ALEXANDRU LĂPUŞNEANULDE COSTACHE NEGRUZZI

-DEMONSTRAREA APARTENENŢEI LA SPECIE: NUVELĂ ROMANTICĂ DE INSPIRAŢIE ISTORICĂ-

Opera literară Alexandru Lăpuşneanul este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. A fost publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei Dacia literară, în anul 1840. Nuvela ilustrează una dintre sursele literaturii romantice, istoria naţională, potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din articolul-program al revistei, intitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc. La 17 ani de la prima sa apariţie, nuvela a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice din volumul Păcatele tinereţilor.

Un prim argument ce susţine apartenenţa operei literare Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi la specia nuvelei romantice este reprezentat de temă: lupta pentru putere în epoca medievală, în Moldova secolului al XVI-lea. Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor dominat de tiranie şi cruzime. Costache Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice româneşti, primul scriitor care valorifică într-o creaţie literară cronica moldovenească Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche şi Miron Costin. Din această cronică, Costache Negruzzi preia imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul, precum şi scene, fapte şi replici, dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii şi mesajul textului narativ. George Călinescu este de părere că Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi.

Un alt argument este reprezentat de conturarea scenelor cutremurătoare specifice romantismului, ce se derulează de-a lungul celor patru capitole ale nuvelei.

Capitolul întâi stă sub semnul mottoului rostit de Alexandru Lăpuşneanul: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... . Acesta cuprinde expoziţiunea, marcată de întoarcerea domnitorului pe tronul Moldovei, în anul 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimişi de Tomşa: Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici. Acest capitol înglobează şi intriga, ce redă hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul, respectiv dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători.

Capitolul al doilea este patronat de mottoul Ai să dai samă, Doamnă!, un avertisment pe care văduva unui boier decapitat de Lăpuşneanul i-l adresează doamnei Ruxanda. Acest capitol cuprinde desfăşurarea acţiunii, o serie de evenimente declanşate de preluarea puterii de către Alexandru Lăpuşneanul, precum: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, confiscarea averilor boiereşti, intervenţia doamnei Ruxanda, care îi cere domnitorului încetarea omorurilor şi promisiunea făcută de acesta.

Capitolul al treilea este punctat de mottoul Capul lui Moţoc vrem..., o cerere vindicativă a norodului. În acest capitol, scenele romantice ating punctul culminant: ospăţul de la palat, încheiat prin scena uciderii celor 47 de boieri, din ordinul domnitorului. Sadismul său atinge cote maxime în momentul în care construieşte o piramidă din capetele boierilor ucişi, în funcţie de rangul fiecăruia. În prelungirea acestui moment, autorul prezintă sfârtecarea lui Moţoc de mulţimea înfuriată.

Capitolul al patrulea este ilustrat prin mottoul De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..., o ameninţare rostită de însuşi Alexandru Lăpuşneanul. Acest ultim capitol reprezintă deznodământul nuvelei. După patru ani de la cumplitele evenimente, domnitorul, răpus de boală îşi ameninţă apropiaţii cu moartea, determinând-o pe doamna Ruxanda să-i pecetluiască sfârşitul prin otrăvire, devenind un înger al morţii care salvează Moldova de cruzimea unui tiran.

Al treilea argument pentru încadrarea operei în specia nuvelei romantice de inspiraţie istorică îl reprezintă personajul principal de factură romantică. Alexandru Lăpuşneanul este personaj eponim, erou romantic cu atestare istorică, având puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional ce acţionează în împrejurări deosebite, ieşite din comun. Acesta ocupă locul central în acţiune, fiind prezent în toate momentele ei. Alegerea titlului relevă nu doar însemnătatea acestui personaj, ci şi faptul că opera este o nuvelă-portret, în care eroul este prezentat în mai multe ipostaze: demon romantic, om înspăimântat în faţa morţii şi damnat pe care Dumnezeu l-a osândit să verse sânge.

Un ultim argument îl reprezintă dominanţa antitezei, ca figură de stil regăsită şi la nivelul limbajului artistic. Antiteza angelic/ demonic se realizează la nivelul personajelor Ruxanda şi Alexandru Lăpuşneanul, având un rol bine determinat în desfăşurarea acţiunii: numai raportată la umanitatea ei, putem înţelege marginile criminalităţii lui Lăpuşneanul. (D. Popovici) Compasiunii pe care o arată Ruxanda faţă de cei loviţi de soartă, domnitorul îi opune cinismul unui scenariu sângeros, bunătăţii îngerului care străbătuse toate cercurile infernului, voievodul îi opune dorul lui cel tiranic de a vedea suferinţa oamenilor. Crudului domnitor i se refuză până şi izbăvirea: nici raţiunea şi nici cortegiul celor ucişi care i se arată în timpul bolii nu-l pot mântui de propriul destin şi el va rămâne astfel un damnat osândit de Providenţă să verse sânge până în ultima clipă a vieţii.

În concluzie, coexistenţa elementelor romantice şi a elementelor clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste, Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului romantic anunţat în articolul-program Introducţie din revista epocii, Dacia literară: inspiraţia din istoria naţională. Elementele romantice se împletesc cu cele clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia simetrică, aspectul verosimil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii.