«! •

ALMANACHULÜ

S O C I E T Ă Ţ I I A C A D E M I C E S O CI A L U - L I T E R A R E

„ROMÂNIA JUNA"

Uniti-ve în cugeUt^ uniti-ve 'n simţiri.'"

V I E N A .

EDITURA SOCIETĂŢII «ROMANIA JUNĂc.

1 8 8 3 .

M

¿ o ö I ,¿ 5

T o t e d r e p t u r i l e r e s e r v a t e .

Tipografia W. Stein, Viena.

o ° Q i ••">

x R o m ă n i a Jună ( < îşi simte de deosebită datorinţă a aduce

Augustei scriitore

Carmen Sylva

omagiile sale de profundă recunoşcinţă pentru prea graţiosulfi

sprijinii şi protectorulu scutu oferitu acestei opere.

Romania Jună* cu viă satisfacţîune vine a da

Domnilorù Autori

sinceră espresîune a celoru maî respectuose sîmţimente de

recunoşcinţă pentru distinsulu concursă oferiţii la realizarea

Almanachuluî. Recunoşcinţă e cu atât maî mare, cu cât aceşti

zeloşi scriitori sunt ceî d'întăî, cari au primitu a conlucra la

punerea temeliei acestei opere şi astfel au datu societăţii

îndemnă la lucru seriosu. •— Sub atarî auspicii cu încredere

privimu în viitoriu.

P r e f a ţ ă .

Mulţi anî aü trebuitü să se strecóre până când în fine

^ R o m a n í a J u n ă * a pututü vedé realizată una d'intre cele

mai de căpetenie idei, de care a fost preocupată chîar' de la

înfiinţarea sa — A l m a n a c h u l ü . Şi abia anulü trecuţii,

după-ce societatea în decursulü timpului a trebuitü să-şi justi­

fice posiţia şi numele său, abia anulü trecută nî-a ridicaţii

inspiraţîunea la acelü g radü , unde idea tinde spre realizare.

Astfel cu generosulü concursa alü autorilorü şi lucrandü cu

stăruinţă şi încredere suntemü fericiţi a puté presenta Onora­

tului Publicü ^ A l m a n a c h u l ü R o m â n i e i J u n e * . Credemu,

că în fiecare anü ne va succede a edita unü noü numérü.

Care este menirea Almanachului? Iată întrebarea la care

credemü necesarü a da o mică desluşire.

î n desvoltarea l i terară, care şi la noi a început a lua

unü avéntü mai energicü, o operă în care să fie represéntate

tote ramurile şi tote direcţiunile din literatura nostră este fără

îndoială de valore. Şi dorinţa nostră es te , ca Almanachulü

să întru nescă în fiecare anü pe cei mai de frunte re presenta nţî

aî literaturii române ; astfel din anu în anu se va pute şi în

acestu modu observa mişcarea nostră literară, ceea-ce încă

este o condiţie pentru progresii. în Almanachulii presentu

multe petricele preţiose din mosaiculu literaturii române lip-

sescu şi astfel de astă-dată opera nostră nu corespunde formei,

ce noî speramu a î-o pute da. Po t e , că idea nostră fiindu

prea puţinii familiarizată, nu a găsitu resunetulu necesara.

Inceputulu înse este pentru noî de bunu auguru şi dacă de

la începutu ne-a succesu a ave în cadrulu Almanachuluî

scrieri ieşite din distinse pene , avemu bună speranţă , că în

viitorîu, când opinîunea asupra intenţiei nostre va fi formată,

vomu fi fericiţi a ave din tote părţile concursu.

j,România Jună" cu stăruinţă şi cu zelii va lucra în

direcţia ce a apucatu. în activitatea sa înse are lipsă de

sprijină şi încurajare. — L a unu generosu sprijinii apelămu deci

si de astă-dată.

V i e n a , Aprilie 1883.

România Jună.

N o t a . în scrieri s'au observată ortografiile autoriloru.

CARMEN SYLVA.

-wsm-

-L í

Vremea şi Iubirea.

(Alegorie.)

ub un copac uriaş, care se intindea peste întreaga boltă

' " cerească şi de care atârnau frunzele ca nişte stele,

sta o femee gigantică şi măreaţă — V r e m e a —,

se uita cu ochi visători in depărtările veciniciei, şi

apucând crengile copacului, le scutura in linişte. Ear frunzele

cădeau jos cu sutele de mii, frunze de aur, de argint, de

plumb, frunze de hârtie şi de petece netrebnice, frunze groase

şi subţiri, grele şi uşoare, ascuţite şi rotunde. Unele cădeau

şi pe Pămentul cel mic, şi, ori căutau oamenii să le ia ori

nu, fiecare işi primea partea sa. Oamenii numeau aceste frunze

a n i , şi la mulţi li se părea, că au căte o frunză de aur in mână,

care însă in curend se schimba in plumb şi ii t răgea cu greutatea

ei la păment, sau se schimba intr'un petec fără valoare, care se

destremâ şi se făcea praf, lăsând pe om gol şi sărac şi cu

inima poftitoare după frunzele de aur a le celorlalţi. Dar era

şi lucru straniu, pentru ce unii aveau parte tot de frunze

preţioase, sclipitoare de diamante ca roua, grele de lacrimi de

mărgăritar, pe cănd altora nu le veneau de căt frunze rele,

4 Vremea şi Iubirea.

pe care nu aveau de căt să le arunce in gunoi. Poate fiece

om avea un magnet ascuns in firea lui, după care se indreptau

frunzele şi se alipeau cănd de un fel cănd de altul. Poate

earâşi că unii ştiau mai bine să intindă măna şi să le apuce,

deşi erau grele şi'i înţepau, pe cănd alţii mai slabi se ţineau

numai după cele uşoare, şi nu se găndiau, că aceste sunt şi

fără preţ .

Ea r cănd frunzele işi sfărşiau viaţa, cădeau din măna

oamenilor şi din ele se alcătuia calea, pe care merseseră ei.

Şi astfel se intemplâ, că din frunzele cele preţioase se făceau

căi minunate, spre care tindeau alţi oameni pentru a culege

mărgăritarele şi pietrele scumpe ce remăseseră aşternute pe

ele. Dar cu pietrele cele scumpe se intfimplâ ca şi cu frunzele

cele vii : in măna unora străluciau cu mai mare lumină, in

măna altora se prefăceau in frânturi de sticlă, aruncate apoi

cu despreţ.

Pintre oameni se mai introduse şi un obicei deosebit de

a face adecă o serbare la sosirea fiecărei frunze noue, dar şi

aici erau adeseori asa de orbi, încăt serbau mai mult frunzele

netrebnice decăt cele de valoare. Apoi se mai serbau şi

unele părţi din calea, ce om cu om o petrecuse împreună,

dar cu aceeaşi deosebire: o parte din oameni se uitau veseli

inapoi, deşi nu mai rămăsese urmă din calea trecută şi toate

se prefăcuseră in nimic, pe cănd alţii priveau gânditori şi cu

ochii umezi la calea cea de aur, pentru care mulţi ii pizmuiau,

dar despre care numai denşii ştiau, cu câtă greutate au

umblat-o şi câte picături din chiar sângele inimei lor au remas

pe frunzele vechi, ce acum străluciau ca rubine preţioase, dar

uneori şi ca pete negre şi urite, ce nu se mai puteau şterge.

Mai mult se plângeau oamenii de frunzele cele de plumb,

care nu aveau nici preţ nici frumuseţe, ci numai greutate şi

o faţă monotonă şi cenuşie, de care nimeni nu se bucura.

Dar priveliştea cea mai mişcătoare erau părinţii, care se

osteneau să apuce pentru copii lor frunze de aur , pe cănd

pentru ei inşii primiau fără a se plânge frunze de plumb, par '

că aceasta le-ar fi legea şi nici că ar putea să fie altfel.

Unii oameni voiau să smulgă cu de-a sila ceva de la

Vreme şi porniau resboi impotriva ei ; dar nimeni nu o putea

măcar atinge la înălţimea, in care se afla — cu capul in mijlocul

boitei cereşti, cu măna atingend soarele şi cu privirea liniştit

ţintită in depărtare, ca şi cănd nu ar avea ştiinţă că doboară

frunzele peste întreaga lume. Din cănd in cănd ea suridea

ca o rază de lună pe brumă şi cănta pierdută in gândur i :

Sferele tot mai umblă, eterul tot străluce;

Tărziu ori mai de vreme cu toate se vor duce;

Mana i-o ţin in ramuri, l'apes la rădecină

Ş'al lumii arbor măndru murind mi se inchină,

De suflu veştejeşte şi frunzele-i uşoare

Se mistue in flăcări, cenuşă trecetoare.

Dar versul acesta nu se pierdea in pustiu: o copilă

incăntătoare îl auzea şi ridea. Frumuseţa ei era aşa de mare

şi risul ei aşa de drăgălaş , încăt iarba din păment şi florile

de pe copaci se iviau ca să o vadă şi să o a u d ă , şi chiar

frunzele care cădeau, păreau a mai înverzi ancă odată şi

luciau ca sub atingerea razelor unui apus de soare. s V i n o !

vino!* se auziâ din toate părţile, pretutindeni se deştepta o

6 Vremea ai Iubirea.

nouă mişcare şi o nouă viaţă in fragedă renaştere, şi acel

j.vino! vino!* murmurat şi şoptit de freametul tuturor, apropia

fiinţă de fiinţă şi le contopiâ in vecinica minune a creaţiunii

in joc şi 'n petreceri, in rîs şi in g lume , fără zor, fără silă,

fără luptă.

Şi in sburdalnica-i indrăsneală striga copila cea cerească,

pe cănd faţa ei trandafirie se mişca in mii de gropiţe şi ochii

ei împrăştiau valuri de lumină peste lumea intreagă:

Eu sunt iubirea şi teamă n'am

O vreme, de tine

Căci toată lumea eu o am

E a e pentru mine;

Căci aer şi eter remăn ale mele

Şi flori, ş'ale soarelui raze şi stele;

E mare puterea in care me 'ncrez

Căci tu omori, ear eu creez;

Dacă şoptesc un mic cuvent

A t r ag şi ceruri şi păment,

Căci să cutremur lumea pot,

Dacă sărut, trăieşte tot.

Cântările mandre din pieptul meu,

O vreme săracă.

Vor resuna cu drag şi dor

Şi n'or să mai treacă.

C a r m e n Sy lva .

I

V. ALECSANDRI.

•mm-

I

E a r n a v i n e .

T5 ţ ine de la munte Earna la câmpie

^ S T ' Scuturând din poalei zile de urgie.

V i e !

Lângă foc eu fac

Visuri după plac

Şi cu al meu oaspe, dulcea primăvară,

Ridem de furtuna care urlă-afară.

Esu in calea Erniî, ca la o mireasa,

Criveţul, fiorii, corbii, păcla deasă ;

Easă !

Eu cu gândul plec

Şi ferice trec

Prin poene 'n floare, prin păduri umbroase

Unde miî de glasuri cântă-armonioase.

Bate la fereastră Earna degerată.

Fruntea eî de ţurţuri este încărcată.

Bată !

Eu iî d ic : drum bun,

Şi in sobă pun

Treî bucăţi de frasin care ardu cu pară

Povestind de lumea vechie, legendară.

Sboară pe'ntuneric umbre 'ngrozitoare

Cărd de lupi in goană, stol intins de cioare.

Sboare !

Eu la foc privesc

Şi me 'nveselesc

Căci din depărtare ved sosind in ţeară

Paseri pribegite, oaspeţi blăndî de vară.

Ninge! Vint de moarte suflă se atingă

Flacăra vieţii şi din sbor s'o stingă.

N i n g ă !

Eii ved resărind

Eu ved înflorind

Earba pe cămpie, rozele la soare

Si sperarea 'n inimi june, simţitoare.

Joacă hora tristă lupii din restoace,

Vulpele codane, urşii cu cojoace.

Joace!

Eu ved prin scănteî,

Ved cu ochii meî

Goale salamandre prinse 'n horă vie,

Ce la glas de grieri saltă 'n veselie.

Sună 'ntreg vezduhul de răcnirî nebune.

Earna chîamă iadul ca s'o incunune.

Sune!

L a m p a eu mî-o sting

Găndurile-mî string

Şi pe-o pernă moale cad in adormire

Ca să sbor in lumea cea de nălucire.

V. Alecsandri .

(Mircesti 1882).

I z v o r u l .

— (Horă din Mircesti.) —

n izvor aî pus piciorul

Scump odor şi mult îubit!

Şi ca peptul meu, izvorul

De fiori a tresărit.

In izvor ţi-aî spălat faţa

Şi izvorul fericit

A păstrat de-atuncî dulceaţa

Chipului teii recorit.

L a izvorul cu şoptire

Adî pe-ameadî te-aî culcat,

Şi izvoru'n neclintire

Până 'n seară mut a stat .

In izvorul care trece

Zimbitoare te-aî privit

Şi de-atuncî in funduî rece

U n bujor aii resărit.

Tu, copilă, eştî bujorul,

Floarea dragostei tu eştî

Ş'al meu suflet e izvorul

Unde chipu-ţî intălnescî.

V. Alecsandri.

P. S. AURELIAN.

Unu sfatu poporului romănu.

upta pentru esistinţă a fostă, este, şi va fi mobilulu

principală ală activităţii omeniloru. Istoria desvol-

tărel poporeloru ne înfăţişeză la fiecare pagină oglinda

acestui principiu. Selbaticulu care nu are altă asemănare

cu omulu civilisatu decătu aplecarea firescă spre progresă, 'şî

consumă totă activitatea alergăndă dupe hrana de to tă diua.

Elă dispută cu înverşunare semeniloră săi venatulă şi fructele

naturale. în lipsa de alte mijloce pentru a-şî îndestula fomea,

devine Canibală, se năpusteşce ca fierele selbatice nunumaî

asupra celoru din alte seminţii, dar chiar asupra aloră săi. —

L a mulţi sălbatici bătrânii suntu sacrificaţi, şi corpulă loru

potoleşce voracitatea aloră săi.

în perioda de barbaria căndă o radă divină a luminată

deja întunereculă în care se afla cufundată omulu, căndă

instinctulă progresului aă luată ore-carî forme, prădarea este

profesiunea barbariloru. Viaţa loră este o luptă ca şi permanentă

pentru a-şî însuşi lucrurile străine. — întruniţi în cete de miî,

deci şi sute de mii, eî cadă ca locustele asupra altora popore

cu scopă de a le subjuga, şi a-şî însuşi bunurile loru. — Europa

Romaniloră şi a Greciloru, ajunsă la unii gradă de cultură în­

destulă de înaintaţii, fu prada ordelorii barbare care o cufundară

în întunerecă şi robia pentru secolî. Făclia sciinţeî şi a arteloru

care lumină deja cu strălucire, se st inse: omenirea fu dată

înapoî cu căteva veacuri.

Cu înaintarea civilisaţiuneî apucăturile nevălitoriloru se maî

îndulcescii; fondulii înse remăne maî toţii acelaşi. — Pe unde

se pote, cutrupitoriî dau năvală, şi nu cruţă nicî omenî, nicî

lucruri, 'şî însuşescii averile mişcătore şi nemişcătore, reducîi

pe omenii locului în robia. •— Chiaru în veaculă nostru de

lumină, de civilisaţiune fără asemănare în istoria omenire!,

avemă exemple numerose de felulu acesta. Pentru ruşinea pro­

gresului la care am ajunsii, istoria timpului de faţă cuprinde

încă pagine care reamintescu întru cătii-va epoca de barbaria.

Deosebirea înse stă întru acea, că cutrupitoriî din seclulii alţi

19-le sciu a-şî acoperi încălcările cu forme care parii,

dupe părerea celoră ce le întrebuinţeză, că le justifică

cuceririle.

în neputinţa de a maî cuceri cu poterea, lupta pentru

existinţă purcede astă-di pe alte căi, care decă nu ducii în

to tudeuna la cutrupirea reală, totuşi ajungi! la o cucerire eco­

nomică. — Popore intregî, graţie unei politici dibace ajungă

pe nesimţite a fi neşce adevărate colonii pentru neamurî maî

pricepute, maî isteţe, şi maî poternice. —

Istoria economică este plină de fapte, unele chiar recente

de totu, care confirmă moderna sistemă de cucerire. Avemu

chiar aci în Europa staturi odenioră înflorite, ţerî care mergeau

în fruntea cultureî, ajunse astă-di într'o complectă decadinţă

economică, şi prin forţa lucruriloră chiară politică.

Filosofulă pote să condamne apucăturile de felulu acesta

care parii în contradicere cu ideile de progresii; elu care

aşceptă înfrăţirea universală geme în singurătatea sa, şi plănge

sortea omenireî. Economiştii ortodoxi predică din resputerî

fericirea ce asceptă omenirea căndă lumea va fi unu bazării

universală, căndu drapelulu libertăţeî comerciulul va fălfăi peste

toţii globulă. Adepţi i unora şcole socialiste se trudescu a convinge

pe ceî mari şi tari, pe atotu poterniciî acestei lumi, că încurăndu

societatea va fi transformată prin aplicarea teoriiloru loru,

într 'o asociaţiune de fraţi. — Păstorii tuturora confesiuniloru

spună credincioşiloru, că zadarnice suntă lucrurile depe

asta lume; că nu trebue să se lipescă şi să se încreclă în

cele trupeşei, şi cu totă cugetarea loru să ţintescă numai la

cele sufleteşti.

Frumose şi nobile sfaturi, sublime aspiraţiunî, bune celă

multă pentru mângâierea celoru amăriţî şi întristaţi, nu sunteţi

pentru cel ce au poterea de a face şi a desface, decătu unu

balsamă alinătoriu, care facă pe celă ce sufere, să îndure su­

ferinţa, sperăndă întro sorte mal puţin vitregă. — S6 pote

că omenirea să fiă îndrumată pe calea care conduce la a:elă

Umană măntuitoriă, înfrăţirea universală. — To te acestea şi

altele asemenea potă să iă vrodată fiinţă; pană atunci

înse vedemă că ceî mari şi poternicî, suridu, şi 'şî caută

de cale. Astă-di ca şi in trecută, sub alte forme şi cu

altă felia de procedări, lupta pentru esistinţă urmăză între

popore.

Staturile ca şi individiî caută a esplota situaţiunile pre-

cătă este cu potinţă mal multă în folosulu loru. Politica eco­

nomică aă apucată înaintea politicei de cucerire cu sabia; cu

formele sale în aparinţă nevinovată, duce la resultate iden­

tice. — Omenii de stătu, diplomaţii dibaci au luată locuia

generaliloră. Astă-di chiar aceştia căndă suntă nevoiţi să t ragă

sabia, scopulă finală este maî întotu-deuna o cucerire economică.

Fa ţă cu o asemenea situaţiune to te poporele cu minte

suntă datore să-şî caute de interesele loră. Amară de acelea care

amăjinduse, de forme voră aluneca pe priporulă teoriiloră uma­

nitare ; voră crede în sănţenia doctrineloru. Neamurile lesne

încredătore suntă espuse a li-se dice acea ce Malthus dicea

prunciloră născuţi în ţerile prea popula te : » pentru voî nu este

locă la banchetulă vieţii.* De unde se credă stăpâne în ţeara

loră, pe pămenturile şi pe casele loră, pe nesimţite cucerirea

economică le dă afară, le lasă pe drumuri căutăndu adă-

postire şi ajutoriă la mila cuceritoriloră. Istoria economică

contimpurană este din nefericire, illustrată cu multe esemple

de felulă acesta.

Nu numai neamuri poternice şi pe alocurea maî înaintate

în cultură, aă ajunsă să suplanteze pe vechiî stăpănitorî aî

locului, dară până şi neamuri prigonite de veacuri au reuşită

pe nesimţite să cucerescă pe calea economică, pămentă şi

avere, airea şi potere, care a devenită ameninţătore pentru

indigeni. Cea ce trebue să ingrigescă şi maî multă este şi

aceia că acestea amestecuri străine, acesta inriurire economică

în aparenţă inofensivă, devine pe alocurea ună adeverată disol-

vantu pentru populaţiunea domnitore a locului. Perspectiva

căşciguluî face pe străini lacomi, să nu cruţe nici cele maî

condamnabile mijloce pentru a corumpe populaţiunea. In co-

merciulu cu substanţe alimentare şi cu beuturî, falsificarea

devine o regulă. Beuturile suntă adesea prefăcute în liquide

otrăvitore. Afacerile de negoţiu în locu se fie întemeiate pe

buna credinţă, pe onestitate, devină ocasiunî de înavuţire

ilicită. Falimentele ajungă să fie o speculaţiune profitabilă.

Toţii în numele căsciguluî şi alu perspectivei de a domina

odată, cutrupitoriî de soiulu acesta devinu cele maî vile — instru­

mente pentru îndestularea pasiuniloru celoru maî degrădătore.

Maî mulţii şi acesta este în anumite siţuaţiunî culmea peri­

colului, nemurile perdute, fără ţeră, fără patria, devinu adesea

instrumente indirecte de inriurire a altora cutrupitorî maî po-

ternicî. Gata a oferi serviciele aceluia, care le plăteşce maî

multă, străinii de soiulu acesta suntă unelte pentru ori şi ce

intrebuinţare. In multe împrejurări eî aii căutaţii a însoţi ar­

matele străine, a le fi mijlocitori in tote şi pentru tote. Pe căm-

pulu de bătaia adeverate paseri de pradă, se folosescu de tote

împrejurările pentru a se înavuţi. Ară trebui spaciă pentru a

descrie in deamenuntă apucăturile de toţii felulă ale acelora,

care pe o cale seu pe alta tindă la cucerire pe cale econo­

mică. Resultatulu este maî invariabilă acelaşî: ţera cucerită

remăne cu numele şi locuitorii de baştină, seă se împuţineză

cu încetulă, seu devină eî străini în ţera loră.

Fa ţ ă cu o perspectivă atătă de puţin îmbucurătore, po-

porele mici maî cu semă suntă datore să caute a fi cătă se

pote de emancipate din punctulu de vedere economică. A lăsa

pe străină să se introducă t reptată sub formă de meseriaşu;

a deveni tributariulă săă pentru maî tote obiectele fabricate,

este to tă una cu a 'şî aliena pe nesimţite, dar într'unu modă

positivă, unulă dintre atributele esenţiale ale naţionalităţii. Ade-

verulă acesta s'aă recunoscută in tote timpurile şi decatră toţî

omeni î .de stată, cari au inţelesă acea ce insemneză p o l i t i c ă

e c o n o m i c ă . Nu se află afară de căteva exceptiunî, nici unu

staţii in Europa care să nu fi lucraţii de veacuri, impunendu-şî

to te sacrificiele, pentru a funda şi a intemeia acea ce se chiamă

i n d u s t r i a n a ţ i o n a l ă . Din colo de Oceanu, Staturile unite

ale Americeî dupe cătă-va timpii de confusiune, au revenită la

aceaşî măntuitore convicţiune că, nu potu fi mari şi poter-

nicî, pană ce nu se voru emancipa de tutela industrială a

bătrânei Europa. Resultatele dobândite au uimiţii şi pe ceî

maî ortodoxî in materia de economia politică. Astă-di nu numaî

productele agricole Americane, dar şi cele industriale disputeză

pieţele lumeî intregî producteloru Europene.

Observăndă cumu lucreză lumea cealaltă, poporalii ro­

mână, cu risiculă de a deveni străină in pămentulă săă, nu

pote să stea indiferentă. Elu trebue să nu perdă din vedere

că aă remasă prea multă inapoî in comparaţiune cu alte po-

pore, şi că orî ce amenare in consolidarea intereseloră sale

economice pote deveni ună pericolă cu anevoiă, decă nu cu ne­

putinţă de înlăturată. Să nu uite că în materia economică cu­

rentele create daă naşcere la atâtea interese; provocă atitea

nemulţămirî, căndă suntă contrariate, în cătă adesea chiaru

staturi mari şi poternice, nu le potă abate din direcţiunea

apucată, decâtă învingăndă resistenţa imposibilă de înlăturată

decătră staturile mici. De acea, pre cătă mal este timpă, să

se îmbărbăteze, şi să se pună pe lucru. Programa despre acea

ce are de făcută, este întru cătă va trasă de Statele care i-aă

apucată înainte în desvoltarea economică. Nu trebue să caute

românii alte mijloce pentru a-şî crea o industria naţională,

căci nu pote fi vorba de inventată, cându resultatele la

care aă ajunsă alte ţerî, suntă atătu de convingătore. Ne-

greşiţii că nu pote să imiteze to tü ce s'aü făcutu airea, fără

ca să ţină sema de împrejurările în care sé găseşce. Cestiunea

sé reduce la a localisa treptatü aceia ce s'aü făcutu în-

tr 'alte teri.

Prima datoria a bărbaţiloru de s tă tu , care conducü

poporulü romănu este mai ăntăî de tote să caute a asigura

producţiunea naţională prin tarife protectóre.

Sciinţa economică ortodocsă pote să sé revolte; i sé

pote ínsé respunde cu practica generală a Europei şi a

Americeî. Nu pote, şi nu este permisii unei naţiuni mici să

inaugureze sisteme ne puse în lucrare de nimene şi acesta

numai pentru mulţumirea a câţî-va profesori şi scriitori. Espe-

rinţele în materia de economia naţională aü totü atăta valore,

ca şi în sciinţele propriu dise; prin urmare de órece esperinţa

atătoru naţiuni învăţate, poternice şi avute povăţueşce pe

poporulü romănu ca să-şî protegeze industria, ar fi prea

mare presumpţiune ori ignoranţă vădită căndu elü arü

apuca altă cale. Sé pote întimpina, că deórece alte

staturi s'aü înşelatu, nu este unü argumentó seriosü, că

şi poporulü romănu să le imiteze. O asemenea întimpinare

nu pote avea nici o valore, deórece nu sé pote rézima

pe fapte.

