Adam si Eva

După cum am sugerat, Adam şi Eva au fost probabil nu indivizi, ci filoane genetice hibride. La început, încrucişarea a produs progenituri reptiliene… astfel, „Dumnezeu” (zeii) a (au) făcut oamenii după propria sa (lor) imagine. Iată de unde vin referinţele biblice, altminteri inexplicabile: „Să facem omul după imaginea noastră”.22 în acea perioadă, după cum se confirmă şi în descrierile sumeriene, Adamii şi Evele au fost donaţi şi nu reproduşi, fapt care a adus probleme pentru Anunnaki, deoarece nu puteau crea destui sclavi pentru munca pe care trebuiau să o facă pe Pământ.

In cele din urmă sclavii umani au primit capacitatea de a procrea prin infuzia de mai multe gene mamifere, conform cărţii lui R.A. Boulay, “Flying Serpents And Dragons, Mankind’s Reptilian Past” (n.tr. Şerpi zburători şi dragorii, trecutul reptilian al omenirii) (The Book Tree, USA, 1997). Această schimbare de la clonă la procreator este prezentată simbolic prin alegoria din grădina Edenului, în care Eva este condamnată să sufere chinul facerii. încrucişarea sexuală între creaţiile lor era „fructul oprit” simbolizat de povestea Edenului, sugerează Boulay. „Zeul” responsabil pentru această evoluţie a fost Enki. Acesta era şarpele ispitei din grădină, care a devenit indezirabil în rândul conducerii Anunnaki-lor, datorită exploziei demografice umane ce a urmat, spun tăbliţele sumeriene.

Enki, expertul ştiinţific şi medical, a fost simbolizat de doi şerpi care se încolăcesc unul în jurul celuilalt şi amândoi în jurul unui toiag, care ar putea simboliza ADN-ul reptilian. Această descriere se numeşte caduceu şi este astăzi simbolul profesiei medicale. Nu fără motiv. Evoluţia de la exterior reptilian la exterior mamifer este descrisă în lucrarea ebraică Haggadah (n.tr. Povestirea), un compendiu al vechilor tradiţii orale ebraice care spune:

„înainte, trupurile fuseseră acoperite cu piele cornoasă şi învăluite cu o aură. De îndată ce au încălcat porunca, aura şi pielea cornoasă le-a căzut şi au rămas în goliciunea şi ruşinea lor.”

Aceasta se potriveşte cu legendele care spun că, înainte de „cădere”, oamenii „aveau pielea strălucitoare şi un veşmânt luminos pe tot trupul lor”.24 Mai târziu acest veşmânt a dispărut, dar încă mai existau rămăşiţe ale sale în rândul hibrizilor din perioada lui „Noe” şi a potopului. Chiar şi astăzi, cei implicaţi în experimente genetice guvernamentale îmi spun că au produs fâşii de piele reptiliana.

Cartea Shahnemeh (Cartea Regilor) legendara istorie Iranului se vorbeste despre nasterea unui copil din rasa demonilor (rasa reptiliana) !

În Shahnemeh sau Cartea Regilor, legendara istorie a Iranului scrisă de poetul arab Firdowsi şi încheiată în anul 1010, acesta descrie naşterea unui copil pe nume Zal, fiul unei rege numit Sam. La fel ca în cazul lui Lameh, regele este îngrozit de înfăţişarea nepământeană a copilului, care avea un corp foarte mare, „strălucitor ca argintul”, cu părul alb ca al unui bătrân, „la fel ca zăpada”, şi cu o

faţă strălucitoare ca soarele. Sam îşi numeşte fiul: un copil demoniac, adică un copil al daeva-şilor (Privitorilor).

Pentru cei interesati de a citi cartea, o am in doua formate, unul in limba ebraica, originala, iar alta tradusa in limba engleza, aici le gasiti -> http://fara-secrete-forum.net/index.php?topic=246.0

La fel ca şi Patriarhii din Vechiul Testament, iranienii aveau o aversiune faţă de copiii extrem de albi. Şi cine sunt fiinţele cele mai albe între toate, chiar albinoase? Rasa regală a draconienilor. Iată cum îl descrie pe Zal textul Shahnemeh:

„Nici o fiinţă umană de pe acest pământ

Nu ar fi putut da naştere unui asemenea monstru.

Trebuie să fie din rasa demonilor,

Deşi are formă şi faţă de om.

Chiar dacă nu este un demon, pare totuşi

Un animal prezentat la circ”

Mai târziu, Zal s-a însurat cu o prinţesă străină pe nume Rudabeh, fiica lui Mehrab, regele din Karbul şi descendent al regelui-şarpe Zahhak, despre care se spune că a domnit în Iran o mie de ani. Rudabeh aparţinea în mod evident unei rase reptiliene şi este descrisă ea însăşi ca fiind înaltă ca un copac, cu pielea ca fildeşul, etc. Altfel spus, avea trăsăturile familiare ale urmaşilor umani ai Privitorilor.

Asemenea descrieri ale regilor Iranului şi ale altor monarhi din Orientul Apropiat sunt foarte numeroase, la fel ca şi compararea lor cu copacii, din cauza înălţimii lor extreme. S-ar părea că nu te puteai califica pentru a fi rege decât dacă aveai caracteristicile fizice ale nefilimilor sau ale Privitorilor. Fără nici o îndoială, de aici se trage „dreptul divin al regilor de a guverna” în virtutea sângelui lor regal, sistem care a continuat mai târziu şi în Europa.

Chiar şi titlul britanic de nobleţe, „Sir”, conferit de regii Angliei unor supuşi aleşi de ei, provine de la o zeiţă-şarpe din vechime numită chiar Sir, care se înrudea cu zeiţa Anunnaki Ninlil sau Ninkharsag, descrisă în Tăbliţele Sumeriene. Soţul acesteia, Enlil, era supranumit Şarpele Splendid cu Ochi Strălucitori. Fratele său, Enki, ea cunoscut şi el ca om-şarpe şi avea drept emblemă doi şerpi înlănţuiţi, simbolul „centrului său spiritual” de la Eridu, dar şi al profesiei medicale moderne, cunoscut sub numele de caduceu. Această informaţie provine din traducerea făcută de Zecharia Sitchin Tăbliţelor Sumeriene şi publicată în cărţile sale.

Acestea sunt trăsături familiare ale progeniturilor „observatorilor” din perioada respectivă. Domnitorii regali sau tribali din China, Africa, Orientul Apropiat sau Mijlociu, Europa, Asia, oamenii de toate culorile şi credinţele reclamă dreptul la domnie prin descendenţa din zeii-şarpe. După cum am văzut, Alexandru Macedon, unul dintre cei mai mari monarhi şi cuceritori ai tuturor timpurilor, era cunoscut

drept „Fiul şarpelui”. Alexandru este foarte important pentru genealogia nordic-reptiliană a descendenţilor Iluminaţi.

Legenda spune că tatăl adevărat al lui Alexandru era zeul-şarpe Ammon, care s-a strecurat într-un mod misterios în patul mamei sale şi astfel a conceput copilul. Acelaşi lucru se spune şi despre concepţia lui Merovee, fondatorul merovingienilor. Acest simbolism este susţinut de multe consemnări vechi şi moderne ale fecundării „fecioarelor” de către fiinţe reptiliene. Poveştile femeilor răpite de reptilieni şi copiii pe care i-au avut după aceea există şi astăzi în întreaga lume.

Vedele indiene (textele sacre hinduse) descriu provenienta primilor descendenti regali din India !Istoria reptilienilor "Nagas" !

Eruditul David Frawley, care este un expert în ceea ce priveşte textele vedice, explică cum Vedele (textele sacre hinduse) descriu provenienţa primilor descendenţi regali din India, regii-preoţi aparţinând ordinului Bhrigu, care au sosit dintr-un loc aflat dincolo de mare. Bhrigu era un ordin de adepţi iniţiaţi în cunoaşterea străveche.

In cartea sa “Gods, Sages, And Kings: Vedic Secrets Of Ancient Civilization” (n.tr. Zei, înţelepţi şi regi: Secretele vedice ale civilizaţiei vechi) (Passage Press, Salt Lake City, Utah, 1991), Frawley afirmă că din rândul monarhilor acestor descendenţi făcea parte şi „regele-şarpe” Nahusha. Aceştia s-au răspândit în cinci triburi care au format o mare parte a populaţiei hinduse. James Churchward a scris câteva cărţi superbe despre civilizaţia Mu în care afirmă că Naga-şii populau de asemenea China, Tibetul şi unele părţi din Asia. Naga Maya, împreună cu religia zeiţei-marne, au constituit şi originea mayaşilor din Mexic.

