilor până
la ediția viitoare, când starea de bine va fi, cu siguranţă, reîmprospătată.
Totuşi, cred că n-ar strica, pentru strategia ediţiilor viitoare, să aduc şi
câteva obiecţii. Prima se referă la concepţia, instaurată de-a lungul celor 20 de
ediţii, de a nu asocia niciodată interpreţi români mai tineri, dar de marcă, cu marile
32
ansambluri şi personalităţi ale lumii. Ceea ce vreau să afirm e că avem muzicieni
excelenţi, care ar putea avea ocazia să devină cunoscuţi şi apreciaţi pe plan
mondial dacă ar avea şansa să colaboreze cu formaţii deja consacrate. Bugetul
uriaş alocat Festivalului s-ar justifica, poate, şi mai bine dacă, la fiecare ediţie a
acestuia, am lansa pe orbita muzicală internaţională câteva nume româneşti ale
momentului. Mi se pare că acest punct de vedere ar fi bine să figureze şi în
planurile organizatorilor, doar ei în măsură să solicite asemenea colaborări, cu atât
mai mult cu cât noi, românii, suntem finanţatorii Festivalului (nu doar organizatorii
lui). Aş mai spune şi că programarea unui dirijor român cu şase concerte în
Festival mi se pare o exagerare, chiar dacă a condus ansambluri diferite. Iar
apariţia “Orchestrei de Tineret” la Sala Palatului, sub genericul Mari orchestre ale
lumii cred că poate fi considerată, şi ea, o exagerare.
O altă obiecţie se referă la remunerarea marii majorităţi a artiştilor români
participanţi în festival. Sumele sunt derizorii în comparaţie cu ale străinilor,
românii trebuind să se mulţumească mai curând cu onoarea participării într-un
context al marilor valori mondiale.
În altă ordine de idei, mă gândesc cât de binevenită ar fi o decizie a
forurilor noastre competente în materie, prin care să se solicite (în schimbul unei
eventuale reduceri a impozitului) ca un procent din veniturile marilor oameni de
afaceri, ale cluburilor de fotbal, marilor întreprinderi, băncilor etc. să meargă într-
un cont destinat construcţiei unei săli noi, moderne, de concert. În câțiva ani,
probabil, am putea beneficia cu toţii de ea. (Amintiţi-vă de miraculoasa deviză
“Daţi un leu pentru Ateneu”). Cu cât această inițiativă întârzie, cu atât vom fi mai
sufocaţi de mall-uri grandioase ivite, ca ciupercile după ploaie, în mijlocul
oraşului, înghiţind orice loc proprice pentru o asemenea construcţie cu caracter
cultural. Suntem fascinaţi de mirajul extraordinarilor muzicieni care ne vizitează
ţara, dar uităm că ei au nevoie în primul rând, pentru a se putea simţi în largul lor
pe scenă, de exact ceea ce nu suntem în stare să le oferim: o sală - cu facilităţi şi
acustică - demnă de secolul XXI.
În concluzie, degringolada şi criza în care ne zbatem şi ne
afundăm, ne îndreptăţeşte să ne bucurăm şi să ne mândrim că Festivalul "George
Enescu" există; şi să ne mirăm că românii, copleşiți de greutăţile zilei de mâine şi
bombardaţi de atâta prost gust, îşi păstrează totuşi buna educaţie şi găsesc resurse
şi motivaţii pentru a umple sălile de concert.
Şi încă un sfat, foarte important: Lăsaţi acasă telefoanele mobile! Am
senzaţia că şi atunci când sunt închise, ele tot se aud...sunând.
33
Români de Pretutindeni
Maria COCIŞ BEECH
Moda la Londra
Mă tot gândesc de unde să încep şi ce să spun. Subiectul este vast aşa
încât am să încep nu cu prezentările de modă care, să vă spun drept nu mi se par
fantastice, atâta vreme cât am trăit din interior fabuloasele prezentări de modă ale
cooperaţiei din anii 70 şi 80. Am să încep prin a descrie ciclul de manufactură din
Anglia.
În ultimii 15 ani multe aspecte s-au schimbat în producţia de modă din
Londra. Industria textilă este cea mai fluidă dintre industrii şi este prima care se
schimbă odată cu piaţa. Şi trăim mari schimbări în acest domeniu. Am învăţat asta
la cursurile de Economie Politică, la liceu şi facultate, în vremea lui Ceauşescu şi,
să vă spun drept, multe lucruri pe care le-am invăţat atunci sunt corecte, deşi le-am
urât din tot sufletul şi nu prea înţelegeam ce rost au.
Când am venit la Londra acum 17 ani, primul meu serviciu în confecţii a
fost uşor de luat: de fapt, am fost angajată înainte de a fi intervievată. Proprietara
companiei cunoştea bine România şi înţelegea bine valoarea CV-ului meu. Am fost
angajată pe post de pattern maker (constructor de tipare), pasiunea vieţii mele.
După două luni de muncă proprietara mi-a propus să trec pe postul de designer.
Am refuzat, deşi plata era mai bună şi poziţia mai pe nivelul meu. Am refuzat
pentru că singura prietenă pe care o aveam era Lynda, designerul companiei. Şi
asta ar fi însemnat să o dea pe ea afară ca să îi iau locul. Asta nu era nici în stilul şi
nici în caracterul meu. Pot să iau ce serviciu vreau, când vreau şi, absolut, nedând
afară pe nimeni.
De la lucrătorii din atelierul de creaţie, care erau toţi imigranţi, am aflat că
în textile trebuie să îţi muţi serviciul din doi în doi ani, dacă vrei să îţi creşti
salariul. Pentru că în domeniul acesta nimeni nu acordă creşteri de salariu, trebuie
să îţi cauti un alt serviciu mai bine plătit. Doi ani de muncă într-o companie este o
garanţie sigură că eşti bun în domeniu. În acea vreme servicii în confecţii erau
aproape pe toate drumurile. Aveam o revistă săptămânală, “Drapers Record”,
groasă cam de un cm., unde erau publicate toate joburile în această specialitate. Şi
eu am ascultat de sfatul acelui vietnamez şi, cam din doi ani în doi ani, am
schimbat serviciul ajungând de la 20.000 lire pe an la 35.000 lire, cu intermitenţe,
pentru că am avut perioade şi cu 75.000 lire pe an. Deci, asta era situaţia mea
financiară pe piaţa muncii până în 2005, când am decis să las confecţiile şi să fac
altceva.
Toată industria de confecţii s-a mutat în China. Industria de manufactură
de confecţii în Anglia s-a închis total (în 1995, fabricile de confecţii erau una lângă
alta), iar pe plan naţional “Drapers Record” listează acum cam trei – cinci joburi
reale în acest domeniu, lunar.
Să rezişti în modă nu are nimic din farmecul şi vraja pe care unii şi-o
imaginează. De fapt, înseamnă lupta pentru preţurile de producţie cât mai mici. Şi
34
când te gândeai că nu se poate produce mai ieftin ca în India şi Sri Lanka, care îşi
utilizau copii de 5 ani în producţie, a apărut o nouă piaţă mai flămândă decât India
şi, de data asta, aceasta este China. Când lucrezi pentru un bol cu orez pe zi, cred
că acesta este limita de producţie ieftină, mai ieftin nici nu se poate. Dar toate au
preţul lor. Un coleg italian, de la cursul de psihologie, mi-a spus astă vară că a
trebuit să îşi închidă fabrica lui din China pentru că el, moral, nu a mai rezistat la
ceea ce se întâmplă acolo. O muncitoare i-a născut în fabrică şi, după două ore de
la naştere, era la maşina de cusut. Dacă nu ar fi lucrat, nu şi-ar mai fi primit bolul
de orez.
Industria modei în Anglia are următoarea structură. Companiile de
manufactură cumpără mostre de material şi produce modele. Este o luptă mare
pentru a avea modele noi, mai atractive şi care să fie compatibile cu moda
generală. Aceste produse noi sunt prezentate la marile companii de vânzări cum
sunt Grupul Arcadia (care include Top Shop, Top Man, BHS, Dorothy Perkings,
Evans, Mis Selfidge, Burton şi multe altele) care plasează comenzi. Companiile de
manufactură comandă materialul şi produc îmbrăcămintea. Când produsele au
ajuns la destinaţie la manufacturier, acesta trebuia să plătească fabrica lucrătoare.
El predă imediat producţia la magazinele de desfacere şi aşteaptă cam două luni
până acestea încep să îl plătească. Acesta este un ciclu pe care fiecare îl vrea cât
mai scurt pentru că banii, de fapt, vin din vânzări şi de abia după ce se vinde
produsul plăţile se fac complet. Fiecare îşi ţine creditorii cu plăţile cât de departe
poate, pentru că, de fapt, nu au banii proprii de manevrat, ci banii băncilor. Grupul
Arcadia - care este enorm - a fost acum câţiva ani la vânzare cu 1 dolar, pentru că
avea datorii de peste 300 milioane lire sterline.
Marile grupuri au, însă, un avantaj: experţii din interior se întâlnesc
frecvent şi dau cursul modei, determinând ceea ce poate fi considerat modern în
confecţii adică într-un fel au monopolul asupra modei. Atunci când modele noi
similare ca materiale, imprimeu şi idee apar dintr-o dată, în mai multe magazine,
este clar că aceasta este considerată linia modei. Exceptând greutăţile financiare pe
care le are Grupul Arcadia, am putea considera că acesta ar trebui să fie într-o
poziţie dominantă, situaţie în care, de fapt, nu se află. Monopolul asupra modei nu
este suficient ca să rezişti într-o piaţă aşa de fluctuantă.
Acum câţiva ani a apărut pe piaţa engleză un mic magazin din Irlanda,
Primark. Motto-ul lor a fost să producă moda la preţurile cele mai mici. Bineînţeles
că au avut de suferit calitatea producţiei, partea tehnică a ei, materialele din care au
fost făcute produsele, dar a prins fantastic la public pentru că aveau preţurile cam o
treime, în comparaţie cu celelalte magazine. De asemenea, ce nu era de vândut a
fost redus imediat la preţ aşa de mic, încât uneori mă gândeam că este mai scump
să îmi spăl şosetele, decât să îmi cumpăr o pereche nouă. Uf, asta e industria de
consum şi nu ştiu cât de ecologică este, dar Primark a fost un success financiar
răsunător în industria modei. Ei s-au extins rapid în toată Anglia şi şi-au deschis
până şi în Oxford Street un magazin enorm.
Deci, posibilităţi de a intra pe piaţa engleză există; deşi nu este uşor să te
lupţi cu marile clanuri. Şi Primark a demonstrat-o, cu prisosinţă.
35
Unde călătoresc superdotaţii noştri
Andreea Bogde, între zbor şi realitate
Vineri, 16.12.2011, orele 15.00, a avut loc prima expoziție de pictură a
Andreei Bogde (foto medalion), elevă în clasa a VII-a la Liceul de Arte Hans
Mattis Teutsch și membră a Cenaclului European la Ceainăria "Ceai et caetera".
După ce a primit numeroase premii, precum locul I la Olimpiada
Națională a Artelor și a participat în această vară la World Children‟s Festival
Washington D.C., mica pictoriţă a afirmat că doreşte să rămână în acelaşi domeniu:
36
“Sper ca într-o zi să ajung şi eu la înălţimi precum zborul păsărilor”, făcând astfel
referire la unul din primele tablouri pe pânză intitulat “Zborul păsărilor”. Pe lângă
pictură, Andreei îi place să facă fotografii, să schieze, să înoate, să se joace cu
frățiorul ei, Sorinel, şi să aibă grijă de căţeluşa ei, Chelsea. De asemenea, Andreea
iubeşte designul vestimentar, fiind elevă a Școlii Populare de Arte în anul I, şi
artele decorative. La întrebarea “Când simţi nevoia să pictezi?”, Andreea a răspuns
că este o persoană care are puţin timp la dispoziţie şi ar dori să se dedice mai mult
artei, în fiecare vineri având ore de specialitate. Deşi mov este culoarea ei
preferată, tânăra artistă consideră că fiecare culoare trebuie să se regăsească în
tablourile ei pentru că fac parte din viaţă.
“Tatăl ei a venit la Fundaţie cu un desen într-o perioadă când eram
foarte dezamăgit - printre creaţii erau doar lucrări mai puţin reuşite. Când am
văzut lucrarea Andreei, am avut impresia că este o lucrare mult prea matură
pentru 12, 13 ani. Creativitatea este specifică vârstei, iar succesul presupune
multă muncă; dacă se instaurează vedetismul, steaua talentului va apune.
Important este să depăşeşti ideile predecesorilor, acest lucru presupunând
inovaţie, creativitate. Trăim într-o lume concurenţială, trebuie să depăşim
individualismul artistului, trebuie să colaborăm. Dacă nu ai un ideal, nu poţi trăi”,
a spus Valeriu Iordan Popescu, fondatorul Fundației Euro-Asia.
Persoana care i-a ghidat paşii încă din fragedă copilărie este doamna
profesoară şi dirigintă Flaviana Enache (http://flavianaenache.blogspot.com), care
este de părere că “fotografiile Andreei sunt un caleidoscop al prezenţei ei.
Personal, văd în lucrările ei căldură şi curăţenie. Deşi Andreea este deja un artist,
totuşi ea are nevoie de foarte multă muncă. Oricum, noi o considerăm deja un
etalon al şcolii noastre.”
Lăsăm la latitudinea cititorului şi iubitorului de frumos să descopere ce
anume a dorit să exprime Andreea în lucrările sale. Cei care nu au avut ocazia să
vizioneze lucrările Andreei de la prima expoziţie o pot face accesând
www.picturi.eu.
Dara Stoianovici,
jurnalist
37
Lumea de sub stele
Se lasă noaptea peste ţinutul acesta mărginit de două meridiane. Unii au
păşit deja în intuneric, dar alţii încă se bucură de amurgul violet cufundat în aerul
curat al serii. Noi începem să păşim uşor sub stele.
O lume ciudată pare să prindă fiinţă sub bolta de sus. Aceasta este lumea
mea, dor tainic, promisiune făcută şi demult uitată. Doar priveşte şi tu cerul ce se
tot stinge în fumul negru al nopţii ce-a venit! Nu se poate lupta, nu se poate apăra.
În acea clipă, apar îngerii, păsările neştiute, născute în lumea poveştilor
frumoase şi menite să ne alunge durerea şi lacrimile, pentru ca, în sfârşit, să putem
simţi şi noi frumuseţea poveştilor şi povestea frumuseţilor. Apa albastră a cerului
se scurge în izvorul proaspăt apărut de sub colina vieţii.
Te-ai simţit vreodată presat între două extremităţi: cer şi pământ, zi şi
noapte, viaţă şi moarte?
Ne învârtim continuu între doi poli opuşi. De aceea ne e cel mai greu să
atingem cerul, perfecţiunea, Dumnezeirea. Deşi ne chinuim să zburăm, suntem
traşi înapoi de gravitaţia a ceva mai mult decât pământul. Tot ceea ce facem,
gândim, spunem, suntem, nu se va ridica niciodată mai presus, sau cel puţin la
acelaşi nivel cu cerul, singurul punct pe care nu-l vom atinge.
Aici se întinde lumea de sub stele şi tot aici se-aşterne veşnica viaţă ce-şi
închide ochii odată ce mintea atinge punctul. Doar în lumea de sub stele...