Sistemulü protectorü, aü fostü regimulü economicii sub

care s'aü născutu şi aü înflorită tote industríele; deci şi poporulü

romănu să caute a ocroti industria sa sub acela-şî sistemă.

Regimulă protecţiuneî nu este de ajunsü pentru în-

temeiarea industriei. •— Statulü prin mijlócele de care dispune

să caute a introduce acele fabricaţiunî cari suntü mai potrivite

cu deprinderile şi trebuinţele cele mai simţite a le poporului.

Numai industriele ale cărora producte îndestuleză majoritatea

populaţiuneî aii sorţi de dura tă ; numai acestea suntă maî

înavuţitore, pentru că clientela sa este maî numerosă. Aceea

ce se chiamă i n d u s t r i a d e l u x ă se pote amena. Ca

sistemă industrialii credu că celu maî potrivită cu desprinderile

poporului şi cu împrejurările în care se află, este asia numita

i n d u s t r i a d o m e s t i c ă ş e i i c a s n i c ă . Nu înţelegă cu

acesta că Romanii să înlătureze industria mare, fabricele; înse

pentru începută ele voră fi ună accesoria. Pote că chiar pentru

viitoriă esperinţâ va demonstra , că atătă din punctulă de

vedere socială, cătu şi morală, industria domestică înfăţoşadă

folose însemnate.

Fabricaţiunea domestică se pote introduce cu multă

înlesnire. Poporulă dela ţeară cu deosebire este pregătită

pentru acesta, deorece elă pană astă-dî alături cu agricultura,

maî practiceză şi orecare industrie.

în atelierele domestice pote lucra nu numai familia, dară

şi atâtea ajutore de care se va simţi trebuinţă. Deosebirea

este că în aceste condiţiunî industria păstreză o formă maî

potrivită cu deprinderile familiei şi cu aspiraţiunile demo­

cratice ale lumeî de astă-dî.

L a poporulă romană industria trebue introdusă maî cu

deosebire în sate. Ţeraniî din causa climei n'aă de lucru câtă cincî

luni pe fiecare anu. Dela sfărşitulă luî Octombre, şi une orî maî

de timpuriu, şi pană pe la jumătatea luî Martie nu se pote lucra

la cămpu. Chiară preste ană din causa ploiloru, seu a terminare!

lucrăriloru, se perdă mulţime de dile; asia că se pote dice

cumcă majoritatea ţeraniloră n'au maî nicî o ocupaţiune şese

lunî din doue spre dece.

Pentru introducerea celorü mai multe industrii prin sate

nu este trebuinţă de scóle speciale de meserii, cu internate

şi personalii care reclamă cheltueli mari. Este de ajunsă că

meseriaşi buni să fie aşedaţî în sate spre a învăţa atătu pe

copii , câtu şi pe părinţii lorü. Ţerancele care sciu să ţese

cu atăta artă nu aü lipsă de şcolă pentru a învăţa să ţese

păndeturî mai late, cu unelte mai perfecţionate, după mode-

lurî cerute. Puţină practică pe lăngă unü specialiştii este

de ajunsü.

Suntü încredinţată că introducerea industriei în sate va

produce resultatele cele mai salutari , şi va demustra că din

multe puncte de privire fabrícele mari, usinele, cu sutele şi

miele de lucrători, suntă cu multă mai puţin potrivite cu

interesele ţerei, decătu acea ce numimă industria domestică.

Resultatele sociale ce au produsă industria mare nu suntă

atătă de îmbucurătore pentru ca poporulă romană să imiteze

organisaţiunea industrială a Europei occidentale.

Pentru ca industria odată înfiinţată să progreseze, este

de lipsă lăţirea culturei technice în şcolele romane. Şi prin

acesta nu înţelegă să sé înfiinţeze preste totu locuia şcole

speciale, dară predarea în şcolele primare şi reale a cător-va

cunoşcinţe care suntă neapărate ori căruia sé destineză pentru

profesiunile industriale. Nu este nevoia de şcolă specială pentru

ca copii să înveţe a desemna bine, a modela, a dobândi atătea

cunoşcinţe technice, care suntă astă-dl neapărate pentru ori

care meseriaşă.

Sé pare că poporulă romană a înţeleşii câtă 'lü costă

de scumpă lipsa unei industrii naţionale, căci decătăva vreme

sé vede o mişcare în acesta direcţiune. A ă trebuită în adeveră

t impu pană căndu ideile privitore la cesţiune, propagate de

căţî-va economişti romănî, să s t răba tă , să-şî facă drumulu.

Astă-dî căndu se vede că lipsa este simţită maî decătră toţî,

trebue să sperămu că mişcarea începută va continua, şi cu

ajutorulu tu turora , industria naţională romană va lua fiinţă.

Noî i urămu celu maî deplinii succesii, deorece avemu nestră­

mutată credinţă că întemeerea industriei este pentru poporulu

romănu o cesţiune de viaţă.

P. S. Aurel ian.

I. CREANGĂ.

-•mm?-

A n e c d o t ă .

w ntre ţeranii fruntaşi cari au luat pa r t e , împreună cu

boerii, cu Episcopii şi cu Mitropolitul ţerei , la

^Divanul Adhoc* din Moldova, în 1857, era şi moş

Ion Roa tă , om cinstit şi cuviincios, cum sunt maî toţi

ţeranii români de pretutindene. — Numai atâta, că moş Roată,

după câte văzuse şi după câte păţise el în vieaţa sa, nu prea

punea temeiu pe vorbele boereşti şi avea gâdiliciu la l imbă;

adecă, spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când el

scormolia ceva la inimă. Aşa e ţeranul; nu prea ştie multe.

Şi moş Ion Roată fiind ţeran, cum v'am spus, de şi se 'nvred-

nicise a fi acum pintre boeri , nu avea ascunzători în sufletul

seu. — In > yDivanul Adhoc* din Moldova, erau boeri de

toată mâna : şi mai mari şi mai mici; şi mai bătrâni şi mâi

tineri; şi mai învăţaţi şi mai neînvăţaţi, cum ei apucase timpul.

Intre aceşti din urmă, erau de al' de bătrânul Alecu Forescu,

poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţi-va de al' de-

aceştia, cari, ţiindu-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate serbă-

torile ascultau cu evlavie slujba bisericească de la început

pene la sfîrşit, cântând şi cetind la strană deavalma cu dascălii

şi preuţii bisericei; ear la zile mari, ca să li ticnească veseliea,

împărţiau bucăţica de pâne cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi

nevoeşi, cum apucase din părinţi. — Atâta-i ajungea capul,

a tâ ta făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i erte şi să-i

odihnească unde-or fi acolo, că bună inimă aveau. — Dar să

ne întoarcem ear la „Divanul A d h o c " . Aici , ca în toate

adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru

firesc să se facă, fiind în luptă t i m p u l d e f a ţ ă cu c e l

t r e c u t pentru cea mai dreaptă cauză a neamului romanesc

„Unirea* Sfânta Unire! Boerii cei mai tineri, crescuţi de mici

în streinătate numai cu franţuzască şi nemţască, erau cârtitori

asupra t r e c u t u l u i , şi cei mai guralii totodată . — Vorba,

portul şi apucăturile bătrâneşti nu li mai venia la socoteală. —

Şi din această pricină, unia, în aprinderea lor, numiau pe cei

betrâni : rugini învechite, işlicari, strigoi, şi câte li mai venia

în minte, după cum li era şi creşterea; de ! învăţaţi nu-s? . . . .

Nu-i vorbă, că şi nătângiea unor betrâni era mare. —

Uneori, când se mânieau, dădeau şi ei tinerilor ; câte-un ibrişin

pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni

smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, strică­

tori de limbă şi de obiceiuri. — în aşa împuncişare de idei

se aflau boerii betrâni cu tineretul din »Divanul A d h o c " al

Moldovei. — Cu toate că, şi unii şi alţii erau pentru „Unire".

Numai a tâ ta , că bătrânii voiau „Unire" cu t o c m a l ă , ear

tinerii „Unire" f ă r ă s o c o t e a l ă , cum s'a şi făcut. — Toa te

ca toatele , dar mare luptă aveau unia dintre boerii tineri cu

cuconul Alecu Forăscu, care, una două, ei tolocănia, mustrându-i:

Ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbiau părinţii lor,

ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene;

ba că »umblaţi cu şurubele să ni trageţi butucul*; ba că

,face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi to t urmează

învoeală între păr ţ i ; ear nu aşa, cu ochii închişi*; căci s d a c ă

n'ai car te , n'ai parte* scurtă socoteală; ba că >de când cu

streinătatea, v'aţi instreinat şi legea şi limba şi inima şi chiar

dragostea sătenilor; şi, după nepăsarea şi risipa ce o facem,

sverlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de

înstreinat; şi nu-i departe vremea aceea, pe cât ved eu.

întrebaţi pe bieţii nimernici de săteni , să spue ei, dacă mai

cunosc cine li e s tăpân. Au rămas ca nişte câni ai nimănui,

sermanii oameni! Cine se scoală mai de dimineaţă, acela e

mai mare în sat la ei , de-i horopseşte şi-i tuhăeşte maî reu

de cât pe vite. •— Ciocoismul şi streinii să trăească, şi las'

pe denşii, că ne scot ei la covrigi*; ba că s v a i de ţara care

ajunge s'o pue copiii la cale*; ba că, ; > vorba multă, sărăciea

omului*, şi dacă li-i t reaba deasa, facă ei ce-or şti, că el mai

bine se duce a casă, că-i ploue caii în spate , şi-i stau vitele

cu dinţii la stele, din pricina slugilor; cărora, puţin li pasă

de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năsdrăvănii de al'

de-aceste. Las ' pe bătrâni să te descânte şi să te judece

ei în legea lor, că nu-ţi mai trebue alt popă. — Şi eaca aşa

cu - de al' de cuconul Alecu Forescu. •— Acum vine alta la rend:

Intru una din zile, cum vorbia frumos un boeriu dintre

cei tineri, eaca şi moş Ion Roa tă sare cu gura:

Aveţi bună ta te , de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane,

să ne dumirim şi no i ; căci eu unul , drept vă spun, că nu

pricep nimica, păcatele mele! —

Un oare-care boeriu întimpină atunci pe moş Roată,

zicendu-i cu glas poruncitor şi răutăcios: s D a r ce nevoe mare

este să înţelegi tu , mojîcule! Tacă-ţi leoarba, dac'ai venit

aici; c'apoi întoarce-ne-vom noi a casă, şi helbet! Nu ţ'a lua

nime din spate, ce ştiu eu . . . . Auzi obrăsnicie?! — T u ,

c u o p t z e c i d e m i i d e f ă l c i d e m o ş i e , şi el un ghiorlan

c'un petec de păment, şi uite, ce gură face alăturea cu mine! . . . .

Moş Roa tă simţindu-se lovit pene în suflet, răspunde

atunci cu glas plângător :

»Dar bine, cucoane, dacă nu v'a fost cu plăcere să pri­

cepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumnevoastră, de

ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane,

cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc,

şi ştiu bine că n a r e să-mi fie moale , când m'oiu întoarce a

casă, unde me aşteaptă nevoile. Dar, să nu ve fie cu supărare,

ia palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă

şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumnevoastră de-

atâta amar de vreme şi vă fac de huzuriţi de bine. — Şi

mai mult de cât a tâ ta : ori-ce venetic, în ţara asta, este oploşit

de dumnevoastre, şi-1 priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele,

şi tăceţi şi-1 îmbrăţoşaţ î! —

Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în

ochi Din m o j i c i , din g h i o r l a n i şi din d o b i t o c i

nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne erte, şi să ne ertaţi şi

dumnevoastră, cucoane, dar cu adevărat, aşa este! V'aţi deprins

a lua focul totdeauna cu manile noastre cele m o j î c e ş t i , şi tot

noi cei horopsi ţ i ! 8 •—

Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere,

răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai

alăturea cu mine. De cât un bonjurist c'o mână de învăţătură,

mai bine un ţăran cu un car de minte. —

L a aceste vorbe, mulţi dintre boeri s au simţit at inşi;

cel cu pricina , a remas ca opărit. Ear Colonelul

Alecsandru Cuza a dat mâna prietineşte cu moş Ion Roată. —

Insfîrsit, după multe desbateri furtunoase urmate în

„Divanul Adhoc" s'a încuviinţat „Unirea" şi apoi Deputaţii

s'au întors fiecare pe la vetrile lor. —

Peste câţiva ani după aceasta, trecend Cuza Voda spre

Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l'a întimpinat o mulţime

de lume, ca pe-un Domnitor . Pintre lumea ce se înghesuia,

cu treabă — fără treabă, iaca se zereşte o hârtie fâlfâind pe

deasupra capetelor mulţimei, în verful unei prăjini. —

Cuza Vodă înţelegând că trebue să fie vr'un suflet

necăjit, face semn să-i se deschidă calea. Şi când colo, un

ţeran betrân cade în genunchi dinaintea Domnitorului, seru-

tându-i mâna cu lacremile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă

pe toate părţile. —

He, he ! Moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel

vechiu din „Divanul Adhoc" , lucru negândit! Rădică-te moş

Ioane, şi spune-mi fără sfiială, ce durere ai? Ţ'a făcut cineva

vr'un neajuns? —

Moş Ion Roată vezend că după atâţia ani de zile nu l'a

uitat Colonelul Alecsandru Cuza, şi că Ta primit cu atâta

bunăta te , a început a plânge cu hohot şi a-1 ruga să-i

cetească hârtiea. —

Vodă fiind gata de plecare, şi vezend că hârtiea lui moş

Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţă : „Spune,

moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să în­

ţeleg. — Atunci moş Roată viindu-şi în simţiri, începe a se

jălui, cum urmează:

Luminarea Voastre,

De când cu pecatul cel de ^Adhoc* n'am mai avut zi

bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte

mari, pe care-1 cunoşti, Măria Ta . N'am gândit, nenorocitul

de mine, că dumnialui, un boeriu aşa de mare, putred de

bogat şi cu învăţătură, să-şi pue mintea cu unul ca mine, de

la nişte vorbe nesocotite, ce le-am zis şi eu atuncî, într'un

necaz. Numai Dumnezeu să-i dee sănătate şi bine, dar amarnic

m'a lovit în avere şi în cinste! Crede, Măria Ta , că nici

eu n-'am fost aşa de sec între cei de-o samă cu mine. Dar

de cum am ajuns a casă, goană şi prigoană pe capul meu,

din partea boeriului, în tot feliul:

Intei şi 'ntei, a pus înadins pe feciorii boereşti să-mi

caute pricină şi să me aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca

oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sata-

niceşti, sau ei deadreptul sau prin alţii, cum să dee vitişoa-

rele mele măcar de-un pas pe moşiea boerească; ş'apoi, sub

cuvent că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici

o cruţare! Şi astăzi împuscă-i porcii; mâne, vacile şi boii;

poîmâne, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi

du-le la cur te ; îţi poţi închipui, Măria Ta, ce urgie grozavă

era pe capul meu! —

Vezend eu de la o vreme că nu mai încetează cu ja­

furile, mi-am luat inima 'n dinţi si m'am dus la boeriu să me

jăluesc. Şi boeriul, în loc de un cuvent bun, m'a scuipat drept

în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau

atunci la curte; încât am crezut, că a căzut ceriul pe mine,

de ruşine! Ba încă m'a şi ameninţat că, altădată, de mi-a

mai călca piciorul în ograda boerească, are să poruncească să

me întindă la scară şi să me bată cu biciul 1 Şi cu rendueala

asta, Măria Ta , j n câţiva ani de zile m'au calicit cu desăvîrşire,

şi mi-a rădicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai

scump lucru! —

Cuza Vodă a s ta t neclintit şi s'a uîtat ţintă la moş Ion

Roa tă cât a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, Vodă i-a pus

două fâşicuri de napoleoni în mână, zicendu-i cu bunăta te :

Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întimpină-ţi

nevoea, de azi pe mâne, cum te-a lumina Cel de Sus. E a r pe

boeriu, lasă-1 în judecata lui Dumnezeu, căci „El nu bate cu

ciomagul.* —

Lui moş Ion Roa tă i se umplu din nou ochii de la-

crămi, şi serutând mâna luî Vodă, ca semn de mulţemire, zice

oftând: Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, Măria Ta?

Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza Vodă,

serutându-1 şi pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimei adu­

nate acolo. —

Du-te şi spune sătenilor dumnitale, moş Ioane, că pe

unde te-a scuipat boeriul, te-a serutat Domnitoriul ţerei şi ţ'a

şters ruşinea. —

J a ş i i , 1882 Noenrme 13.

I. Creangă.

í

M. EMINESCU.

s&m-

Luceafărul.

fost odată ca 'n poveşti,

A fost ca nici odată

Din rude mari împărăteşti

O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mandră 'n toate cele,

Cum e Fecioara intre sfinţi

Şi luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi '1 îndreaptă

Lăngă fereastră, unde 'n colţ

Luceafărul aşteaptă.

Privea in zare cum pe mări

Resare şi străluce,

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

II vede azi, '1 vede măni;

Astfel dorinţa'i ga ta ;

El iar, privind de septămăni,

I cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi rezima

Visând ale ei temple,

De dorul lui şi inema

Şi sufletu-i se imple.

Şi cât de viu s'aprinde el

In ori şi care sară

Spre umbra negrului castel

Cănd ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă'n odae,

Ţesend cu recile-i scântei

O mreajă de vepae.

Şi cănd in pat se'ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge manile pe piept,

I'nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătend inchişi

Pe faţa ei întoarsă.

E a îl privea cu un suris

E l tremura 'n oglindă,

Căci o urma adănc in vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el in somn

Oftând din greu suspină:

—- „O, dulce-al nopţii mele Domn,

„De ce nu vii tu? Vină!

Cobori in jos, luceafăr blănd,

„Alunecând pe-o rază,

Pătrunde 'n casă şi in gând

„Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător

Se aprindea mai tare

Şi s'aruncâ fulgerător

Se cufunda in mare;

Şi apa unde-au fost căzut

In cercuri se roteşte,

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tener creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Şi ţine 'n mână un toiag

încununat cu trestii.

Părea un tener Voevod

Cu per de aur moale,

Un venet giulgiu se 'ncheie nod

Pe umerele goale.

Ear umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie 'n afară.

— „Din sfera mea veniiu cu greu,

„Ca să-ţi urmez chemarea,

„Iar cerul este tatăl meu

„Şi mumă-mea e marea,

„Ca in cămara ta să vin,

„Să te privesc de-aproape,

, A m coborit cu-al meu senin

„Şi m'am născut din ape.

, 0 vin! odorul meu nespus

„Şi lumea ta o lasă;

„Eu sunt luceafărul de sus

„Iar tu să-mi fii mireasă.

„Colo 'n palate de mărgean

„Te-oiu duce veacuri multe

„Şi toată lumea 'n ocean

„De ţine o s'asculte.

— „O eşti frumos, cum numa 'n vis

„Un ănger se arată,

„Dară pe calea ce-ai deschis

„N'oiu merge nici oda tă ;

»Străin la vorbă şi la port

, Luceşti fără de viaţă,

x Căci eu sunt vie, tu eşti mort

„Şi ochiul teu mă 'ngheaţă.

* * *

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceaferul de-asupra ei

Cu razele-i senine;

E a trebui de el in somn

Aminte să'şi aducă,

Şi dor de-al valurilor Domn

De inim'o apucă:

— »Cobori in jos, luceafăr blănd,

„ Alunecând pe-o rază,

„ Pătrunde 'n casă şi in gănd

»Şi viaţa 'mi luminează!

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru 'ncepe a roti

In locul unde piere;

In aer rumene văpăi

Se 'ntind pe lumea 'ntreagă

Şi din a chaosului văi

Un măndru chip se 'nchiagă;

Pe negre viţele-i de per

Coroana-i arde pare,

Venea plutind in adevăr

Scăldat in foc de soare.

Din negru giulgiu se desfăşor

Marmoreele braţe,

El vine trist şi gânditor

Şi palid e la faţă;

Doar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adănc chimeric

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de 'ntuneric.

— »Din sfera mea veniiu cu greu

„Ca să te-ascult ş'acuma,

„Şi soarele e tatăl meu,

„Iar noaptea'mi este muma;

„O vin' odorul meu nespus

„Şi lumea ta o lasă;

„Eu sunt luceaferul de sus

„Iar tu să'mi fii mireasă.

„O vin', in perul teu bălaiu

„S'anin cununi de stele,

„Pe-a mele ceruri să resai

„Mai mandră decăt ele.

— „O eşti frumos, cum numa 'n vis

„Un demon se arată,

„Dară pe calea ce-ai deschis

„N'oiu merge nici oda tă!

„Me dor de crudul teu amor

„A pieptului meu coarde,

„Şi ochii mari şi grei me dor,

„Privirea ta me arde.

„Dar cum ai vrea să me cobor?

„Au nu 'nţelegi tu oare,

„Cumcă eu sunt nemuritor

„Şi tu eşti muritoare?

-

— , N u caut vorbe pe ales

„Nici ştiu cum aş incepe

„Deşi vorbeşti pe înţeles,

„Eu nu te pot pricepe;

„Dar dacă vrei cu crezement

„Să te 'ndrăgesc pe tine,

„Tu te coboară pe pământ,

„Fii muritor ca mine.

—- „Tu-mi cei chiar nemurirea mea

„In schimb pe-o sărutare;

„Dar voiu să ştii asemenea

„Căt te iubesc de t a re ;

„Da me voiu naşte din pecat,

„Primind o altă lege

„Cu vecinicia sunt legat,

„Ci voiu să me deslege.

Şi se tot duce . . . . S'a tot dus

De dragu-unei copile

S'a rupt din locul _lin_ de sus

Perind mai multe zile.

* * *

In vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă

Ce imple cupele cu vin

Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas

A 'mperătesii rochii,

Băiat din flori şi de pripas

Dar indrăsneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furişează pănditoriu

Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu,

Şi mandră, arz'o focul;

Ei Cătălin, acu-i acu

Ca să 'ţi incerci norocul.

Şi 'n treacăt o cuprinse lin

Intr'un ungher de g rabă :

„Da ce vrei, mări Cătălin ?

„Ia dut' de-ţi vezi de treabă.

— „Ce voiu? A ş vrea sâ nu mai stai

„Pe gânduri tot de una

„Să rizi mai bine şi să'mi dai

„O gură, numai una.

— „Dar nici nu ştiu măcar ce-mi cer i , .

„Dă-mi pace, fugi departe —• —

„O, de luceafărul din cer

„M'a prins un dor de moarte.

— „Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

„Din bob in bob amorul,

„Ci numai nu te mania,

„Ci stai cu binişorul;

„Cum venătoru 'ntinde'n crăng

„La păserele laţul

„Când ţi-oiu întinde braţul s tăng

„Să mă cuprinzi cu braţul

„Şi ochii tei nemişcători

„Sub ochii mei remăie . . .

„De te inalţ de subsuori

„Te 'nalţă din călcâie;

jCănd faţa mea se pleacă 'n jos

»In sus remăi cu faţa,

x S ă ne privim nesăţios

s Ş i dulce toată via ţa ;

,Ş i ca să 'ţi fie pe deplin

, Iubirea cunoscută,

„Cănd sărutăndu-te me 'nclin

, T u iarăşi me sărută.

E a '1 asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă

Şi ruşinos şi drăgălaş

Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise 'ncet: — »Ancă de mic

»Te cunoşteam pe tine,

j,Şi guraliv şi de nimic

> ;Te-ai potrivi cu mine . . .

„Dar un luceafer, resărit

x D i n liniştea uitării,

x D ă orizon nemărginit

s Singurătăţii 'mării;

„Şi tainic genele le plec

„Căci mi le umple plânsul,

„Când ale apei valuri trec

„Călătorind spre dansul ;

„Luceşte c'un amor nespus

„Durerea să-mi alunge,

„Dar se inalţă tot mai sus

„Ca să nu-1 pot ajunge.

„Pătrunde trist cu raze reci

„Din lumea ce 1 desparte . . .

„In veci îl voiu iubi şi 'n veci

„Va remănea departe . . .

„De-aceea zilele imi sunt

„Pustii ca nişte s tepe ;

„Dar nopţile 's de-un farmec sfânt

„Ce nu '1 mai pot pricepe.

— „Tu eşti copilă, asta e . . .

„Hai ş'om fugi in lume

„Doar ni s'or pierde urmele

„Şi nu ne-or şti de nume ;

„Căci amândoi vom fi cuminţi

„Vom fi voioşi şi teferi,

„Vei pierde dorul de părinţi

„Şi visul de luceferi.

* * *

Porni luceaferul. Creşteau

In cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

In tot atâtea clipe.