Cercetătorul Michael Mott scrie în “Caverns, Cauldrons, And Concealed Creatures” (n.tr. Peşteri, Creuzete şi Creaturi Tainice) (Hidden Mysteries, Texas, 2000):

„Naga-şii sunt descrişi ca rasă sau specie foarte avansată, cu o tehnologie mult superioară celei a pământenilor, dar şi cu un mare dispreţ pentru fiinţele umane pe care le răpesc, le torturează, cu care se încrucişează sau pe care chiar le mănâncă. Se presupune că încrucişarea fiinţelor umane cu Naga-şii a dus la o mare varietate de forme, începând de la cele complet reptiliene până la forme aproape umane. Tehnologia lor include temutele „raze ale morţii”, precum şi „vimana-ele” sau obiectele zburătoare în formă de disc, care sunt descrise în multe texte vedice, inclusiv în Bhagavad-Gita şi Ramayana. Rasa Naga se înrudeşte însă cu o altă rasă subpământeană, care sunt demonii hinduşi sau Rakshasa-şii. Aceştia posedă aşa-numita „piatră magică” sau „al treilea ochi” între sprâncene, în zona cunoscută celor preocupaţi de misticismul oriental ca fiind una din chakra-ele superioare (sau centri subtili de forţă) ale corpului subtil uman. Ea este asociată cu „viziunile interioare”, cu intuiţia şi cu alte concepte ezoterice.”

Tema dreptului divin de a domni, primit de la „zeii-şarpe”, se regăseşte pretutindeni la familiile conducătoare „regale” şi la împăraţii din lumea antică. Aceste linii genealogice şi legăturile dintre ele

au fost simbolizate prin embleme regale în formă de dragon, şarpe, sfinx, şarpe cu pene sau crucea Ankh. în Egipt exista un ordin numit Djedhi (Jedi din Războiul Stelelor?), unde Dj înseamnă şarpe.

Codex Gigas: Biblia Diavolului sau Biblia reptilienilor Anunnaki !Cel mai mare manuscris medieval din lume !Aceasta a fost scrisa intr-o singura noapte, cu ajutorul, "diavolului" !

Codex Gigas (cartea uriasa) este cel mai mare manuscris medieval din lume. A fost scris la inceputul secolului XIII de un calugar in manastirea Benedictine din Podlazice, Cehia de astazi. Este pastrata in Libraria Nationala a Suediei din Stockholm.

Cunoscuta si sub numele de “Biblia Diavolului” datorita ilustratiilor din manuscris in care este reprezentat diavolul, este considerata si cea de-a 8-a minune a lumii. Practic toate imaginile mai mult sau mai putin comerciale din ziua de astazi care reprezinta Diavolul au fost create dupa o imagine ce-l reprezenta in acest manuscris. Este cea mai veche imagine a infatisarii Diavolului care a fost descoperita pana acum.

Coperta codexului este realizata din lemn, acoperita cu piele si ornamente metalice. Nu degeaba poarta numele de “cartea uriasa”, are o dimensiune de 92 cm lungime si 50 cm. latime, cu o grosime de 22 cm. Codexul are o impresionanta greutate de 75 kilograme.

Istoria codexului

Codexul a trecut prin multe dezastre, a fost salvat dintr-un incendiu de un calugar, insa din pricina greutatii sale, nu a putut fi coborat pe scari. Pentru a salva manuscrisul de la incendiu, calugarul l-a aruncat pe geam. Codexul nu a suferit deteriorari grave, dar cel putin a scapat incendiului.

Codexul a fost transportat de la manastirea Benedictine (Cehia) la Cistericans Sedlec. Intre anii 1477 si 1593 codexul a fost tinut in libraria manastirii din Broumov, iar apoi a fost dus la Praga, in 1594, unde a devenit parte din colectia lui Rudolf al doilea.