38
Halucinaţii
Mă scufund în mări de vise,
Spumegând de vorbe zise,
Cercetând apele scrise,
De adânci închise,
Ca prin vise.
Îmi ţin ochii tot deschişi,
Mă cufund mai pe furiş
Printre peştii aşa-zişi,
De privirea mea închişi,
Interzişi.
M-am udat până la sânge,
Mintea-mi zboară şi-ncet plânge,
Nicio pată nu distinge
Din licoarea ce-o atinge
Şi se stinge.
Dora Lazăr,
Liceul de Artă Baia Mare,
cls. a VIII-a C
39
SLUJITORII THALIEI
Victor BIBICIOIU
“Dineu cu proşti”
Comedie cu şarm de bulevard franţuzesc explicit, în care dialogul se
bizuie pe spontaneitate, cu accent pe limbajul frust, de intimizare a comunicării,
indiferent de statutul profesional şi momentul derulării relaţiilor, de regulă
circumstanţiale.Un serial de replici chemate a pune în lumina rampei destine
aparent paralele prin implicarea lor în mersul societăţii, implacabil atrase, pe fond,
către acelaşi numitor în planul real acolo unde « IQ » se citeşte cu voce tare. De la
intenţie la finalitate, “dineul” programat (sau devansat) urmăreşte să stabilească
ierarhii în materie de ignoranţă şi erori în tuspatru puncte cardinale, fiecare
constând şi chiar identificând în celălalt interlocutor un “as” al gafelor, creator de
situaţii năstruşnice şi panseuri echivoce, fraze proverbial debusolate sub raportul
calităţii reflecţiei asupra momentului derulat.
Cu un story difuz, reconstituit din replici scurte, tăioase, cu deosebire
încorporate în acţiune, spectacolul montat la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” –
valorifică în integritatea sa, prin regie, scenografie, interpretare – textul spumos al
unui autor prezentat, recent, pe scenele româneşti, Francis Verber.
Chiar dacă iniţiativa de a organiza un show-text revine gazdei, în mod
evident, toate personajele îşi asumă, în secret, răspunderea ca agapa proiectată să
reproducă indicii privind adevărata faţă a relaţiilor interumane, inoculate prin
nivelul de percepţie, înţelegere şi exprimare individuală, personalizată a valorilor,
“prostia” constituind apanajul întregului ansamblu. Confruntarea principală, în
avans, se produce între gazdă, editorul Pierre, aventurier profesionist aflat în
suferinţă fizică şi “neisprăvitul” funcţionar François, înşelat cu un amic şi…
abandonat.
Amfitrionul vizează postura deşteptului, speculând excesul de sinceritate
al interlocutorului, picând, în final, în propria plasă, întinsă de acesta cu obstinaţie.
Agasând, în general, prin afirmarea dezarmantă a faptelor şi indicarea cu exactitate
a spaţiului şi timpului, oaspetele reconstituie datele realităţii, în pofida efortului
conjugat de a-l elimina, glumele sale alimentând reacţia celor vizaţi de a fi călcat
strâmb în perimetrul moralităţii (în mariaj, profesional, la scară socială,etc.).
În “duet”, Şerban Ionescu şi Horaţiu Mălăele; primul în nota umorului
raţionalizat, de calitate, amintind pe alocuri de profesorul său, eternul Amza Pellea;
al doilea în ordinea derulării spectacolului, ajuns la cota de sus a alierii cuvântului
cu gestul; dar şi aici, briant, cu grijă de a nu trece în caricatură desenul rolului.
Urmărind împlinirea în detalii a jocului de ansamblu, direcţia de scenă –
girată de personalitatea polivalentă a lui Ion Caramitru şi, în rezonanţă,
scenografia –semnată de Florina Popescu - Fărcăşanu, au dat şanse egale şi
40
celorlalţi actori de a-şi etala virtuţile interpretative: Medeea Marinescu - Marlène
(soţia delicată, hotărâtă să nu suporte comportamentul aberant al participanţilor la
“dineu”); Costina Ciuciulică - Christine (vampă, într-o ureche, zgomotos
evidenţiată, din cauza prizării de droguri şi excesului de alcool); Alexandru
Bindea - Cheval, inspector fiscal; Dorin Andone - Leblanc; Alexandru
Georgescu - Archambaud…
Un spectacol de cursă lungă, punct de reper în cartea de vizită a echipei
artistice şi în memoria spectatorului, fan al Thaliei fără frontiere…
Foto: Alex Stana
41
V. CARAMALIU
„...un mare actor popular,...creator de public...”
Rămas din varii motive, între coperţile colecţiei cotidianului „România”
(noiembrie 1938 - ianuarie 1939), textul – proiectat, elaborat şi propus iniţial
lecturii prin consensul artistului şi al biografului – revine în actualitate graţie
iniţiativei lui Vartan Arachelian, purtător major al cuvântului şi imaginii prin
mijloacele mass media ( aici, „ediţie îngrijită” şi „prefaţă”), „Viaţa de haz şi de
necaz a lui Constantin Tănase”( Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011) – are
atributele unicatului – subiect, modalitate de asamblare a informaţiei ( document,
comunicare orală, reflecţie, deducţie).
Personalitatea protagonistului – interpret, cupletist, regizor, „manager” –
aminteşte de aceea a ctitorului, la români, al „revistei” în ipostaza de
spectacol,Matei Millo. Punerea în pagină, oglindă fidelă a (re)trăirii destinului
inegalabilului artist valorifică din plin harul cronicarului de teatru şi nu numai, de
notorietate internaţională, Nicolae Carandino (1905-1996). De la bun început,
autorul avertizează asupra misiunii lui Tănase, „mare actor popular”, cel ce reuşea,
în lungul a peste trei decenii, „să placă ţăranilor şi târgoveţilor, analfabeţilor şi
intelectualilor de rasă”. De altfel, recomandarea talentului „de umorist” devine
supefluă odată ce se impune, de la sine, concluzia receptorului fiind: „Câte mituri
culturale, sociale şi politice nu s-au desumflat, în timp ce mitul lui Tănase a crescut
42
mereu şi ameninţă în viitor, la fel să crească”. Serialul răspunsurilor privind
motivaţia „succesului” de casă conspectează realitatea, descoperind legenda;
„şansa consubstanţialităţii” gustului public cu orientările artistului în impact
nemijlocit cu actualitatea imediată, Tănase evoluând, în consecinţă, „pe claviatura
instinctelor” spectatorului exponenţial.
Departe de a fi un „panegiric”, o „apologie”, în carte se îmbină eveni-
mentele (momentele cheie) cu faptul divers, stofa din care s-a croit biografia
celebrului om de scenă, traversată de la un cap la altul, „povestea” seduce prin
dominantele personalităţii de excepţie – comicul, satira, revelate în adevărata
întrunire populară, „revista ca spectacol modern”. Osmoză de „bun simţ teatral”,
„instinct al notei, al glumei, al cuvântului just”, talentul personalizat al lui Tănase
s-a ridicat deasupra condiţiei de „meşteşug”, a creat „epoca lui...”, vasluianul
născut la 5 iulie 1880. Un drum deloc linear în viaţă, mai degrabă un labirint,
împănat de surprize, eşecuri unde şi când nu se aştepta; împliniri, în mediul şcolii
primare, cu ochii pe faptele de „tiatru”; perioada intrării în contact cu lumea scenei,
după experienţa de învăţător şi soldat în termen; întâlnirea cu artiştii care au făcut
istorie în teatru – C.I. Nottara şi Petre Gusti; D.Kiriac şi Ed. Wachman – în
muzică; admis (gradat plutonier) în grupul elevilor Naţionalului bucureştean alături
de Ion Manolescu şi la Conservator; coleg, între alţii, şi cu Mihai Fotino, Maria
Filotti, N.Kanner; noroc cu generalul Manu, ministru de război care l-a „scutit” de
continuarea milităriei obligatorii; traseul în companii şi teatre („Cărăbuş”), cu
repertorii extrem de variate – comedii, operete, reviste – (în mod special,
Caragiale!), deplasări în ţară, turnee în străinătate,etc, etc.
O „poveste” greu de reprodus în spaţiul unei simple recenzii, „poveste”
împănată cu amintiri din vremea primei conflagraţii mondiale, mărturii şi
mărturisiri nenumărate, „poveste” înfăţişând „prima parte a biografiei lui Tănase”,
continuarea volumului fiind – din păcate, cu elemente legate de însăşi istoria
revistei în intervalul de peste un sfert de veac, de la încheierea păcii de la Buftea
(1920) – sistată, eufemistic vorbind.
O carte de prim raft în bibioteca oricărui lector, mai ales a celui trăitor în
cultul fenomenului artistic.
43
ÎNTÂLNIREA CU CAPODOPERA
Eternul „ A fost odată” – prezentul continuu în care
se comunică fundamental cu lumea (vatră – mediu –
preajmă), de aici şi de acolo, unde ajunge cuvântul,
gestul, imaginea – devine moneda de schimb
existenţială la bursa valorilor, propusă de acest creator
fără frontiere, „talent din neamul geniilor”. Căci, rar se
întâmplă ca, în aceeaşi persoană, să se propage
energiile artelor la cote superioare de expresie, întreg şi
parte asemenea, cu efecte devastatoare emoţional
pentru receptorul de meserie ori abia dedat la a înţelege
şi consuma faptele artei autentice; semn al conştien-
tizării că nu s-a făcut umbră degeaba în marginile
adevărului, frumosului şi binelui. Privirea în oglinda vie, acel efort destinat a practica ştiinţa descoperirii de
sine („Nosce te ipsum”), însoţită de judecata abstractă, metodă şi reflecţie asupra traseului biografic, astfel încât HORAŢIU DESPRE HORAŢIU să se impună ca o lucrare atotcuprinzătoare, unicat în fond şi formă; materia luminată – momente semnificative de la faza copilăriei la deplina consacrare, expunerea compozită, peste tot plutind starea de detaşare, benefică în exerciţiul confruntării „eului” cu „alter ego”; tratare în cheia glumei, a enunţului concis, cu alură proverbială, şarja amicală, autocritica, pamfletul, o lectură captivantă, încărcată de afecţiune. Departe de a-şi oficia cultul personalităţii, odată ce se declară a fi „un om obişnuit care încearcă să comunice cu lumea”, HORAŢIU MĂLĂELE îşi continuă discursul despre sine polisemantic, laolaltă text ( original, jurnal, cronică, proză, poezie, citate), iconografie (cu rudele apropiate, cu Nichita Stănescu, ş.a.), lucrări de artă plastică (în majoritate caricaturi, peisaje, plasate şi în colecţii particulare). În sinteză, din cuprins: amintiri despre familie, ascendenţa în Gorj; perioada şcolară şi preuniversitară ( se sesizează dirigintei dezinteresul - ?! – la orele de desen ş.a.), IATC ( cadre didactice, colegi – Maria Ploae, Dan Condurache, Gheorghe Dănilă, Romeo Pop, Gheorghe Radu..., diploma de licenţă cu 10 ( zece) – „hodoronc – tronc”; la „Casandra”, unde i-a întâlnit „mai vii ca niciodată, aşa cum erau”, pe Tavi Cotescu, dascălul de prim plan, Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Gina Patrichi, Toma Caragiu, George Constantin; ( „Atunci mi-am dat seama că suntem carne muritoare, iar spectacolul de Teatru, această imensă efemeridă este, de fapt, unitatea ce măsoară viaţa”); la Teatrul „Tineretului” – Piatra Neamţ, „C.I.Nottara”, „L.S.Bulandra”, pretutindeni cu ambianţă, repertoriu – roluri de roluri, fişă de creaţie impresionantă, de actor şi regizor; portrete de interpreţi; turnee în ţară şi străinătate, ş.a. O carte, gen album, ce se opreşte la realizările din 2003, meritând să fie adusă la zi, necondiţionat, fiindcă nu mereu se produce „întâlnirea cu capodopera”, în vremuri în care inflaţia de tipărituri ocolite de valoare ambiţionează să concureze operele „trase” şi stocate pe aparatura I.T. Un best seller! BINOM
44
Civilizaţia Cuvântului
ANOTIMPUL POEZIEI cu EUGEN AXINTE
„Încercarea omenirii de a face, din Stat,
paradisul pe pământ a făcut ca întotdeauna
Statul să fie Iadul pe pământ.”
[ Friedrich Hölderlin ]
Încerc, iată, să-mi fac un pic de ordine, în vise şi în gânduri. Sunt năpădit
de stări greu de desluşit, venite, parcă, din neant. Neantul acela care m-a călăuzit în
visurile tinereţii nu mai există. Aşa m-am reîntâlnit cu Hőlderlin, nu cu muritorul,
ci cu celălalt Hőlderlin, romanticul dornic de o patrie a spiritului, dornic să
trăiască, în propria-i patrie, ca-n străvechea Eladă. Citindu-l, atunci, în primii ani ai
adolescenţei, visam şi eu la o patrie a mea, patria tuturor de fapt, patria celor care
visează întru iubire şi lumină. N-a fost să fie aşa! Ceea ce credeam atunci că sunt
visurile mele erau doar aspiraţii, deşertăciuni ale încrederii într-o lume mai bună, o
lume a libertăţii, aşa cum ne-a lăsat-o Creatorul. Acum, ceea ce credeam a fi măcar
patria mea istorică, pare, mai degrabă, o anexă a zeilor deşertăciunii. O lume în
care diversitatea şi ordinea Creaţiei sunt adunate în uniuni, în care munca şi creaţia
umană sunt cumpărate pe un talant. Aici a fost chemată şi patria mea istorică,
vândută pe un talant de cerşetorii neamului meu, un neam venit, la această
întemeiere istorică, din lumina Creaţiei. Da, este timpul să mă lepăd de istoria
acestei lumi, e timpul să-mi împlinesc visul tinereţii. Poate de aceea mi-a fost dat
acum să-mi amintesc una dintre tămăduitoarele cugetări hőlderliniene: „Când
visează omul e un zeu, când gândeşte, un cerşetor.” Iată de ce, sfânt popor
român, trebuie să te întorci în patria Luminii şi a Iubirii, în patria Poeziei. Acolo-ţi
stau rosturile, în visul tău ancestral, dăruit acestei lumi întru iubire. Popor
nemuritor, nu mai visa pentru cei care gândesc. Cei care gândesc, pentru a te
despuia de truda ta istorică, sunt cerşetorii neamului, iar cerşetorii nu ştiu să viseze,
ei ştiu doar să fure, până şi sufletul copiilor tăi. Numai visătorii mai pot salva
lumea aceasta din întunericul ce ni-l oferă cerşetorii. Sunt convins, Hőlderlin a fost
român!