U n cer de stele de desupt

De asupra-i cer de stele —

Părea un fulger ne'ntrerupt,

Rătecitor prin ele,

Şi din a chaosului văi,

Jur imprejur de sine,

Vedea, ca 'n ziua cea de 'ntăiu,

Cum isvorau lumine ;

Cum isvorănd îl incunjor

Ca nişte mări, de a 'notul . . . *

E l sboară, gând purtat de dor

Păn' piere totul, to tul ;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochiu spre a cunoaşte

Şi vremea 'ncearcă in zădar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic si totus e

O sete care '1 soarbe,

E un adănc asemene

Uitării celei oarbe.

— „De greul negrei vecinicii

„Părinte me desleagă

„Şi lăudat pe veci să fii

„Pe-a lumii scară 'ntreagă;

„O cere-mi, Doamne, orice preţ

„Dar dă-mi o altă soarte,

„Căci tu isvor eşti de vieţi

„Şi dătător de moarte;

Y „Reia-mi al nemurU? nimb *>

„Şi focul din privire

„Şi pentru toate dă'mi in schimb

„O oră de iubire . . .

„Din chaos Doamne-am apărut

• „Şi m'aş întoarce 'n chaos . . .

„Şi din repaos m'am născut

„Mi-e sete de repaos.

— „Hyperion, ce din genuni

„Resai c'o 'ntreagă lume,

„Nu cere semne si minuni

„Cari n'ău chip şi nume.

„Tu vreai un om să te, socoti,

„Cu ei să te asameni?

„Dar piară oamenii cu toţi

„S'ar naşte iarăşi oameni.

i E i numai doar' durează 'n vent

„Deşerte-idealuri —

„Cărid valuri află un morment

„Resar in urmă valuri;

„Ei doar au stele cu noroc

„Şi prigoniri de soarte,

„Noi nu avem nici t imp nici loc

„Şi nu cunoaştem moarte.

„Din sinul vecinicului ieri

„Trăieşte azi ce moare,

„Un soare de s'ar stinge 'n ceriu

„S'aprinde iarăşi soare.

„Părend pe veci a resărî

„Din urmă moartea '1 paşte

„Căci toţi se nasc spre a muri

„Şi mor spre a se naşte;

„Iar tu Hyperion remăi

„Ori unde ăi apune . . .

„Cere-mi •— cuventul meu de 'ntăiu,

„Să-ţi dau înţelepciune*?

„Vrei să dau glas acelei guri,

„Ca dup'a ei cântare

„Să se ia munţii cu păduri

„Şi insulele 'n mare?

„Vrei poate 'n faptă să areţi

„Dreptate şi tărie?

„Ţi-aş da pămentul in bucăţi

„Sâ '1 faci imperăţie.

„I-ţi dau catarg lăngă catarg

„Oştiri spre a străbate.

„Pămentu 'n lung şi marea 'n larg,

„Dar moartea nu se poate . . .

„Şi pentru cine vrei să mori?

„Intoarce-te, te 'ndreaptă

xSpre-acel păment rătăcitoriu

„Şi vezi ce te aşteaptă.

-* * *

In locul lui menit din ceriu

Hyperion se 'ntoarse

Şi, ca şi 'a ziua cea de ieri,

Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara 'n asfinţit

Şi noaptea o să 'nceapă;

Resare luna liniştit

Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri

Sub şirul lung de măndri tei

Şedeau doi tineri singuri:

„O lasă-mi capul meu pe sin

„Iubito, să se culce,

„Sub raza ochiului senin

„Şi negrăit de dulce ;

„Cu farmecul luminii reci

„Gândirile străbate-mi,

}> Revarsă linişte de veci

„Pe noaptea mea de patimi.

„Şi de-asupra mea remăj

„Durerea mea de-o curmă

„Căci eşti iubirea mea de 'ntăiu

„Şi visul meu din u r m â . s

Hyperion vedea de sus

Uimirea 'n a lor faţă

Abia un braţ pe găt i-a pus

Şi ea Fa prins in braţe . . .

Miroase florile-arginţii

Şi cad, o dulce ploae,

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi bălae.

Ea, imbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Şi 'ncetişor

Dorinţele-i increde:

— „Cobori in jos, luceafăr blănd,

„Alunecând pe rază,

„Pătrunde 'n codru şi in gănd

„Norocu 'mi luminează!

El tremură ca alte daţi

In codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri.

Dar nu mai cade ca 'n trecut

In mări din tot inaltul:

— „Ce 'ţi pasă ţie, chip de lut

„Dac'oiu fi eu sau altul,

„Trăind in cercul vostru strimt

„Norocul vă petrece,

„Ci eu in lumea mea mă simt

„ Nemuritor şi rece.

M. E m i n e s c u .

N. GANE.

i

Ion U r d i 1 ă.

(Novelă.)

JjRSJi a u unde dau şi ear me 'ntorc la timpul tinereţelor

l$S*f mele . . . zise Constantin prietinului seu Gheorghe.

X Amendoi stăteau la gura sobei, adânciţi câte-

* 'ntr'un jilţ şi pufăeau din lulele.

„Să vedem ce vei desgropa dintr'ensele? respunse Ghe­

orghe, care se aşeza mai indemănatic spre a asculta.

Constantin tuşi, işi drese glasul, se uita un moment

gânditor la roţile de fum ce eşeau din lule, apoi incepu astfel

pe un ton melancolic:

— O să-mi zici: „ce-i pasă lumii de tinereţele t a l e ! s

Aşa- i ! . . .. dar ce să fac, dacă, mie unuia, acolo imi place

să-mi desfătez gândul, dacă numai acolo regăsesc zilele cele

frumoase, pline de sănătate, de speranţă şi de voe bună, zile

care n'au să se mai intoarcă . . . A m ajuns şi eu ca bogă­

taşul sărăcit, căzut in slăbiciunea de a nu mai vorbi decăt de

pierdutele lui averi . . . . Rescolind deci vraful filelor rupte

din viaţa mea, eată că dau peste o istorioară, uitată sub col­

bul trecutului, care insă se leagă atăt de strins cu inima mea,

incăt nici astăzi, că au trecut zecimi de ani la mijloc, nu o

pot spune fără un pic de înduioşare.

Aveam, zic, in casa noastră o slugă veche şi credin­

cioasă la care ta ta ţinea foarte mult ; dar era slut, mania pă-

mentului. Avea mai intăi nişte ochi fără culoare, fără gene şi

fără sprincene. Când se uita la mine imi venea să cred că

nu me vede. Apoi era ciupit de vărsat, de nu găseai loc să­

nătos pe obrajii lui nici căt ai pune un verf de ac ; şi mai

era pleş la cap ca un genunche, avea picioarele haitişe, par'-

c'ar fi fost îndoite de călărie şi pe lăngă toate aceste el

chiema şi Ion Urdilă. T e las să judeci ce haz făceau fetele

de densul. Să nu crezi insă că era om morăcănos, reu sau

pizmătariţ, cum sunt obicinuit oamenii sluţi. Dincontra era

blajin, glumeţ şi cinstit, de puteai zidi o cetate pe cuventul

lui. Nimic nu făcea tata fără să se sfătuească cu densul.

— Ioane, oare să fie vreme de scos la plug?

— Ioane, oare grăul nu-i de secere?

— Ioane, oare cum vor sta preţurile anul acesta? Ear

Ion respundea aşezat şi lămurit ca un cărturar. Pe lăngă lu­

crul câmpului el mai ştia şi multe alte meşteşuguri, precum:

strugăria, butnăria, grădinăria, ba ştia să facă şi vutce şi să

coasă lă gherghef. Un fel de om, cum s'ar zice, bun la toate .

Lui erau încredinţate cheile de la cămară şi de la pivniţă,

căci nu era beţiv; el sta la ciuruitul şi datul grăunţelor la

cai, el la împărţitul tainurilor in curte. De şi nu era recu­

noscut, nici prin leafa ce lua, nici prin hainele ce purta, ca

mai mare asupra celorlalte slugi, căci din cauza sluţeniei nu

ar fi avut îndestulă autoritate pentru aceasta, totuş trebile de

încredere el le îndeplinea. Ş'apoi ce leafă mai avea bietul

Ion Urdilă? 30 lei vechi pe lună doue rânduri de căputături

pe an! . . . cum se dădea pe atunci . . . O nimica pentru

atăta credinţă cătră lucrul stăpânesc. Ear hainele lui erau tot­

deauna aceleaşi şi vara şi earna: nişte pantaloni largi cu

prohab, increţiţi la mijlocul trupului in forma şalvarilor şi un

surtuc a cărui poale lungi ei cădeau oblu pe genunchi; toa te

aceste croite vecinie din acelaş soiu de şăiac monăstiresc şi

de aceeaşi culoare. De cum m'am trezit, am vezut pe Ion

Urdilă in casa noastră, tot aşa de betrăn, tot aşa de slut, to t

aşa îmbrăcat, incăt timpul curgea par'că fără să-1 schimbe;

şi căt pentru mine, n'aş fi putut inţelege casa noastră fără

densul, aşa cum era, dar nici el s'ar fi putut inţelege pe sine

insuş de altfel sau aiurea undeva decăt la noi.

Pe vremea aceea nu era poştă de cai, nici telegraf, nici

drum de fer, abie de erau drumuri bă tu te ; ear hoţii foeau in

toate părţile ca prin satul lui Cremene. T o t Ion era purtătorul

nostru de ştafete. Numai ce auzeai pe tata zicendu-i:

„Ioane! ţine scrisoarea şi punga asta cu bani şi du-le la

Iaşi, la cutare.

Ion punea scrisoarea in sin, punga la chimer, sub că­

meşă, apoi mergea pe jos, trei zile incolo şi trei zile încoace,

pe cărările cele mai drepte, pe poticele cele mai neumblate,

mergea mai răpede cu piciorale lui haitişe decăt ar fi mers

un altul cu picioarele drepte şi niciodată nu lipsea un ban,

niciodată nu intărzia cu o oară.

Toate mergeau bine, numai cu fetele din casă Ion Urdilă

nu prea ducea traiu bun, căci nu era zi lăsată de Dumnezeu

ca ele să nu chicotească la spatele lui, să nu-i facă fel de fel

de şotii: ba schimosindu-i numele, ba aninăndu-i petici pe la

spate, şi căte şi mai câte. „Taci că te dau pe măna lui

Urdilă!* era ameninţarea cea mai luătoare in ris ce se putea

face unei fete. Ea r bietul Urdilă, care avea conştiinţă despre

sluţenia lui, le suferea toate, şi faţa-i blajină nu destăinuia

niciodată vre-o urmă de manie sau de dor. Treceau fetele

oacheşe şi bălai pe dinaintea lui, sburdau, se hârjoneau de le

săltau sinurile şi el le privea cu ochii sei şterşi, ca un filosof

ce nu-şi bate capul cu asemine nimicuri. — Bietul om! . .

Toa tă dragostea lui se'nţelenise in lucrul stăpânesc, şi ori ce

altă simţire părea străină de inima lui.

Dar binele nu ţine căt lumea; după senin vine furtuna,

zic oamenii ; căci aşa ne e dat să cunoaştem, pe rând, ambele

feţe ale vieţii.

Aşa intr' una din zile, tata, sufletul casei noastre, omul

cel scurt la vorbă şi cald la inimă, care ţinuse atâta timp,

spre mulţămirea tuturor, cârma trebilor in mână, inchise ochii

pe neaşteptate, şi la versta de 18 ani remăsei trist şi orfan

sub epitropia unei mătuşi, varga lui Dumnezeu. O Doamne

ce schimbare! Cu venirea ei, focul a intrat intre noi. Naltă

şi sdravănă, cu nişte ochi aspri, bulbucaţi, ga ta de a se în­

crunta, cu nişte măni lătăreţe, gata de pălmuit şi vecinie

nemulţămită de tot ce se făcea, eată noua noastră stăpână.

Din ziua d'intăi ea luâ cheile de la cămară, de la pivniţă, de

la hambar , prinse să grijască, să văruească in toate părţile,

schimbă mobilele dintr'o odae intr 'alta, par'c'ar fi voit să nu

remăe nici o urmă de ce-a fost mai inainte, şi toate acestea

le făcea întovărăşite cu vuet, cu ocară, cu vorbe ca de-al de-

aceste, zise in gura mare : „Da bine, asta casă de om e ra? . . .

Se poate mai mare răsipă, mai mare bătae de joc? . .

Astfel ei umbla gura de dimineaţă pănă'n sară şi nici că

mai obosea.

Ş'apoi era evlavioasă, scumpa mea mătuşă , şi cu visul

Maicii Domnului totdeauna in sin. Mai ales dimineaţa era

cu inima plină de umilinţă, cănd se închina dinaintea ico-

nastasului: „Tatăl nostru carele eşti in ceriuri, sfinţască-se

numele teu, facă-se voea ta* Cioară, arde-te-ar para focului,

striga deodată in mijlocul rugăciunii; nu vezi colbul ţe scrin ? ...

Apoi sărind, ca o leoaică, in spatele slujnicei ce-i eşea inainte,

o lua de ureche şi o vîrea cu nasul in co lb ; şi ear işi urma

închinăciunea: „Precum in cer aşa şi pre păment ; pănea

noastră cea de toate zilele* etc.

Ciudat era, că pentru a ocări şi a bate nu avea trebu­

inţă să-şi easă din fire, ca alţi oameni. După o păreche de

palme, date de exemplu in timpul mesei, ea mistuea tot aşa

de bine ca şi cănd ar fi beut un pahar de apă răcoritoare.

Ochii ei stăpâniţi de dorinţa de a găsi totdeauna pricini,

alergau necontenit prin colţuri, pe mobile şi pe sub mobile,

ca doar vor descoperi vre-o aţă de paingăn sau vre-un lucru

căt de mic , care să nu fie la locul seu, ş'atunci . . . . vai

ş 'amar! . . .

încetul cu incetul zimbetul şi voea bună perire din casa

noastră, lumea umbla numai pe verful degetelor, vorbea numai

la ureche, slugile fugeau pe-un c a p ; numai Ion Urdilă, incontra

căruia se indrepta cu deosebire ura mătuşei mele, sta nedes-

lipit de pragul casei noastre. Eu , unul , abie aşteptam ziua

plecării mele in străinătate, spre a-mi urma studiile şi a pune

capet vieţii nesuferite ce duceam. Pană atunci făceam toate

chipurile să ved, căt se poate, mai rar pe iubita mea mătuşă.

Me duceam pe la vecini, me primblam călare prin ţarină,

mergeam la venat sau la pescuit cu undiţa la iaz; dar mai

des decăt ori unde, mergeam la iaz unde intălneam pe Ilinca,

o fată de suflet a morăriţei , cu care-mi plăcea să stau de

vorbă, nu doar c'aş fi iubit-o sau că m'ar fi iubit ea pe

mine, ci pentrucă era teneră şi veselă, şi eram prietini din

copilărie.

Neinţeles insă era că lui Ion Urdilă nu-i plăcea să me

vadă impreună cu Ilinca. Felurite cuvinte găsea el, care de

care mai nepotrivite, spre a me impiedeca să merg la moară ;

ba se temea să nu recesc din cauza umezelii, ba Doamne

fereşte să nu me 'nec, tot vorbe fără temeiu, care-mi intrau

pe-o ureche şi-mi eşeau pe cealaltă; ear eu , nebăgător de

samă cum eram, imi puneam pălăria pe ceafă şi me duceam

puşcă la moară. De la un t imp observai că de căte ori me

intorceam de-acolo, trebuea să intălnesc pe Ion prin impre-

jurimi, făcendu-şi felurite trebi , insă tot mai trist şi mai

slăbănogit imi părea. Oare nu cum-va . . ? gândii eu in mine . . .

Ce yorbă . . .! A r pute să-i fie bunic, nu tată. . . E cu

neputinţă. Astfel năşteau şi pereau, rând pe rând, prepusurile

in mintea mea.

Intr'o zi scoborindu-me, după obiceiu, la iaz, vezui pe

Ilinca cum sta intr'o mică luntre legată de mal. Atunci, fără

să me gândesc mai depar te , sării in luntre, o desprinsei, şi

din doue, trei lopeţi, o dusei la adănc. Negreşit, n'am avut

nici o precugetare cănd am făcut toate aceste, căci — precum

spusei — nu iubeam pe Ilinca, nici ea nu me iubea, ci eram

numai ca nişte buni tovarăşi din copilărie. . . Dar acum fiind

aşa aproape de densa, legănat pe faţa apei, neauzind alt vuet

N. Gane. 67

decăt vuetul măcinişului, neavend alţi marturi decăt bâtlanii

ce se roteau deasupra capetelor noastre, şi colo sus soarele

care ne imbrăţoşa in razele lui, mărturisesc că eram mişcat

Da, eram mişcat, şi ancă atăt de mult , incăt nu puteam să

deschid gura, să zic un cuvent. . . . Ce se petrecea in mine? . . .

Nu ştiu! . . . Ştiu numai că aveam un fel de stringere de

inimă şi , lucru ciudat, găceam că in acelaş t imp şi ea era

cuprinsă de simţirea stranie ce me turbura; şi ea inţelegea că

intre noi e ceva care nu fusese mai inainte, că de astă-dată

sunase pentru noi o oară ce nu se mai asemăna cu celelalte,

o oară care in şirul vieţii noastre punea hotar intre trecut şi

viitor; şi toate aceste mute destăinuiri se preschimbau in

sufletele noastre cu iuţeala fulgerului, par'că acum pentru

intăiaş dată ne vedeam şi ne pricepeam. Intr' adever, me

uitam acum la Ilinca ca un om ce se trezeşte din somn, si

nu me dumeream cum de n'o vezusem tot astfel din capul

locului, eu care o cunoşteam de atâţia ani, cum de nu-i vezusem

ochii cei mari şi negri, talia subţire, perul cel frumos care despletit

i-ar fi atins genunchii, picioruşele cele mici, făcute la strug, pe

care le desmierda apa. Priveam, ce-i drept, cum apa le des-

mierda, cum, geloasă par'că de privirile mele, tot tnai mult le

cuprindea; nu băgăm de samă insă, in ameţala m e a , că apa

se revărsa in luntre peste margini, că luntrea prea mică

pentru a ne susţine pe amendoi , incet, incet se cufunda, şi

împreună cu densa ne cufundam şi noi. . . 0 D o a m n e ! . . .

Eată-ne duşi pană la glezne, pană la genunchi. . . eram

pierduţi. . . adâncul ne inghiţea. . . Cănd deodată. . . Ilinca

işi deschise braţele şi se incleştâ de mine. Era palidă ca

moartea sermana, fără resuflare, fără conştiinţă de s ine; ear

( —1 5*

• •

eu n'am graiu să spun ce-mi fulgera prin creeri in acel moment

suprem, in care vedeam pe deoparte că prăpastia me soarbe,

ear pe de alta simţeam perul Ilincăi că-mi atinge obrazul,

simţeam inima ei că bate peste a mea. Cugetele cele mai

ciudate şi mai contrare imi năvăleau in minte , aşa că nici

acum nu pot să-mi dau samă ce me stăpânea mai mult in

acea clipită de cumpenă: frica de moar te , sau dragostea

pentru Ilinca? Ştiu a tă ta , că deşi vedeam moartea cu ochii,

totuş imbrăţoşaţi cum eram, piept la piept, gură la gură, in

cea d'intăi şi mai caldă mărturisire de dragoste , par'că-mi

venea să s t r ig : %de-acum ce-mi pasă!* Apoi ochii noştri se

închiseră, buzele noastre se atinseră . . . şi de-aci inainte nu

mai ştiu nimic, căci eram duşi pe altă lume! . . .

II.

Ne-am trezit in moară cu Ion Urdilă la căpătâiul nostru.

El care nu me pierdea din ochi, m'a vezut cănd am sărit in

luntre , cănd m'am cufundat in apă şi intr'o clipă ne-a scos

pe amendoi. Sermanul Urdilă! . . Cum era de palid, cum i

se bătea pieptul! Era mai speriat decăt noi inşine. Intr 'una

işi frângea manile, se văicăra, ne scutura de apă, ne incâlzea

şi to t nu-şi mai venea in fire, deşi ne vedea acum deplin

sănătoşi. Ea r eu unul , me simţeam cuprins de-un fel de

ruşine faţă cu privirile lui mustrătoare, aşa că după ce m'am

intors a casă, trei zile am stat inchis in odae , fără să mai

dau ochi cu Ilinca. E ram intr'o stare sufletească cu anevoe

de lămurit. Par'că visasem un vis şi-mi remăsese, oare-cum,

inima împărţită in doue : intre dragostea pentru Ilinca şi recu­

noştinţă cătră Ion care imi scăpase viaţa. Insă de astă-dată

Ion căuta intr'un chip cu totul vederat să me depărteze

de Ilinca.

„Cuconaşule, imi zicea el cu voace tristă şi rugătoare,

ce-ţi baţi capul după o biată fată de ţeran? . . Păcat şi de

d-neta şi de densa. Ce ar zice răposatul boerul nostru, dacă

ar deschide ochii? . . Las-o in plata lui Dumnezeu să-şi caute

de nevoi că destule are, sărmana; n'o întoarce de la datina

ei, că nici ea nu-i pentru d-neta, nici d-neta pentru densa;

ş'ar remăne numai un suflet stricat pe lume, de ţi-ar fi milă

si d-tale.

— Ce-ţi pasă de dansa? ce drept ai asupra ei? . . ăi

respundeam eu cu cruzimea de inimă a unui tănăr neştiutor

de durerile altora.

Ş'atunci Ion se încurca, ingăima vorbe fără noimă şi

ochii lui cei şterşi păreau că se sting cu desăvărşire. Surpat

acum din două părţi de necontenitele bănueli şi urmăriri ale

mătuşei mele , care avea ideea fixă că el trebue să fi furat

multă avere de la tată-meu, şi de grija ce purta pentru Ilinca,

bietul Ion se usca vezend cu ochii, aşa că sbărcit, spăn, stricat

de vărsat şi pleş cum era , ajunsese de sămăna cu o babă

îmbrăcată in haine bărbăteşti.

Iată că intr'una din zile mătuşă-mea, care necontenit

ferbea de necazul ce avea incontra ^hoţului celui mare'1, pre­

cum numea ea pe Ion Urdilă, intra ca o furtună in odaea

lui şi prinse să-i răscolească toate lucrurile, ca doar va da de

urma averei furate. N'a remas ladă, saltar, tureatcă de cismă,

astupătoare de sobă, unde să nu-şi fi băgat manile; şi de ce

căuta mai mul t , fără să găsească nimic, de ce ochii ei se

încruntau, ei părea reu să vază intemeindu-se nevinovăţia lui.

— H a ! striga ea, galbenă ca şofranul, uităndu-se ţintă

in ochii lui. Eşti om priceput d-neta! . . . ştii ascunde! . . .

„Mulţămită lui Dumnezeu, respunse Ion făcendu-şi cruce,

in neamul Urdileştilor pană in ziua de astăzi n'a fost nici un

hoţ, cuconiţă!

— A ş a ! . . Vra să zică acum o iei pe mare ; te fudu­

leşti cu neamurile, adause mătuşica la culmea furiei. Apoi

să-ţi arăt eu, măi badeo, cum ştiu plăti celui ce se obrăzniceşte

cu mine, ş i . . . trosc . . . pliosc! . . măna ei greoae lovi amendoi

obrajii nenorocitului Urdilă. Asemine lucru nu i se intemplase

in viaţă. Urdilă remase împietrit, cu gura întredeschisă, fără

să clipească măcar din ochi ; ear ea , răcorită de ciuda ce

clocotise intr'ensa atăta t imp, eşi din odae trântind uşa in

urma ei. At ras de vuet, intrai la Urdilă şi-1 văzui, sărmanul,

stând ancă in picioare nemişcat, cu privirea fixă, ca un om

care nu-şi poate da samă de cele ce i s'a intemplat. Se

cunoşteau ancă pe obrajii lui urmele vinete a degetelor ce

i-au necinstit betrăneţele. Pătruns de milă, el cuprinsei in

braţe şi-1 sărutai pe amendoi obrajii, in locul unde a fost

lovit. „Ea te bate, eu te sărut!* ei zisei cu voace înduioşată.

Atunci ochii lui se umeziră şi pierzăndu-şi puterile, el căzu

sfâşiat pe un scaun.

„Eată ce mi-a fost dat să pătimesc la betrăneţă, zise el

cu glas stins. Dar Dumnezeu nu m'a lăsa să port multă vreme

astă ruşine. In curând toate au să se sfirşască.

Mi se rupea inima, vezend lacrimile bătrânului nostru

servitor. U n altul indată ne-ar fi părăsit şi s'ar fi dus in

lume ; dar Ion cum era să se deslipească de casa unde, după

cum spunea el , a măncat pane şi sare treizeci de ani de-

N. Gane. 71

arăndul, unde m'a vezut deschizend ochii pentru intăiaş dată

la lumina soarelui, unde a ingropat pe bunii lui s tăpâni : pe

mama şi pe ta ta? . . Cum era el să se deprindă la betrăneţă

să urce alte scări, să nu mai vază acei păreţi văruiţi, care-i

vorbeau din trecut, acea grădină cu atâţia copaci răsădiţi de

măna lui, acel lung cerdac de jur împrejurul casei, de unde

t a ta , şezend la vorbă cu e l , privea plugurile inşirate pe

brazdă ? . . Toa te aceste făceau parte din măruntăile, din inima,

din sufletul lui.

Aşa dar, Ion a remas credincios locului de care-1 legau

atâtea amintiri; dar nu şi-a purtat mult ruşinea, căci indată

a şi căzut la pat pentru a nu se mai scula. Cinci zile numai

a zăcut; ear in ziua a cincea, cea din urmă a vieţii lui, m'a

rugat să opresc ciasornicul ce era in odae şi pe care se

deprinsese să citească oarele.