La sfarsitul razboiului de 30 de ani, in 1648, intreaga colectie a fost furata de armata suedeza. Din anul 1649 pana in 2007, manuscrisul s-a pastrat in Libraria Roiala din Stockholm.

In 24 septembrie 2007, dupa 359 de ani, “Codex Gigas” a fost readus la Praga in cadrul unei expozitii.

Codex Gigas

Codex gigas a fost scrisa de un calugar condamnat pentru pacate grave. Calugarul trebuia zidit de viu, iar pentru a-si salva viata, acesta a jurat episcopului ca va crea cea mai frumoasa carte pe care

a vazut-o lumea, care va contine Biblia dar si toate cunostiintele dobandite de om pana la acea vreme, toate intr-o singura noapte.

Legenda spune ca pentru a-si duce la indeplinire misiunea imposibila, calugarul si-ar fi vandut sufletul diavolului.

Pentru scrierea acestei carti s-a presupus la inceput ca a fost nevoie de multe persoane. Insa, in urma analizelor grafologice, studiu sponsorizat de National Geographic s-a ajuns la concluzia ca “Biblia Diavolului” a fost scrisa de un singur om. Literele aveau de la inceputul cartii pana la sfarsit aceleasi forme, demonstrand ca a fost scrisa de o singura persoana.

Autorul este posibil sa fi fost un anume Hermann, un calugar care a ales o viata solitara in urma incalcarii unei reguli a ordinului din care facea parte. Hermann a folosit un singur tip de cerneala.

Legenda este reala pana unde este mentionata durata finalizarii manuscrisului. Studiile au aratat ca o persoana putea sa scrie o asemenea carte in 20 – 30 de ani.

Calugarul a fost copist si grafician si a trait in manastirea din Podlazice, locas distrus in secolul al XV-lea, in timpul razboiului regilor.

Ordinul Cavalerilor Templieri creat pentru a-i proteja de descendentii reptilieni din cadrul Familiilor Regale !Cavalerii Templieri au fost "parintii" masoneriei moderne !

De-a lungul miilor de ani care s-au scurs, liniile genealogice reptiliene pur-sânge şi hibride au creat o reţea fantastică de societăţi secrete prin intermediul cărora îşi pun în practică Agenda. Marea majoritate a oamenilor nu sunt conştienţi de această forţă de coordonare care le manipulează guvernele şi vieţile. În următoarele trei capitole voi arăta cum a preluat această reţea controlul asupra instituţiilor puterii regale, politice şi religioase, creând în final Statele Unite. Această aparentă „supraputere” nu este decât o marionetă în mâinile Frăţiei Babiloniene din Londra.

Trei dintre cele mai importante societăţi secrete au devenit public cunoscute în secolul XII. Ele există şi astăzi şi numără printre membrii lor oameni de vârf din politica globală, sistemul bancar, cel economic, armată şi mas-media. Este vorba de Cavalerii Templieri, Cavalerii Vindecători[1] ai Sfântului Ioan din Ierusalim şi Cavalerii Teutoni. Cavalerii Vindecători şi-au schimbat numele de mai multe ori. Iniţial s-au numit Cavalerii din Rodos, iar la ora actuală sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de Malta în varianta „romană-catolică” şi Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim în varianta „protestantă”. Şeful oficial al Cavalerilor de Malta este Papa, iar cartierul lor general se află la Roma.

Sediul Cavalerilor Sfântului Ioan se află la Londra, iar şeful lor oficial este regele sau regina Angliei. La cel mai înalt nivel, cele două aripi (cea catolică şi cea protestantă) reprezintă de fapt una şi aceeaşi organizaţie. Cavalerii Templieri au apărut cam la aceeaşi dată, în anul 1118 (sau cu patru ani mai devreme), fiind cunoscuţi la început sub numele de Soldaţii lui Christos. Templierii sunt

înconjuraţi de mister şi de multe zvonuri contradictorii, dar se ştie că şi-au consacrat ordinul „Mamei lui Dumnezeu”. Ei au folosit imaginea lui Christos ca acoperire, aşa că Mama lui Dumnezeu a fost considerată Maria, mama lui Iisus, dar în limbajul societăţilor secrete reptilo-ariene expresia „Mama lui Dumnezeu” este un simbol al lui Isis, mama fecioară a Fiului egiptean al lui Dumnezeu, Horus, şi respectiv soţia zeului solar Osiris.