45
Sorin BASANGEAC
Lăzile de zestre ale lui Siruni
Vartan Arachelian Foto: agentia.org
„Faptul că opinia publică românească este neinformată nu e de mirare, dar
că nici măcar comunitatea armeană, formată în majoritate din supravieţuitori ai
genocidului, nu ştia prea multe este un fapt inadmisibil”. Citatul din cartea lui
Vartan Arachelian, „Siruni. Odiseea unui proscris” (Editura „Niculescu”,
Bucureşti, 2011) se referă la un episod concret (operaţiunea „Nemesis”), dar poate
fi extrapolat la întregul conţinut şi la mesajele acestei cărţi. Din nefericire, nu sunt
deloc convins că această apariţie într-o editură specializată în carte de învăţătură, la
un preţ accesbil, cel al unui pachet de ţigarete „Carpaţi” fără filtru (dacă s-ar mai fi
fabricat!) – 9,81 lei (consider că detaliul este demn de semnalat, fiind tipărit, cum
n-am mai văzut de mult, pe copertă, încercând să sugereze că ţara ar fi reintrat în
normalitate?) – îl va face pe român (înclusiv „cetăţeanul român de origine
armeană”, citat, de data asta, din eroul cărţii), mai informat. Nu mă refer aici nici
la bogăţia – cantitate şi valoare – a informaţiilor, nici la scriitura care nu-ţi permite
să sari peste anumite pasaje (dacă ai face-o, autorul te obligă, prin reluări, să te
întorci din drum, multe capitole – cu cap, trunchi şi coadă – părând că ar fi epuizat
subiectul, pentru a afla mai apoi că, deşi crezi că ştii deja totul, nu ştii mai nimic.
E vorba doar despre tirajele din România încă departe de normalitate şi despre
distribuţia într-o ţară cu mai multe edituri decât librării (librării în care cartea
românească, indiferent de... origini), este sufocată de traducţii, care, se ştie (sau se
ştia), nu fac o literatură, nici măcar ştiinţifică. Eu mă număr printre norocoşii
setoşi de informare. La începutul toamnei 2008 (an în care un „căpitan jucător” al
„naţionalei” descoperea, în sfârşit, într-un spital, „un armean bun”) mi-a fost arătat,
46
în „casa de creaţie” de la Fundata a lui Nicolae Breban, manuscrisul unuia dintre
armenii „ne-buni” (sau de-a dreptul „nebun” , cum s-a declarat principala ţintă
vizată), şeful mai tânăr (în Comunitate şi la Uniunea Scriitorilor) al lui Vartan
Arachelian, Varujan Vosganian. Era „Cartea şoaptelor”, carte care avea să fie
tipărită în anul următor, când autorul se putea prezenta la lansare nu ca ministru
făcut (numit), ci ca un scriitor înnăscut. În martie 2010, când opul a fost prezentat
la Tîrgul Internaţional de Carte şi Muzică de la Braşov, Varujan credea că
delirez cînd i-am spus că ştiu cartea de pe când era ministru (ştiam foarte bine când
apăruse, găzduind o recenzie în revista „Astra”, cu puţin înainte de a fi desfiinţată
de un coleg de partid al lui Vosganian, cred, sper, fără nici o legătură cu
apartenenţa politică). Evoc această carte din două motive. Primul este faptul că deşi
eroii ei, supravieţuitori ai genocidului (după cum se vede, mai informaţi şi cu o mai
bună memorie decât cei din citatul de la care am pornit), sunt, în majoritate,
membri ai familiei autorului, „Cartea şoaptelor” nu este o cronică de familie, ci,
după cum autorul ne atrage atenţia, nu că ar fi fost nevoie, cartea unui veac, cel mai
îngrozitor prin densitatea şi amploarea ororilor. Nu am găsit o formulă mai
adecvată pentru a rezuma cele peste 250 de pagini ale volumului lui Vartan
Arachelian (inclusiv documentele din Addenda, care – mă joc – au valoarea
documentelor justificative anexate unui bilanţ prezentat... ministrului de finanţe). E
doar o coincidenţă – ba, mai degrabă, nu! – că ambii cronicari ai secolului XX sunt
romanahai (pentru un nevorbitor de armenească, cuvântul, prin care se
autodenumesc „minoritarii printre minoritari” din România devenită Mare, are o
sonoritate nobilă, în consonanţă cu vechimea şi nobleţea neamului, contopind
numele eroilor „Eneidei” – romanii – şi ai „Odysseei” – ahei sau achaioi!). Al
doilea motiv pentru care am evocat cartea lui Varujan Vosganian este o altă
coincidenţă, anul 2008, în care poetul Varujan Vosganian îi atrăgea atenţia
prozatorului Nicolae Breban cu manuscrisul unei epopei în proză (la lansarea de la
Braşov, unii confraţi l-au sfătuit pe autorul „Cărţii şoaptelor” să nu mai piardă
timpul cu poezia – poate doar pentru faptul că poeţii, deşi se pot lăuda că au cei
mai buni cititori, cu siguranţă, astăzi, au cei mai puţini cititori – şi să se dedice
exclusiv prozei), acelaşi an în care a început să se contureze proiectul cărţii lui
Siruni, cu siguranţă din „materiale de construcţie” acumulate în timp. În 2008,
Editura Biblioteca Bucureştilor publica, sub titlul „Munca unui savant armean
în România: Hagop Djololian Siruni” , un volum care inventaria şi rezuma cele
peste 1500 de dosare din „Fondul Siruni” aflat în depozitele Arhivelor Naţionale,
eruditul, format, precum Milescu Spătarul sau Dimitrie Cantemir, în inima
Bizanţului şi beneficiind (în tot răul e un bine!) de întâlnirea cu Nicolae Iorga, al
cărui emul a devenit (cu beneficii de ambele părţi, fie că vorbim doar despre doi
savanţi, fie că e vorba de două culturi), a fost prezentat, într-o „Introducere”, de
Vartan Arachelian. În acelaşi an, fără să fie avertizat, deci fără să-i fie oferită
posibilitatea unei replici, cum i se părea firesc gazetarului ales, în 1990, lider al
Asociaţiei Ziariştilor Români, autorul prezentării a fost muştruluit în publicaţia
„Ararat” pentru afirmaţiile sale referitoare la dispariţia a cinci cufere cu documente
pe care Siruni le lăsase în păstrare unuia dintre romanahai, la Curtea de Argeş,
47
pentru a le feri de bombardamentele anglo-americane şi care aveau să se piardă în
timpul „odiseei” prin Gulag, de un deceniu, a lui H. Dj. Siruni. Vartan Arachelian
ar fi avut replica, dar, dacă n-a fost să fie, şi-a extins cercetările de la Arhivele
Naţionale la cele ale Securităţii şi ale Siguranţei. Astfel s-a născut această carte,
care nu e una de aventuri homerice, care nu seamănă nici măcar cu „Odiseea
repovestită tineretului” de Traian Demetrescu, pe care, simt, tânărul Vartan o avea
în biblioteca familiei. Cartea, născută dintr-o scrisorică publicată într-un periodic,
nu epuizează subiectul şi, sper, va provoca alte cărţi, cu acelaşi autor sau nu. Nu
doresc să stârnesc interesul pentru lectura ei nici prin citate, nici prin repovestire
pentru tineretul de toate vârstele, dar voi face un sumar al titlurilor (care lipseşte la
sfârşitul cărţii), titluri incitante, dar nu mincinoase, titluri de ziarist profesionist (de
modă veche, adică adevărat), chiar dacă autorul este, de peste trei decenii, şi
membru al Uniunii Scriitorilor din România: „Puţină istorie recentă”, „Un om într-
un dicţionar”, „Armenii şi bolşevismul”, „Un erudit, un eminent orientalist”, „Era
odată un pământ al făgăduinţei”, „Dacă nu exista, trebuia inventat!”, „Savantul”,
„Căzuţi între două fronturi”, „Sub teroarea denunţurilor”, „Când un sfârşit devine
un nou început”, „Cenzura în plină libertate”, „Când trecutul e preludiul
viitorului”, „Istoria în actualitatea politică”, „Mulţumiri la vremuri de restrişte”,
„Vae victis!”, „Armenii şi turcii, împreună”, „După douăzeci de ani”, „Cine e
învingătorul?”, „Minţind în numele... adevărului”, „Poetul şi diavolul”, „Ortacii lui
Beri din Bucureşti”, „Pobeda”, „Cum e apa? Rece gheaţă!”, „Unde se află graniţa
dintre bine şi rău?”, „Din nou, cetăţeni de rang inferior?”, „Cine n-a fost cu noi e
împotriva noastră!”, „Epurarea”, Mulţi fug de noi în aceste zile”, „Unui câine nu-i
strică să aibă doi-trei purici”, „O altă Românie”, „America, America”, Securitatea
nu credea în Judecata de apoi”, „Realitatea excede legenda”, „Naţionalişti din
toată lumea, uniţi-vă!”, „Acţiunea Biblioteca”, „Războiul succesiunii: Securitatea
contra Bisericii”, „Supraveghere operativă”, „O dovadă ca o lovitură de teatru”,
„Cine a mai fost distribuit în acest simulacru de drept”, „Orice sfârşit poate fi un
nou început” (Ceea ce spuneam, ce sper). Revin la început, adică la motto: „Istoria
nu iartă şi, probabil, va veni o zi când va spune pe nume tot ce am trăit şi am
îndurat” (Siruni). Am afirmat, mai sus, că sunt un om norocos. Aşa cum din
întâmplare am aflat despre cartea lui Varujan Vosganian, tot din întâmplare, nu
intrând într-o librărie, am avut posibilitatea să citesc acest volum, pe care mi l-a
împrumutat unul dintre nu prea mulţii adepţi ai mişcării de rezistenţă prin cultură,
care, la rândul său, l-a primit, cu dedicaţie, de la autor. Norocul a fost dublu,
exemplarul pe care-l am în faţă având şi un al doilea „motto”, netipărit, ci scris şi
semnat cu pixul de Vartan Arachelian: „În amintirea tinereţii noastre, acest excurs
în lumea armenească, unde am coabitat eroi şi lichele”. Este momentul să remarc
corectitudinea lui Vartan Arachelian, în a cărui carte lichelele nu au naţionalitate,
nu aparţin numai celorlalţi. Autorul poate fi apreciat drept un alt armean bun
(punând, ca medicul, diagnosticul corect), rămânând şi un bun armean, ca şi un bun
român (atât de bun încît scrie despre ale Bucureştilor, nu Bucureştiului ca mulţi
dintre Mitici). Nu e puţin lucru, cel puţin pentru un trăitor într-un oraş în care s-au
tipărit şi se mai tipăresc publicaţii (subvenţionate!) în limbi ale minorităţilor. În
48
aceste oraşe cenzorii se recrutau, de regulă, dintre minoritari, cel puţin bilingvi.
Aceştia au supravieţuit şi unii chiar au prosperat în ultimele două decenii, în timp
ce mulţi dintre cei cenzuraţi au fost anatemizaţi pentru că au semnat într-un
„organ”, fiind deci asimilaţi activiştilor. Nu pot încheia înainte de a mărturisi, cu
un oftat, că nu am fost întru totul norocos. Strada braşoveană pe care am copilărit
şi mi-am trăit prima tinereţe, cea pe care se află palatul fost al prinţului Ştirbei,
seamănă cu acel Kiuciuk Paris constănţean, Piaţa Kiliei copilăriei (începută cu 15
ani mai devreme), a lui Vartan Arachelian, în ceea ce priveşte limbile materne
vorbite nu doar de la o casă la alta, ci chiar în aceeaşi casă. La un an de la moartea
lui Stalin, al cărui nume îl purta Braşovul pe atunci, când împlinisem trei ani, am
dobândit o cicatrice în bărbie, rămasă un mic semn particular, lovindu-mă de colţul
unei lăzi uriaşe – o văd, dar ochii copilului exagerează, de cam doi metri cubi – din
lemn masiv şi feronerie sănătoasă, o mostră a artei vechilor meşteşugari braşoveni.
Lada zăcea, înnegrită de vreme în curte, sub o scară ce ducea spre o terasă, fiind
abandonată de o familie de evrei care plecaseră spre statul abia constituit. Ani de
zile, nimeni n-a fost curios să o deschidă, până în ziua când au venit „organele”,
sesizate de nu se ştie cine (ghici cărei etnii îi aparţineau lichelele!?). Lada era plină
de aur (bijuteri, ceasuri)!!! Atunci mama şi-a amintit că, înainte de plecarea spre
Israel, a rugat-o pe servitoarea unguroaică a unei evreice să-i împrumute, ca între
buni vecini, doi morcovi şi i s-a răspuns că n-are, în uriaşele boxe din pivniţe
neaflându-se nimic comestibil, ci „doar aur”! N-am avut noroc: lada cu aur nu e un
subiect de carte precum cuferele cu documente, adevărate lăzi de zestre, ale lui
Siruni...
49
Claudiu MITAN
Rodnicie, în imagini
Fotograf la zece preşedinţi, volumul al treilea dintr-un interviu de un
cristian (editat de Casa de pariuri literare, în 2011), împreună cu cele care l-au
precedat – Cum ar arăta viaţa fără fotografie şi Sala oglinzilor – ne oferă
prilejul de a-l cunoaşte pe Ion Cucu în dubla-i calitate: de virtuoz fotograf al
scriitorilor români şi de inspirat povestitor- evocator.
Fotografului îi suntem datori cu recunoştinţa noastră, căci ne invită să
asistăm la agapa scriitorilor români, oferindu-ne imaginile lor în cele mai
importante momente şi ipostaze.
El îmbogăţeşte istoria literaturii române cu chipurile celor care, prin
operele lor, ne-au dăruit atâtea lumi imaginare, dar posibil reale, învăluite-n
frumuseţe şi mister, şi şi-au dorit atât de puţin: să-i însoţim în fascinanta lor
călătorie.
Pe chipurile scriitorilor imortalizaţi de Ion Cucu nu se văd broboanele de
sudoare care le încununează frunţile, nici tremurul mâinii care caută cu febrilitate
„cuvântul ce exprimă adevărul”.
Mulţumită artei lui, figurile lor par încadrate în lumina şi împăcarea celor
ce ştiu să se dăruiască şi să ne dăruiască revelaţia adevărului în frumos.
De altfel, artistul ne-a oferit şi O istorie literară a privirii, care a avut
parte de o binemeritată apreciere în lumea literelor, iar o istorie a literaturii române
fără imaginile celor care au făcut-o posibilă prin operele lor ar fi lipsită de
ingredientul care-i dă farmec şi savoare.
Aceste imagini ale scriitorilor l-au determinat pe tatăl artistului să
remarce: „Măi Neluţule, tată, scriitorii ăştia văd că sunt oameni ca şi noi.”
Într-adevăr, scriitorii ăştia, văzuţi de Ion Cucu, sunt oameni ca şi noi.
Despre povestitor, Cristian Cosma („un cristian”) scrie cu temei: „Avem
în Ion Cucu nu doar un martor, ci şi o voce. Povestea spusă a fotografiilor
întregeşte un tablou. Până la acest moment, creditat doar ca fotograf, Cucu avea
un rol de coloratură. De acum înainte, prin vocea din spatele fotografiei, acest loc
trebuie reconsiderat. Pentru simplul motiv că Ion Cucu e mai scriitor decât mulţi
dintre scriitorii care l-au văzut doar ca un personal auxiliar, care să ilustreze
istoria literară scrisă.”
Volumul Fotograf la zece preşedinţi este dedicat preşedinţilor Uniunii
Scriitorilor, pe care Ion Cucu i-a cunoscut şi fotografiat, fiecare portret fiind însoţit
de o inspirată şi sugestivă prezentare.
„Când spun putere, mă gândesc la Preşedintele Uniunii Scriitorilor”,
afirmă Ion Cucu, aceasta însemnând că n-a recunoscut şi n-a slujit altă putere,
decât pe cea a scriitorilor şi continuă: „Pentru ei, pentru preşedinţii mei aduc acest
omagiu fotografic şi nu numai. Am fost predat şi m-am predat de la un preşedinte
la altul, ca o ştafetă.” […] „Portretele lor, ca şi ale altor scriitori importanţi, aici
50
abia schiţate pentru viitoarea Istorie, stau mărturie că un fotograf a iubit
necondiţionat scriitorii români.”