„Nu vreu să mai ştiu vremea cum curge, imi zise el cu

aerul lui răbdător şi hotărit la toate.

Apoi chiemâ pe o slujnică să deschidă o ladă veche

braşovenească, ce sta intr'un colţ acoperită cu lăicere, şi-i zise

să scoată lucrurile din ea.

„Cu cămeşa asta, cusută de măna Ilincăi să me imbră-

caţi după ce-oiu muri.

Ear ochii lui lunecând de-alungul firelor de altiţe, cusute

de măna Ilincăi, destăinueau o vederată turburare sufletească.

Negreşit işi aducea el aminte de ceva, căci sta lung şi cugeta,

şi încreţea din sprincene, par'c'ar fi voit , in gândul lui , să

lege prin acele fire ceea ce a fost cu ceea ce es te , adică

ambele capete ale vieţii sale pămenteşti. Apoi adause el, după

câteva momente de tăcere :

»Să-mi puneţi hainele cele de postav negru, dăruite de

boerul nostru, Dumnezeu să-1 ierte, in anul cănd a răposat.

Eu, unul, stam uimit şi ascultam cum Ion punea la cale,

cu limbă de moarte, toate cele privitoare la îngroparea lui.

Era de mirare cu ce sănge rece spunea el care anume preot

să-i citească prohodul, unde să i se aşeze sicriul, ce icoană

să i se puie pe piept, cui să se împartă hainele lui; şi cu căt

mai mult spunea şi intra in amănunte, cu atăt faţa lui se

însenina; par'că-şi uşura inima, par'c'o rază îmbucurătoare

cădea de sus peste fruntea lui cea brăzdată de ani şi-i inălţa

simţirile astfel, că el acum voios se pregătea pentru ultima

călătorie.

Venise preotul să-i dee impărtăsenia. In casă era cea

mai adăncă tăcere. Un aer oarecum solemn, incărcat cu miros

de tămăe, ne împresura şi ne umplea de sfială; nimeni nu

cuteza să sufle; insaş lumina zilei pătrundea nehotărită şi

t remurătoare prin perdelele de cit ale odăei, nevoind par 'că

să turbure sfinţenia momentului ; vedeam cu ochii cum abia

mai pălpăea, cum se desprindea de trupu-i slaba flacără a

vieţii; ear el stătea acum tăcut şi liniştit, ca un om ce şi-a

luat o grijă, şi-şi pironea vederile cănd pe-un obiect cănd pe

altul, sau se uita aşa in deşert lung şi pierdut, şi din ce in

ce ochii lui străluceau mai mult şi se măreau, p a r c ă vedeau

tot mai departe, par'că se 'nstrăinau din ale lumii cănd

deodată intinzănd măna spre mine, mă atrase lăngă căpătâiul

lui şi-mi zise la ureche incet, foarte incet :

„Ilinca e fiica mea! . . . T e rog cruţ-o!*

Atunci un fer ars imi trecu prin inimă; ear el inchise

ochii pentru a nu-i mai deschide şi sufletul lui sbura spre

plaiurile necunoscute, de unde cei duşi nu se mai intorc. Nici azi

nu pot uita acel moment in care Urdilă a murit sub ochii mei,

descoperindu-mi taina inimii sale, moment in care am simţit adănc

că s'a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai remăsese pe urma

tată-meu, şi care plutea ancă asupră-mi ca o umbră proteguitoare.

A m plăns deajuns pe bietul Ion Urdilă şi Fam îngropat

cu toată cinstea cuvenită unui prietin al nostru, vechiu şi

credincios, şi a voit Dumnezeu ca ziua-i de inmormentare să

fie caldă şi senină ca şi inima lui; ear după ce mi-am uscat

lacrimile, nemai ştiind ce să fac in casa părintească, unde

remăsesem fără părinţi, sub un acoperement cu răutăcioasa

de mătuşă-mea, me hotării să plec in străinătate. Dar cum

să plec fără să ved pe Ilinca, să-i zic un >yremas 6un& ; şi

earăş cum să o ved, cănd acel remas bun avea să fie pentru

totdeauna? Ce să-i vorbesc? . . Cum să o măngăi? . . Căci

acum nu-mi era de mine; eu trebuea, vrend nevrend, să as­

cult cuventul lui Ion; dar imi era de densa, sermana, care

me iubea la nebunie. O pot spune aceasta, fără să me laud,

căci o vedeam in toată fiinţa ei, in felul cum se uita la mine,

cum imi vorbea, in tremurul ce o apuca cănd o prindeam de

mănă; ear in mine, o Doamne! simţeam o mare schimbare.

Fie că vorbele lui Ion rostite pe patul morţii făcuse intipărire

asupra mea, fie că şi eu aveam inima ciudată a celor care

obicinuit fug de ce au la indemănă şi aleargă după ceea ce

nu pot ave; ştiu atăta că acum judecam lucrurile de altfel,

înţelegeam căt de dreaptă era grija lui Ion şi ce sfântă da­

torie aveam de a cruţa pe nevinovata Ilincă. M'am dus, deci,

la Ilinca hotărit să-i zic remas bun şi să curm ori ce legături

mai departe cu densa. Dar se vede că aveam ceva infricoşat

in figura mea, căci in momentul cănd deschisei uşa, Ilinca işi

pierdu cumpătul cu desăvârşire. Mă apropiei de densa cu o

nespusă stingăcie, incepui să-i ingăn căteva cuvinte de dra­

goste, de neuitare, de curăndă intoarcere şi a l te le . . . dar ce

falş sunau vorbele in gura mea! Aveam simţirea stranie a

unui om prins intr'o reţea din care nu ştie cum să scape. A ş

fi voit nici ei să-i fac vre-un reu, nici eu să calc cuventul lui

Ion, adică să impac lucruri ce nu se pot impăca; şi in

această indoită năzuinţă, fără să vreu, jucam un rol făţarnic şi

me simţeam oarecum înjosit faţă cu marea şi netăgăduita

iubire a Ilincăi. Pentru a pune dar capăt incurcăturei in care

me aflam, me inarmăi de tot curajul meu, o luai de mănă

şi-i zisei „remăi sănătoasă!* hotări t , astă-dată, să nu mai

umblu pe căi piezişe, dăndu-i speranţe deşarte ce nu se pu­

teau implini, apoi cu paşi bărbăteşti me indreptăi spre uşă,

pentru a-mi căuta de drum; cănd insă să trec pragul, fără

voe me intorsei ancă odată spre densa, ş 'atunci. . . Doamne

sfinte, ce văzui! . . . Prin lacrimile ce-i străluceau in ochi vezui

atăta durere ş'atăta desperare in sufletul ei, incăt nu ştiu cum

se 'ntemplâ . . . dar deodată me deşteptai in braţele ei. Lă­

murească cine poate, cum şi prin ce minune s'a făcut această

schimbare; eu unul, voiu spune numai că par'c'un vertej mi-a

luat minţile şi fără nici o conştiinţă de faptele mele, o stringeam

acum la piept, o sărutam de nenumărate ori şi'n gură şi pe

frunte şi pe ochi şi pe perul cel lung şi negru care par'că

ardea pe capul ei ; ear ea, sărmana, era pierdută in braţele

mele şi fără nici o improtivire, şi eu asemine eram pierdut,

t remuram ca varga şi nu me mai puteam deslipi de la sinul

ei. O! ce mai »remas bun ( < era şi acesta! Unde me mai găn-

deam acum la plecare! Unde erau stavilile ce se ridicase, aşa

de neinvinse, intre mine şi Ilinca?

Insă deodată, in mijlocul farmecului ce me cuprinsese,

o voace tainică imi şopti la ureche:

>y£ fiica. ?nea, te rog crut-ol. . .

Ş'atunci, sguduit ca de-un trăsnet in adâncul inimii, me

retrasei iute din braţele ei şi cu ochii speriaţi me uitai im-

prejur, ca şi cănd un martur nevăzut ar fi venit să turbure

dragostea noastră. Şi doar nu eram decăt noi doi ; nimeni nu

ar fi putut să o apere in contra dorinţelor mele insetate; nici

ea insaş nu se apăra. Totuş, remăsei in loc încremenit; o

lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de

a mă stăpâni, sau mai bine zicend imi nimici puterea de a

mai dori . . . . ş'atunci cu o naivitate copilărească, de care imi

vine ş'acum să rid, ăi zisei:

— Ilinco! nu fi supărată pe mine! A m fost aşa de

ameţit, că n'am mai ştiut ce fac. Eartă-me că n'am voit să-ţi

fac nici un rău! Remăi sănătoasă! . . . L a revedere! . . .

Apoi de astă-dată, stringăndu-o de mănă, o părăsii de-a

binele şi me dusei acasă unde mă aştepta trăsura cu caii în­

hămaţi .

O oară după aceea eram pe drum, cu capul mai răcorit

şi oare-cum mulţămit de mine. Umbra lui Ion n'avea nimic

a-mi bănui. Dar cu căt mă legăna mai mult trăsura in mersul

ei regulat, întovărăşit de sunetul monoton al clopotului de la

oişte, cu atât me cuprindea un fel de melancolie şi mi se

redeşteptau dorurile din urmă. începui să mă uit indărăpt, să

măsur in gănd distanţa ce mă despărţea de Ilinca, şi cănd,

de pe înălţimea unui dămb, zării colo . . . departe, la orizon,

satul nostru cu casa părintească, cu moara, cu Ilinca care

negreşit plângea şi pe care cine ştie cănd era s'o mai văd,

imi veni o aşa durere in inimă, incăt crezui că mă sfirsesc.

De douăzeci de ori era să strig viziteului să întoarcă, insă de

atâtea ori glasul mi se stinse in piept şi trăsura me ducea

inainte, to t înainte . . . . şi nu ştiu de ce . . . . mi se părea tot

atăt de nefiresc, şi peste puterile mele, de a opri mersul trăsurii,

precum mi-ar fi părut de a opri pămentul in călătoria lui.

Ursita care mă lua inainte, era mai tare decăt dragostea ce

mă ţinea din urmă.

Trecut-au la mijloc zile, săptămâni şi ani, dus-am in

străinătate o viaţă plină de furtuni, in mijlocul ispitelor ce

întâlneam la fiecare pas şi durerea mi se alină, căci timpul

îndulceşte totul, dar după ce-mi sfirşii studiile şi se apropie

oara întoarcerii in ţară, dorul de acasă mă încleşta de inimă

cu aşa tărie, incăt, in nerăbdarea mea de-a ajunge mai cu­

rând, aş fi voit să sorb depărtarea.

Mătuşă-mea murise; eram acum in vărsta legiuită, prin

urmare, singur stăpăn pe averea părintească, aveam un titlu

de ştiinţă in buzunar, ce-mi mai lipsea ca să fiu om deplin ? . . .

însurătoarea . . . Da, însurătoarea! . . . Vine o oară in viaţa

noastră, in care credem că asta-i tot ce ne mai remăne de

făcut. Acea oară se vede că sunase şi pentru mine . . . . Insă

întrebarea era, cu cine? . . . Atunci toate figurile femeeşti ce

întâlnisem in ţară şi in străinătate mi se înfăţoşau in închi­

puire, le vedeam, le cercetam pe rănd, dar dintre toate, trebue

să mărturisesc că, figura Ilincăi imi părea mai frumoasă, mai

atrăgătoare. Văzută din depărtarea copilăriei mele, avea un

farmec poetic care întuneca pe celelalte. Ş'apoi ochi mari şi

negri ca densa n'avea nici una, nici chip aşa de blănd, nici

inimă aşa de bună . . . . şi adică de ce n'ar fi ea ?. . . îmi şoptea

un gănd ascuns şi sfiicios, care abie işi făcea loc printre cele­

lalte ce se'ncrucişau. Sau vezut regi luând păstorite, şi mie

unuia, să-mi fie ruşine să ieu pe aceea care-mi place! . . . Auzi

v o r b ă ! . . .

Astfel de idei încolţeau pe nesimţite şi prindeau rădăcină

in mintea mea, şi deşi nu pot zice că luasem hotărirea nestră­

muta t ă , de a me insura, totuş, vedeam eu incotro me duce

valul. Bântuit de aceste gânduri ajunsei insfirşit acasă după

mult drum şi necaz, şi cănd me scoborii din trăsură şi prinsei

să urc scările incunjurat de toate slugile ce-mi eşise înainte

spre intimpinare, imi simţii inima bătend aşa de tare, că abie

de-mi puteam păstra cumpetul. Câte amintiri nu-mi deşteptau

aceste locuri unde se resfăţase odinioară sburdalnica mea copi­

lărie? . . . Locurile erau tot acele, numai eu me schimbasem.

E r a m acum, om in puterea cuventului, dovadă semnele de

respect şi de supunere ce mi se dădeau, din toate părţi le;

ear eu, urmărit de-un singur gănd, începui să vorbesc cu unii

şi cu alţii despre cele petrecute in lipsa mea şi tocmai la urmă,

pentru a nu-mi t răda secretul, adusei vorba despre Ilinca.

„Ilinca? . . . imi respunse atunci o slugă, dănd din umere,

n'o cunosc, n 'am auzit.

-— Cum n'o cunoşti ? . . . Fiica morăriţii din sat.

, M e iertaţi, cuconaşule; pe morar ştim că-1 chiamă Ilie,

şi nu-i însurat.

Imi veni atunci o grozavă stringere de inimă, dar me

stăpânii.

— Intr 'adever, d-neta n'ai de unde şti. Uitasem

că in t impul mătuşii mele slugile nu se prea invecheau

la noi.

In acelaş moment vezui intrând pe poarta curţii locui­

torii satului, care veneau să ureze pe noul lor stăpăn. Betrănii

inaintau in frunte, ţinend unul un miel, altul o găină, altul

o strachină cu oue, pocloane ce mi se aduceau de bună venire.

De pe la mijlocul curţii ei işi luare căciulile şi se plecare adănc

indată ce me zărire ear eu, fără să-i aştept mai mult, me dusei

grabnic între denşii, dădui măna cu cei mai bătrâni şi-i intim-

pinăi cu cuvintele:

— Bine v'am găsit sănătoşi, oameni buni ! . . . Ce mai

veste? . . .

„Bine-aţi venit, cuconaşule! Să trăiţi la mulţi ani. Intre

noi, pace bună.

Apoi ei imi dădure pocloanele in primire şi eu, la răndul

meu poruncii să li se împartă căteva vedre de vin. E r a m

fericit să me ved, după atâţia ani de înstrăinare, earăş la locul

de naştere, intre ai mei. Ea tă moş Nichifor, vechiu vornic de

sat, fruntaş cu patru boi ; eată moş Alăută, cimpoierul de la

şezetori şi de la scrănciobe; eată şi moş T o m a venătorul, cel

care mi-a pus intăi şi 'ntăi ciubeica 'n gură şi puşca n mană.

Ei revedeam acum pe toţi, insă mai albi, mai gârboviţi de

cum ei lăsasem la plecare; ear dintre rândurile lor, ici colea,

lipsea căte unul, strins de măna lui Dumnezeu, după cum

ziceau ei in limba lor câmpenească. Apoi intorcendu-me earăş

la gândul ce me stăpânea, ei intrebai de nevestele, de copiii,

de ogoarele lor şi tot aşa inainte, pană cănd, după mult in-

cunjur, ajunsei pe nesimţite la Ilinca.

, H e ! . . . Ilinca! . . . respunse moş T o m a venătorul, să

fiţi sănătoşi, cuconaşule! cine ştie unde i-or fi strălucind ochii.

De cum aţi plecat de la noi, a pribegit din sat şi nime nu

i-a mai dat de urmă.

„Se vede că nu pre trăia bine cu răposata, mătuşa d-

voastră, Dumnezeu s'o ierte! . . . băga de samă cimpoerul.

„C'o fi fost pricina asta sau altă pricină, Dumnezeu ştie,

adause moş Nichifor. De vr'un bine, de sigur, nu s'a dus ea

de la noi. A m căutat-o multă vreme, să-i dau nişte lucruri ce

i-a lăsat cu limbă de moarte bietul, Ion Urdilă, dar n'am

găsit-o nicăiri. N 'am putut măcar să aflu de mai trăeşte sau nu.

Eu unul, nu mai intrebam nimic, nu mai auzeam nimic.

Aici Constantin tăcu, se uita lung la focul ce pălpăea

in sobă, apoi cu voace cam înecată u r m a :

> ;S'au strecurat mulţi ani de-atunci, iubite prietine, incăt

am avut timpul să încărunţesc, şi in lunga mea holteie am

mai iubit de vr'o trei, patru ori cu multă aprindere, de-mi

părea că atunci iubesc pentru intăiaş dată. A m avut chiar

certe din pricina femeilor, am fost de două ori logodit, dar,

precum vezi, am remas tot holteia. Ideea însuratului nu m'a

mai putut invinge. Insă toate aceste intemplări şi încurcături

s'au şters, ca şi cum n'ar fi fost, fără a-mi lăsa in amintire

nici cea mai mică urmă. Singur chipul Ilincăi mi se infăţoşază

ancă, din cănd in cănd, dulce, poetic ca un vis din copilărie.

Hotărit lucru! Cea mai curată a mea simţire a fost pentru

o fată de ţăran.

Vezi dar că nu puteam să-ţi spun această istorioară fără

un pic de induioşare, fiindcă prea se leagă de-aproape cu

trecutul vieţii mele.

•— Apoi dacă-i aşa, respunse Gheorghe nu mai puţin

înduioşat, vei fi sîlit să asculţi şi tu o istorie din viaţa mea,

măni tot la oarele aceste, aici dinaintea focului. L a revedere,

pe măne! . . .

„La revedere!

N. G a n e .

1. Oct. 1882.

TITU MAIORESCU.

-•mm

Despre progresul adeverului in jude­carea lucrărilor literare.

Regele egiptean T h a m u s , după spusa lui Plato (Phaedrus

LIX), din adânca vechime işi arătase temerea, că mare strică­

ciune va aduce scrierea intre oameni, slăbindu-le memoria,

desveţându-i de la propria gândire şi deprinzendu-i mai

mult cu părerile altora despre înţelepciune, decăt cu insaşi

inţelepciunea.

L a noi, ce e drept, se scrie mai puţin, dar tot se scrie

câte ceva; şi poate nu se va găsi de prisos, ca să ne intrebăm

odată intr'un mod mai general : pentru ce scriem?

Scriem, pentru a ne respăndi gândirea mai departe decăt

o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici in t imp, nici

in spaţiu Rostită acum, ea amuţeşte apoi ; auzită aici, ea se

pierde acolo. Une-ori o prinde cel ce o aude şi işi aduce

aminte de ea , o poartă chiar din loc in loc. Dar tot nu

uiţi scriu şi multe se scriu in literatura lumei; multe

idei trecătoare, foarte multe păreri greşite, unele

adevăruri şi din când in când o creaţiune frumoasă.

mai este vorba d'intăi: Aducerea aminte e necredincioasă;

vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul

purtătorului.

De aceea sunetul trecător caută a se transforma in litera

statornică, şi idea astfel intrupată, spărgănd marginile spaţiului

şi momentului , tinde a străbate in depărtarea locurilor şi in

viitorul timpurilor.

Dar ce idee merită această transformare? Ce simţire

poate fi menită a eşi din marginea mai firească a simplului

grai şi a se respăndi intr'un popor intreg, poate in lumea

intreagă, din generaţie in generaţie?

Numai acea idee şi acea simţire, care prin cuprinsul ei

şi din chiar izvorul ei s'a inalţat peste interesul strimt al indi­

vidului şi a găsit in capul celui ce o produce acel prisos al

concepţiunii, care ei dă valoarea universală.

Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere;

nu deşertăciunea de a te vede trecut pintre autori ; nu ambi­

ţiunea de a întrece pe alţii —• nu aceste interese personale

iţi dau dreptul de intrare in literatură. Numai entusiasmul

impersonal pentru ceea ce ştii că este adevărat in gândirea

ta şi pentru ceea ce simţi, că este frumos in închipuirea ta,

numai acesta iţi pune pe frunte semnul celor chiemaţi. Şi

dacă un tăner cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte

ancă de sine, ne-ar intrebă: „prin ce să cunosc, dacă sunt

dintre cei aleşi?*, i-am respunde, repetând un aforism zis adi-

nioară: Acela are vocaţiune, care in momentul lucrării se uită

pe sine.

Căci ceea ce impedecă atâţia oameni, de altminteri inteli­

genţ i , de a vede bine , de a găndi adevărat şi de a scrie

frumos, şi ceea ce 'i condamnă a remăne totdeauna mediocri,

este tocmai mărginirea personalităţii lor în interese exclusiv

individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina ade­

vărului, nici căldura frumosului.

Aşa dar: entusiasmul impersonal — eacă semnul hotăritor

al celor chiemaţi!

Măsurată la această scară, cea mai mare parte a litera-

turei zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista; şi

dacă se pare astăzi a fi, se vede măine că nu este şi remăne

ca cum nu ar fi fost.

Să restringem prin urmare cercul cercetării noastre la

literatura in propriul inţeles al cuvăntului şi, după ce am

văzut că cei ce scriu din chiar vocaţiune internă, o fac pentru

a respăndi o idee sau o simţire de valoare universală, să ne

punem a doua intrebare: Cum lucrează o asemenea scriere

asupra celorlalţi? Cum străbate ea in mulţime? Cum ajunge

, a n din gândul şi din simţirea unui om, gândul şi simţirea

tuturor oamenilor de cultură? Cu alte cuvinte: cum se face

progresul in recunoaşterea şi primirea adevărului?

Cănd vorbim dar aici de progresul adevărului, nu ne

gândim la vre-o abstracţiune metafisică; nu ne oprim la celebra

indoială a s c e p t i c u l u i P i l a t : ce este adevărul? nici la cerce­

tarea teoretică, dacă există sau nu frumosul absolut. T o t aşa de

puţin ne ocupăm de analizarea căuşelor şi efectelor progre­

sului general al spiritului european, aşa cum au incercat-o

B u c k l e şi L e c k y .

Ci dintr'un punt de vedere mai practic pentru noi

R o m a n i i , dar şi mult mai modest, luăm in privire acele intăm-

plări a le vieţii intelectuale, in care mişcarea de la o stare

a opiniei publice mai înapoiată spre o stare mai perfectă,

s'a putut constata intr'un mod netăgăduit in privinţa unor

lucrări isolate din ştiinţă, artă şi in deosebi din literatură.

In această mişcare a părerilor de la o generaţie la alta

şi adeseori in lăuntrul aceleiaşi generaţii, aflăm o nouă specie

de evoluţiune, chiar in cercul mărginit al cercetării noastre:

evoluţiunea psichologică in judecăţile literare. Incercăndu-ne

a analiza, deşi numai intr'o repede schiţare, această evoluţiune

in fasele ei fireşti, vom putè intrevedè totdeodată insaşi formula

progresului in recunoaşterea unui adevër, fie şi relativ.

Pentru a înţelege mai bine, despre ce ne este vorba,

vom cita mai ăntăi din viaţa intelectuală a altor popoare câte­

va exemple, relative la cercetarea de faţă.

T e o r i a g r a v i t a ţ i u n i i l u i N e w t o n , concepută de

el ancă pe la sfârşitul anului 1665, apare in 1687 sistematic dove­

dită in P h i l o s o p h i a e n a t u r a l i s p r i n c i p i a m a t h e m a -

t i c a . Deşi această teorie fundamentală este de un adevër evi­

dent şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astro­

nomiei, totuşi lumea ştientifică in Fran ţa i s'a împotrivit la

început cu desăverşire. Deabia după 45 de ani, la 1732,

incearcă M a u p e r t u i s a o susţine şi a o a p ă r a incontra celor

ce o combat, şi ancă la 1738 scrie V o l t a i r e „ L a F r a n c e

e s t j u s q u ' à p r é s e n t l e s e u l p a y s , o ù l e s t h é o r i e s

d e N e w t o n e n p h y s i q u e e t d e B o é r h a v e e n m é d e ­

c i n e s o i e n t c o m b a t t u e s . N o u s n ' a v o n s p a s e n c o r e

d e b o n s é l é m e n t s d e p h y s i q u e ; n o u s a v o n s p o u r

t o u t e a s t r o n o m i e le l i v r e d e B i o n , q u i n ' e s t q u ' u n

r a m a s i n f o r m e d e q u e l q u e s m é m o i r e s d e l ' a c a ­

d é m i e * . (Voltaire, Édit . Beuchot. vol. 57, corresp. 340.)

Astăzî insă, şi de mai bine de un secol, nici un om de

ştiinţă, nici in F r a n ţ a , nici aiurea, nu mai pune la indoială

legea gravitaţiunii lui Newton, — şi progresul adevărului in

această privinţă este făcut.

L a 1677 se representa pentru ăntăia dată P h e d r a l u i

R a c i n e in Hotel de Bourgogne la Paris. In aceeaşi zi şi in

acelaşi oraş se representa P h e d r a l u i P r a d o n . In primul

moment Pradon fu inalţat la cer prin laudele entusiaste ce i

se d a u , ear Racine se văzu părăsit şi aproape insultat de

critica contimpurană. Dar astăzi cine mai citeşte pe Pradon ?