La rândul ei, Isis nu este decât un alt nume al reginei Semiramida, cea care apare în trilogia Nimrod-Semiramida-Tammuz. Isis/Semiramida mai este cunoscută sub multe alte nume, în funcţie de regiune, cultură şi ţară. Printre acestea se numără: Barati, Diana, Rhea, Minerva, Afrodita, Venus, Hecate, Iuno, Ceres, Luna şi foarte multe altele. Se spune că toate simbolizează luna sau energia feminină în diferitele ei ipostaze. Sediul Lojii Marii Mame a francmasoneriei engleze (Marea Mamă = Semiramida/Isis) se află pe Great Queen Street din Londra (Great Queen = Semiramida/Isis). În final, toate aceste nume au fost inspirate pornind de la Ninkharsag, „Zeiţa Mamă” Anunnaki din care au rezultat liniile genealogice hibride reptilo-umane. Zeii antici, precum Nimrod/Osiris şi nenumăratele nume sub care este cunoscut acesta, simbolizează puterea soarelui sau energia masculină. Aceasta este cunoaşterea secretă pe care s-a întemeiat Ordinul Cavalerilor Templieri. Sursa reptilo-feniciană din care s-au inspirat poate fi văzută pe blazonul lor: crucea roşie pe un fundal alb. Crucea de foc a fost întotdeauna simbolul solar al fenicienilor şi al liniilor genealogice. Ea figurează inclusiv pe steagul englez actual.

Încă de la prima apariţie a acestui ordin, templierii s-au înconjurat de cele mai sfidătoare minciuni. Ei au pretins că s-au format pentru a-i proteja pe pelerinii care călătoreau în Ţara Sfântă, deşi în primii nouă ani nu au existat decât nouă asemenea cavaleri. Mare protecţie, ce să zic! Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că acest pretext a fost doar o perdea de fum menită să ascundă o altă realitate. Se pare că ei s-au format de fapt ca aripă militară şi de protecţie a unei alte societăţi secrete numită Ordinul Sionului, devenită mai târziu Prioria Sionului. Cuvântul „Sion” vine de la Siona, numele sanscrit (arian) al… soarelui. Şi iarăşi ajungem de unde am plecat.

Cartea Sângele sfânt, Graalul sfânt afirmă că printre marii maeştri ai Prioriei Sionului s-a numărat la un moment dat Leonardo da Vinci, care a fost sponsorizat de familia de bancheri Medici, aparţinând Nobilimii Negre veneţiene. Tot ei l-au sponsorizat mai târziu şi pe Cristofor Columb. Printre cei mai importanţi sponsori şi susţinători ai primilor templieri s-au numărat St Bernard, fondatorul Ordinului Cistercian, şi familia franceză St Clair, care s-a stabilit ulterior în Scoţia, sub numele de Sinclair, odată cu invazia normandă asupra Marii Britanii condusă de William Cuceritorul, din 1066. Clanul St Clair/Sinclair este de origine reptiliană, iar marele secret pe care îl ascundeau de fapt templierii era chiar Agenda reptiliană.

Primul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri a fost Hughes de Payens, care a fost ales în anul 1124. Acesta era un nobil francez (al cărui nume înseamnă chiar: arian) aliat cu contele de Champagne şi însurat cu o femeie scoţiană de sorginte normandă pe nume Catherine St Clair. Primul centru sau „preceptoriu” templier în afara Ţării Sfinte a fost construit pe domeniul St Clair din Scoţia. Un alt nume care s-a numărat printre primii templieri a fost cel al lui Fulk, conte de Anjou, care a fost tatăl lui Geoffrey Plantagenet şi bunicul regelui Angliei Henry II. Henry a fost cel care a sponsorizat clădirea faimoasei Abaţii Benedictine din Glastonbury, în vestul Angliei, într-un loc considerat sacru din cele mai vechi timpuri.