Cei zece preşedinţi, portretizaţi fotografic şi literar, sunt, în ordine
cronologică: Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu,
George Macovescu, D.R.Popescu, Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Eugen
Uricariu şi, în prezent, Nicolae Manolescu.
Se cuvine să-i amintim, recunoscându-le meritele, câte au fost, căci sub
oblăduirea lor literatura română şi-a recunoscut şi apreciat valorile, cu mai mult
sau mai puţin discernământ.
De mai bine de cincizeci de ani, începând din 1958, când a realizat
primele fotografii cu Mihail Sadoveanu, şi până în stricta contemporaneitate, Ion
Cucu este însoţitorul discret şi afectuos al scriitorilor români, în peregrinările lor
prin viaţă şi literatură şi rodul acestei aventuri sentimentale îl constituie o
panoramă inedită şi insolită a literaturii române, în imagini şi în cuvinte.
Nu în ultimul rând, binemeritatele cuvinte de mulţumire şi preţuire
adresate lui Cristian Cosma pentru iniţiativa lăudabilă de a-l provoca pe Ion Cucu
la o spumoasă şi miezoasă confesiune, al cărei rod îl constituie această carte.
51
Diana Laura NOHIT
Cântec
Sprijinită în chitară
arunc cerul într-o coardă.
a rămas pământul, muşcă lacrimi
o zi se scutură...
Tu te aşterni într-o scoică
şi coarda te scrie.
Ochi
Zboară păsări, încătuşate
în ochi poartă apus...
Vânt umed coase noaptea
o pană-ţi cade-n palmă
şi cuvinte ţi se-aştern pe coală.
Colţul unei umbre cade
lumină calcă pe păsări
pe versul tău
pe ochiul tău.
52
Frunză
Se va rostogoli
o frunză
prin oraşul înghiţit de măşti
şi va-mpietri priviri
umbrindu-le
iar noi nicicând nu auzi-vom
ceasul stricat -
un ticăit, mecanizat, al inimii.
Diurnă
O, cântă, haos rătăcitor
Şi râd, şi ştiu unde mă duc.
În vara care râde în trufie
Cu soarele care-ngheaţă în cartierul mândru,
În ziua aceea-n care am rămas senin.
Oh, cad raze, şi tu cânţi cu râs haotic...
Tot ţie, de alţii, să te fac să uiţi.
O, cântă, haos rătăcitor
Că râd şi ştiu unde mă duc.
53
Virgil BORCAN
“JOCUL CU LIBERTATEA”
“Omul nu pierde niciodată tot! Întotdeauna îi rămâne credinţa!’’
Sunt apoftegme de o simplitate cvasi-folclorică ; şi totuşi nu aparţin unui
autor anonim, deşi Alexander Bibac, atât – puţin – cât îmi pot da seama, e de o
discreţie vecină cu smerenia. Cugetarea de mai sus aparţine unui personaj episodic
din romanul Jocul cu libertatea , poate cea mai plăcută surpriză epică pe care ne-a
făcut-o editura Kron-Art în anul care tocmai s-a încheiat.
Şi asta nu înseamnă că avem în faţă un text pseudo- sau preponderent
filozofic. Toate ingredientele naraţiunii clasice sunt prezente, povestea curge
convingător, dens, chiar dacă uneori lent şi serpentiform. E un roman al exilului
suedez ? O autoficţiune biografică ? O meta-istorie a timpului nostru, de dinainte
şi după Întâlnirea cu Ceauşescu (titlu de capitol) ?
Desigur. Dar nu e numai asta, şi nu e în primul rând asta. Bucla narativă –
ingenios decupată de cele două secvenţe ale accidentelor – ne poartă din sordidul
(ar zice Luca Piţu) blocoteţelor comuniste, prin prosperitatea maladivă a unui
Occident obosit (‟‟Zarva se potolea încet, încet, spre ora patru după amiază, când
din garaje şi parcări se auzea un concert de portiere trântite, pe cînd şirurile de
maşini făceau cale întoarsă, grele de mărfuri şi feţe satisfăcute(...). Urma o nouă
săptămînă de birou şi televizor.‟‟) şi iar înapoi, într-o patrie care nu se (mai)
regăseşte. Realitatea se coagulează treptat, până în cele mai fine detalii exterioare
sau psihologice; nu întâmplător focalizarea e internă. Din loc în loc, cîte un zoom
descriptiv de mare sugestie plastică îţi dă răgazul să respiri: episodul cu fiola de
Mialgin din compartimentul de tren sau scabroasa şi totuşi suava partidă de sex cu
tânăra care spală rufe în faţa blocului - sunt doar două din multele posibile
exemple.
Rămâne, ar zice Proust, ‟‟edificiul imens al amintirii‟‟. În acest sens, pactul
implicit de lectură din titlu devine impenetrabil, întrucât în ‟‟jocul cu libertatea‟‟
nu câştigă nici individul, nici suma socială a indivizilor, ci destinul supra-istoric.
Alexander Bibac tranşează, fără ca probabil s-o ştie sau să şi-o fi propus,
înveninata dezbatere din anii ‟90 cu privire la ‟‟literatura de sertar‟‟. Etimologic
vorbind, el nu e, desigur, un martir. Dar devine, la finalul scriiturii, un
mărturisitor.
Şi mărturia lui e adevărată.
54
Lupta pentru putere naşte monştri
Virgil Trofin, prieten sau rival?...
1974. Inceput de primăvară timpurie. Sunt de serviciu la Cabinetul Şefului.
Care de câteva zile stă gol, fără autoritatea locală. Ordinul de schimbare a venit
brusc. Prin telefonul guvernamental. În următoarele zile va urma o schimbare la
vârf. Primul secretar va pleca la Ilfov şi, în locul lui, va veni la Braşov, o persoană
charismatică.
Ne-am dat de ceasul morţii să aflăm cine, dar secretul operaţiunii era
perfect. În aceste circumstanţe, uşa cabinetului se deschidea brusc şi un individ
mătăhălos, insensibil, cu un aer de ins interesat îşi făcea apariţia... şeful informării
de partid.
- Ce se aude, a venit Primul? Ştiţi cine este, perora el, pe unde
aşazis discrete?
- N-a venit şi nu ştim cine este...
- N-a venit, adăugă el, dar când vine? Am ceva urgent de
informat.
Am dat din umeri nedumerit. Venirea unui „boss” nou în parohie prefigura,
poate, unele schimbări. Şi era de bonton să te dai util, de la început. Vroiam să zic:
„Dumnezeu ştie”, dar invocarea Celui de Sus nu cred că dădea bine.
55
Agasat de individ, care se „reproducea” din oră în oră, m-am adresat altui
şef, Şeful de Cabinet, fiindcă aşa este pe la noi - toţi sunt şefi.
- Invită-l, te rog, aici şi spune-i că este chemat de Prim. Fără
alte explicaţii.
Am pus mâna pe telefon şi l-am convocat la Cabinet.
- Te cheamă Primul, i-am spus. Şi am închis.
Individul a apărut instantaneu şi i-am făcut semn să intre. A deschis, cu
mare atenţie, uşa masivă de stejar şi a intrat în cabinet, pe jumătate plecat. Pe
scaunul primului secretar se afla un individ care citea ziarul şi căruia nu i se
desluşea chipul. Informatorul i s-a adresat ceremonios, cu emoţie în glas, încercând
să pară cât mai umil:
- Să trăiţi tovarăşe prim secretar, bine aţi venit!
Niciun răspuns. Individul descumpănit, urmărind mişcarea ziarului, repetă
cu glasul stins:
- Să trăiţi tovarăşe... Dar, se opri brusc
Ziarul începu să coboare şi un glas infundat, cunoscut, îi strigă cu năduf:
- Hai sictir! Păcăleală de 1 aprilie.
Individul realiză instantaneu că era, într-adevăr 1 aprilie, iar glasul oficial
aparţinea, de fapt, şefului de cabinet.
În acel moment, telefonul de la poartă mă informa că noul prim secretar
urcă scările. L-am anunţat pe şeful de cabinet care, extrem de rapid se
metamorfoză în gazdă şi ieşi în întâmpinare, conducându-l la birou pe noul nostru
şef. Privindu-l din profil, nu mică mi-a fost mirarea recunoscându-l în persoană pe
Virgil Trofin, unul dintre liderii partidului, aşa cum acesta apărea din pozele
oficiale ale membrilor Biroului Politic.
Noua numire se înscria, în mod nemijlocit, în tiparul recentelor evoluţii de
pe scena politică românească. După vizitele istorice în Coreea de Nord şi în China,
Ceauşescu a acceptat sugestiile unora dintre colaboratorii săi referitoare la unele
schimbări ale calendarului politic intern, bazate pe creşterea puterii personale,
avansarea în ierarhia puterii a Elenei, înlocuirea treptată a vechilor membri din
conducere cu aspiraţii neortodoxe...
La baza întregii evoluţii, stătea de fapt o veche teorie ancestrală, resuscitată
de intriganţii din sferele puterii – teoria sacului cu şoareci. Cu cât sacul puterii
rămâne nemişcat, cu atât există pericolul ca şobolanii să roadă sacul şi să pună in
pericol toată structura. Aşa că „ţarul Nicolae” s-a hotărât să o rupă cu trecutul şi să
facă curăţenie în această ierarhie. Primul ministru Maurer, eminenţa cenuşie a
regimului, şi-a pierdut postul şi puterea odată cu ascensiunea fulminantă a Elenei
în cercul restrâns al deciziilor, iar vechii aliaţi, folosiţi în ascensiunea pe scara
puterii drept unelte contra eventualilor rivali, posturile de decizie.
Printre primii, pe această listă, se afla Virgil Trofin. Activitatea sa
îndelungată în rândurile mişcării de tineret contribuise la creşterea influenţei sale
politice. Mulţi dintre actualii lideri fuseseră încorporaţi sau avansaţi în funcţii, cu
sprijinul organizaţiilor de tineret. În plus, la urechile puterii ajungeau zvonuri
mocnite de nesupunere şi critici acide referitor la ultimele decizii, menite să
56
lanseze pe scena politică românească, cultul personalităţii, în fapt o întărire a
puterii personale în dauna clasei politice, provenind din aceste cercuri.
Pe baza teoriei sacului cu şoareci, odată cu primele numiri pe funcţii a fost
lansată cu succes teoria „progresistă” a rotaţiei cadrelor, scopul nemijlocit al
acesteia fiind justificat de teoreticienii partidului prin necesitatea creşterii eficienţei
actului de conducere la nivel local şi naţional.
În aceste condiţii, instalarea noului lider la Braşov dădea apă la moară
teoriilor conspiraţioniste. Mulţi se întrebau: Virgil Trofin este aliatul lui Nicolae,
sau un potenţial rival? Numai trecerea timpului - spuneau unii, putea să ofere un
răspuns clar la această întrebare.
În actuala vânzoleală organizatorică fiecare dintre participanţi încerca să se
vândă cât mai bine. Mulţi dintre noi se afişau cu diferite lucrări urgente, dorind cu
orice preţ să intre în graţiile noii conduceri.
În calitate de Şef al protocolului (eram şi eu şef), nu puteam să mă laud cu o
poziţie prea comodă. Postul fusese înfiinţat prin anii 60, dat fiind numărul mare de
delegaţii străine care vizitau Braşovul. Un post similar exista doar la Constanţa.
Pentru ca funcţionarul să fie plătit, postul fusese încadrat în bugetul organizaţiei
judeţene de partid. Şi aici intervenea paradoxul. Titularul postului nu era obligat să
facă muncă de partid propriu-zisă, nu mergea în organizaţii, nu avea răspunderi în
teritoriu. Era direct subordonat al câtorva instituţii: Secţiei Relaţii Externe a
partidului, Protocolului de Stat şi, prin schemă, primului secretar.
Răspunderea era imensă. Orice greşeală putea avea implicaţii directe cu
rezonanţe la vârful piramidei organizatorice. Implicaţii pe care le-am simţit şi eu pe
propria-mi piele. Luând în consideraţie vânzoleala din acele zile, am decis să-mi
văd de treabă fără să mă afişez în faţa noului titular, informându-l doar, prin note,
despre delegaţiile aflate în vizită în judeţ.
Aşa au trecut două săptămâni. O notă telefonică de ultimă oră ne informa că
peste căteva zile delegaţiile străine (peste 70), care au luat parte la Sesiunea
Uniunii Internaţionale Interparlamentare vor vizita Braşovul, în program figurând
primirea delegaţiei, dat fiind numărul mare (200 persoane), în holul Hotelului
Carpaţi (astăzi ARO Palace), de către preşedintele Consiliului Judeţean şi un dejun
oficial oferit de acesta la unul dintre localurile din municipiul Braşov. Nota în
cauză a fost înaintată spre executare Primăriei Braşov. Primar al Braşovului era, la
acea dată, Constantin Cârţână, unul dintre colaboratorii fideli ai primului secretar
de la tineret, Virgil Trofin, cu ceva timp în urmă. Cârţână impresiona prin
pragmatism. Era atras, întotdeauna de partea pozitivă a lucrurilor, aborda calm
problemele cele mai spinoase şi era mereu zâmbitor şi persuasiv. Am analizat
împreună cu el nota venită de la Bucureşti şi primarul mi s-a adresat:
- Lucrurile sunt clare. La ce local vom oferi dejunul oficial?
- Decizia ne aparţine, dar, după părerea mea ar fi bine să-l
convocăm pe directorul ONT Braşov şi, împreună, să ne deplasăm în teren pentru a
avansa o propunere finală.
Zis şi făcut. Prima noastră ţintă a fost hotelul „Carpaţi” (astăzi ARO) şi am
luat la rând sălile restaurantului. Prima surpriză. Deşi era doar ora 11,00 a.m. trei
57
funcţionari superiori ai primăriei se cinsteau în incinta braseriei. Diplomat, Cârţână
s-a făcut că plouă. A zâmbit, puţin amar... Ne-am continuat periplul prin sălile
relativ populate, la acea oră, cu clienţi cunoscuţi din aria locală. La Berăria de la
subsol, un local amenajat special pentru turiştii obişnuiţi, fără prea multă dare de
mână, la o masă centrală, slab luminată, tronau alţi trei funcţionari de la primărie,
care la vederea primarului s-au ridicat în picioare, total surprinşi. Mucalit, Cârţână
s-a oprit în loc şi cu o voce gravă, mirată, ni s-a adresat:
- Spuneţi-mi, oameni buni, între timp Primăria şi-a schimbat sediul şi eu nu
am fost informat?...
Fără să aştepte un răspuns, pe acest fond de bună dispoziţie vizita noastră a
continuat, hotărându-ne, în final, să ne orientăm către sala mare de la etaj a
restaurantului „Cerbul Carpatin”, care putea adăposti, lejer, cei două sute de
participanţi.