Şi cine nu a citit Phedra lui Racine ? întregul nume al lui

Pradon s'ar fi pierdut de mult in intunerecul uitării, dacă nu

l'ar fi atins din cănd in cănd o rază nemilostivă din gloria

lui Racine. *

Opera lui M o z a r t „ D o n J u a n * incepe a se juca la

Berlin in 1790, peste trei ani după cea d'intăi representare a ei

in Praga. Succesul este mediocru, critica musicală ei este nefa­

vorabilă. Părerile momentului se resumă in următoarele rânduri

din » M u s i k - Z e i t u n g * de atunci : „Nu am auzit ancă pe

nici un cunoscător al artei musicale zicând că Mozart este un

artist corect, cu atăt mai puţin il va declara o critică dreaptă

de un „componist adevărat şi cu inspiraţiuni frumoase*.

Astăzi insă nu se va găsi in Europa un singur cunoscător

sau iubitor al musicei, care să nu se mire, sau să nu ridă de

o asemenea judecată.

In 15 Aprilie 1784 se dă ăntăia representare a tragediei

„burgese* a lui S c h i l l e r „ K a b a l e u n d L i e b e * şi in aceeaşi

primăvară se publică tragedia şi prin tipar. Un archeolog şi gra­

matic foarte cunoscut pe atunci, K a r l P h i l i p p M o r i t z , Rector

la gimnasiul G r a n e s K l o s t e r şi mai pe urmă Profesor al

artelor frumoase la Academia din Berlin, face in V o s s i s c h e

Z e i t u n g de la 21 Iulie 1784 o recensiune asupra ei, in care

zice intre altele: »Eacă un nou product, care este o ruşine

pentru timpurile noastre. Ce frunte trebue să aibă un autor,

cănd scrie şi tipăreşte asemenea absurdităţi! Şi cum trebue

să fie capul şi inima unui om, care se poate uită cu plăcere

la astfel de emanaţiuni a le spiritului seu! etc."

Insă după vre-o patru-cinci ani, Moritz insuşi ajunge a

fi un admirator al lui Schiller, şi astăzi nu există nimeni in

toată lumea literară, care ar voi să subscrie acele renduri a

le criticului din 1784.

Cine vrea să înmulţească asemenea amintiri literare, gă­

seşte intemplări analoage m viaţa lui G o e t h e ca şi in a lui

B e e t h o v e n , in soarta lui V i c t o r H u g o , ca şi in a lui

S c h o p e n h a u e r şi in sute de alte exemple.

In toate aceste caşuri s'a făcut un progres netăgăduit

al adevărului in opinia publică, şi sarcina noastră este acum

de a cerceta, care sunt formele esenţiale de evoluţiune, prin

care trece acest progres pană la aşezarea lui definitivă.

Pentru a ne mărgini in împrejurările posibile a le pro­

priei noastre stări de cultură, ne închipuim un june autor care,

in acele excepţionale condiţii subjective, despre care am vorbit,

işi inalţă concepţiunea pănâ la formularea unui adevăr nou

pentru noi, fie in ştiinţă, fie in politică, fie in literatură.

Nu ne preocupăm de insuşi cuprinsul acestui adevăr.

Ne este destul, ca el să fie isvorit din entusiasmul curat al

autorului şi să se recunoască in noutatea sa relativă acel ele­

ment de bună-credinţă impersonală, care ăi dă valoarea

permanentă ca unei produceri esenţiale a chiar naturei

omeneşti.

Odată adevărul conceput, autorul ei dă întruparea lite­

rară şi il aduce in viaţa publică.

Presupunem, că a ales timpul oportun şi că nu este

vorba de o concepţiune in afară de atmosfera actualităţii, ci

de o idee, deşi nouă, dar născută din chiar mijlocul luptelor

intelectuale a le epocei, in care trăieşte, şi a le poporului, din

care s'a născut.

Atunci prima intimpinare din partea publicului şi tot­

deodată primul simptom natural al evoluţiunii spre progres

es te : c o m b a t e r e a v i o l e n t ă d i n p a r t e a c e l o r m a i m u l ţ i .

Căci ce este o idee sau o formă nouă in mişcarea inte­

lectuală a unui popor dat? Este o idee, a cărei premise au

putut să existe in capul mai multora sau a tuturor, dar a

cărei conclusiune, sau cel puţin a cărei formulare mai clară,

se naşte numai in capul unuia, care este şi autorul ei. Insă

tocmai prin acest p l u s de putere intelectuală, prin care con-

clusiunea sau formularea se inchiagă numai in inteliginţa unuia,

acest unul se deosebeşte de ceilalţi şi stă deasupra şi in afară

de orizontul lor momentan.

Insă este o proprietate caracteristică a fie-cărei inteli-

ginţe omeneşti de a se simţi de regulă îndeplinită in cercul

ei, ori-căt de restrins ar fi, şi fie-care cap, mai ales cel me­

diocru, este convins de sine insuşi. Adevărat este pentru capul

mediocru ceea ce s'a obicinuit să primească ca adevărat, in

acest obicei işi află îndestularea lui, şi ori-ce noutate ei apare

ca un duşman al liniştei lui sufleteşti. împotrivit la ori-ce

nouă încordare a inteliginţei, nedeprins şi nevolnic la munca

intelectuală de a supune unei perpetue examinări fundamentul

părerilor sale, el işi are cercul inteliginţei inchis, se opune

noului adever şi, făcend aceasta, crede chiar a ave in sine o

mişcare in folosul inteliginţei, pe cănd in fapt nu are decăt

acea resistenţă a inerţiei, care stăpâneşte elementele intelec­

tuale ca şi pe cele fisice. Cel ce este mai viu in acest sim-

ţiment al inerţiei, caută a combate fapta literară a noului

adever prin o scriere de luptă, şi această scriere găseşte cu

necesitate un resunet puternic in toţi care sunt de sama lui,

adecă in marea majoritate a mediocrităţilor contimpurane. —

Aşa este şi nu poate să fie altfel.

Nu doară, că ori-ce combatere ar fi o dovadă pentru

valoarea ideei combătute; dar se dovedeşte, că ori-ce idee de

valoare este la inceput combătută.

Dar dacă înţelegem in mod objectiv, că este aşa şi că

a fost şi va fi totdeauna aşa, nu putem privi decăt cu cea

mai adăncă simpatie la junele autor in această fasă a vieţei

lui publice. Nu este uşor momentul, in care idea cea nouă,

născută din adâncimile unui cap cugetător, încălzită la focul

iubirii de adever, crescută prin concentrarea tuturor puterilor,

părăseşte locaşul tainic al formării intelectuale şi, aruncată

fără de veste in sgomotul lumei din afară, intâlneşte acea

duşmană impotrivire, a cărei cause necesare le-am arătat mai

sus. Scriitorul, care crede a fi scăpat de munca incordării şi

a fi câştigat acum dreptul la o recunoaştere a activităţii lui,

se află faţă in faţă cu violenta resistenţă a incunjurimei şi se

vede iarăşi aruncat in starea de mai nainte, care 'i adresează

vecinicul apel la sacrificiul de sine insuşi. Nu cu pânzele des­

făşurate ei pluteşte vasul spre marea cea senină, ci pe o luntre

de scăpare reintră dinaintea furtunei in vechiul port al medi-

taţiunilor singuratice.

Aici insă se regăseşte pe sine şi d u r e r e a dă acum su­

fletului seu ultima consecraţiune şi o adâncime până atunci

necunoscută. Din ea trebue să adune puteri noue şi un nou

sprijin intru îndeplinirea menirei sale. Cu indoită concentrare

işi reîncepe lucrarea, şi resignaţiunea, ce de acum înainte apare

fără voie in toate manifestările sale, le dă un farmec surprin­

zător. In curend felurite alte idei vin in ajutorul concepţiunei

primitive, dar nu mai năvălesc acum ca ploaia sgomotoasă

de vară, ci se aşează lin ca fulgii de zăpadă peste lucrarea

sa, o acopăr, o ocrotesc şi-i dau nouă inrodire. A venit iarna

vieţei sale sufleteşti, t imp de amorţire in aparenţă, dar in rea­

litate t imp de neobosită pregătire pentru renaşterea pri­

mă ver ei.

Şi această primăvară nu poate lipsi; evoluţiunea recu-

noaşterei adevărului intră cu necesitate in a doua fasă a pro­

gresului ei.

Căci dacă este adevărat, că idea cea nouă intrece prin

chiar aceasta capacitatea mediocrităţilor contimpurane, este

tot aşa de adevărat, că ea trebue să se afle in relaţie de în­

rudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Puntul cel

greu de trecut este numai, că oamenii inteligenţi sunt de re­

gulă ocupaţi cu un obiect propriu al găndirei lor şi sunt prin

urmare mai retraşi din agitarea zilnicelor intămplări. Inse toc­

mai aici resistenţă mediocrităţilor îndeplineşte, fără voie şi

fără ştire, o funcţiune folositoare in viaţa publică. Strigătul

lor de alarmă, repercutat in marea mulţime a celor ce le sea­

mănă, dă mişcării intelectuale proporţiuni, ce fără de aceasta

nu le-ar fi avut, şi o face să pătrundă cu necesitate in sfera

de atenţiune a minorităţii inteligente, ori căt de retrasă ar fi

şi ori căt de absorbită prin propriele gândiri.

De aici inainte soarta progresului este asigurată. Căci

adevărata lui piedecă nu era ignoranţa, ci ignorarea. Nu era

trist pentru autorul ideei de a se află in faţa luptei celor ce-1

combăteau, ci de a remane in mijlocul indiferinţei celor ce

Far fi putut inţelege; trist eră de a nu auzi resunetul din ini-

mele înrudite, de a nu vede resfrăngerea in capetele conge-

niale, ci de a simţi, că idea lui, născută pentru a trăi din

viaţa tuturor, era ameninţată de a peri in propria ei sin­

gurătate.

Dar, printr'o ironie a soartei tocmai această piedecă

sunt însărcinaţi a o ridica adversarii cei nepricepuţi.

Odată idea ajunsă la cunoştinţa oamenilor eminenţi, ea

este aşezată in domeniul ei predestinat, şi cu căt a fost mai

violent atacată pană atunci, cu căt a fost mai reu înţeleasă

şi mai cu intenţie denaturată, cu atăt renaşterea ei in cape­

tele cele nouă este acum mai puternică, fiindcă se află întă­

rită acolo nu numai prin pătrunderea intelectuală, ci şi prin

acel simţiment de generositate, care se ridică in unele inimi

omeneşti incontra ori-cărei nedreptăţi.

Şi chiar atunci, cănd idea ce nouă nu intră de indată

şi fără de luptă in capetele eminente, ci se află şi aici in opo-

siţie cu părerile admise de mai nainte şi trebue să 'şi câştige

pas cu pas locul ce i se cuvine, totuşi această luptă este de

alt gen şi pe alt terem decăt lupta de mai nainte.

Nu mai este vorba de resistenţa oarbă şi instinctivă a

inerţiei, ci este vorba de insaşi cumpănirea argumentelor, şi

din lumina acestei discuţiuni resultă cel mai mare folos pentru

întemeierea adevărului. Pe de altă parte tocmai acel fapt dă

noilor adepţi , pe lăngă puterea convingerii, şi o deosebită

aptitudine pentru a conduce idea mai departe spre succesul

definitiv.

Căci nimic nu este mai greu in lume, decăt a înţelege

pe altul, şi iarăşi fără a '1 înţelege este peste putinţă de a '1

convinge. A înţelege pe altul insă însemnează a ave sau a

fi avut in sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui,

cine nu a avut aceasta, ei remăne străin.

De aceea adevăraţii luptători pentru progres sunt cei

ce-au impărtăşit ei inşii mai nainte vechia eroare şi au găsit

in chiar desvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr.

Cu aceste argumente sunt acum in stare să adapteze adevărul

la gradul şi la felul de inteliginţă al celorlalţi.

Din momentul acestei adaptări, progresul adevărului intră

in a treia şi cea din urmă fasă a evoluţiunii lui, in fasa recu­

noaşterii generale. Şi aici ca in toate formele de viaţă există

lupta pentru existenţă. Capul cel eminent a primit ca moşte­

nire o mai energică stăruinţă in gândire, o mai ingenioasă

întrebuinţare a tuturor argumentelor spre intărire, şi mesurăndu-

se zi pe zi cu mediocrităţile ce '1 incunjură, resultatul nu

poate fi altul decăt supunerea lor subt autoritatea lui.

Pe de altă parte vine un nou ajutor de la oamenii nepre­

veniţi şi nepărtinitori, deşi de altminteri indiferenţi. Acum şi

ei se simt puşi in mişcare de vibrarea desbaterilor, şi nu pot

face alta decăt a lucra in înţelesul adevărului celui nou. Căci

ori-ce adevăr este o formulare mai clară a regulelor nestră­

mutate, care sunt insuşi fundamentul universului, şi corespunde

1

direcţiunei vecinice a inteliginţei omeneşti spre întinderea

cunoştinţelor şi sporirea condiţiilor binelui general.

Tocmai acel element impersonal in chiar momentul concep-

ţiunii nouei idei işi arată acum valoarea sa adevărată. Căci per­

soana se loveşte de altă persoană, gândul egoist se paralizează de

alt gănd egoist. Dar ceea ce este impersonal, este din patri­

moniul comun al omenirei intregi, şi, indată ce prin luptă s'a

dovedit a fi de o asemenea natură , străbate prin toate indi­

vidualităţile viitoare ca o parte integrentă a lor.

Atunci lupta merge spre apus, discordia dispare incetul

cu incetul, autoritatea celor mai maturi se lăţeşte asupra celor-

alţi, şi intr'o generaţie viitoare adeverul cel combătut odinioară

ajunge a fi adeverul primit de toţi ca un substrat de sine

inţeles pentru cugetarea comună.

A p a a trecut, pietrele au remas, şi din piatră in piatră

păşeşte geniul omenirei spre viitorul seu nemărginit.

Bucureşti, 9 Decemvrie 1882.

T. M a i o r e s c u .

IACOB NEGRUZZI.

•

Copii de pe natură.

Un drum la Cahul.

Cănd se 'ntămplă de se leagă Amorul de vr'un betrăn Să me crezi că nu-i de şagă Leagă-1 de gard şi dă-i fen!

Const . N e g ruzz i .

|- e vremea aceea oraşul Cahul făcea ancă parte din

statul Roman. El era capitală de judeţ, prin urmare

residenţa unei prefecturi şi a unui tribunal. E drept

că guvernul nu pre avea ingrijiri părinteşti pentru

să zic de reu de aceşti bieţi oameni ? Destulă pedeapsă era

pentru denşii de a fi surguniţi la Cahul. Vara ei măncau ţin-

ţarii, iarna n'aveau ei ce manca, casele lor erau mici, strimte,

joase in pod, mai fără fereşti şi de tot fără sobe, şi abia la

o septemănă odată le venea o căruţă de poştă, cu căte vre-o

gazetă, arare ori şi cu căte-o scrisoare din care aflau tărziu

şi deobşte cu deplină nepăsare ce se mai petrecea prin lume.

Oraşul Cahul era vestit din doue cause. Intăi pentru că

locuitorii lui jucau grozav de reu p r e f e r e n c e . — Să joci acelaş

acest oraş, căci ei trimitea nişte funcţionari dar de ce

joc şi vara şi iarna, de dimineaţa pană sara şi câteodată

de cu sară pană dimineaţa şi tot să nu-1 deprinzi — lucrul

e in adever de mirat, dar e aşa. Cahulenii aşa de puţin

el ştieau, incăt ajunsese proverbiali. Cănd, in altă parte a

ţerei, cineva făcea vre o greşală boacănă la preference şi to­

varăşii ei ziceau indignaţi: „Joci ca la Cahul ( < , aceasta era

mustrarea cea mai mare ce i se putea face. — A doua causă

de celebritate a Cahulului era fabrica sa, nu de obiecte indus­

triale, ci de deputaţi şi senatori. In formă şi la Cahul alege-

torii singuri numeau pe representanţii lor, in fapt insă mi­

nistrul de interne din Bucureşti telegrafia prefectului numele

persoanelor ce trebueau să se bucure de încrederea judeţului.

Câteodată telegramele soseau in ajunul alegerilor, al tădată in

zioa chiar a alegerilor cănd buletinele începuse a se depune

in urnă şi totuş alegetorii in nici un cas nu se depărtau de

dorinţa ministrului. Ba se zice că odată telegrama din Bucu­

reşti sosise a doua zi, după sfirşitul operaţiilor electorale, cănd

deputatul fusese chiar proclamat şi totuş, nu ştiu prin ce

minune, cel proclamat a remas neales, şi altul a venit ca de­

putat la Cameră, ţiind in mână un mandat iscălit şi pecetluit

in regulă şi fără ca să se fi făcut vre un protest sau măcar

să se fi arătat vre-o nemulţămire din partea cuiva. Aşa se

petreceau lucrurile la Cahul. Nu-i vorbă, se şopteşte că şi pe

aiurea s'au intămplat asemenea minuni, chiar prin oraşe mar i . . .

poate . . , ştiu eu ?. . foaste capitale . . . insă oamenii rei şi minciu-

noşi ce nu scornesc? Ferească Dumnezeu să incapi pe gura lor!

Dar u i te ! Pomenesc de oameni rei şi nu bag samă că

şi eu vorbesc reu de alegetorii din Cahul, eu care am fost

ales deputat de denşii! Dar ! A m fost ales, ba ancă in colegiul

al IV-le şi aveam şi eu mandat iscălit şi pecetluit, insă spun

drept că am meritat această dispăgubire de la un oraş in care

am păţit ceea ce nu păţisem nicăire. Judece toată lumea!

Ca mai toţi cetăţenii Romani care ştiu scrie şi ceti fă­

ceam şi eu în t ro vreme pe advocatul, apărând pe-un cap la

curţi şi tribunale, nedreptăţile oamenilor ce se adresau la mine.

Intr 'o zi vine un Rus şi-mi zice că la trecerea Basarabiei cătră

Moldova, venduse moşia sa unui R o m a n ; că cumperătorul ei

remăsese dator cu un rest din preţ ; că termenul plăţii ar fi

trecut de mult, că, deşi l'ar fi prelungit de căte-va ori, cum­

perătorul tot nu-i plăteşte, aşa incăt se vede silit să ceară

banii prin judecată. Dau eu hârtie şi după căteva luni imi

vine chemarea.

Termenul fiind pe la sfirşitul lunei Noemvrie, tocmesc pe

C o s t a c h e poreclit B a n i - G a t a , birjar cunoscut din Iaşi, şi plec

împreună cu Rusul meu. L a inceput am mers bine: Păn' pe

la Răpedea timpul era frumos deşi rece, şi noi eram veseli.

Mai inspre sară insă, după ce părăsisem şoseaoa, incepu să

ingheţe şi să fulgue puţin, aşa incăt trăsura luneca in toate

părţile pe drumurile costişe ce duc la Huşi. Inoptase şi mai

mult pe jos, decăt in trăsură sosirem intr'un târziu la o crâşmă

jidovească, cu doue odăi. Din pecate era Vineri şi crâşma

era ticsită de jidovi pe care ei prinsese Sabăşul pe drum.

„N'avem unde să ve primim, ne zise crăşmarul, doar să

staţi in bucătărie cu noi, căci odaea de oaspeţi e toată plină

de lume.

In bucătărie era un fum de te inăduşea, nu era de stat.

A m prins deci să ne tocmim cu jidovii oaspeţi ca să ne lase

noue odaea cea bună şi să treacă ei in bucătărie. Deşi Sabăş,

zi in care jidovilor le este oprit să se gândească Ia interes,

aurul, sau, mai drept argintul nostru au invins şi fiii lui Israil,

intorcend capul cu groază, ne arătară să punem banii după

sobă, căci ar fi fost un păcat neertat pentru denşii de a-i

primi in mănă.

Aveam deci odaea cea bună : De-a lungul păretelui

crăpat şi nevăruit de cine ştie de cănd, se intindea o laiţă de

trei scânduri una mai sus, alta mai jos, incăt, deşi te puteai

lungi, trebuea să-ţi ţii bine cumpăna, căci la cea mai mică

mişcare cădeai de un palmac pe scândura inferioară. Pe jos

odaea era nepodită, de lut, insă 'locul nu era drept, ci cu

dealuri şi văi. Intr'un capet al laiţei trăgea de la fereastra

spartă un vănt rece . . in capătul opus venea de la cuptior

o ferbinteală şi un fum . . . in colţul dintre cuptior şi uşă se

ridica o movilă mare de colb strins cu mătura, căci se grijise

de Sabăş. Pe masa şchioapă şi scărnavă de lăngă fereastră

era o luminare de său virită intr'un găt de butelcă — aceasta

era odaea cea bună! Uităndu-mă imprejurul meu mă cam cu­

tremurai, dar Rusului se vede că această privelişte nu-i făcu

nici un efect deosebit, căci zise, zimbind:

— Odaea imi pare bună, avem să dormim de minune,

numai să măncăm c e v a . . .

Uitasem şi unul şi altul de a lua merinde la drum şi ne

adresarăm cătră gazdă. Crăşmarul avea numai nişte slănină,

cam invechită, şi rachiu. Ce să fac? De nevoe am beut şi

eu un pahar de rachiu, dar slănina am lăsat-o Rusului, toată.

Bărbosul meu de Moscal se puse să inghită bucătoae întregi

de slănină aşa de răpede şi cu atâta lăcomie, incăt la

un moment ţin minte că m'a apucat frica să nu inhaţe,

in furia sa, şi capetul de luminare ce fumega in gatul

butelcei.

> ;Să tragem la sorţi , zisei cătră Rus după ce sfirşise

de mănca t , care din noi să doarmă la fereastră şi care

la cuptor.

•— Ce sorţ i! imi respunse el , alege d-ta care loc vrei,

mie tot una imi este, eu dorm bine ori cănd şi ori unde. . .

Statui un moment la indoeală. De o parte ventul ce

sufla prin geamul cel spart, de alta căldura şi duhoarea ce-ţi

bătea in cap de la cuptor. . . Grea alegere! Cam friguros de

soiu, m'am hotărit la urmă pentru cuptor. Moscalul se intinse

in partea fereştei, învelit in şuba lui de lup şi după câte­

va minute dormea dus. Eu de cealaltă parte rae sverco-

leam pe laiţă, cădeam pe scândura de mai j o s , me ridicam

ear , simţeam că me inăduşă aerul greu din odae in care

se amestecau fumul din cuptor cu cel al luminării de seu

şi cu mirosul slăninei. Adormind insfirşit intr'un tărziu, avui

un vis foarte uri t : Se făcea că eram culcat intr'o pădure

sub un copac , că fulgerea şi tuna infricoşat şi că un urieş

me tot lovea in cap cu o măciucă. Me deşteptai ameţit de

t o t , căci dormisem cu capul in dreptul gurei cuptorului şi

auzii pe tovarăşul meu horăind din resputeri. Sărind de pe

laiţă la păment căzui jos de vre-o doue or i , atăt din causa

ameţelei, căt şi din causa pămentului accidentat al odăei. L a

urmă imi pusei blana in spa te , imi indesai căciula in cap şi

după multă bojbăială găsind uşa eşii afară. Aerul rece şi

curat al dimineţei me recori şi me deştepta de tot.

•— Cine-i acolo? imi striga glasul puternic al unei umbre

ce se mişca imprejurul casei.

„Om bun, respunsei eu, dar d-ta cine eşti?

Umbra apropiindu-se, recunoscui pe birjarul B a n i - G a t a

care făcea strajă şi-şi păzea caii şi trăsura de tâlhari. După

căteva momen te , cuprins de frig me intorsei in casă, dar

greşind colţul laiţei me aruncai cu toată greutatea peste Rus.

Acesta insă, nu prea simţitor din fire, borborosi numai căteva

cuvinte in limba lui, apoi se întoarse pe cealaltă parte şi

urma a dormi. Pintre horăiturile tovarăşului meu mi se păru

că aud ceva şi că zăresc nu ştiu ce mişcăndu-se pe cuptor

in dosul uşei deasupra movilei de gunoiu. — De sigur o mâţă

care a intrat cănd am deschis uşa, gândii in mine şi, vrend

să ved mai bine, me îndreptai spre masă să iau chibriturile.

Dar greşii earăş pasul la o vale şi resturnai masa cu luminare,

strachină de slănină, pahare de rachiu, cutie de chibrituri, tot.

Nu mai era cu putinţă să nimeresc prin intuneric şi cu anevoe

m'am tăriit păn la vechiul meu colţ de laiţă, unde am stat

toată noaptea deştept , luptăndu-me cu somnul ce me fura

câteodată, cu jigăniile ce năvăleau asupra mea de pe păreţi

şi din vreme in vreme aruncând ochii spre acel ceva negru,

ce se mişca pe cuptor lângă uşă. La cea intăi rază a zilei

mai mult găcită decăt simţită, parendu-mi-se a băga de samă

că ceea ce se mişcă nu samenă de loc a motan, ci a nu ştiu

ce mult mai mare , intr'un moment , cănd o presupunere ce

intrase de căteva clipe in mintea mea deveni puternică, me

răpezii drept la acel ceva, şi implăntăndu-mi măna intr'un

lucru moale ce părea a fi o barbă, strigai in gura mare :

„Săriţi! Tâlharii!