La vârf, templierii erau înrudiţi cu Cavalerii de Malta, legături care se păstrează până astăzi. Există numeroase legende care povestesc cât de mult se urau între ele aceste două ordine, şi cu siguranţă au existat perioade de conflict şi zâzanie. La vârf, ele nu reprezentau însă decât ramuri diferite ale aceleiaşi organizaţii, al cărei scop suprem era implementarea Agendei reptiliene. În iunie 1099, cruciaţii creştini au dat o nouă „lovitură” glorioasă în numele Domnului, invadând Ierusalimul şi măcelărindu-i pe turcii sarazini şi pe iudeii care trăiau acolo. Această lovitură de maestru a redeschis porţile „Oraşului Sfânt” în faţa pelerinilor creştini, care au început să sosească în număr din ce în ce mai mare prin porturile Jaffa, Tyre şi Acre.

Tyre a fost unul din marile centre feniciene. Cavalerii Vindecători au creat în Ierusalim lanţul de hanuri Amalfi, pentru a asigura adăpost şi mâncare vizitatorilor. În timp ce prestigiul şi averea lor creşteau, ei au alcătuit o ramură militară, care a primit binecuvântarea papală în anul 1118, adică exact în anul în care cei nouă cavaleri au pus bazele Ordinului Templier, sosind în Ierusalim pentru a-i „proteja” pe pelerini.

Templierii au primit găzduire într-un sediu de lângă Muntele Templului, locul în care se presupunea că a existat Templul lui Solomon. Unii cercetători cred că templierii au descoperit o comoară de mare valoare, fie documente, fie mari cantităţi de aur, făcând săpături sub Muntele Templului. Oricare ar fi adevărul, cert este că după anul 1126, evenimentele au luat o turnură foarte rapidă. Marele Maestru Hugh de Payens a părăsit Ierusalimul şi a început să adune adepţi pentru a extinde ordinul. El s-a întors în Franţa, unde s-a întâlnit cu St Bernard, apoi cu Abatele de Clairvaux, şi l-a luat cu el pe unchiul templier al lui Bernard, Andre de Montbard. Bernard i-a elogiat în faţa papei Honarius II, iar templierii s-au înfiinţat formal la data de 31 ianuarie 1128, prin Conciliul de la Troyes.

Într-adevăr, numele acestui Conciliu provine de la Troia, marele centru reptilo-arian din Asia Mică, ce a inspirat şi numele Londrei. Templierii făceau parte din aceeaşi grupare de interese, deşi mulţi dintre membrii ordinului aflaţi pe poziţii inferioare nu ştiau neapărat acest lucru. În afara crucii roşii feniciene, printre simbolurile lor s-au mai numărat steagul alb şi negru (alcătuit din două pătrate), craniul şi oasele încrucişate, şi turnul de veghe. Toate aceste simboluri pot fi regăsite de-a lungul secolelor în organizaţiile Frăţiei, inclusiv în cele moderne. Podeaua oricărui templu francmason este pavată cu dale (pătrate) albe şi negre, căci francmasonii nu sunt altceva decât templierii sub un alt nume. Multe biserici şi catedrale, precum Westminster Abbey şi Notre Dame de Paris, au podelele pavate cu aceleaşi dale albe şi negre, o dovadă în plus că Biserica creştină nu reprezintă decât o acoperire pentru Frăţia Babiloniană.

Mulţi ofiţeri de poliţie, inclusiv cei din Statele Unite şi din Marea Britanie, au pătrate albe şi negre pe uniformă, ca semn că sunt controlaţi de francmasoni şi de templieri. Craniul şi oasele încrucişate simbolizează – printre altele – ritualurile de magie neagră pe care le-a folosit Frăţia încă din cele mai vechi timpuri. Aceste ritualuri dezgustătoare, care implică de multe ori chiar sacrificii umane, continuă să fie practicate şi la ora actuală. Dacă priviţi blazonul papal sau al Vaticanului, veţi constata că domul Bazilicii Sfântul Petru şi cheile încrucişate ale lui Petru alcătuiesc de asemenea un craniu şi două oase încrucişate.

Toţi sunt o apă şi-un pământ. Nu este exclus ca această temă comună să fie inclusiv explicaţia pentru care, atunci când a compus Evangheliile, familia Piso a numit locul în care a fost crucificat Iisus: Golgota, care înseamnă „locul craniului”. O altă organizaţie secretă a Frăţiei Babiloniene este

Societatea Skull and Bones[2], cu sediul pe drumul care leagă campusul Universităţii Yale de New Haven, în Connecticut, SUA. Este vorba de o societate sinistră, ai cărei membri, alcătuiţi numai din familiile Elitei, sunt băutori de sânge şi practică ritualuri satanice.