Organizatorul acţiunii, Ministerul Afacerilor Externe, a desemnat o persoană
din conducere să supervizeze deplasarea la Braşov, oaspeţii au fost primiţi cum se
cuvine în holul hotelului „Carpaţi”, cu alocuţiuni de bun venit, traduse în limba
franceză, limba de lucru a manifestării. Din grabă, sau poate din comoditate,
nimeni nu a luat in calcul faptul că liderii prezenţi, preşedintele judeţului şi şeful
Delegaţiei, un deputat italian, erau împreună cu soţiile. Pe traseul vizitei,
beneficiind de o maşină mică separată, soţiile aveau nevoie de un translator. În
aceste condiţii, s-a produs întâlnirea mea cu prima tovarăşă a Judeţului, ocupându-
mi în maşină postul de translator de vreme rea, sau de „tranzistor oficial”, potrivit
afirmaţiei unui coleg glumeţ.
În vânzoleala generală, desfăşurată într-o atmosferă caldă, prietenească, aşa
cum transmitea mass-media vremii, am ajuns în curând translator la masa şefilor,
făcând un slalom neprevăzut, de care nu credeam, în condiţii normale, că aş fi fost
în stare. De... cursa cu obstacole.
La finalul acţiunii, încheiate într-un cadru de bună dispoziţie, am făcut
cunostinţă cu noul meu şef care, mirat că nu mă îmbarc în autocarele delegaţiei a
aflat că fac parte din ograda proprie.
Din acel moment, am avut permanent deschisă uşa şefului fără să mă anunţ
şi fără să fac antecameră, constatând un obicei surprinzător pentru politicienii
acelor timpuri. La intrarea în cabinet, primul secretar se ridica din fotoliu, ocolea
biroul şi te întâmpina cu prietenie, strângându-ţi mâna. Acest lucru se întâmpla
nonstop, chiar dacă intram de mai multe ori pe parcursul zilei. Era un mod simplist
de a-ţi atrage atenţia că eşti la datorie. Acest lucru se întâmpla, de altfel curent,
pentru orice vizitator care intra în biroul său. De cele mai multe ori, vizitatorul
constata prezenţa pe masă a unui pachet de ţigări „Snagov”, pe care demnitarul le
consuma cu o plăcere înrăită, ori de câte ori avea ocazia şi în prezenţa tuturor
delegaţiilor străine.
Se apropiau sărbătorile dedicate muncii, ziua de 1 Mai. Conform tradiţiei,
în acea zi de sărbătoare se organiza la Braşov, ca pretutindeni în ţară, o
manifestaţie populară. Premergător, conducerii de partid şi de stat îi erau adresate
mesaje de felicitări cu urări dintre cele mai năstruşnice, confecţionate de
58
propagandiştii de profesie ai partidului. Interesat să aflu de unde bate vântul, în
noile condiţii generate de venirea lui Trofin în provincie, m-am adresat unui
cunoscut de la Centru care era la curent cu ultimele evoluţii şi cunoaştea noul trend
în materie de mesaje. El mi-a spus un lucru care m-a copleşit. Secţia de propagandă
a partidului decisese ca mesajele să fie adresate direct lui Nicolae Ceauşescu
identificat cu conducerea centrală şi, de astă dată, Elenei Ceauşescu, nou
promovată în Comitetul Politic Executiv (care înlocuia vechiul Birou Politic).
Virgil Trofin îşi păstra locul în noul Comitet, dar pe o poziţie vădit inferioară.
Înarmat cu cele două mesaje le-am depus pe masa Primului, care nu a
întârziat să mă convoace. După protocolul uzual de primire, am fost gratulat cu un
perdaf dintre cele mai consistente şi mai operante:
- Tovarăşe, cred că faci o confuzie. De când mă ştiu, mesajele au fost
adresate conducerii de partid şi de stat şi nu unor conducători vremelnici, chiar
dacă aceştia se bucură de o mare încredere.
Trofin a şters cu creionul roşu numele lui Ceauşescu, înlocuindu-l cu
Comitetul Politic Executiv, a reţinut felicitarea adresată Elenei pe care a
direcţionat-o către coş (coşul de hârtii) şi l-a convocat pe şeful secţiei de
propagandă să confecţioneze un nou şi mobilizator mesaj adresat direct conducerii
de partid şi de stat. Quod erat demonstrandum!
Valeriu Iordan POPESCU
Fiul Ploii, fragment dintr-un roman trăit, volum aflat în
pregătire la Casa de Editură şi Impresariat „Euro-Asia”)
59
Mihai MILCA
Excelenţa filosofică
Într-o epocă în care supraabundenţa mesajelor mediatice a devenit
deconcertantă în cel mai înalt grad, invocarea obstinată a unor riguroase criterii de
valorizare a impactului ideilor asupra intelectului uman şi universului existenţial al
oamenilor, precum şi a necesităţii recursului la metodă înaintea intuiţiilor confuze,
prejudecăţilor snoabe şi surogatelor de doctrine şi paradigme, poate părea o
întreprindere fastidioasă. Şi dacă nu neapărat o operaţiune plicticoasă şi desuetă,
cel puţin una superfluă, sortită eşecului.
Cercetarea filosofică autentică este cel mai adesea substituită de mixajul
unor enunţuri extrase din opere suverane, dar marginalizate şi sisteme de gândire
mumificate între care relaţiile de comunicare organică sunt înlocuite cu false
identificări şi asociaţii aleatoare de semnificaţii. Eseul filosofic este la rândul său
împins într-un con de umbră de discursul monologal, vădind suficienţă de sine,
inadecvare la obiect, imponderabilitate, inactualitate. În acest peisaj dezolant care
s-a înstăpânit sufocant şi în cultura românească a deceniilor din urmă, o carte
precum „Gulagul lui Socrate”, pe care Grigore Traian Pop o lansează ca
provocare, de natură să ameninţe reflexele inerţiale şi comodităţile intelectuale ale
celor mai mulţi dintre noi, are darul de a stârni în primul rând un salutar frison,
incitând la reflecţie neconstrânsă asupra poncifelor, clişeelor şi capcanelor ce
pândesc cu perfidie spiritul critic urbi et orbi.
Autor polivalent şi deloc înfeudat convenţionalelor delimitări între
consacratele genuri de scriitură, Grigore Traian Pop este cunoscut de către cititorii
avizaţi ca un exeget de texte filosofice care aliază acribia recuperatoare cu
predilecţia către paradox, sentenţiozitatea cu sfidarea cinică a certitudinilor
convenţionale, mărturie în această privinţă stând volumele sale de tinereţe şi
maturitate „Publicistica filosofică românească”, 2 volume (1979 şi 1983); „Titu
Maiorescu: Prelegeri de filosofie”, lucrare elaborată în colaborare cu Alexandru
Surdu (1980); „Lecturi filosofice” (1991), „Mircea Eliade şi Nobelul interzis”
(1988), „Cărţile nescrise” (2010).
Nerezistând tentaţiei întâlnirii cu istoria, Grigore Traian Pop a
redimensionat cadrul de înţelegere a fenomenelor ideologico-politice din perioada
interbelică din România prin monumentala sa analiză consacrată extremei drepte
naţionaliste „Mişcarea legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului”,
pentru ca apoi să se exercite ludic pe teritoriul ficţiunii epice, „Şarpele care-şi
înghite coada” (2004); „Pocher şi ringespiel” (2006); „Eu, Toma evreul”
(2008); „Asasinul lui Kierkegaard” (2009).
„Gulagul lui Socrate” reuneşte un număr de şapte eseuri filosofico-
literare, în care obsesiile intelectuale şi temele recurente ale scrierilor de până acum
ale autorului nostru se hipostaziază într-o nouă alcătuire sau nou avatar: „Creanga
de aur” şi duhul masonic, Tristeţea postumă a mandarinului valah, Solitudinea –
60
ipostaza şi nutrimentul capodoperei, Romanul romanelor de sertar, Romane ale
periferiei imperiale, Neotroţkism şi antiromânism, Gulagul lui Socrate.
Nu este vorba, în cazul lui Grigore Traian Pop, de a repoziţiona anumite
valori sau de a acredita anumite ierarhizări a posteriori, scoţând personalităţi şi
cărţi din universul lor real de semnificaţii pentru a le suspenda în vid. El decodifică
sintagme şi conotaţii îndelung ocultate, restituind binomului om-operă demnitatea
şi solidaritatea sa intrinsecă, integralitatea şi deplinătatea sine qua non.
Iar Gulagul lui Socrate este reversul unei etern dezirabile cetăţi a
fericirii, întemeiate însă pe constrângere, pe rigori şi aprehensiuni colectiviste, cum
subliniază pe bună dreptate autorul: „În ficţiunea dialogului platonician, cetatea sa
este un veritabil gulag al aristocraţiei intolerante”, o „utopie închipuită cu totul în
afara organicităţii sociale şi politice”, „imaginea, mai mult sau mai puţin coerentă,
a unei utopii politice, a gulagului din toate timpurile.”
61
62
(1998)
63
Citate din Realitate
„Orb pentru viitor”
Paradoxală – dacă nu de-a dreptul inutilă – stăruinţa prin care cărturarii
din spaţiul carpato-danubiano-pontic, istoricii croiţi pe „materia” veche, arheologii,
deopotrivă, încearcă să argumenteze, demonstreze şi să înnobileze starea de spirit a
contemporanilor noştri de a nu-şi uita şi clama originile, mergând până la ideea
existenţei suficientelor dovezi de protocronism, însăşi o epopee cu asemenea
subiect cum s-a impus lumii Iliada lui Homer, cu Paris protagonist – demolator al
Cetăţii Troia. Efortul păleşte în faţa experienţei de globalizare, cu intenţia clară de
a se face uitată identitatea unei comunităţi, de către cei ce îşi asumă (ne)condiţionat
realitatea ca rezultat anormal al „accelerării istoriei”.
Probabil, în principal, „vina” aparţine migraţiei exagerate, nu atât din
necesitatea cunoaşterii altor locuri de pe mapamond, cât a speranţei convieţuirii, a
împlinirii individuale, personalizate, „într-o lume mai bună”, organizată superior,
social şi economic.
Fapt – aşezat sub semnul moralităţii în latura ei esenţială de către marele –
şi la propriu şi la figurat – Profesor, al tuturor celor ce şi-au iubit ţara precum s-a
întâmplat (şi) în România, Nicolae Iorga, care considera părăsirea ţării,
schimbarea cu alta, drept o faptă nedemnă, comparând-o cu lăsarea mamei
„pentru o femeie mai chipoasă”. Contextual, generalizând, nu altfel glosa
pictorul Eugen Drăguţescu, autoexilat în Cetatea Romei: „Cine fuge de tradiţie,
se împiedică în prezent şi riscă să rămână orb pentru viitor” (cf. autografului
confratern dedicat regizorului Geo Şaizescu).
„Neamurile migrează, dar culturile rămân”
„Târguri” şi „târgoveţi” de varii soiuri şi în spaţiul atât de extins ca
suprafaţă, dar pe ici- pe colo, în punctele esenţiale, restrâns dacă este să privim faţa
adevărată a realităţii – iniţiative derivate din competenţă, receptare bizuită pe gust,
gest calitativ, superioare.
„Inteligenţii”( „buni” şi „răi”) se disting pretutindeni şi dintotdeauna de „proşti” (
exclusiv, „răi”!) - afirma odinioară un mentor al culturii scrise naţionale ( de
aminitit, doar, mensualul „Viaţa Românească”), Garabet Ibrăileanu. Se vorbeşte
astăzi, cu emfază ori obedienţă, despre elite şi restul populaţiei, uitându-se ori, pur
şi simplu, omiţându-se, adeseori deliberat, esenţialul, faptul pentru care cărturarii
noştri la vârf nu au trăit degeaba, cazul prozatorului Mihail Sadoveanu, cel care
64
atrăgea luarea-aminte: „Numai intensificarea culturii poate grăbi progresul în
toate domeniile”.
Se lasă, cu deosebire la noi, în contemporaneitatea imediată, la latitudinea
„proştilor” cu ifose de „inteligenţi” să aibă iniţiative, să facă şi să desfacă
activitatea cultural-artistică, să cheltuie anapoda fonduri pe proiecte cu bătaie
scurtă în timp, alături de ideea progresului, ucigând din „faşă” speranţa de „viaţă
spirituală” pozitivă, în măsură a edifica „istoria”, după aserţiunea lui Vasile
Pârvan, profund cercetător vizionar al acesteia: „Neamurile migrează, dar
culturile rămân”...
V.B.
65
Constantin STANA
PREZENTUL VEŞNIC
Rânduri din "Emigrantul"
Emigraţia este ceva ce nu se înţelege decât prin trăire. Este un amalgam
de material, de moral, de sentimente, de resentimente, care naşte emigrantul.
Emigrantul este actorul care îşi joacă rolul pe scena vieţii. Întotdeauna
departe. Departe de sufletul facerii sale pe Pământ, departe de tot ce îi este
aproape, întotdeauna aproape sau inclus de depărtare. Depărtare care - greu de
înţeles - îl aproprie şi îl îndepărtează. Îl îndepărtează de omul din el şi îl aproprie
de actorul din el.
Emigrantul este actorul care este nevoit să-şi ia în serios rolul. Dacă nu,
piere. Este actorul pe care rolul îl poate doborâ.
Din nisipurile mişcătoare în care mă afundam din ce în ce mai mult în
emigraţie, am vrut să scap.
Şi unde să-mi regăsesc scăparea? Acasă. La cei dragi. Şi unde am ajuns?
După patru ani printre cei de acasă, mi-am dat seama că de fapt am ajuns
într-un hârdău. Şi că, încet, dar sigur, mă afund. Printre cei dragi. Care mă
cunoşteau. Şi care mă şi susțineau: afundă-te cât mai adânc, Constantine, ne pare
rău, ce să îi faci? E greu, E criză...
Şi nu numai unul, şi nu numai familia, toţi.
M-am întors la nenorocita amintire de plăcere că nisipurile mişcătoare
erau binefăcătoare. Şi ele au acelaşi sfârşit: ceremonia. Dar până acolo îţi mai
ofereau o brumă de speranță...
Patru ani să-mi caut muncă! Mie. Numai mie. Acasă, printre ai mei,
printre cei dragi... Cei ce mă counoşteau odată...
Respectă şi vei fi respectat nu mai merge. În contemporaneitatea
românească. Respectă-te şi vei fi respectat! Asta merge. Fii orice, fă orice, zii
orice, nu conteaza ce, impuneţi respectul şi obligă-i să fii respectat.
66
Pariurile României
Pariul cu libertatea
Definită în fel şi chip, libertatea s-a dovedit a fi, dintotdeauna, sursa de
exprimare a individului sau a grupului în societate, „ o problemă de adevăr,
dreptate şi umanism” (V.E. Maşek), de responsabilitate, demnitate, (in)toleranţă,
de conştiinţă în ultima instanţă. Este, de altfel, şi cel mai prezent cuvânt în
discursurile inspirate din demersul societăţii contemporane, deşi – se simte tot mai
vizibil – s-a ajuns la folosirea lui abuzivă, lipsită de conţinut, fie la nivelul
„puterii”, fie clamată în celelalte segmente ale vieţii publice.
Traversând integral perioada aşa-zis dominată de binefacerile ideologiei,
de la abdicarea Monarhiei (30.12.1947) la crucificarea dictaturii comuniste
(22.12.1989), precum şi peste două decenii de „epocă” a dezrobirii spirituale şi
materiale, conceptul de libertate s-a propagat plurivalent, între teorie şi practică
rămânând aceeaşi adâncă prăpastie până la atingerea normalităţii (oare, o simplă
utopie?!), având de meditat (şi acţionat) la avertizarea - aforism, aparţinând
filozofului K.Lichtenberg, contemporan al martirului întru libertate (1874)
ardeleanul răsculat, Horea: „Ne dăm bine seama de adevărata libertate şi de
adevăratul mod de a ne folosi de ea atunci când avem de-a face cu reaua ei
întrebuinţare”.