Rusul de pe laiţă, Bani-Gata de la cai şi mai mulţi

oaspeţi din bucătărie năvălire împreună. Ce era? Pe cănd

eu fusesem afară, doi judani care nu mai încăpuse dincolo şi

îngheţau de frig, işi scosese papucii , se furişase tiptil la noi

in odae şi se ghemuise unul peste altul pe cuptor: ei erau

acel ceva negru ce credeam a zări in intuneric. Figura îngro­

zită a jidanului in barba căruia imi incleştasem măna, era aşa

de poznaşă, incăt pe loc ne-a umflat risul pe toţi. Chiar zioa

următoare am ris tot timpul in trăsură, atăt de chipul jida­

nului ce nu-mi eşea din gănd, căt şi mai ales, de Rusul meu

care tot prefăcea pe judanul spăimăntat. Era in adevăr foarte

comic de a vede pe Moscal aşa de vesel. E l işi virea manile

prin barba sa tufoasă, căutând să dea figurei sale, altminteri

sălbatice, expresiunea de umilire şi spaimă a Evreului. Apoi ,

umflăndu-1 risul, se lovea cu manile pe genunchi şi când el

năbuşeau hohotele, işi stringea pântecele cu amendoue braţele.

Ilaritatea lui ţinea deşteaptă nu numai pe a m e a , ci şi pe a

lui Bani-Gata de pe capră, incăt intr'un ris am dus-o cu toţii

o bună parte din drum; ear ţeranii cu carele, ce ne întâlneau,

căscau gura la vederea acestui trio vesel şi întorceau capul

după noi in indoeală dacă suntem nebuni, sau numai beţi.

In această stare sufletească trecurăm Sâmbăta prin Huşi

şi ajunserăm sara la Fălciu, fără altă întâmplare, ear Dumi­

nică pe la doue după amează, sosirăm la Cahul unde am tras

la singurul han ce era pe atunci in acel oraş, acel al bătrâ­

nului Sacalof. Termenul procesului fiind fixat pentru a doua

zi Luni, Rusul meu eşi indată să caute pe grefierul tribunalului,

care, in urma unui mic present, deveni foarte amabil , căuta

pe archivar, merse cu acesta să scoată dosarul procesului şi

mi-1 aduse ca să-1 studiez. In odaea mea eram eu, grefierul,

archivarul, Moscalul şi Sacalof, cu care clientul meu era prieten

bun ancă decănd Basarabia fusese rusească. Cu toată lumina

extraordinară ce se făcuse in odae — se aprinsese in acelaş

t imp d o u e luminări, una de seu, alta de spermenţetă — abie

vedeam să cetesc, căci toţi fumau in casă şi, pe la Cahul

nefiind sobe ca să preschimbe aerul, fumul se ingroşase şi

întuneca odaea de tot. După ce cu mare greu sfirşii dosarul,

grefierul îmi zise cu aer misterios:

^Cunoaşteţi pe cuconaşul Manola.ş?

—• Nu, cine-i acesta?

„Presidentul tribunalului; n'ar fi stricat să-1 cunoaşteţi,

sau d-voastră, sau, mai bine ancă, clientul d-voastre.

— Dar pentru ce?

» A p o i . . . f i indcă. . . de ! ingăimâ grefierul mai incet, căindu-

se par'că de cele zise şi eşi răpede urmat de archivar care

ţinea dosarul sub braţ , învelit intr'un testemel galben, şi de

Sacalof care mergea să ingrijească de masă.

Peste o jumetate de cias Sacalof reintra, urmat de răn-

daşul seu (un lipovan cărn, cu cămeşă albastră şi barbă roşie)

care ţinea o tabla cu mâncări. Clientul meu se arunca ca un

puiu de lup asupra bucatelor, eu insă gustând, sării de o palmă

in sus.

— Ce-i asta, sunt fript! strigai strimbăndu-me.

»Ha, ha, ha, respunse Sacalof rizend. Cam piperat, ha?

Aşa bun, aşa bun!

— Aşa bun, aşa bun! repeta Moscalul meu, indopendu-

se cu bucăţi de carne şi cu piperuşi întregi.

, Cunoaşteţi pe cuconul Manolaş? me intrebâ de la o

vreme Sacalof.

— Pe president? Nu. Dar ce n e v o i e ? . . . .

T

„De! şopti Sacalof; fiindcă . . . . obiceiul . . . . apoi . . . .

de . . . . t rebuea să-1 cunoaşteţi pe densul, sau măcar pe duduca

Pipiţa . . .

— Pe duduca Pipiţa! . .

Moscalul meu se puse pe gânduri şi cănd remaserem

singuri imi zise cam mâhnit.

„îmi pare foarte reu că nu cunoaştem nici unul pe

C a c o n M a n a l a s . . . .

A doua zi pe la unsprezece dimineaţa imi strinsei hârtiile

şi, întovărăşit de clientul meu, me dusei la tribunal. Prin

tribunal trebue să ne închipuim o căsuţă ca toate celelalte

din Cahul, numai ceva mai mică şi mai murdară. Acolo făcui

cunoştinţă cu advocatul adversarului meu, unul din l u c e f e r i i

Cahulului, un tener cu barba in furculiţă, cu perul velvoiu

şi cu idei politice foarte înaintate. Figura lui imi displăcu,

căci imi tot părea a vede un mic zimbet ironic intr'un colţ

al gurei.

Fiindcă nu venise ancă rândul procesului meu, intrai in

sala şedinţelor, adică in odăiţa din mijlocul casei, pentru ca,

privind la alte judecăţi, să mai treacă vremea păn ne-or striga

pe noi. In dosul unei mese pătate de cerneală şi cam şchioape,

pe care sta o cruce afumată şi un clopoţel strimb, şedeau doi

indivizi, cel din stingă tener, cu gura căscată şi somnoros,

celalalt be t răn , slăbuţ la faţă, cu ochii mici căprii şi vioi şi

cu musteaţa surie. Aceşti doi magistraţi judecau pe un ţigan

discuit, rupt şi nepieptenat ce sta in picioare intre doi doro­

banţi înarmaţi cu puşti, sub invinovăţirea că furase un cocoş

din sat. L a altă mesuţă mai de-o parte sta procurorul , un

tener ce cunoscusem şi care imi făcea semne de prietenie.

s Ce vrei d-ta? me intrebâ, cu aer de autoritate, magistratul

cel cu musteaţa surie, vezendu-me intrând in sală.

—• Nimic, domnule , am un proces aice şi-mi aştept

răndul.

j.Fost-ai chemat?

— Ba nu.

^Apoi nu vom pute . . . binevoiţi a aştepta dincolo.

— Socoteam că este şedinţă publică, zisei eu cam

necăjit.

»Nu vom p u t e ! . . . striga magistratul t răgend clopoţelul

şi aretăndu-mi cu capul odaea de alături.

Moscalul meu se uitase prin uşa crăpată şi vezend această

scenă imi şopti mâhni t :

„Cacon Manalaş . . . . reu că nu cunoaştem . . . trebuea

cunoaştem Cacon Manalaş sau măcar P i p i ţ . Ear advocatul

adversarului meu şuera incet dinaintea lui un aer de polcă,

zimbind cu ironie din colţul drept al gurei. După vre o jumă­

tate de cias auzii dincolo clopoţelul, uşa se crăpa, unul din

dorobanţi eşi cu spatele intăi , ţiind baioneta îndreptată spre

pieptul prevenitului, apoi veni acesta căscănd grozav de urit,

şi la urmă al doile dorobanţ cu baioneta îndreptată spre

spatele tâlharului de cocoşi, care fusese osindit la trei zile de

închisoare. Ei se depărtare , un uşier striga procesul nostru

şi cu toţii intrarem in sala audienţelor. Presidentul trase

clopoţelul şi zise cu glas t a r e :

s D-nule grefier, cetiţi petiţiunea introductivă de ins tanţă! 8

Apoi imi arunca o privire triumfătoare care insemna:

»Vezi dumneata cum ştiu terminologia juridică? Tre­

mură !

Sfirşind grefierul de cetit eu me sculai de pe scaun şi

incepui :

•—• Domnilor magistraţ i ! . . . Insă in acelaş moment, presi-

dentul intrerupăndu-me imi zise cu glas tare :

„Sunteţi fără r o b ă , imbrăcaţi-ve r o b a !

Trebue să insemnez că tocmai atunci venise un ordin

din Bucureşti ca judecătorii , procurorii şi advocaţii să pue

r o b e ca in Franţa, pentru a inălţa prin acest chip prestigiul

justiţiei in România. Eu insă, neavend loc deajuns in micul

meu sac de drum, nu mai luasem cu mine această haină

solemnă despre care publicul nostru glumea aşa de mult.

— N'am luat roba cu mine, domnule preşedinte, aveam

puţin loc . . . .

,Atunci nu vom pute! respunse presidentul.

— Daţi-mi voie, strigai eu s u p e r a t . . . .

»Nu vom pute, repeta Manolaş trăgend clopoţelul.

Vezend aceasta, procurorul care avea pentru mine o stimă

deosebită, sări de pe loc, insuflat de o simţire sublimă, işi

scoase roba din spate şi mi-o întinse mie. Eu o aruncai iute

pe umere şi zisei triumfând la răndul meu:

— Fiindcă acum am r o b ă , socot că-mi veţi da voie

să vorbesc . . .

Manolaş işi muşca buzele, dar nevrend să se dea bă tu t :

„Bine, robă este, dar cartă de avocat aveţi? îmi striga el cu

glasul înăduşit de furie.

—• N'am cu mine , respunsei eu, dar sunt cunoscut,

î n t r e b a ţ i . . . .

, D e n'aveţi c a r t ă , nu vom pute! repeta el puind măna

pe clopoţel.

Procurorul sări earăş de pe scaun şi zise cu glas solemn :

^Ministerul public cunoaşte şi afirmă că d-nul avocat

are dreptul să exerciteze.

Judecătorul cel adormit , ridica puţin pleoapele obosite

şi zise incet cătră président:

— D-nialui are dreptul să exerciteze, ştiu bine.

» Cunosc şi eu că are dreptul, adause şi adversarul meu,

care avea tot interesul să nu se amăne procesul ştiind bine

ca nu va mai găsi tribunalul aşa de bine dispus pentru

causa lui.

j,In faţa acestor aserţiuni solemne admitem să pledaţi

imi zise presidentul din ce in ce mai furios, insă inainte de

a incepe daţi-ne p r o c u r a (Manolaş punea accentul pe silaba

intăia a cuvëntului) precum ne-a dat şi adversarul d-voastre

sau nu vom p u t è . . . .

— D-nule preşedinte, pentru Dumnezeu, clientul confra­

telui nostru nu este faţă, deaceea a lăsat o procură, dar al

nostru e aici, " eată-1, şi ne declară pe noi représentant al seu.

j,Cacon Manalaş! şopti Moscalul meu palid, incrucişănd

braţele pe piept şi inchinăndu-se adănc.

— D-nialui e reclamantul? borborosi presidentul to t mai

inăduşit.

s C a c o n Manalaş, Cacon Manalaş. . . , şopti clientul meu

cu glas blănd şi rugător.

— Vorbiţi, imi zise presidentul, trăgendu-şi musteaţa şi

fixăndu-me cu ochi crunţi.

Eu, inghiţăndu-mi mania, expusei causa in căteva cuvinte

şi me reaşezai pe loc. Adversarul meu se scula la răndul seu

şi căuta să dovedească că termenul de plată n'a sosit ancă.

„Mai aveţi ceva de replicat? me intrebâ presidentul cu

un zimbet de dispreţ.

— Negreşit, negreşit. . . .

„Fiţi scurt, domnule avocat. . . .

— Cacon Manalaş! . . se ruga Rusul cu braţele pe piept,

inchinăndu-se adănc.

După replica mea, duplica adversarului şi conclusiunile

procurorului care erau favorabile causei noastre, ne retraserem

cu toţii. Eu me dusei drept a casă, fără a mai aştepta pro­

nunţarea hotăririi, căci simţisem deajuns cum va merge treaba

şi nu-mi mai făceam ilusiuni zadarnice. Insă resultatul întrecu

aşteptările mele cele mai pesimiste. E r a m a casă de vre-o

jumetate de cias cănd procurorul, grefierul, archivarul şi Mos­

calul meu venire toţi intr'o fugă să-mi spuie că hotărirea tri­

bunalului era — nu cum cerea adversarul meu — să se pre­

lungească plata, ci — ceea ce nu ceruse nime — să nu se

mai plătească de loc restul de bani ce se datorea.

»Nu-i chip! Ape l ! imi striga procurorul.

— Trebuea cunoscut Cacon Manalaş, to t zicea Rusul

meu cu mâhnire. Duşmanul meu a vezut înainte pe Cacon

Manalaş, asta reu!

; > Dar trebuea să cunoaşteţi pe cu conul Manolaş, repeta •

Sacalof, sau cel puţin pe duduca Pipiţa!

Treaba asta imi păru aşa de gogonată, incăt am remas

uimit. A doua zi cănd am plecat din Cahul eram mai puţin

vesel decăt cănd sosisem şi me hotării să fac ceva vuet pe

la cel guvern. Deatunci n'am mai uitat pe presidentul tribu­

nalului de Cahul şi am căutat să aflu căt se poate mai multe

ştiri despre acest interesant personaj.

Manolaş Meriuţă, era fecior de boier, de origine din ju­

deţul Sorocei in Basarabia. Viind de mic copil in Moldova,

el intra diac la visterie, apoi trecu la postelnicie, logofeţie şi

insfirşit la judecătorie. Din candidat ce fusese in intăii ani ai Re­

gulamentului Organic, se urcase cu vremea pană la rangul de

Ş l e n la Divanul Apelativ, unde-1 găsi Convenţiunea şi miş­

carea unirii. Meriuţă dobândise o mare practică prin judecă­

torii şi, ajutat de inteligenţa sa firească, n'ar fi fost reu func­

ţionar dacă n'ar fi avut un pecat : el avea o prea mare slă-

băciune pentru sexul frumos. De trei ori insurat, de trei ori

dispărţit, mai întreţinuse, in intervalul acestor căsătorii, rela-

ţiuni nelegale in dreapta şi stingă, incăt avea copii şi legitimi

şi nelegitimi in toate părţile ţerei. E drept că această împre­

jurare nu imulţea grijile nici ingreuea mult starea materială a

lui Manolaş, căci el nu-şi bătea capul de loc de urmaşii sei.

Toate simţirile lui erau concentrate numai şi numai asupra

ultimei iubite, pe care, căt trăea cu densa, o ţinea in catifele

şi mătăsuri. Pentru cheltueli ca ale lui nu ajungea leafa; tre-

bueau venituri extraordinare produse de funcţiunea ce ocupa.

Aceste venituri şi le procura in toate chipurile: dreptate,

lege. . . nici nu-i păsa de ele, bani ei trebueau să imbrace şi

să cocolească pe actuala sultană! Negreşit că purtarea sa da

loc câteodată la reclamaţii, la scandaluri, in urma cărora gu­

vernul el da afară, insă nu pe multă vreme. Manolaş făcea

ce făcea, intriga, se ruga, se incovoea şi după puţină vreme

te trezeai că ear e numit in vre un post. Acum la apropierea

betrăneţei ajunsese president la tribunalul de Cahul. Ministrul

justiţiei el trimisese in această parte a ţerei cam părăsită de

Dumnezeu, ca să nu se mai audă vorbind de densul. Cahu-

lenii care ei ştieau obiceiul el sufereau cum sufereau multe

altele şi Manolaş Meriuţă ar fi trăit fericit in oraşul lor dacă

ar fi avut alt procuror la tribunal, căci cu acesta nu era chip

să se impace. Mai intăi văzuse de mai multe ori pe colegul

seu primblăndu-se pe sub ferestrele Pipiţei, favoritei actuale,

şi avea prepusuri grozave, ear apoi răutăciosul de procuror

necăjea din cale afară pe Manolaş cu alusii asupra vărstei

sale. Următorul q u a t r a i n dintr'o comedie naţională:

Cănd se 'ntămplă de se leagă

Amorul de vr'un bătrăn

Să mă crezi că nu-i de şagă

Leagă-1 de gard şi dă-i făn!

Manolaş ăl găsea scris in toate părţile: De lua un dosar

in mănă, versurile erau pe copertă; de deschidea un codice

de legi, găsea poesioara pe toate hărtiuţele puse ca semn

intre deosebite file; odată văzu versurile însemnate cu cerneală

groasă pe masa tribunalului şi după ce le ştersese furios, le

regăsi a doua zi săpate in lemn cu cuţitaşul.

Nu-i vorbă se resbuna şi el ori cănd ăi era cu putinţă.

La ori ce cerere a cărei' împlinire aterna de president, procu­

rorul era sigur că Manolaş va respunde:

„Nu vom pute! . . .

Apoi cănd da hotăriri in neunire cu conclusiunile procu­

rorului, Manolaş rostea „in n e u n i r e * cu ton tare şi energic

insoţindu-si vorbele cu o privire de dispreţ asupra represen-

tantului ministeriului public, dar aceste erau lucruri mici, care

cădeau mai des in spatele împricinaţilor decăt a procurorului.

Plângerile la ministeriu despre purtarea lui Meriuţă de­

viind tot mai numeroase, intr'o bună dimineaţă el se trezi

dat afară şi — ca toţi funcţionarii romani ce se mazilesc —

Manolaş se făcu advocat. In această calitate el revăzui in pri­

măvara următoare la Curte, tocmai cănd apăram, in apel,

procesul Moscalului meu. Manolaş era acum advocatul părţii

adverse şi apăra hotărirea dată de densul la tribunalul de

intăia instanţă. El se schimbase mult; îmbătrânise, părea mai

trist şi toată infâţoşarea lui era mai sărăcăcioasă decăt odini­

oară. Cu toate aceste trecu pe lângă mine cu mândrie, ca să

se aşeze la locul seu. Deşi nu sunt răutăcios de soiu, totuş,

fiindcă întâmplarea mă slujise aşa de bine, nu m'am putut

opri de a nu necăji ceva pe cuconul Manolaş. înainte de a

incepe judecata strigai:

— Domnule preşedinte, adversarul nostru n'are r o b ă !

Un zimbet sburâ pe buzele judecătorilor care toţi cunoş­

teau întâmplările mele de la Cahul.

„N'am adus robă cu mine, respunse Manolaş muşcăndu-

şi buzele, n'aveam loc in sac, gândeam. . . .

— Dar cartă de advocat aveţi?

„Sunt cunoscut, am fost şlen la divanul apelativ. . . .

— Unde vă este p r o c u r a ? (âpasai pe silaba in tăi a

cuventului).

, Domnule preşedinte, strigă Manolaş furios, ved că per­

miteţi adversarului nostru să mă necăjească. . .

— Fără procură nu vom pute! strigai eu.

Clientul meu este aici faţă, respunse Manolaş.

— Trebue roba la C a c o n M a n a l a ş ! strigă Moscalul

de la spatele mele cu energie.

Presidentul Curţii vezend că toată sala incepuse a ride

cu hohot, curma răpede gluma şi intrarăm in cercetarea ape­

lului.

Vai de bietul Manolaş Meriuţă! E l se incurcâ aşa de

tare in pledoria lui, incăt nu ştia ce mai zice: cănd susţinea

că curtea trebue să apere pe clientul seu de ori ce plată, cănd

zicea că termenul plăţii n'a sosit ancă. Presidentul el intre-

rumpea, cerend să specifice mai bine conclusiunile sale; el işi

ştergea fruntea de sudori şi la urmă, ameţit, prăpădit, uita

cu totul obiectul procesului şi incepu să se apere pe sine,

afirmând că este om onest. Poate ori cine să-şi inchipuească

ce haz făcură judecătorii şi publicul de această infăţoşare a

lui Manolaş. Procurorul in conclusiunile sale fu foarte aspru

cu hotărirea tribunalului şi mai aspru cu judecătorii de la

Cahul. Cănd Curtea pronunţa hotărirea, Manolaş, se ascunse

pintre public ca să nu fie văzut, ear Rusul meu ei striga:

— Poftim, vino, ascultă C a c o n M a n a l a ş !

Ancă păn' a nu sfirşi presidentul rostirea hotăririi, Ma­

nolaş se strecura pintre public şi se făcu nevăzut.

Deatunci am aflat că advocatura lui Meriuţă mergea reu.

Cu legile aste noue franţuzeşti — bată-le-ar focul! — şi cu

reputaţia lui Manolaş, clienţii nu se prea grămădeau. Ei se

împuţinau din ce in ce, incăt la urmă erau rari de tot. Mi-

seria bătu la uşă odată cu bătrăneţa. Vesela Pipiţâ el părăsi

şi Manolaş remase o scurtă vreme fără iubită. Căzend tot mai

jos, jos de tot, Meriuţă se aşeza intr'un sat, lega prietenie cu

o ţărăncuţă şi se făcu advocatul sătenilor pe la subprefectură

şi alte autorităţi inferioare. Ba intr'o vreme, cănd in capitală

ventul bătea tare a democraţie, Manolaş strinse un mic rest

de energie şi se făcu demagog in regulă, căutând să rescoale

pe ţerani, să se faci popular şi să ajungă la ceva prin acest

chip — măcar la deputăţie. Dar nu isbuti. Miseria el apesâ

tot mai tare şi urmele sale se perdure prin sate.

Căţi-va ani după judecata mea ducendu-me cu alte trebi

la Cahul găsii un otel nou, şi pe fostul procuror al lui Ma­

nolaş president al tribunalului, in locul seu. Poftit la masa

acestuia, avui ocasiunea de a face cunoştinţă cu duduca Pi-

piţa, căci ea singură la Cahul nu-şi schimbase posiţiunea

socială. In loc de a ţine tovărăşie vechiului president ea

ingrijea de gospodăria celui nou. Pipiţa era o brunetă fru­

muşică, cu ochi negri mari, era de o natură vioae şi ei plăcea

să povestească şi să ridă. De la densa am aflat cele mai

multe ştiri despre viaţa lui Manolaş Meriuţă. Aşa de bine el

cunoştea Pipiţa incăt işi insuşise chiar frase şi gesturi de ale

lui. Cel puţin cănd numeroşii amicii ai noului president o prea

îngrămădeau cu amaibilităţile, Pipiţa arunca nu ştiu cum capul

in sus ca Manolaş şi, aretănd un frumos şirag de dinţi stră­

lucitori, zicea cu aer obrăznicuţ:

— Nu vom putea! Nu vom putea!

I a c o b Negruzzi .

r

Blestemul meu.

I [fănd m'inselasi, cătaiu în mine

Un blestem ca să 'ţi sverl în faţă,

Un blestem plin de fulgerare

Să ard simţirea ta de gheaţă.

Şi incordat-am cu putere

Mania mea cea bărbătească,

Doar voiu găsi o vorbă mare

Ce-in suflet greu să te lovească.

Dar ştii la ce-am ajuns iubită

Decănd să blestem me muncesc?

Să-mi plec iar fruntea cu durere

Zicând: — A h ! ăncâ o iubesc . . .

118 Lui Amor. — I. S. Neniţescu.

Lui Amor.

dumnezeu l e A m o r

Jit§^° Mincinos si orbitor,

Jk. Eşti nebun, ori to t Eşti nebun, ori to t inveţi

Ca să sverli cele săgeţi

Şi drept ţintă ţi-ai luat

Pieptul meu cel sângerat?

De e treaba pe ţintit,

Pe ţintit şi nimerit;

Loveşte pe draga-mi bine

Ca să sufere cu mine. —

Nu respunzi? O, tu Amor

Mincinos şi orbitor!

Dare-ar Dumnezeu şi-ar da

Să 'ntălneşti pe Psihea ta,

Să 'ţi mai frigă pelea iară

Cu a lampei sale pară,

Precum mie Marioara

Greu imi frige inimioara.

Xeinţelcgere. — I. S. Neniţescu.

Neînţelegere.

I ' j |J | |J^irnineaţa-in revărsat

<Sr Amără t eu m'am sculat;

X. Toa tă noaptea n'am dormit t i L

î Ci, mereu m'am svârcolit.

Spre cămpii plec in tăcere

Şi la flori cat cu durere

Căci şi-in dragii ochii lor

Ved al plânsului isvor.

— Florilor, iubite flori

Voi a zorilor surori,

Ce aveţi de lăcrămaţi

Şi cu ventul suspinaţi?

Ca şi mine, n'aţi dormit?

Toată noaptea v'aţi bocit? —

„Plângem, insă nu ca tine

> ; >Lacrimi de durere pline.

»Noi plângem de. bucurie

„Lacrime de veselie,

„Căci pe cerul aurit

«Caldul soare s'a ivit.*

Moştenitorii mei.

u-i moartă draga-mi mângâiere

Nici cântecele de iubire,

Precum nu-i moartă-a mea durere

Şi ţipetele de bocire.

Suspinele de fericire

Le-am prefăcut eu in cântări,

Şi-acum privighitoarea dragă

L e spune primăvara 'ntreagă

La flori, la vent şi linei sări.

Iar din plănsori şi din oftare,

Din jalea mea cea grea şi vie

Făcut-am iarăşi o cântare,

Dar pentru biata ciocârlie;

Ce cătră faţa aurie

A soarelui, ce ea iubeşte

Sburănd, tot căntă necurmat

Cel jalnec cant ce eu i-am dat

Şi-aşa, ea chinu-şi povesteşte.

Şi căt trăi-va ciocârlie

Şi va trăi privighitoare

Plăngend, căntănd necontenit;

Trăi-va draga-mi bucurie

Şi lacrímele arzétoare

Ce am versat, cănd am iubit.

l o a n S. Neni tescu .

I. POPESCU.

Necesitatea studiului Pedagogiei.

