ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL

-CARACTERIZAREA PERSONAJULUI-

În opera literară Alexandru Lăpușneanul, aparținând lui Costache Negruzzi, se relatează fapte, întâmplări, evenimente, de către un narator auctorial, prin intermediul personajului. Acesta este o figură simbolică în universul creației, trăind în spațiul ficțional creat de autor.

Personajul, homo fictus, ființa imaterială, care există în și prin cuvinte, în și prin acțiuni, se insinuează în interiorul operei literare prin intermediul naratorului, instituindu-se ca forță emergentă de putere. Astfel, Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al operei cu același nume, fiind părtaș la toate momentele acțiunii. După semnificația morașă, protagonistul este un personaj negativ, un demon romantic dominat de tiranie și cruzime; după mobilitatea în cadrul narațiunii, Alexandru Lăpușneanul este un personaj mobil, dinamic, suferind schimbări pe parcursul acțiunii. Acesta coboară din ce în ce mai mult pe treptele moralității, dominat fiind de ură și de dorința aprigă de răzbunare, ce se răsfrânge asupra boierilor trădători. După complexitatea psihologică, este un personaj rotund, multidimensional, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător, prin reacții imprevizibile, gesturi și atitudini memorabile, precum scena uciderii celor 47 de boieri, sau piramida formată din capetele acestora, în funcție de rangul fiecăruia.

Personajul este construit pe două dimensiuni: cea exterioară, ca ființă socială (Alexandru Lăpușneanul este domnitorul Moldovei, căsătorit cu doamna Ruxanda, având moștenitor un băiat) și cea interioară, ca ființă psihologică, ce se lasă pradă pulsiunilor zguduitoare ale dorinței de răzbunare.

Modalitatea artistică prin care naratorul își conturează personajul, reflectându-i trăsăturile, cu precădere cele morale, este caracterizarea. Prin această modalitate duală, ce îmbină mijloace de caracterizare directe și indirecte, autorul exprimă funcția axiologică a personajului.

Nuvela Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi, operă de referință pentru perioada pașoptistă, reconstituie a doua domnie a voievodului. Inspirată din trecutul istoric, nuvela valorifică cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, pentru reconstituirea unei perioade, caracterizată prin aprige lupte pentru tron. Alexandru Lăpușneanul, voievod al Moldovei, este personajul central al nuvelei, în jurul destinului său desfășurându-se firul narativ ce-i urmărește faptele, gândurile și sentimentele. Complex și contradictoriu, caracterul domnitorului se creionează pe parcursul operei prin mijloace de caracterizare directe și indirecte.

Din perspectiva internă, autocaracterizându-se, domnitorul însuși recunoaște: m-am arătat cumplit și rău, vărsând sângele multora. Mărturisirea se dorește umilă, dar poartă în umbra sa o nesfârșită prefăcătorie sub dorința de a-i convinge pe boieri de bunele sale intenții și a le obține iertarea. Personajul este caracterizat în mod direct și din perspectiva naratorului, ce atrage atenția asupra urâtului său caracter, realizând și o imagine detaliată a înfățișării sale exterioare: era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniță turcească. Nicio armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur. Alexandru Lăpușneanul este caracterizat direct și din perspectiva altor personaje. Boierul Stroici îl consideră un tiran cu sânge pângărit, mitropolitul Teofan îl numește crud și cumplit, doamna Ruxanda fiind singura care îi oferă devotat respect, adresându-i-se cu apelative precum bunul meu domn ori viteazul meu soț.

În toată complexitatea sa, figura voievodului se întregește prin procedeele caracterizării indirecte, trăsăturile lor reieșind din faptele săvârșite, atitudini, comportament, mimică și relațiile cu celelalte personaje. Încă de la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de voință și tenacitate în vederea ocupării tronului, hotărât fiind să-și îndeplinească dorința în ciuda tuturor opreliștilor: mai degrabă-și întoarce Dunărea cursul îndărăpt; voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră; acestea sunt cuvintele voievodului atunci când constată împotrivirea boierilor. Ajuns la râvnitul scaun al Moldovei, Lăpușneanul își dezvăluie adevăratele intenții, să scape țara de trădători și gâlcevire, dar pentru aceasta pustiește cetăți, își însușește averile boierilor suspectați de împotrivire și îi ucide pe trădători. Dorința lui de răzbunare este mai puternică decât rațiunea, căci ucide fără să se gândească la consecințe, cruzimea și violența manifestându-se neîncetat. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi din nou trădat, încât nu realizează că autoritatea nu poate fi obținută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi uciși nu este cea mai bună stavilă în calea trădării. Scena uciderii celor 47 de boieri dezvăluie o

cruzime absolută. El pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigași și de victime, organizând intrările și ieșirile din scenă. Construirea piramidei din capetele boierilor uciși marchează dezlănțuirea domnitorului ce trăiește triumful răzbunării sale.

Alexandru Lăpușneanul dovedește un comportament imprevizibil, impulsivitatea și calmul succedându-se fără niciun gest care să anunțe schimbarea dispoziției dufletești. Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrățișează ridicând-o ca pe o pană și punând-o pe genunchii săi, pentru ca, imediat ce află scopul venirii sale, să o numească muiere nesocotită, reprimându-și cu greu gestul de a o lovi cu jungherul spre care mâna se îndreptase din obișnuință. În biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, fiind sperjur și ipocrit, jucând o comedie a umilinței, când le cere iertare boierilor.

Elocventă pentru sublinierea altor trăsături ale protagonistului este atitudinea acestuia față de celelalte personaje. Alexandru Lăpușneanul nu-l iubește pe Moțoc, dar îl păstrează lângă sine fiindcă îi este trebuitor, pentru a-l ușura de blestemurile poporului, dovedind astfel abilitate politică. Nu iubește norodul, dar este conștient de puterea acestuia, fiind grăitoare în acest sens replica: Proști, dar mulți. Își arată din nou firea demonică în momentul când oferă gloatei, drept răscumpărare, viața vornicului Moțoc. Cu un anumit sadism, acesta cere rațiunii bărbatului, acordul pentru propria moarte.

Gândul că Spancioc și Stroici sunt în libertate îl neliniștește și se retrage în Cetatea Hotinului pentru a-i putea supraveghea. Când se îmbolnăvește, pare să devină mai omenos, cerându-și iertare și dorind să fie călugărit, într-o târzie încercare de a-și ispăși păcatele, prin împăcare cu credința în Dumnezeu. Dar, într-un moment de luciditate, firea sa aprigă și impulsivă se revoltă, îi amenință pe cei din jur cu moartea, pentru trădare, apărându-și cu demnitate și disperare rangul: Sunt domn! Sunt Alexandru-Vodă! De data aceasta, dușmanii lui regizează un alt spectacol al crimei, în care voievodul îmbracă haina actorului, ce primește în spasmele morții o cumplită lecție: Învață a muri, tu care știai numai a omorî.

În concluzie, Alexandru Lăpușneanul este un erou romantic, ce evoluează în împrejurări excepționale. Eul său este o îmbinare de lumini și umbre, se lasă dominat de sentimente care primează în fața rațiunii. Domnitorul este subjugat de sentimentul de ură distrugătoare, frica îi guvernează viața, la gândul trădării de către dușmani reali ori închipuiți. Ca domnitor, Alexandru Lăpușneanul a lăsat o neagră amintire, iar ca personaj a impresionat puternic prin trăsăturile sale ieșite din comun.