Lecţia blamabilă a prezentului, derulat politic, despre trăirea în libertate –
fiindcă suntem liberi, nu-i aşa ?! – o primim, în fond cu aceeaşi ură, ca şi pe aceea
din vremea „revoluţionarilor de profesie”, pe când eram conduşi în curat stil nord-
coreean. Cu sentimentul că s-au dezlegat vămile libertăţii, se cunoaşte, acum,
partea goală a paharului din care ar fi urmat să se soarbă licoarea fericirii:
Libertinaj în comportament – soldat cu acte de violenţă; corupţie în administraţia la
vârf, prezentată ca fiind o faţetă a normalităţii; promovarea în locul elitelor
(specialişti) – pe principiul „prieteni – cunoştinţe – relaţii” – a purtătorilor de
diplome contrafăcute şi doctorate cumpărate; acumularea de averi sfidătoare, prin
fentarea reglementărilor în sectorul materiilor prime, companiilor, imobiliar;
derapajul bursei locurilor de muncă, influenţând în mod determinant migraţia
valorilor către alte zări, în ţări cu un potenţial permeabil muncii competitive;
incompatibilitatea serviciilor; impunerea de salarii şi pensii „nesimţite”; eludarea
obligaţiilor fiscale; manipularea – prin mijloacele mass media; imitaţia servilă a
modelelor şi modelor venite dinspre aiurea şi a kitsch-ului în artă şi cultură;
cultivarea deşănţată a populismului ieftin, de bravadă; promovarea inflaţiei sociale
prin partide, uniuni, societăţi, asociaţii, „alianţe”, etc, predominând distructiv
„apartenenţa politică”, de unde şi ideea potrivit căreia „cine nu e cu noi, e
împotriva noastră” (vorba lui Stalin) îndreptată persuasiv împotriva opoziţei de tot
felul, chiar dacă opiniile, soluţiile sau ideile unei anumite fracţiuni sau facţiuni ar fi
67
benefice politicii interesului naţional... Câte şi mai câte, explicate, invariabil, ca
fiind efectele „crizei” (care la noi se perpetuează de douăzeci şi ceva de ani, cu o
tranziţie continuă către...?!...)
Apropo de lupta deschisă pentru impunerea „voinţei politice”; de amintit,
în context, concluzia gânditorului german: „Supremul grad de libertate politică
este foarte aproape de despotism”, lait motiv care apare delirant prin acţiunile
actualei clase politice, care denunţând dictatura şi cultul personalităţii instaurează
domnia fraudei şi a imposturii, drept eventuale remedii. De aici, lipseşte un singur
pas – posibil; reacţia populaţiei adusă la disperare, cum s-a văzut şi în reacţia prin
care s-a prăbuşit regimul totalitar! Norocul nostru că „în mitul Pandorei rămâne
speranţa ca un ultim demers uman, cel mai adânc” ( mesajul testamentar al
filozofului C.Noica, retras pe vecie la Păltiniş”).
B.I.V.
68
DUDE
Carmen GHEORGHE
Porecla: Micul Trianon1
Dacă aş fi câinele vagabond cu aer de vecin terorizat de nevasta ţoapă,
nelipsit din orice peisaj, cartier, străduţă, colţ de bloc, maidan, alee, bulevard şi
intrare în alimentara- mi-aş pune aceeaşi întrebare, La ce dracu mai caută aştia
aici mărirea? Decăderea şi-o pot înghiţi singuri, în doze mari sau mici, n-ar trebui
să se aştearnă kilometri ca să se înece cu o iluzie. Şi nici nu aduc nimic, un cotlet,
un aspic, atâta mângiere îmi face greaţă, cuţu în sus, cuţu în jos, mai bine de
caprele alea, că pasc în piscină câte două, aurii de la coarnele date pe spate, până
la ugerele sidefii. Şi ar trebui să nu culeagă din snopurile de mentă sălbatică
înflorită mov pal în canicula sfârşitului de zi şi nici să adulmece mirosul dulce, de
căldură topită între buruieni şi foşnet prăfuit de iarbă uscată. Omul ăla de la
fereastra ambulatorului ştie, aşa cum se uită el în maieu, la noi, că bacilul pitulat
înhaţă. Şi ce hingher sinistru sau chiar diabolic a instalat în pavilionul slugilor
spitalul cu tuberculoşi? Nu trebuia să fie acolo uzina vie, cazanele cu fierturi
gustoase pentru vieţuitoare- oameni şi animale? Caii Domniţei care galopa, zic
dulăii maturi, peste terasele fără balustrade?
În seara toridă palatul zace trist drept în sus. Nici nu vreau să mai consult
materiale, informaţii şi ziceri ale vremurilor, balaurii actuali au vomitat demult
peste el. Privind în sus- cade peste tine. Dând ocol- te sufocă abundenţa de detalii
inutile. Cred că suntem conştienţi că nu mai e nici o şansă, reabilitarea e imposibil
de prins în mintea cuiva şi de adus peste aceste ziduri de neasistat social. Nici o
1 A se vedea Palatul ”Micul Trianon” (Cantacuzino), în ruină, din Floreşti, jud.
Prahova.
69
Europă, cu toate fondurile ei comunitare cu tot, nu ar vărsa vreun cent în aceste
grădini compromise iremediabil de vieţuitoarele animale şi umane, în acelaşi timp.
Nici chiar legenda Nababublui, a nemţilor combinaţi cu comunişti şi sabotaţi greţos
de ruşii cu ciubote nu mai face deliciul nimănui. De ce nu ar prefera călătorul cu
gândul nesperiat de profilul coloanelor pe cerul siniliu să înghită pe nemestecate
aceeaşi imagine direct din caserola pariziană a grădinilor, mai mult decât celebre,
din marginea Parisului? Prelevarea de probe ar fi, da, mai realistă, de aşezat pe
raftul cu proiecte, some day...Respectiv catarge lunguieţe de corăbii pierdute, vâsle
reciclate şi buşteni de pe Bistriţa, cântată de plutaşi ar putea, în loc de macaralele
perene ale Sagradei, să oprească momentul între cer şi pământ. Căci e prea mult.
Casele năpădite până în curtea domeniului şi terasele părăginite peste arboretul
dendrologic de-a dreptul, femeia cu scaunul adus la intrare, să vadă spectacolul
celor care plâng pe furiş pentru această ţară fericită în abrutizarea ei, cealaltă, cu tot
cu copil, care îşi aduce şi seminţele aferente lângă cealaltă, să tragă o bârfă pe nas,
de ajuns până a doua zi.
Pe o laterală, italianul face poze cu o fată. Pare ceva profesonist după
lungimea cozilor pe care stau căţărate aparatele complicate de timp şi spaţiu.
Rochia verde transperent, cu ape de lurex zărit discret în ultimele raze de soare
atinge buruienişul lăsat moştenire de familia Cantacuzino. Bizanţul a fost învins,
dar părul roşcat scurt şi machiajul ochilor mari dă bine printre margini de ruine. Nu
par impresionaţi. Nici noi. Doar visul din zori taie pe retină,cu foarfecul ascuţit pe
pietrele de la turn. Nu se bea cafea la turn, se aruncă în sus, cu ochiul deja rănit de
gunoaie şi se crează efectul de disperare în direct, cu camera de filmat aşezată pe
obraz. Un turn şi un castel. Parcul din jur aşteaptă rabdător, încă are o dimensiune
corectă pentru o reşedinţă. Mai trebuie intrat cu buldozerul peste căsuţele
improvizate definitiv, dinspre şoseaua fără indicator, mai trebuie smulse răsadurile
cu roşii şi ochiul boului dinspre curţile mizere, aşezate strâmt între garduri de tablă
zincată.
Cineva zicea că este vorba despre un gard ţigănesc şi o alee pe care se intra
călare?, în galop? la reşedinţa urmaşilor bizantini. Făcând pirueta adecvată în
vederea accesului, cu braţele întinse drept în sus, coloane stinghere cu capiteluri
buclate şi ciorchini de piatră atârnaţi dimprejur, scot dintre pliurile rochiei albastre,
înfoiată dezamăgitor, înţelesul. De-a lungul uliţei principale municipalitatea de
atunci, de acum, ante, post şi veşnic comunistă a aranjat anii- război, primul, al
doilea...în straturi de clătite pietrificate sărac, una peste alta, budincă sofisticată de
epoci sinistre, date cu var. Gard ţigănesc, da, derulat înainte şi înapoi pe lângă
aşteptările din şoseaua orăşenească. Alee - nu. Veniţi până în gard, ţăranii actuali,
care s-au trezit peste noapte cu statut de orăşeni - o fi din cauza castelului? –
flecăresc pe băncuţele improvizate în faţa caselor sărace şi privesc, molfăind ceva,
spectacolul gratuit al celor care vin la spital şi/sau la palat. Categorii distincte,
stratificate social după automobile lucioase sau ieşite din moda zilei, cu burţile
şoferilor mai atârnate sau deloc, în funcţie de destinaţie. Ce or fi căutând toţi la
castelul ăla, ce dracu o-ţi fi văzând? se oripilează un baros/bărbat de vară, tipic, din
faţa unităţii medicale- o,God! – papuci de cauciuc, chiloţi din ceva material
70
inventat recent, din benzină veche, maieu mulat şi coafură comodă. Păr, pe picioare
şi, dacă ar putea fi pus la microscopul vieţii medicale, şi în circumvoluţiuni, pe
spinarea creierului mic, al imaginaţiei...
Nu ai cum să laşi gândul străveziu să pipe tutunul finuţ din port-ţigarete
de fildeş emancipat sau să asculţi cu urechea internă, Enescu, cu capul înclinat pe
umărul stâng, peste vioara lăcuită mieriu de sunete puternice. Nici nora
Cantacuzinului, prinţesă prin alianţă, nu flirtează cu Barbu, Ştirbey - evident, căci
el duce cu Missy o legătură de iubire tolerată, prin alte palate şi vile în care
protipendada începutului de veac „20 ţesea singura amintire a lumii bune, care nu
va mai fi nicicând. Singur, părăsit în mijlocul domeniului cu numărul 99,
construcţia cade în sus, înfiptă între cer şi imaginile de pe internet, aranjate artistic.
Faţade fără fond, ziduri fără pereţi, tavane fără nimic, intrări neştiute şi nesigure,
ferestre oarbe în arcuri frânte, şireturi de fier forjat iţindu-se din pereţi, cărămizi
cariate şi molozul seratelor princiare expuse grosolan, ca diamantele în coteţul
vremurilor. Nu e nimic şi totuşi două decupaje se pot imprima pe glezne şi cer,
între jos şi sus - leul şi îngerii. Sau o fi cap de om? Pe dreapta pletele ondulate
alunecând lîngă urechi şi nasul, care pare bot, coamă sau creştet uman, spânzurat
între coloane, coloane, de jur împrejur coloane... Spre stânga, feţele îngereşti
plutesc în hora aeriană, cu picioarele întinse înapoi, printre struguri şi poame, şi
frunzuliţe şi flori, şi abundente încolăceli de piatră, nezărite precis dintre urzici.
Şi coloane. Viziunea sălilor de dans, de baie şi de cafea, a saloanelor de
muzică şi a bibliotecilor, a cabinetelor de parfumare şi a dormitareor cu baldachine,
a uşilor secrete coborând spre paturi cu miresme la încheieturi, a oglinzilor aurite şi
aurii, a miilor de lumânări aprinse artistic din poziţii contorsioniste, a petalelor de
trandafir spumate artistic peste musafirii poleiţi, a capetelor rotunde de femei
frumoase fără corsete, a mirosului de colonie pe mustăţile moi, de pisoi sau bărbaţi
celebri, a sălilor de joc cu cacialmalele şamponate, ondulate apoi cu drotul, a
perlelor grăsuţe şi înmuitate de zâmbetul seducătorului de profesie, a arcuşului de
lângă pian şi a clapelor fildeşii, a ospeţelor de la miezul noptii şi a pantofiorilor
pierduţi din fuga automobilului decapotabil, a escapadelor la Sinaia sau Bran,
eventual Balcic, a conversaţiilor sclipitoare pe la colţurile ochilor, a fetiţelor
alergând îngereşte pe sub mesele îngropate sub crinii reci şi miros de crizanteme,
transparenţă- fluid, roiuri de musculiţe ...drosofila şi varză în curţile din faţă...
Intrigi, bârfe, fum. Uitare.
Splendoarea îngălbenită a fanat definitiv între ierburile obraznice şi uriaşe
ferigi, cu limbile înfipte printre bolovani, şi dă în langoarea vremurilor târzii, în
care fiinţe şi păsări, animale domestice şi vegetaţie pierdută nu se mai regăsesc.
Jurasic sau interbelic, fără importanţa fixării temporale, spaţiul s-a consumat
prăbuşit, spaţiile s-au mâncat coşcovit şi putred printre ruinele domestice, spaţiul s-
a comprimat printre patrupedele cornute şi glasuri lătrând a pustiul îngropat.
Puternice plante verzi înghit pe nemestecate pereţii susţinuţi de chiar crengile lor
ascuţite, tinzând spre îmbrăţişarea îngeraşilor de pe frontonul din spate, sus, tot mai
sus. Surparea din interior sapă riduri pe obrazul stâng, stinge acordurile de simfonii
pariziene şi clinchetul linguriţelor de argint pe albe sticloase porţelanuri preţioase.
71
Obraze sau veselă. Bucle sau favoriţi, cleştar sau trecute Swarovski, micuţe
canapele Recamier în care se tolănesc imaginile femeilor în rochii aurii, foşnind
printre mâinile amanţilor oficiali şi a privirilor coborâte strămoşeşte din tablouri.
Prea mult alb, prea mult verde, derulare a ospeţelor aurii printre cărămiziul
bucăţilor de tencuială. Între alb şi verdele vorace, doar stilul roccoco ne
ademeneşte, de sus mai ales, printre anunţurile ştampilate legal: Pericol de
prăbuşire. Gurile se schimonosesc spre înăuntru, dinţii se compactează pe gingiile
aristocrate, pungile de sub ochi atârnă spre urechile căzute, pomeţii se retrag sau se
împing în afara timpului, reţeaua pielii obosite creşte exponenţial cu epocile
istorice şi astfel, între vremi şi timpuri, istoria sancţionează - nedrept?- cu
luxuriante verdeturi paradisiace poziţia socială a stirpei Bizanţului pierdut. E prea
târziu, soarele luminează trecător cerul siniliu, pe oblic în sus fotografiile arată
contrastant şi aşezate undeva ar da glas. Cui? Şi de ce? Mujicii sorb ceaiul ceornâi
direct din vazele subţiri, iar cizmele scârţâie în pas de gâscă pe marmura ridată în
cratere fine. Prea mulţi au trecut şi au uitat, îngropaţi între ferestrele rotunjite în
sus, prin care se intră clar cu privirea până în partea cealaltă a palatului. Totul e la
vedere, cerul printre arbori, arbori prin pereţi, scări pe nicăieri. Amintiri peste tot.