1 I Ï

¥ f onsiderănd pretenţiunea ce au şi trebue să aibă toţi

cari se ocupă cu educaţiunea: de a trece de omeni

ţj cultivaţi, s'ar puté cere cu to t dreptul delà ei ca să

fiă deplin luminaţi in ceea ce privesce chiămarea lor

de educatori. Care este insă starea lucrului in realitate? A b ­

stracţiune făcend de educatorii firesci, de părinţi, cari in cele

mai multe caşuri devin educatori fără voia lor şi la cari prin

urmare nici vorbă nu pote fi de o pregătire anume pentru

opera educaţiunei, decă am intreba chiar şi numai pe cei ce

se ocupă din profesiune cu educaţiunea : ce înţeleg ei prin

educaţiune, ce e de a se lua drept ţintă supremă a aceleia,

cari sunt mijlocele ei şi cum au să fiă aplicate acestea? putem

fi siguri că pré puţini ar fi in stare a da răspunsuri indestu-

litore ; cei mai mulţi s'ar arăta cu vederi forte mărginite şi

eronate chiar şi asupra unora din lucrările cele mai elementare

ale chiămărei lor. Şi nu trebue trecut cu vederea că, decă

in vre-o sferă a vieţei omenesci ignoranţa şi rătăcirea sunt

pagubitore şi funeste chiar, apoi pe terenul educaţiunei acelea

sunt de cele mai triste urmări. Istoria lumei a dovedit prin

mii şi mii de esemple adevărul că mersul omenimei, in desvol-

tarea ei spre bine séu decăderea spre rău , e condiţionat in

linia primă delà crescerea corectă séu greşită ce se dă

tinerimei.

Nu este locul aci a arăta căte lucruri se cere să sciă un

educator, d e c ă e ca să-şi potă implini, cum se dice, cu cunos-

cinţă de causă chiămarea sa. A voi a espune tote acele

lucruri ar insemna a scrie o P e d a g o g i a i n t r e g ă . Intenţiunea

nostră este numai de a îndrepta pe cei ce au să se ocupe cu

educaţiunea la P e d a g o g i a , dorind a-i convinge că este un

lucru pe căt de temerar pe atât şi de nedemn şi condemnabil

a se apuca cine-va de marea şi insemnata operă a educaţiunei,

fără a fi luminat asupra aceleia mai antei prin amintita

sciinţă.

Pentru a arăta şi prin esemple practice imperativa nece­

sitate a studiului P e d a g o g i e i , vom releva aci numai doue

din multele întrebări , relative la cultura ce este a se da ele­

vilor prin inveţăment. Educatorii de profesiune, învăţătorii şi

profesorii, la tot pasul trebue să-şi pună acele întrebări şi

respunsuri la ele nu vor puté afla decăt in P e d a g o g i a .

Acele întrebări sunt de natură a interesa afară de educatori

şi pe toţi omenii luminaţi, cari se preocupă de adevăratul

progres al omenimei in cultură.

Ceea ce caracteriseză timpul de faţă cu deosebire in

privinţa crescerei tinerimei este postulatul: de a se da elevilor

să înveţe cât se pote de multe lucruri. Acésta se pote vedé

şi din programele scolelor de to te categoriile, ce gem de

mulţimea obiectelor de inveţăment. Esamenele din scole ancă

se par a nu avé a l t scop, decăt a constata d e c ă s'au propus

tote şi intregi acele -obiecte elevilor. Scolele şi cei ce le

conduc nu fac in punctul acesta decât a se conforma după

postulatele vieţei practice, carea astădi in adevăr avend mult

mai multe necesităţi ca in t recut , trebue să şi reclame dela

fiitorii membri ai societăţii mai multe cunoscinţe. Este o lege

notorică a progresului omenesc, că cultura provocă din ce in

ce mai multe trebuinţe, cari erăsi numai prin o cultură din ce in

ce mai potenţa tă pot fi satisfăcute. Făcănd insă pe elevi să-şi

câştige căt mai multe idei şi cunoscinţe, e intrebare decă prin

aceea li se dă lor o cultură, cu carea ei să fiă in stare de a

satisface, ca să tăcem de postulatele vieţei ideale, chiar şi

numai indigenţele aşa numitei vieţi practice, de tote dilele ?

Ideile şi cunoscinţele, prin cari se inmulţesce „capitalul

spiritual* al omului, constituesc aceea ce in P e d a g o g i a se

numesce c u l t u r ă m a t e r i a l ă (reală). Acesta trebue insă să

fiă completată prin aşa numita c u l t u r ă f o r m a l ă . Ce se

inţelege prin acesta? Pe cănd c u l t u r a m a t e r i a l ă este iden­

tică cu suma ideilor şi a cunoscinţelor ce le posedem, pe

atunci cea f o r m a l ă se manifestă prin multitudinea puterilor

ce s'au desvoltat in sufletul nostru şi prin aptitudinile cu cari

suntem in stare a face întrebuinţare din cunoscinţele nostre

in cele mai variate aplicaţiuni practice. Fără c u l t u r a for­

m a l a cunoscinţele omului represintă un capital mai mult ori

mai puţin inproductiv, ca să nu dicem mort . C u l t u r a

m a t e r i a l ă degenerând in o cultură enciclopedică rămăne,

după-cum e constatat prin mii de esemple, cu atăt mai săracă

de fapte de ore-care valore, cu căt este mai estinsă. De aci

se. pote inţelege că, pe căt timpul nostru, prin varietatea cea

mare a năsuinţelor şi a obiectelor cu cari se ocupă spiritul

omenesc, este calificat a seduce la o asemenea cultură sterilă,

pe atăt P e d a g o g i a , carea are să reguleze crescerea tinerimei,

trebue să stăruescă de a fi considerată după merit in sistemul

educaţiunei şi c u l t u r a f o r m a l ă .

C u l t u r a m a t e r i a l ă şi cea f o r m a l ă constituind împre­

ună aceea ce se numesce c u l t u r ă s p i r i t u a l ă şi stand una

cu alta in aceeaşi relaţiune ca fondul cu forma, s'ar pute

presupune că coerinţa lor inseparabilă să fi fost in trecut seu

să fia cel puţin acum recunoscută ca un adever din cele mai

evidente. Căci precum nu pote fi conţinut fără formă, tot

aşa nu pote fi nici formă fără conţinut in vieţa spirituală.

Cu tdte acestea intre amintitele doue specii de cultură s'a

făcut şi se face distincţiune, nu numai in teoria, dar şi in

practică. Precum in timpul actual se arată o Înclinare spre

cultura materială, aşa in cel trecut era favorită aprope esclusiv

c u l t u r a f o r m a l ă . Metodul insă după care se cerca şi se

cercă in multe caşuri şi astădi ancă a se promova acea cultură

e forte greşit, şi acesta din causă căci si punctul de mănecare

din care pleca acela e unul din cele mai eronate.

In scola vechia, aşa numită a m e m o r i e i , ce a fost o

scolă cu preferinţă a c u l t u r e i f o r m a l e , principiul funda­

mental pedagogic-didactic era : să se de elevilor să inveţe ori

şi ce, numai să inveţe mult de ros t , ca să li se s ascută < c

m e m o r i a . Sermana memoria! Pentru ea inveţarea de rost

era aceea ce pentru cosă bună-oră este o cute (gresie): ascute

acesta, ascute aceea. Şi la esecutarea operaţiunei acesteia pe­

dagogice (?) inveţătorii nu aveau decăt a da »tablă < (, seu ca

să vorbim in limba mai inaltă a profesorilor, a da »lecţii *

elevilor, să inveţe „de aci pană a c i 4 . Esplicarea venea pe urmă,

cănd venea, cam ca un lucru de lux. Aceea nici nu putea să

aibă vre-o însemnătate atunci cănd inveţarea de rost şi eser-

ciţiile memoriale erau considerate ca principalele mijloce cul-

tivătore de spirit. Contimporanii mai înaintaţi in etate 'şi vor

fi aducend aminte cu fiori de lucrurile ce trebuiau să inveţe

pe din afară chiar şi in limba latină ancă de prin clasele pri­

mare. Pe lăngă „ascuţirea* memoriei se cerca insă de unii

sase „ascută* şi m i n t e a elevilor. Şi cercarea acesta se părea cu

atăt mai justificată, cu căt mintea se consideră de superioră me­

moriei. Ast-fel scola memoriei 'şi află o rivală in scola aşa

disă a r a ţ i o n a m e n t u l u i şi in multe locuri trebui să facă

loc acesteia. Parola celor ce se ţineau de scola .acesta era:

să se pună elevii să cugete, să judece, să raţioneze. Deprin­

derile memoriale fură deci înlocuite in programele scolelor

prin eserciţiile in c u g e t a r e şi v o r b i r e , cari se priveau ca

obiecte de inveţăment de sine stătătore, tocma aşa precum in

scola memoriei erau privite eserciţiile m e m o r i a l e . Şi ceea

ce e caracteristic şi pentru scola raţionamentului, in ea cu­

g e t a r e a şi v o r b i r e a erau luate in abstract, ca facultăţi, ce

s'ar putea ageri numai prin deprindere ca atare. Conţinutul

c u g e t ă r e i şi al v o r b i r e i era privit şi aci ca un lucru de

tot indiferent. Elevii aveau numai să se deprindă a cugeta si

a vorbi, fiă despre ori-ce lucru şi in ori-ce sferă. Desvoltarea

facultăţii c u g e t ă r e i şi a v o r b i r e i fu adusă in urmă in

legătură cu eserciţii i n t u i t i v e . Cu acestea se făcu, nu-i

vorbă , un insemnat pas spre bine, dănduse pentru cuge­

tare nu numai vorbe ci şi idei, prin urmare un conţinut

real. Erorea insă fu că şi acele eserciţii erau privite

ca un obiect de inveţăment separat, de sine stătător, menit

a desvolta in general facultatea c u g e t ă r e i şi a v o r b i r e i

elevilor.

Care e punctul de mănecare, din care se făceau şi se

mai fac ancă deprinderile menite a desvolta, după-cum am

arătat, facultatea memoriei şi a judecăţii elevilor? E falsa su-

posiţiune psichologică, după carea se susţine că in suflet ar

fi date o mulţime de facultăţi ce aşteptă numai ocasiune a

se desvolta. Acele „facultăţi* odată admise ca înnăscute su­

fletului omenesc, se pote susţine şi teoria falsă a unei »gim­

nastici spirituale*, prin care disele facultăţi să se desvolte

in general, intocma precum prin gimnastica corpului e dat

a se desvoka forţele fisice ale acestuia, pentru a pute face in

urmă serviţii la ori-ce lucrări. Astădi insă. graţie progreselor

ce ti'aîi făcut in Psichologia empirică şi prin acesta şi in Pe ­

d a g o g i a scientifică, precum teoria „facultăţilor* spiritului,

aşa şi „gimnastica spirituală*, menită a le desvolta şi ageri

pe acelea, sunt aprope de a apune de pe orisonul educaţiunei

şi a fi relegate şi ele, ca multe alte teorii fără temeiu, in do­

meniul anticităţilor. In adevăr, ce şi pote fi mai absurd, decăt

a susţine că am ave o „facultate* generală a m e m o r i e i ,

o „facultate* tot generală a j u d e c ă ţ i i şi alte asemenea

„facultăţi*, pe cari nu ar trebui decăt să le desvoltăm şi as-

cuţim prin eserciţii, pentru a ne servi in urmă cu ele in ori

şi ce materii; pe cănd e constatat că ori şi cine nu pote să

aibă m e m o r i a seu j u d e c a t ă decăt in specialitatea cu care

s'a ocupat, şi nu se adeveresce nici decum că un filolog d. e.

avend m e m o r i a şi j u d e c a t a cea mai bună in specialitatea

sa, să aibă pentru aceea m e m o r i a şi j u d e c a t ă şi in Ma­

tematică cu carea nu s'a ocupat. Stand adevărul acesta, despre

care ori şi cine se pote convinge prin esperienţă propria,

t rebue firesce să se recunoscă şi imposibilitatea unei c u l t u r i

f o r m a l e g e n e r a l e , carea in realitate nu ar fi decăt un

f o r m a l i s m gol.

Decă insă nu pote fi admisă o c u l t u r ă f o r m a l ă ge­

n e r a l ă , apoi să vedem ce ne invaţă asupra cestiunei aces­

teia P e d a g o g i a scientifică, in care teoria educaţiunei nu se

baseză pe suposiţiuni fără nici un temeiu, precum sunt aşa

numitele ,facultăţi* ale sufletului, ci pe adevăratele condiţiuni

ale desvoltărei vieţii spirituale. A m numit scientifică P e d a ­

g o g i a la carea ne provocăm, pentru a nu fi confundată cu

aşa numita ^ P e d a g o g i a modernă*, cu a cărei firmă se face

astădi pre mult abus. După P e d a g o g i a scientifică nu pote

fi vorba decăt de o c u l t u r ă f o r m a l ă ce se desvoltă deo­

dată şi in legătură cu c u l t u r a m a t e r i a l ă , făcendu-se ca

sferele de idei, ce constituesc conţinutul acesteia, să ste in

nex logic unele cu altele, să se petrundă împrumutat, şi ast­

fel să se potă reproduce unele pe altele in cele mai varii

combinaţiuni şi forme. Causa din care c u l t u r a f o r m a l ă

se dice a consta din p u t e r i l e , ce s'au desvoltat in sufletul

omului, este că disele reproducţiuni apar ca provenind din

tot atâtea puteri spirituale. Acea c u l t u r ă se arată firesce cu

atăt mai intinsă, cu căt se pote manifesta in mai multe di­

recţiuni, prin mai multe puteri. Şi e de observat că omul,

avend o asemenea cultură prin ea nu numai i se inlesnesce

reproducerea ideilor vechi, aparţinetore la cele mai diferite

sfere, dar i se face posibiliă orientarea chiar şi in sfere de

idei noue, ce semenă in vre-un punct ore-care cu acelea.

Ast-fel e constatat că d. e. un jurist, cunoscetor de le-

gile patriei sale, avend şi c u l t u r a f o r m a l ă in acelea, se

. po te mult mai uşor orienta in jurisprudenţa altor teri, decăt

decă legile ce le cunosce şi-le-ar fi insuşit numai in mod me-

chanic. Avend in vedere marile avantage împreunate cu c u l ­

t u r a f o r m a l ă , se pote prin urmare pretinde că ea, in ceea

ce priyesce partea intelectuală a c u l t u r e i s p r i t u a l e , tre-

bue să fiă privită ca ţintă supremă a inveţămentului. Acesta

e cu atât mai mult a se intona, cu căt c u l t u r a m a t e r i a l ă

singură numai, decă s'ar manifesta ori şi prin căt de multe

cunoscinţe enciclopedice, înşirate in mod mechanic unele de

altele, remăne, după-cum am mai dis, sterilă, lăsând pe om

mult mai neajutorit, decum ar fi cănd el ar ave pe lăngă

puţină sciinţă şi c u l t u r ă f o r m a l ă . S o c r a t e , omul cel mai

înţelept, n'au avut multă sciinţă, el 'şi mărturisea chiar ne-

sciinţa sa; insă cu atăt i s'a arătat in mod mai strălucit cu l ­

t u r ă f o r m a l ă in dialogurile lui.

C u l t u r a f o r m a l ă , precum se pretinde de P e d a g o g i a

scientifică, pote şi trebue să se promoveze prin tote obiectele

de inveţăment, prescrise pentru scolele ce se numesc institute

de educaţiune şi instrucţiune. In acele scole nici nu pote fi

admis un inveţăment, ce nu e cultivator in înţeles pedagogic.

Trebue insă observat că unele din acele obiecte sunt prin na­

tura lor mai mult calificate decăt altele de a desvolta cu l ­

t u r a din cestiune. Ast-fel inveţămentul din l i m b a m a t e r n ă

d. e. pote fi considerat ca cel mai de mare influenţă pentru

c u l t u r a f o r m a l ă ; căci limba, fiind un mijloc despre care

se pote dice că petrunde prin tote sferele de idei ce le po-

sedem şi pe cari voim să le câştigăm, e calificată, pe lăngă

cunoscintele ce sunt aşa dicend incorporate in ea, a lăsa in

spiritul elevilor to todată şi cele mai multe forme de judecăţi

correcte şi preste tot de o cugetare logică. Din punctul acesta

de vedere s'a şi atribuit limbilor clasice o influenţă din cele

mai decisive şi mai binefăcetore pentru c u l t u r a f o r m a l ă

a acelor ce se ocupă cu inveţarea lor. Cine ar şi pute t rage

la indoelă că, esactitatea şi frumseţa stilului, precum şi correc-

titatea logică a cugetărei, ce caracteriseză pe autorii clasici,

nu ar lăsa in spiritul celor ce se ocupă cu ei forme de model

pentru cele mai varii aplicaţiuni in vieţă! Dar şi inveţămentul

din limbi şi cel din alte obiecte, pentru-ca să potă ave efectul

unei adeverate c u l t u r i f o r m a l e şi nu al unui f o r m a l i s m

gol, trebue să se propună după m e t o d u r i ce 'şi au basa lor

in P e d a g o g i a şi a căror cunoscinţă se pote câştiga numai

prin studiul P e d a g o g i e i . —

I. P o p e s c u .

Jí

I. S B I E R A .

Conditiunile necesarie pentru esistinţa, conservarea şi pros-

perarea graïuluï naţional.

auguredû aceasta? importantes catedras; atuncïa însă?

numai în calitate de suplent. Astsedî, în urma neîn­

semnatei mele activitasţî şi prin concursul binevoitorii! al cole­

gilor şi al amicilor mei, pasşesc înaintea Domniilor Voastre

în calitate de profesor ordinarîu, ca représentant legal al

acestei ca tedre , pe temeiul preaînnalteî resoluţiunî din

1/13 April 1881 a Majestseţiî Sale, a prea Iubitului şi prea

graţiosului nostru Impserat şi Duce F r a n c i s e I o s i f I., ca­

rele sa? traeeascas încae mulţi", foarte mulţî ani, spre fericirea

popoarelor de sub blîndul sa?û sceptru !

înnaeinte de cinci anî, înaugurînd catedra aceasta, m'am

încercat sae aras-t unele scasderï ce esista? în cultura şi educa-

ţiunea de pîna? acum a Romînilor, şi sa; pun în vedere modul

cum s'ar casdé sas fie direasas acea educaţiune şi cum s s fie

formata? voinţa omului, ca sae scaepaem de relele de cari ne

acum cinci anî şi jumaetate decînd am avut deo­

sebita fericire ca sa? fiù eu cel dintîiu carele sa; în-

plîngem şi sa; întraem într'o era; noauae, într'o era; de con­

solidare în cultura naţionalae.

Astaedî însae ne-am ales alta; temae, nu maî puţîn îm-

portantae dupa; socotinţa noastrse.

Intr 'un discurs, 1) ţinut la ultima adunare generalae a so-

ţietseţii pentru cultura şi literatura romîna; în Bucovina, ne-am

încercat sae laemurim conceputurile: n a ţ i u n e , n a ţ i o n a l ,

n a ţ i o n a l i s t şi n a ţ i o n a l i t a t e , şi sas demustrsem marea şi

importanta însemnăta te a graiului naţional. Resultatul la

carele am ajuns, a fost, ca; naţiunea nu este alta nimica; decît

o colectivitate de oameni, uniţi între sine nu atîta prin origine,

istorie şî religiune c o m u n a ; , cît maî ales şi cu deosebire uniţî

prin a c e l a ş u g r a î u ; ca; singur graiul uneî naţiuni este

semnul eî cel maî caracteristic şi maî destinctiv, sufletul eî

chiar, astfelîu încît încetarea graîuluî naţional dintre membrii

uneî naţiuni este egala; cu moartea lor naţionala;, cu stin­

gerea naţiunii întregi din mijlocul celoralalte naţiuni vil.

Pentru ca; graiul naţional este de cea maî mare însem-

naetate pentru o naţ iune; pentru cae în graîul naţional dace

aceea ce numim esenţa, fiinţa, naţionalitatea unuî popor : de

acea credem cae nu va fi neînteresant, daca; vom cseutâ a

cunoasce maî deaproape cuîbul unde se nasce, precum şi con­

diţiunile, cari susţin, desvoaltae şi fac de prospereadae graîul

naţional, adecae fiinţa spiretualae a unuî popor. Numai atuncîa

cînd vom ave conştiinţa; chîara; şi vie despre condiţiunile

neapaerate ale ivirii, passtrseriî şi desvoltaeriî graîuluî naţional,

numaî atuncîa vom pute fi consciuţî şi despre periculele ce

4) Tipserit sub titulul: ;,Conceputul naţiune" şi însemnsetatea graiului naţional. Cernseuţu 1880.

pot amerinţa cu timpul acest odor nestimabil al poporului,

naţionalitatea lui, fiinţa luî, vieaţa lui naţionala;.

Graiul, naţionalitatea unui îndivid, ca şi a unui popor, nu

este ceva nedependent de însuşi individul; nu este ceva înnăs­

cut, ceva ivit de odată; cu esistinţa luî; graiul, naţionalitatea,

nu este ceva a priori în îndivid, în vre un popor ; din contrae

este ceva a posteriori, ce se casştigas mai taerdiü, ce se însu-

şesce cu timpul, şi uneori chiar cu multas ostenealse. In scurt,

graiul, naţionalitatea, nu se ivesce deodată; cu individul, pre

cum nici n'a esistat pe lume- deodată; cu omenimea.

Şcoala Darvinianas susţine cu multas tasrie de arguminte,

cae oamenii cînd aü început a se diferinţa din momite şi a

deveni specie noaüe, adecă; o a m e n i , aü fost cu toţiî fasras

de graíü, h o m i n e s a l a l i , şi cae abia în t run tasrdiü, cine

scie dupas cîte mii şi sute de ani a început fie care grupas de

oameni a-'şî crea un graíü propriu ca mijloc de înţelegere

reciprocas. Prin crearea graiului, speciea noauas s'a diferinţat

şi s'a depasrtat a ş a de tare de originea sa primitivas, încît

aceasta a fost uitata; cu desasvasrşire în decurgerea timpului.

Cînd mai tasrdiü oamenii aü început a cugeta asupra originii

sale, eî n'aü mai putut 'o constata în mod firesc şi devolutiv;

ei aü fost necesitaţi a'şi inventa atuncîa altas origine noaüas,

o origine déla Deí saü de la un singur Deü, şi a se privi

apoi ca descendenţi de deî, saü ca nisce fiinţe create de un

Deü, însa; mai pe urmaş degradate, curupte şi decasdute, dar

cu menirea de a nasduí a deveni aceea, saü aproape aceea,

ce a fost creatoriul lor primitiv. Se vede cas pe atuncîa li

plasceá oamenilor, ca şi multora în diüa de astasdí, a se privi

mai curînd ca nisce fiinţe scaspastate din Deí, saü abaetute

delà un singur Deû, decît ca fiinţa cea mai aleasa; şi maî

fericit organisatae, ca fiinţa cea maî perfecta; a unui şir ne-

maerginit de fiinţî organice, şi încae menitse de a tot spori

şi ajunge şi maî departe in desvoltsecïunea sa organica; şi

spiretualae.

Prin crearea graiului în diversele grupe de oameni , şi

prin diferinţarea lui chiar în sinul aceleiaşi grupe de oameni,

s'a ivit în speciea omeneasca; un nou criteriu pentru destingerea,

şi un nou mijloc pentru desvoltarea diferitelor grupe de oameni.

Din atîtea grupe de oameni negraeitorî sau alalï de mal naeinte

s'aû fascut acum, în urma ivirii graiului, a t î t e a n a ţ i u n i

d i f e r i t e , c î t e g r a i u r i d i f e r i t e e r a u .

Deci abîâ prin crearea unor graiuri diferite şi apoi prin

diferinţarea acestora, omenimea s'a diferinţat mal departe, s'a

mal s p é c i a l i s â t , s'a n a t i o n a l i s â t ; a încetat de a fi numai

oameni, pur şi simplu, şi s 'au faecut: C h i n e z i , E v r e i , G r e c i ,

R o m a n i , P e r ş i , G e r m a n i , R o m î n î , I t a l i a n ! , F r a n -

ţ u j î , A n g l e j I , P o l o n i , R u ş i , M a g h i a r i , T u r c i , etc. etc.

Dintru început aşadarae, neavînd omenimea graïû, n'a

avut nici naţionalitate. Naţionalitatea, semnul specific al dife­

ritelor colectivitaeţî de oameni, s'a ivit în omenime mult mai

taerdiu, deodată; adecă; cu ivirea şi diferinţarea graiului el.

Ce a fost dintru început cu omenimea, aceasta se

repeţesce pînae 'n diûa de astaedl cu fiecare individ omenesc.