Manly Palmer Hall – istoric si mason de grad 33 va prezinta "cheile" pierdute ale francmasoneriei !Istoria secreta a liniilor genealogice reptiliene !

Manly Palmer Hall era recunoscut ca savant în domeniile ca religia, mitologia, misticismul și ocultismul.

În 1934 Manly P. Hall a fondat “Philosophical Research Society” în Los Angeles Califonia, dedicată găsirii soluțiilor problemelor umane. PRS susține ca nu are o formă de sectă și este intr-un totul pentru educație, politică și control ecleziastic, programele societății susține întegrarea într-un sistem de instrucțiuni a informațiilor de filosofie, religie și știință.

În 1973 Manly P. Hall a fost recomepensat cu gradul masonic 33º, onoare conferită de catre Supremul Consiliu al Ritului Scoțian), într-o ceremonie susținută la PRS în data de 8 Decembrie. În îndelungata sa carieră, petrecându-și mai mult de 17 ani în activități ale domeniului public, Hall a ținut peste 7500 de discursuri în Statele Unite și în strainatate, fiind autor a peste 150 carți și eseuri.

Francmasonerie Manly Palmer Hall scria:

“Francmasoneria reprezintă o frăție în frăție, o organizație exterioară care ascunde în rândurile ei o frăție interioară a celor aleși… prima parte este vizibilă, cealaltă nu este vizibilă. Societatea vizibilă este o camaraderie splendidă, alcătuită din persoane «libere și acceptate», care s-au reunit pentru a se dedica promovării unor cauze etice, educaționale, fraterne, patriotice și umanitare. Societatea invizibilă este o frăție secretă și nobilă, ai cărei membri se dedică trup si suflet slujirii unui arcanum arcandrum, adică unui secret sacru”.

Satanism

Manly Palmer Hall din lucrarea sa “Învățatura secretă a tuturor timpurilor” scria: “Șarpele este simbolul și prototipul Salvatorului Universului, care răscumpară lumile dezvăluindu-se în fața creaturii și dăruindu-i atât binele cât și răul”. De asemenea George Oliver, la rându-i mason, în lucrarea sa “Sings and Symbols”, este de părere că “Șarpele este considerat pe plan universal ca fiind simbolul legitim al Francmasoneriei”.

Tepafonul – cel mai ocult dispozitiv de asasinare psihotronica al masonilor !

Dacă o fotografie sau o mumie a unei fiinţe ori a unui animal era plasată în focarul razelor sale, nu numai fizicul era afectat, dar chiar şi entitatea astrală.Acest instrument putea distruge orice fel de

material, de la orice distanţă şi de orice categorie. Mai mult, acesta servea la transmisia de energie, ceea ce constituia o realizare a ştiinţei moderne. În afară de asta, orice fel de idee (sugestie) putea fi transmisă cu ajutorul lui. În sfârşit, se puteau declanşa, cu ajutorul acestui dispozitiv, otrăvirea, precum şi maladiile nervoase, care ar fi putut pune în dificultate şcolile de medicină. O fotografie sau un obiect personal era de obicei suficient pentru a intra în contact cu persoana ce urma a fi influenţată, distanţa neavând nici o importanţă.

Tepafonul este descris ca un cadru ce detine multiple lentile optice ce sunt montate in fata unei surse de lumina si o sectiune separata ce consta dintr-un suport plat inconjurat de colaci de sarma din cupru ce au o placa tot de cupru in centru, unde se proiecteaza lumina. Din aceasta descriere simpla, stiind ce fel de tehnologie era in acea vreme, tepafonul a fost o “lanterna magica” modificata, lanterne ce se foloseau dealtfel la scara larga de lojele masonice din secolul 19 si inceputul secolului 20. Primele versiuni aveau plasate in interiorul casetei, ce trebuia sa ofere sursa de lumina , aveau lacasuri speciale pentru ulei sau lampa de alcool cu fitil. Versiunile ce au aparut mai tarziu foloseau lampi electrice si in cele din urma au evoluat in proiectoare de diapozitive optice prin secolul 20.