Ale celor care, înveliţi în blănurile famiilor domnitoare călăresc prin serile
amurgite pajiştea sfârşită brusc, într-un infarct falimentar. Mic sau mare, Trianonul
a apus, cu capul tăiat de popoarele vegetale, aşezate definitiv printre noi.
Rafinamentul ţâşneşte de neoprit dintre urzicile lacome şi nici măcar o lebădă-băiat
nu primeşte pe mâneci, cămăşile eliberatoare.
Fotografii de la Versailles ar putea fi aşezate, cu Trianonul, pe largi
panouri în aceste curţi princiare uitate sau mari ecrane cu filme de epocă. Prinse în
cadru chiar printre ruine, s-ar potrivi să ruleze non-stop lângă faţada deschisă spre
est. Înregistrări ale petrecerilor celebre desfăşurate ameţitor pe pajiştile din faţă
vilei marelui Gatsby ar zumzăi peste noapte, cu musculiţele strălucind în faţa
aparatului zumzăitor de proiecţie, pe dâra transparentă a imaginilor false, iar până
când localnicii ar începe să smulgă fiecare părticică de bun mişcător din raza lor
vizuală, sub cerul oval ar renaşte trecutul sub forma siluetelor albe de fantome
celebre. Femei frumoase, bărbaţi puternici, fecioare despletite, ofiţeri dedicaţi,
ciorapi cu port-jartier şi mănuşi imaculate, conversaţii de colo-colo, valsuri printre
arborii tăcuţi şi roţi fâşâind, cu cauciucuri moi pe aleile gălbui. Epoci trecute pe
veci în albumele anticariatelor şi nici un rafinament sădit în spatele castelului, de
cules pe furiş. Doar kapusta în culturi anuale. Capiteluri înfipte ondulat pe fruntea
norilor, spălate prin vânt, fixate furtunos, îndoite teoretic prin dosarele cu şină, albe
coloane ale naţiunii fără coloană, sau cu oasele prea mici, prea la îndemâna marilor
scolioze istorice, şase sau zece sau 50 - nici o magdalenă nu întoarce pe dos gustul
balurilor somptuoase. Topitele maniere rafinate prin generaţii aclimatizate pe aici,
pe la noi, nu mai salută din vârful buzelor şi nici nu mai învaţă la şcoala poziţia
corectă a braţelor în dansurile din saloane celebre. Spunem încă bună ziua, deşi
dobrii den e la fel de actual. Şi nimeni nu mai rârâie franţuzeşte decât, poate aiurea,
la congresele Vietnamului palid, de prea departe.
72
Şi prea înalt, şi capul dat pe spate uită de ce a venit pe pajiştile verzi,
căci uşoară, de abur, luna străvede peste colţul dispre faţada principală. Privim o
iluzie şi nu vine nimeni să rupă ceva, un fir de cimbru răscopt în soare, traseul
acestei construcţii, amiaza de duminică, liniştea. Între Mesembria, conservată
mondial şi Micul Trianon se află indicatoarele europenizate, alb pe cafeniu, cu
denumirile inscripţionate vizibil. În circuitul mondial de valori- adorabil!!- ei nu se
vor ţine de mână, ea - fată de ţar, el - zburător pierdut pe traseul proiectelor uitate
între Bucureşti şi Bruxelles, ea - spilcuită între paharele de şampanie franţuzească
adusă din alte castele celebre, el - mic emul ţăran al prinţilor bizantini, înghiţit de
soarta acestui tărâm în care se trăieşte, cotidian, visul unei nopţi de vară, cu capete
de măgar înfipte între toţi umerii oficiali şi ne.
Madames de Pompadour, madames du Barry, regine cu toalete fastuoase
şi tarte uriaşe cu fragi în coafurile înalte, şi tu, Marie Antoanettă, jamais la Floreşti
nu vă vor aduce omagii galante amanţii regali.
Şi măcar să fi lăsat un os de ros, că de caviar, în boabe transparente, ce
să mai vorbim...
Adieu.
73
Old Europe
74
75
76
Retro Europe
77
Proiectele Cenaclului European
78
Ştefan GĂNESCU
DUNĂRE, DUNĂRE
Melc, melc, Codobelc,
Scoate coarne boureşti
Şi te du la Dunăre
Şi bea apă tulbure...
Din popor, este cunoscută DUNĂREA ca o apă TULBURE, cel puţin pe
teritoriul nostru, nu ca la Viena, ALBASTRĂ; sau ca la şipot, în PĂDUREA
NEAGRĂ, CRISTALINĂ!
Astăzi Dunărea colectează toate dejecţiile Capitalelor europene – Viena,
Bratislava, Budapesta, Belgrad, Bucureşti.
DUNĂRE...
STRAUSS te-a cântat ca fiind ALBASTRĂ; IVANOVICI ţi-a mângâiat
valurile; barzii unguri sau români ţi-au imortalizat susurul, apele învolburate,
valurile leneşe care îţi descleştau privirea sau frumuseţea faunei şi a florei, ocrotite
de tine.
Astăzi, porţi spre mare – pe o întindere de mai mult de o treime din
lungimea ta, la malurile româneşti – fosfaţi, nitraţi, iar mai nou, stronţiu, cadmiu şi
alte minereuri grele, spălate de la ANVELOPELE CENTRALELOR NUCLEARE,
pe care le răcoreşti.
DUNĂRE, DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE!!
Oare pentru că suntem noi predestinaţi să-ţi bem apa „CURAT
MURDARĂ”, vorba lui NENEA IANCU; să-ţi mâncăm peştii cu crusta
contaminată – şi carnea care numai a peşte nu miroase, să-ţi sorbim apa pentru a
iriga pământurile mănoase şi să le transformăm în SĂRĂTURĂ datorită
impurităţilor pe care le colectezi, în drumul de mii de kilometri către MAREA
CEA MARE.
79
DUNĂRE...
Uneşti zece ţări, cu zece naţiuni şi civilizaţii diferite; le speli valurile, le
aduci gunoaiele, le dai lumină, învârtind generatoarele HIDROCENTRALELOR
sau răcorind CENTRALELE NUCLEARE dar nu uneşti la parametrii
MILENIULUI TREI cea mai importantă resursă – OAMENII!
Nu-i uneşti pe cei care prin natura lor conştientă ar trebui să-ţi poarte de
grijă; convingându-i să-ţi îngrijească trupul de la naştere în PĂDUREA NEAGRĂ
până la punctul terminus, la MAREA NEAGRĂ cea MARE, malurile, bălţile şi
chiar apa învolburată, de la CAZANE, liniştită prin lacurile de acumulare!!!
DUNĂRE...
S-au gândit, oare, cei ale căror maluri le speli, să plătească, la vărsarea în
mare, TAXA ECOLOGICĂ?... fiindcă la modul eufemistic ne-am putea imagina
că, de mii de ani, prin vărsarea în mare se trage apa la o TOALETĂ
MULTINAŢIONALĂ?
DUNĂRE..
Oare oamenii, aceste trestii gânditoare, nu au soluţii?... Ar fi de ajuns să-ţi
înnobilezi respiraţia cu AER PROASPĂT şi OZON, să-ţi limpezeşti privirea
tulbure prin conducte magistrale conectate la uzine generatoare de oxigen, pe care
arhitecţii NOII STRATEGII ar putea să le amplaseze de-a lungul malurilor, pentru
a putea să te simţi mai bine.
Oamenii, aceste fiinţe înnobilate de freamătul valurilor tale ar putea să-ţi
cureţe malurile şi şenalul navigabil, asigurându-ţi higiena, prin extracţia acelor
măsele stricate, putrede, amplasate în structura celor peste cinci sute de epave
adunate de-a lungul vremii, unele dintre ele datând din perioada Celui de Al Doilea
Război Mondial, sau, mai recent, în urma unor conflicte locale şi care, culmea,
plesnesc datorită marii cantităţi de muniţie şi explozibil aflată la bord (dacă ar fi să
ne referim, doar, la Zona PORŢILOR DE FIER II, sau, mai grav, la ZONA DE
CONFLICT din SERBIA).
DUNĂRE...
Ne-am putea întoarce, în timp, evocând geniul creator al lui APOLODOR
din DAMASC, proiectându-ţi noi punţi de legătură între ţărmuri, unind malurile în
zona Călăraşi sau Brăila...
Am putea să te transformăm, din nou, în DRUM FĂRĂ PULBERE de la
MAREA NORDULUI până la MAREA NEAGRĂ prin CANALUL RIN –
DUNĂRE, atât pentru transportul de marfă, inclusiv cu TRANSCONTAINERE, să
te facem, logistic, purtătorul civilizaţiei vestice, către sudul EUROPEI sau către
ASIA MICĂ, şi să-ţi delectăm turiştii cu MOTONAVELE, organizând escale în
centrele pitoreşti, de atracţie culturală, pe care să le străbaţi aspirând cu nesaţ aerul
proaspăt, curăţat de mizeria „miasmelor” de tot felul.
Nu poţi spune că nu se poate... La frontierele Europei, pe malurile
TAMISEI după un program de ecologizare cu durata de zece ani, apele fluviului s-
au transformat, ca în poveştile cu zâne, din ape de categoria a cincea sau a şasea...
într-un râu de munte cu ape cristaline.
80
Voinţa oamenilor de bine poate să mute, deci, şi munţii din loc... la fel
cum se poate metamorfoza şi destinul MELCULUI.
DUNĂRE, DUNĂRE...
Melc, melc, Codobelc,
Scoate coarne boureşti
Mergi la Dunăre-n aval
Şi bea apă de... CRISTAL...!!!
* * *
DANUBE, DANUBE,
Snail, snail, little snail,
Pull out your sticky horns
And go to the Danube
To drink the muddy water ...
By tradition DANUBE is known as a MUDDY water, at least within
our country, not like Vienna‟s where it is BLUE, or at its spring, in the BLACK
FOREST, where it is CRYSTAL!
Today Danube collects manure form all European Capitals – Vienna,
Bratislava, Budapest, Belgrade, Bucharest.
DANUBE,
STRAUSS played you as being BLUE; IVANOVICI caressed your waves;
Hungarian or Romanian bards have immortalized you murmur, the rough waters
and lazy waves that
unclench your eyes or the beauty of fauna and flora, protected by you.
Today, you take to the sea - on a stretch of more than one third of the length on the
Romanian banks - phosphates, nitrates, and more recently, strontium, cadmium and
other heavy minerals,washed from the tires of the NUCLEAR PLANTS that you
cool.
Danube, Danube, the WAY FREE OF POWDER!
Is it that we are predestined to drink your water "CLEAN DIRT" as said UNCLE
IANCU, to eat your fish with crust contaminated - and with meat that does not
81
smell as fish, to drink your water which irrigate the fertile lands which turn in
SALTS because they collect dirt in your thousands of miles to the GREAT SEA.
DANUBE,
You merge ten countries, with ten different nations and civilizations; you wash
their waves, gather theirtrash, give them light by turning the HYDRO
GENERATORS or cool the
NUCLEAR POWER PLANTS but you do not unite the THIRD MILLENNIUM
parameters important resource - the PEOPLE!
You do not unite those which by their nature should care for you; convincing them
to care for your body from birth in the BLACK FOREST until the end point on the
GREAT BLACK SEA, your banks, ponds and even whirling water from
CAZANE, silented through the reservoirs!
DANUBE?
Did the people which you are washing their shores thought to pay, at the mouth of
the sea, a
GREEN FEE ... euphemistically as to how we might imagine that thousands of
years by your water flowing into the sea comes from a MULTINATIONAL toilet?
DANUBE?...
The thinking people have no solutions? ... It would be enough to ennoble your
breath with FRESH AIR and OZONE, to rinse your muddled eyes by pipelines
connected to the oxygen-generating plants, which the architects of the NEW
STRATEGIES could locate them along the banks, in order to feel better.
People, these being ennobled by your waves hum could clean your banks and
fairway, ensuring hygiene. By the extraction of your rotten teeth, located in the
structure of over five hundred wrecks gathered over time, some of them dating
from the Second World War, or, more recently, result of local conflicts which,
ironically, because the large amounts of ammunition and explosives on board burst
(if it were to refer only to area IRON GATES
II, or, worse, to the CONFLICT in SERBIA).
DANUBE ...
We could go back in time, evoking APOLODOR from DAMASC‟s creative genius
projecting new bridges, linking the shores, banks in Calarasi or Braila ...
We could turn you again into the ROAD WITHOUT POWDER from the NORTH
SEA to the BLACK SEA via the RHINE – DANUBE CHANNEL, both for freight
and transcontainers, to make you the logistics carrier of Western civilization, to
southern EUROPE or to ASIA MINOR, and to delight your guests with steam-
82
ships, organizing stops in the spectacular centers of the cultural attraction that you
cross aspiring avidly the fresh air, clean of the dirt of all kinds.
You cannot say that‟s can‟t be done ... The borders of Europe, on the banks of the
THAMES
after a greening program lasting ten years, the river water turned as in fairy tales,
the waters of the fifth or sixth category ... in a mountain river with crystalline
waters.
The people‟s will can move even the mountains ... same how can metamorphose
the destiny of the SNAIL.
DANUBE, DANUBE ...
Snail, snail, little snail,
Pull out your sticky horns
And go to the Danube
To drink the CRISTAL water ...
83
84
85
Bursa Valorilor Creative,
prin imaginaţie şi cuvânt - Cenaclu 2011
Anca SANDU Studentă anul I – Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti
O incredibilă descătuşare de lumini şi umbre, într-o confesiune ce se zbate
între exprimarea post-modernistă şi amprente de rigoare clasică, anunţă formarea
unei posibile „voci”, întru lucrarea înaltă a Poesisului. Dacă Anca Sandu va şti să-
şi apropie „strigarea” tropilor, în simbolistica lucrării frazeologice, a exprimării
nude, promisiunea ce ne-o face acum va deveni certitudine şi Poezia va câştiga un
adept de nădejde. Câteva poezii ale Domniei Sale, precum „Artist fără public”,
„Conversaţii”, „Ultimul etaj”, „Basme moderne”, „Un vers dintr-o melodie”,
vestesc, fără de tăgadă, o posibilă certitudine. Între toate, poemul „Definiţie”,
elevat ungarettian, pare să fie „calea” lirică a afirmării sale.
„Bun venit!”, Anca Sandu, în rândul poeţilor lumii.
Eugen Axinte
Braşov / ianuarie 2012
Artist fără public
dumnezeu nu doarme niciodată,
stă să ne picteze în fiecare noapte
un alt răsărit,
aşa că m-am dus la el acasă
cu o cutie de bomboane,
să-l laud şi să-mi cer scuze
în numele celor care nu-i apreciază
arta.
i-am spus că e mai talentat
decât Da Vinci
86
şi că mi-au plăcut dintotdeauna
tablourile lui
atât de speciale
încât nu pot fi încadrate
în vreo ramă sau curent artistic.
îmi mulţumea emoţionat
rugându-mă să-l mai vizitez,
în timp ce o luam la fugă desculţă
pe uşă sau pe fereastră -
nu mai ştiu pe care.
voiam să ajung repede acasă,
să mă spovedesc
în faţa ceştii mele de ceai.
"eu dorm mereu până la prânz."
Conversaţii
de fiecare dată când ne întâlnim
vorbim despre vreme
până când ne ghiceşte numele
ca să se oprească din sughiţat.
vorbim despre cum plouă mai mult
pe acoperişurile caselor noastre,
despre cum am văzut acelaşi
număr de curcubeie,
dar tu vedeai culorile reci
şi eu mereu pe cele calde,
despre câte asfinţituri am ratat
din cauză că ne făceam valizele
ca în următoarea zi să putem pleca
de-ndată ce răsărea punctual soarele
la aceeaşi fereastră de ieri.
şi de fiecare dată când ne întâlnim
vorbim despre vreme
de parcă nu ne-am învelit niciodată
unul cu altul
când era prea rece.
de parcă nu ne-am sărutat niciodată.
87
Ultimul etaj
Sufletul meu e un şantier în lucru,
se construieşte la el întreaga zi,
dar totul se dărâmă peste noapte.
Aşa c-am urmat sfatul lui Manole
şi-am aşteptat să apară un om
pe care să-l zidesc
fără să ţin cont dacă e alergic
la cărămizi,
la timp
sau la mine.
Dar a sosit Cineva
şi sufletul meu
a rămas
o clădire fără ultimul etaj,
atunci când acelaşi Cineva
a plecat
luând şi scara
cu sine.
Basme moderne
De când sunt mică
scotocesc în fiecare seară
în coşul de gunoi
după un alt
suflet
care să-mi spună povestea lui,
pentru că adevăratele basme
nu sunt scrise de fraţii Grimm
sau Andersen,
ci de florile respinse,
ţigările fumate până la filtru
şi scrisorile care nu ajung
niciodată
la destinatar.
Din când în când,
îmi găsesc din greşeală
propriul suflet
ascuns
sub coaja unei banane,
prefăcându-se că se înveleşte
88
cu soare.
Şi atunci ascult
cel mai frumos basm din lume,
căci deşi pare că se termină
cu fiecare prinţ care pleacă
înainte să salveze prinţesa,
ea învinge singură zmeii,
nu doarme mai mult de şase ore pe noapte,
mănâncă doar mere verzi
şi nu-şi pierde niciodată
pantofii.
doar sufletul
în mâinile altora.
Un vers dintr-o melodie
Când lumile noastre se întâlnesc pentru câteva secunde
fugim oriunde am vedea cu ochii
alte chipuri decât ale noastre.
Fugim cu sufletul sub braţ
şi sentimentele înainte,
fugim până când rămânem fără picioare,
apoi fugim în şolduri,
în coaste,
în mâini...
Fugim până când nu mai rămâne nimic din noi.
Poate că dacă nu ne-am fi ascuns
unul de altul
nu ne-am fi întâlnit
niciodată.
Definiţie
Trecutul
e remorca
pe care fiecare
dintre noi
o cară după sine.
Fără roţi,
fără frânghii,
fără mâini
89
Reclamă la viaţă
Totul a început din cauză că mureau prea mulţi oameni, prea tineri, prea
grăbiţi şi nu mai era loc în rai. Dumnezeu angajase nişte zidari care să-i
construiască câteva camere, câteva holuri şi o mansardă, dar avea totuşi nevoie de
timp. Aşa că a filmat o reclamă la viaţă, sperând că oamenii nu se vor mai omorî.
Cel puţin pentru o vreme.
Ana, vreau să te întreb, cu cât te-a plătit Dumnezeu să joci în reclama asta?
Am auzit tot felul de bârfe. Unii spun că ţi-a rezervat un loc în rai lângă mare. Alţii
au zis că ţi-a iertat toate păcatele pe care le-ai făcut sau le vei face. Dar Ana, eu ştiu
că Dumnezeu nu te-a plătit cu nimic. De fapt, tu l-ai plătit pe el să te lase să joci în
reclama vieţii frumoase care e mereu difuzată la televizor.
Şi acum toţi încearcă să fie ca tine. O Ana tânără, frumoasă, cu dinţii drepţi,
părul perfect şi unghiile mereu îngrijite. O Ana care nu a pierdut vreodată pe
cineva drag şi o Ana care nu cunoaşte cuvintele "adio", "moarte" sau "minciună".
O Ana care are o singură faţă şi un singur suflet din care nu-i lipsesc bucăţi sau
şuruburi. O Ana care nu pierde niciun asfinţit şi o Ana care nu se teme să
îmbătrânească. Din contră, se gândeşte la zilele ălea cu zâmbetul pe buze ştiind că
va fi o bătrânică simpatică şi poate puţin senilă. O Ana care totuşi plânge uneori,
doar e şi ea om... Dar plânge doar de fericire. Şi toţi cred că eşti fericită, aşa pari a
fi în cele două minute şi şase secunde. Dar eşti? Eu cred că eşti mai nefericită decât
noi. Altfel de ce ai acceptat să trăieşti pentru câteva secunde viaţa pe care ştii că n-
o vei avea vreodată?
Te-am văzut ieri, Ana. Te plimbai singură prin parc. Toţi oamenii te arătau
cu degetul numindu-te "cel mai fericit om în viaţă". Habar nu au cât s-au înşelat...
Doar noi două ştim. Ştim că ieri nu te-ai sinucis din prea multă fericire, aşa cum
spune toată lumea. Sper doar că zidarii au avut timp să ridice măcar o cameră. Să ai
unde să stai. Să nu rămâi la poartă până vin şi restul.
Restul oamenilor care nu se vor omorâ nici azi, nici mâine, pentru că tu,
Ana, tu le-ai arătat că viaţa poate să fie frumoasă.
90
Dara STOIANOVICI,
elevă a Colegiului „Dr. Meşotă”
Evadare
Lăutarul singuratic cântă,
în materia udă…plânsă.
Îl ascultă scoicile…
împrăștiate pe bordură.
Fredonează lăcustele
în lumină
acorduri de chitară,
la a apei cumpănă
zboară în poveste.
91
Rătăciți în viso-realitate
Clipa fuge
Panglica acidulată
Ne privește.
Parfumul tăcerii
Și becul care pâlpâie
în întuneric
Se scurg,
în așteptare.
Elasticul rupt
Și privirea, prinsă cu agrafa.
Veşmânt
Mă îmbrac:
în toamnă…
cu tine.
Eu și tu
Tu și eu
Rătăciți în
coaja
de
nucă.
Și ghemul, făcut din vise
îl strâng cu intensitate
fiindcă
mă tem să nu mi-l dizolve,
Cenușiul de noiembrie.
Norii plumburii…mă dezbracă,
iar din poze îmi amintesc
că ochii-mi sunt verzi.
92
Alexandru GAGEONEA, elev al Colegiului « Unirea »
"Ridică mâna..."
- Ridică mâna...
- Am ridicat-o.
- Îl simţi?
- Ce?
- Cerul.
- Nu. Da ce, tu îl simţi?
- Da, e atât de plăcut la atingere.
- Vreau să îl simt şi eu!
- Pai ridică mâna mai sus.
- Nu pot, tu eşti mai înalt.
- Nu contează. Trebuie să ştii cum să ridici mâna.
- Mă înveţi şi pe mine, te rog!
- O să înveţi singur, de asta sunt sigur.
Asta imi zicea bunicul când eram copil. Zilnic mă îndemna să ating cerul. Pe atunci
nu ştiam ce vrea să spună, dar acum îi mulţumesc că m-a învăţat asta. El m-a
învăţat să visez. Să cred că pot atinge cerul, şi lumea zice că sunt nebun cu
asemenea idei însă eu ştiu că nu sunt nebun. Cum altfel să pot aspira la ceva mai
înalt, cum altfel să devin mai bun dacă nu visez că voi fii mai bun. În vise putem să
fim ceea ce nu suntem sau nu putem fii în realitate. Dar degeaba ai vise dacă nu ai
ambiţia să le urmăreşti, degeaba speri dacă nu faci ceva pentru a-ţi îndeplini
speranţa. El m-a învăţat să lupt pentu ceea ce vreau să am şi să pun mâna pe ce e de
drept al meu. Pentru toate aceste lecţii valoroase eu nu pot decât să îi mulţumesc şi
să îi transmit învăţătura mai departe.
- Bătrâneee!!!
- Da nepoate! Ce vrei?
- Hai să îţi dau o bucată de cer!
- În sfârşit ai învăţat!
93
Corina PANTAZI,
elevă a Colegiului Naţional "Dr. Ioan Meşotă"
Pantazi Corina, elevă a Colegiului Naţional "Dr. Ioan Meşotă", clasa a
XI-a, profil real, bilingv engleză - ştiinţe ale naturii, membră a Cenaclului Literar
European începând cu anul 2010 până în prezent. Am ales să fac parte din acest
cenaclu literar, în primul rând, sufleteşte, iar apoi fizic. Aş putea spune despre
mine că " Într-un moment de nebunie, de tristeţe, poezia este cel mai dulce gând
din mintea mea. "
Timpul
În cele din urmă te vei trezi
Şi probabil atunci îţi vei aminti
Că am făcut parte din timpul tău odată,
Din spaţiul tău cam limitat, din lumea ta nedreaptă.
Şi când te trezeşti şi vezi c-am dispărut,
Ai să simţi singurătatea de temut
Şi vei avea nevoie să mai îmbrăţişezi
Acelaşi om pe care obişnuiai să-l vezi.
Dar îţi va trece, iar eu voi rămâne-o amintire,
O picătură roşie-n pânza purpurie.
Şi poate mă vei auzi cântând în noapte,
Atunci când timpul le va rezolva pe toate.
94
Tired
Tired of this mad world,
I‟m going to find a new road.
I‟m going in another pristine place,
With the drops running all over my face.
And I want you back and I‟m tired
Of being stupid, of being fired.
I want to quit, I want to sign out right now,
I want to ignore you, but don‟t know how.
And I fall down and there‟s no one to protect me,
No one to give me hope or set me free.
And you reject my call and my thoughts run away…
I hope you‟ll get better soon and sorry for my mistake!
Nicoleta BALAZS,
Colegiul Naţional „Dr.Meşotă”
Vertebre taciturne
De ce se agaţă de mine,
Prinsă-ntre vertebre taciturne,
O floare de lotus?
Mă lepăd mereu
De frunze transparente,
Din straiele nopţii
Să-mi curgă lumina.
De ce mă lovesc mereu în cot,
Când grifonii2 sar stelele,
În părul meu blond
Barbar de plăpând?
2 Monstru mitologic-apelaţiune comună dată vulturului roşcat sălbatic.
95
Luiza FARKAS,
elevă a Colegiului „Unirea”
Nu mă cunoşti
Tinere, nu mă cunoşti dar îţi pot garanta că vei veni la mine cu un aer
contemplator să mă inviţi să ieşim undeva. Eu voi spune „Da„ doar pentru a facilita
zdrobirea inimii tale. Nu mă vei cunoaște niciodată, nu vei putea să vezi prin mine.
Eu îţi voi spune că te iubesc iar tu vei crede orbit de sensul de dicţionar al
cuvintelor. Eu îţi voi spune ca mi-aș da sufletul pentru tine iar tu ca un idiot in
infantilitatea ta te vei baza pe asta. Tu vei crede tot ce zic, fiecare gest pe care eu,
dintr-o necesitate îl voi face. Când afară plouă îţi voi spune că picăturile care bat în
geamul meu mă fac să mă gândesc la ochii tăi iar tu mi te vei dărui întru totul: trup
şi suflet. Naiv eşti băiete! Nu vei realiza că mie niciodată nu mi-au plăcut crinii,
obsesia ta, ci dintotdeauna am adorat lalelele galbene aprinse, impulsive ca sufletul
meu…Şi ne vom întâlni întâmplător seara și vom discuta, eu spunându-ţi adevărul
iar tu crezând că mint:
-Mă iubeşti?
-Te iubesc…
-Crezi că va dura veşnic?
-Va dura veşnic…
-Nu ar trebui să crezi tot ce îţi spun!
-Dar cred…
Eu voi zâmbi fals şi tu vei crede că mă bucur pentru noi. Dar nu! Eu am
sufletul de gheaţă şi nu, nu mă voi schimba. Îţi voi distruge inima cu minuţiozitatea
şi precizia unui chirurg. Când îţi vei da seama ca te-am folosit ca pe o foaie albă de
hârtie să scrijelesc ura mea pentru tine, îţi va curge sânge printre gândurile tale. Te
vei înneca în lacrimi, te vei spânzura cu lanţul meu negru de ură şi vei sfârşi spre
amuzamentul meu macabru. Nu îmi va părea rău, ba chiar mai mult, voi râde
sinistru şi voi dansa pe inima ta un vals, nu un tango care credeai tu că este
pasiunea mea. Îţi vei da seama că te-am minţit Cu tact fără urmă de regret şi ochii
tăi verzi vor striga mereu dupa mine, dar nu-mi voi întoarce chipul ci voi dansa
până îmi vor sângera tălpile. Şi când voi termina ritualul te voi însemna cu o lalea
în piept să ştiu să mă întorc la tine să repetăm povestea, să-mi satisfac instinctul
animalier. Dar nu îţi vei da seama,vei crede că am realizat ce am greşit şi mă vei
invita să-ţi cuceresc inima.
96
Ești un fraier!
Te văd îndreptându-ţi paşii către mine, iar eu arunc aceasta foaie în vid
fără să-ţi las măcar o şansă să ştii ce te așteaptă. Ai în mână un crin dar nu mă uit
la el, mă uit peste drum unde văd o lalea. Şi tu încă crezi?
Miruna PAIUC
Iubeşte şi Visează
Sunt două acţiuni, două lucruri pe care ştiu să le fac mai bine decât orice
altceva.Îmi place să le fac. De ce? Pentru că îmi dau acel sentiment de bine şi de
uşurare când le fac. Iubesc şi visez.Visez să iubesc. Iubesc să visez.Visez să visez.
Iubesc să iubesc. De mică am făcut un singur lucru. Am visat. Am visat la ceea ce
s-a întâmplat ieri sau la ceea ce aş vrea să devin, să fac, să mi se întâmple. Eu cred
că visele sunt propriul meu univers în care nu există ceea ce nu îmi place şi găsesc
belşug în ceea ce îmi place.Eu cred că visele sunt acel tărâm unde nimic rău nu mi
se poate întâmpla şi unde pot crea cu un singur gând orice. Şi acolo nu sunt
judecată, nu sunt atacată. Acolo eu sunt regina şi ceea ce contează.
Odată cu anii ce au trecut în visele mele a apărut din ce în ce mai des un
nou personaj.Unul pe care poate chiar şi acum cred că îl cunosc, dar probabil e
doar un înlocuitor. Încet, încet am inceput să simt că iau foc în vise, că explodez şi
că zbor alături de acel personaj care îmi ţine pereţii lumii viselor în picioare. Am
început să gust iubirea şi să o simt ca pe un înveliş catifelat şi moale dar, totodată
de nestrăpuns, pe pielea mea.
Acum oare visez? Normal, o fac oricând şi oriunde. Dar de iubit, iubesc?
Cum să îţi spun, căci poate tu vezi ceea ce încerc să transmit, fiindu-ţi adresată
aceasta scrisoare. Iubesc în orice fel şi iubesc pe oricine, dar m-am îndrăgostit de
iubirea pe care visez să ţi-o port. De ce mă mai complic atât cu asta? De la o
simplă întrebare...DA, IUBESC!
Şi îţi zic şi ţie şi oricui mai citeşte scrisoarea mea.Vă îndemn la asta, chiar vă rog
să faceţi asta.Omule, IUBEŞTE.VISEAZĂ!
97
Celebri şi în... Anecdote – “Almanahul Scânteia 1978”
98
99
100