Cînd se nasce copilul, este homo alalus, om faerae de

gralu. Graiul îl deprinde abia cam la un an, sau chiar dupa;

un an de dile. Prin urmare, individul omenesc cînd se nasce,

neavînd încae gralu, n'are nici naţionalitate proprie; el sta; la

despusseclunea celor ce-'l încunjoara; şi îngrijesc de el. Aceştia

pot face din copil cea ce voesc eï; îï pot dâ gratul, prin

urmare şi naţionalitatea aceea ce o vor eï, caecî nascerea dse

copilului numai f i g u r a d e o m nu însae şi calitatea de om

n a ţ i o n a l . Naţionalitatea o capsetae abia mat taerdiu dinpre-

unœ cu graiul ce îl deprinde. Deci , din momentul în care

copilul a început a grsei, a şi încetat de a fi numai chip de

om. Prin graïû, copilul s'a spécialisât, s'a nationalisât; a

întrat în rîndul oamenilor naţionali, a devenit membru al

acelei colectivitaeţî de oameni, al caîriïa graïû '1-a deprins cu

scopul vederat de a sta cu membrii eï în neconteni ta conţe-

legere reciproca;. Deprinderea graiului este aşa dicînd botedul,

prin carele omul se naţionaliseada;, se specificai şi devine

membru al uneî naţiunî anumite, precum prin botedul bise­

ricesc, copilul, chiar fserae de scirea şi frera; de voea sa, devine

membru al uneî anumite confesiuni religioase creştinesc! Decî,

copilul graeitorîu nu este numai om, pur şi sîmplu, ci este

totodatae R o m î n , sau G e r m a n , saû P o l o n , sau R u s ,

sau M a g h i a r , saû G r e c , etc., dupae cum şi graiul ce '1-a

deprins, se chiama; graïû r o m î n e s c, g e r m a ; n e s c , p o l o n e s c ,

r u s e s c , etc. etc.

Omul grai torïû este" aşadara; neapœrat om naţional.

Numaï muţiî n'aû naţionalitate. Eï ni arata; aşadara? pe om

numaî în figura sa de om, nu şi în calitatea luî specifica; de

om. Eï ni represîntae numaî nisce reminişcinte, numaî nisce

aruncaeturï a oamenî primitivi, alalî.

Omul devenit naţional prin graïû, îşî pœstreadœ aceasta;

calitate pentru to tdeauna; el nu-'şî maî poate p i e r d e naţio­

nalitatea, decît numaî dimpreună; cu pierderea graïuluï, adecă;

daca; ar deveni mut, alai. Insa; dacae omul nu-'şî poate p i e r d e

aşa de uşor naţionalitatea, apoi el 'şî-o poate s c h i m b a —-

dupae plac, daca? în locul graiului de maî 'naeinte adoaptae

pre altul cu scopul de-a sta şi de a raemîne apoi printr'însul

în necontenita; înţelegere reciproca^ cu oamenii carii îl vorbesc.

Dintrae toate animalele, numai sîngurae speciea omeneascae

are aceastae facultate. Organele graîuluî omenesc sînt astfelîu

construite, încît omul cu facilitate poate imita precum voacea

altor animale, aşa şi graiul altor naţiuni. Şi înţeleginţa lui

superioras încas îî sta: întru ajutorîu la aceasta. Dobitoacele

n'au aceastae posibilitate. Organele lor de graîu, nefîind atît

de perfecte, nu li permit una ca aceasta, nici înţeleginţa lor

cea atît de micas nu le spriginesce. Ele nu sînt în stare sas-'şî

s c h i m b e graiul propriu cu graiul altei specii. Naţionalitatea

lor, daca; putem vorbi' de o naţionalitate la dobitoace, este

fipsatag nealterabil; ea este neschimbabilae. Miţele d. e., nici

cînd nu vor pute adopta graiul cînilor sau al lupilor, sau al

oilor, etc. Ele în etern vor remîne pe lîngae graiul lor mîor-

lasitorîu, pe lîngă naţionalitatea lor pasrinţeacsă! Omul însaa

este superior dobitoacelor şi în asta privinţa:! Omul R o m în

poate deveni' om R u s , om P o l o n , om G e r m a n , om Ma­

g h i a r , e t c , numai dacas-şî pasraesfesce graiul saîu propriu şi

adoaptae pre al acelora; precum şi din contras, omul G e r ­

m a n , omul R u s , omul P o l o n , omul M a g h i a r , e t c , încas

poate deveni om R o m î n , numai dacas-'şî propune flecarele

de a se folosi necontenit de graiul r o m î n e s c în locul graiului

sasu propriu de maî 'nainte.

De aici resultae în mod vederat, cae graiul omului, ca:

naţionalitatea lui, este necontenit în pericul de a se schimba,

de a se priface cu totul. Acest pericul însae nu este greii de

încunjurat. Atîrna: curat numai dela voinţa fiecseruîa de a-'sî

schimba sau nu graiul seu, naţionalitatea sa. I n c o n t r a

v o i n ţ e i omului naţional nime pe lume nu-'î poate înpune un

graîu straein, o naţionalitate straeinae. Incontra voinţei sale nu

poţi face pre nimene R o m î n , G e r m a n , R u s , P o l o n ,

M a g h i a r , etc. Fiecarele trebue maî întîiu sas v o e a s c s , sae

d o r e a s c a e chiar a fi Romîn, German, Rus, e t c , şi atuncîa

sae şi face foarte uşor.

Deci strigaetele de r o m a n i s a r e , de g e r m a n i s a r e , de

r u s i f i c a r e , de m a g h î a r i s a r e , e t c , nu pot ave acel înţeles,

cse oare cine ar încercă cu foarţa ca sae facae pre cineva Ro­

mîn, German, Rus, Maghiar e t c , csecî de frica; şi incontra

voinţei sale decise nime nu se poate desnaţionalisâ; acele stri­

g a t e pot ave doarae numai înţelesul, cse cineva, faerse multae

şi mare presiune esternae adoaptae cu v o i n ţ a s a vre o na­

ţionalitate straeinas. Deci duşmanul cel maî periculos al naţio­

nali tăţi i proprie nu este altul cineva, ci f i e c a r e l e î n s u ' ş î .

Cel maî bun mijloc de a conbate acest duşman aprig şi de

a delaeturâ acest pericul este sîngurae numai deşteptarea sim­

ţului naţional, consciinţa vie despre naţionalitatea sa particu-

larse şi despre preferinţele acestei naţionalitasţî faţaî cu altele,

precum şi voinţa neînfrîntae de a rsemîne necontenit pe lîngae

graiul sssu naţional. Cine nu va ave aceastse consci inte de-

şteptatae în mod violu şi puternic, cine nu va nutri aceastae

voinţse neinfrîntae; acela totdeauna va fi espus diferitelor ade­

meniri la parsesirea naţionali tăţi i sale, totdeauna va adoptă,

dacae nu cu deosebitae p lăcere , apoi cu oarecare nepaesare

naţionalitatea acelor membri, dela carii poate spera maî multe

şi maî mari foloase de bun traîu şi de înaltse considerare.

Sa; ne întrebaem acum, unde-'şî îa naţionalitatea omului

începutul? Care este cuibul, leagaenul ei? Unde se poate îm-

plîntâ în om mai întîiu şi cu mai multae eficacitate consciinţa

despre individualitatea lui naţionala;, despre naţionalitatea lui

particulara; ?

Este sciut, cae copilul cînd se nasce, n'are graïû, prin

urmare nici naţionalitate proprie. Pasrinţiî, crescaetoriï luî, sînt

aceia cariî îl deprind a graşi, carii îi dau graiul, şi prin graïû

naţionalitatea. Dacae nime n'ar vorbi castra; copil, dacae co­

pilul ar fi crescut undeva singur sîngurel, faeras de a audi

graïû omenesc; el ar rsemîné mut, fieras de graïû, faerae de

naţionalitate ; ar fi un homo alalus, un chip de om numaî.

Şi earaeşî, daca; toţi copiiï de oamenî ar fi crescuţi în acelaşi

felïû, dacae eî ar fi deprinşi numaî cu unul şi acelaşi graïû :

atunci pe lume n'ar esistâ decît un sîngur graïû omenesc, o

sîngurae naţionalitate omeneasca;.

Dar una ca aceasta nu este cu putinţa;, cel puţin pentru

timpurile noastre nu. Decî leagaenul graïuluï omuluï de astaedï,

cuïbul naţionalitaeţiî luï, sînt şi vor raemîné pserinţiî şi cres-

caetoriï copilului, este şi va raemîné f a m i l i e a.

In familie îşî deprinde copilul graiul; în familie îşî îa

naţionalitatea luî începutul. Familiea este aşadara; fasuriscea

graïuluï, fasuriscea naţionalitaeţiî, şi to t familiea este aceea,

carea susţine, care conserva; şi perfecţioneadas graiul, naţio­

nalitatea omului. Pînae cînd familiea este feritae de graîurî

strasine ; pînas cînd membrii familiei ţin morţişu la graïul saeu

naţional şi familiar; pînă cînd în familie domnesce un sîngur

graïû : pînae atuncî familiea aceea este, în privinţa naţionali­

taeţiî sale, deplin saenaetoasas, deplin vigoroasae; ea nu poate

ave teama? de desnaţionalisare; esistinţa eî naţionala? este

deplin asecuratae.

T o t aşa sta; şi cu naţionalitatea unui popor. Pînae cînd fa­

miliile ce compun poporul, sînt ferite de graiuri stra?ine; pînae

cînd în sînul lor nu se aude alt graîu, decît numai graiul

naţ ional; pîna? cînd toate familiile îşî iubesc graiul sa?ii pro­

priu, ţin morţişu la dînsul, şi se folosesc, într'ale sale, numai

de e l ; pîna? atunci acel popor este scutit, în naţionalitatea sa,

de orice pericul; el nu se poate teme de pierderea naţionali­

t ă ţ i i sale, pentru ca? familiile, din cari se compune n u v o e s c ,

ca sse 'şî-o pîearda?.

Dincontrae, cînd în vre o familie întră? în us mal multe

graiuri, aceea familie nu se mai poate numi' deplin sa?na?toas£e

în privinţa naţionalitseţiî; ea a plecat, pe nesîmţite şi pe ne­

vrute poate, pe calea nepa?sa?riî şi a desnaţionaliszeriî. O fa­

milie cu mai multe graiuri in sînul sa?u nu se mal poate numi'

familie c u r a t n a ţ i o n a l a e ; astfellu de familie nu se mal

poate numi cuib, leagsen adeva?rat sau sanctuarîii unde se

nasce, se susţine şi se conserva? vre un graîii anumit, vre o

naţionalitate anumita?. Astfellu de familii sînt dincontra? nisce

cîmpurî înguste de ba?ta?lie, unde sa? lupta? mai multe gra­

iuri, mai multe naţionalitaeţî pentru esistinţa propr ie ; unde

fiecare graîu caută? sa? predomneasca? pre celalalt, sa?-'l des-

truga?, sa?r ' l nimicească? şi în fine sa?-'î îae chiar locul. Ast­

fellu de familii se pot numi, cu drept cuvînt, mai mult de-

s t r u g a î t o a r e l e , n i m i c i t o a r e l e , decît n a ? s c a ? t o a r e l e şi

c o n s e r v a t o a r e l e naţionalita?ţiî, ale graiului naţional.

Cînd vre un popor întreg este compus numaî din ast-

felîu de familii, oara morţii lui naţionale a şi sunat ; el de-

secur trebue sae pîearae maî curînd sau maî taerdiu! Unde sînt

Bul gariî cel vechi şi primitivi? Unde Goţii? Unde Longobardi î?

Unde sînt atîtea alte popoare cunoscute numai dupae numele

lor, dupae spaima şi groada ce au insuflat, şi dupae ruinile ce

le-au laesat în urma lor? Toa te s'aii stîns, au despaerut cu

desaevaersire! Darae cum? Pîerit'au oare fiecare individ din

ele? Fost 'au oare ucis fiecare membru al lor de caetrae po­

poarele, în mijlocul caerora s'aii fost aşedat? Nici decum!

Acele popoare n'au despaerut cu corpul, ci numai cu graiul,

cu sufletul lor! Sînge de-al lor maî curge încae amestecat prin

vinele acelor popoare, cu cari au traeit împreunae, şi cari

apoi li-au stîns graiul propriu, împunmdu-li pre al saeu, na­

ţionalitatea sa!

Clase întregi de oameni încae despar adeseori dintr'un

popor , darae nu nimicinduse trupesce, ci earaeşî numai sufle-

tesce, naţionalicesce, adoptînd adecae graiul , naţionalitatea

altui popor conlocuitorii! şi dominant. Aşa s'a stîns nobilimea

Romînilor din peninsula Balcanicae, din Transilvaniea şi din

Ungar iea ; aşa nobilimea ruteanae din Galiţiea; cea dintîîii s'a

faecut greacae, bulgarae, sîrbae, croatas şi maghîarae, ear' cea

din urmae polonae. Şi de bunae samae cae nu foarţa au des­

paerut acele popoare, sau acele clase de oameni, ci maî ales

pe nesimţite şi pe neconsciute, numaî prin fapta cae au permis

ca în familiile lor sae între alt graîu straein, şi încae graiul

poporului cu carele conlocuîâ şi vieţuîâ împreunae, de carele

maî în urmae s'aii folosit esclusiv, uîtîndu-'l pre al saeu propriu

de maî nainte! Eatae unde duce primirea unui graîu straein

în sînul familiei, şi folosirea lui de caetrae membrii e i ! De

aici urmeadae cu necesitate neîncunjurabilae, cae p r i m a ş i

u l t i m a c o n d i ţ i u n e p e n t r u c o n s e r v a r e a g r a i u l u i , a

n a ţ i o n a l i t ă ţ i i u n u i p o p o r , cae prima şi ultima condiţiune

a esistinţeî lui, e s t e f a m i l i e a şi f e r i r e a e i d e a p r i m i

î n s î n u l saeu v r e u n g r a î i i s t r a e i n şi d e a s e f o l o s i

a p o i d e d î n s u l , şi cu deosebire este ferirea familiei de

folosirea graiului acelor popoare s t r ă ine , cu carile vieţuesce

ea pe acelaşi teritoriu împreună . Deci, cine voesce bine po­

porului sseu, cine voesce sae-'l ferească de desnaţionalisare,

caute înnă in te de toate ca în familiea sa sae nu se vîras, pe

consciute sau pe neconsciute, graiuri s t r ă i n e ! Caecî, pînas

cînd mai esistae o s ingura familie, un singur individ chiar,

carele cultivae cu religiositate graiul saşii naţ ional , pînas

atunci şi naţiunea acea încae n'a pierit cu d e s ă v ă r ş i r e ; încae

este cu putinţae ca sas se înmulţească, s ă se î n t ă r ea scă şi

s ă se e s t i n d ă !

Deci familiea este cel mai îngust cerc, unde se poate

p ă s t r a graiul , naţionali tatea; familiea este cea dintîîu, d a r ă

şi cea mai de pe u r m ă espresiune a naţionalităţi i unul popor.

Cine sufere şi se folosesce în familiea sa de alte graiuri s t ră ine,

mal ales de graiurile naţiunilor conlocuitoare; acela nu poate

fi bun , adevă ra t şi sincer naţionalist , chiar de ar face şi

p a r a d ă cu s îmţămîntul acesta, şi de ar îndemna şi pre alţii

la ast-felîu de fă l i r e ! Naţionalismul este esclusiv ca şi

amorul conjugal; el nu sufere pre alţii pre l î ngă sine!

Graiul naţional, naţionalitatea unul popor, nu numai c ă

se nasce, dar' se şi p ă s t r e a d ă în şi prin familie. Aici în

familie, mal întîiu începe a se desvoltâ şi a se în tăr i . A c e a s t ă

desvoltare şi în tăr i re păşesce cu paşi repedî atuncîa cînd nu

numai înşi'şî membrii familiei, ci şi toate familiile poporului

,

se folosesc, î n t r a e s i n e , curat şi esclusiv numai de graiul

saşii familiar şi naţional. Es te vederat ca; atuncîa cînd membrii

unuî popor întreg se folosesc între sine, pentru diversele lor

afaceri de convieţuire, curat numai de graiul sasu naţional,

cas atuncîa acest graîu trebue numaî decît sas se desvoalte şi

sas se perfecţionede cu repejune, cas naţionalitatea lui trebue

sas se întasreascas prin aceastas tot din ce în ce mal tare şi

maî puternic. Este preste putinţas ca graiul naţional sas nu

se desvoalte, sas nu se înavuţească;, sa; nu se tot polieasca;

atuncîa cînd t o a t e familiile unuî popor , nu numaî cele de

gîos, se folosesc între sine, pentru trebuinţele sale, numaî de

graîul sasu naţional. Decî cea maî dintîîu, cea maî de frunte

condiţiune pentru desvoltarea, pentru înavuţirea, pentru perfec­

ţionarea şi poliirea graiului, pentru întasrirea şi consolidarea

naţionalitasţiî unuî popor este folosirea graiului naţional de

castra; t o ţ i membriî lui, în t o a t e afacerile lor reciproce.

Cînd membriî familiilor ce compun vre un popor, îşî propun

cu decisivitate un lucru ca acesta, atunci naţionalitatea lor nu

poate veni' nicî cînd în vre un pericul serios, cascî nu esistas

putere pre faţa pasmîntuluî carea sas fie în stare a necesita

pre membriî t u t u r o r familiilor unuî popor întreg de a se

folosi î n t r e s i n e de alt graîu, carele n'ar fi graîul lor naţional!

Cu puterea şi cu tasriea, nicî un graîu nu este în stare a se

vîri în folosirea vre uneî familiî, a-'î delasturâ şi a-'I nimici

graîul eî propriu 1 Familiile, naţiuni întregi chiar, pot fi ucise,

nimicite trupesce, prin foarţa; brutala;, încontra voinţei lor,

dara; desnaţionalisate nu pot fi nicî cînd, daca; nu se vor

învoi ele înşe'şî la una .ca aceasta! Decî celebra sentinţa;:

j V o e s c e , şi v e i p u t e ! " daca; are ea undeva vre o aplecare

potrivita;, atunci pe terenul conservaeriî naţionale aplecarea

eî este nemasrginita;, absoluta;. V o e s c e a fi şi a rasmîne

membru al cutasriî sau cutaeriî naţiuni, adecă; a-'î vorbi graiul

eî naţional, şi nime nu te poate împiedeca dela un lucru ca

acesta! T e poate lovi' în bunurile tale, în afacerile, în înteresele

ta le; îţî poate daerîmâ pusaecîunea soţialas, te poate sserascf şi

lipi pasmîntuluî; îţî poate amasrî esistinţa; îţî poate chiar

strivi capul; dara; graîul, naţionalitatea nu 'ţi le poate smulge

şi nimici fasras de v o e a t a !

Strigaetele de alarmas, raedicate de uniî şi de alţii în-

contra desnaţionalisaeriî vre unui popor, nu pot fi adresate, în

prima linie, castra; aceîa carii se încearcă; sas desnaţionalisede,

ci numaî castras înşi'şî membrii poporului periclitat. Scopul

acestor strigaste nu poate fi de a spasria pre încercastoriî de

desnaţionalisare, casei prin astfelîu de strigaste eî se fac maî

precauţi, maî astuţl şi mai rafinaţi în apucasturile lor şi în între­

buinţarea mijloacelor. Dincontras, scopul acestor strigaste este

si poate sas fie numaî deşteptarea membrilor naţiunii pericli­

tate, a li a trage atenţiunea la periculele ce îi amerinţas, a li

pune în vedere însu'şî periculul şi a-'î îmbasrbastâ ca sas nu se dee

desnaţionalisaţî, ca sa; nu v o e a s c a s înşi'şî a se desnaţionalisâ.

în scurt, scopul acestor srigaste de alarma; nu poate fi aitul,

decît numaî deşteptarea, înviasrea şi agerirea consciinţeî na­

ţionale între membrii naţiunii amerinţate cu desnaţionalisarea.

A dâ acest strigast de alarmas şi a permite totodatas stre­

curarea în sînul familieî sale a vre unui graîu strasin ar fi nu

numaî o slasbicîune neertatas, daras şi o nesînceritate culpabilas.

Prin considerasrile de pînas aci credem a ne fi convins

de treî lucruri: 1) cas familiea este locul unde se nasce, unde

se ivesce maî întîîu naţionalitatea îndividilor, şi printr'înşiî şi

a popoarelor; 2) cae tot familiea este sanctuarîul sacrosanct,

unde se passtreadas acel odor nepreţuibil, carele se numesce

graiul, naţionalitatea, sufletul unuî popor, şi 3) cas tot fami­

liea este, unde m a î î n t î î u începe a se desvoltâ, a se cultiva,

a se înavuţi şi a se consolida graiul, naţionalitatea şi înţele-

ginţa îndividilor şi a poporului întreg.

A m dis cas primul început al desvoltaeriî graiului, al

desvoltasriî naţionalitasţiî unuî popor se face în familie. Insa;

a continua şi a fini aceasta; desvoltare, familiea nu maî este

în stare sa; o facas singura; în diua de astasdî. Cerinţele acestei

desvoltasrî sînt atît de multe, de mari şi de variî, încît fami­

liea, chîar de ar voi, n'ar pute sas le satisfacă; pe toate în

mijlocul sasu. Aceasta; desvoltare trebue în diua de astasdî

sas se continue şi sas se fineascae în alt loc, afara; de familie.

Acest loc afaras de familie, unde trebue sas se continue şi sas

se fineascas desvoltarea, înavuţirea, poliirea şi consolidarea nu

numai a graiului, a naţionalitasţiî unul popor, dar' totodatas şi

a înţeleginţel lui, este ş c o a l a în genere, şi în prima linie

ş c o a l a p o p o r a l a ; , ş c o a l a p r i m a r as.

Şcoala poporalas este chîematas ca, nemijlocit, sas ducas

maî departe şi sas întregească; în copil acea desvoltare ce s'a

fost început în familie, şi sas o ducas maî departe în sensul

în care a fost ea începutas. Şcoala poporalas întras aşadaras

în toate drepturile şi dastorinţele familiei; ea îî ţine locul

pentru cîteva oare din di, pre carî copilul, în interesul des-

voltasril sale, este necesitat sas le petreacas afaras de familie.

Ca aceastas desvoltare sas fie fireasca; şi sas nu se întrerumpas;

ca copilul şi în şcoalas sas se sîmţeascas tot aşa de bine ca

şi- acasă? în familie, este de neapărata? trebuinţa?, ca şcoala

primara? sa? se f o l o s e a s c ă ? , în misiunea sa, t o t d e a c e ­

l a ş i g r a î u , de carele se folosesc şi familiile copiilor. Ş c o a l a

p o p o r a l a ? t r e b u e aşadara? sa? a î b a ? n e a p a ? r a t d r e p t

g r a î u a l sa?iî g r a i u l c o p i i l o r , ea adecă? trebue sa? fie

n a ţ i o n a la?.

Al tmintrea , ea strica? armoniea ce numaî decît trebue

sa? esiste între dînsa şi între familiile, ca?rora li ţine locul.

Numaî sub condiţiunea de a fi naţionala?, şcoala poporala?

este în stare sa? continue, fa?ra? întrerumpere şi stra?ga?-

nare, desvoltarea copilului începută? în familie; numaî sub

aceasta? condiţiune poate pa?şi mîna? în mîna? familiea şî

şcoala primara?, a se sprigini şi a se întregi una pre a l ta ;

numaî sub aceasta; condiţiune se poate pa?strâ deplina armo­

nie şi dela?turâ orî ce conflict; numaî sub aceasta? condiţiune

este asecurat mersul firesc, regulat şi netulburat al desvolta?riî

copilului; numaî sub aceasta? condiţiune copilul se poate sîmţi în

şcoala poporala? tot aşa de bine şi de mulţa?mit ca şi acasă?

în familie. Numaî atuncîa, cînd şcoala poporala? şi familiea,

cînd acestî doi factorî principali vor lucra împreuna? în deplina?

armonie , numaî atuncîa resultatele cresceriî vor fi msenoase

şi product ive; numaî atuncîa nici. naţionalitatea unuî popor

nu va fi amerinţata? în esistinţa sa de vre un pericul serios.

Dincontra?, ia unuî popor şcoala sa poporala? şi naţionala?;

introdu într'însa un graîu stra?in, graiul vre uneî naţiuni conlo­

cuitoare; depa?rteada? din ea cu desa?va?rşire, sati trateada?

într'însa numaî ca de naspaste şi de bat jocura graiul acelui

popor, şi atunci ai nimicit armoniea necesara? dintre familie

şi şcoala?; copilul nu se maî sîmţesce într'însa ca a casa?;

desvoltarea luî începută în familie nu-'şî maî gsesesce aici

continuarea sa firească; copilul trebue sae înceapă earaşî din

capul locului, de unde a început cînd s'a nsescut; el trebue

sae depr indă alt graîu nou ca să-'şî p o a t ă continua desvol­

tarea sa spiretuală şi afară de- familie. Dar c î t ă strsegaenare

se causeadă prin aceasta în desvoltarea spiretuală a copilului!

In loc sas înnaintede, el trebue sse stee locului t imp maî înde­

lungat, şi cînd a început a deprinde şi vorbi noul graîu strsein,

el nu maî poate pă s i cu acea repejune şi securanţae, cu carea

s'ar fi fost mişcat, dacae s'ar fi fost folosit neîntrerupt numaî

de graiul săl i propriu familiar.

Prin astfellii de scoale poporale nu numaî cae se împie­

dica; şi se s t r ă g ă i i e a d ă desvoltarea înţeleginţei copilului, dar'

se face încas totodatae, pe scoposite sau pe nescoposite, un

atac energic şi serios la naţionalitatea luî. Copilul cînd ese

din sînul familiei şi întrae într'o şcoa lă poporala; cu graîu

strsein, este de tot brudiu, neespert , încredătorî t i , şi prin

urmare foarte uşor de ademenit şi de a m ă g i t . P u ţ i n ă înten-

ţiune de desnaţionalisare din partea învă ţă tor i lo r şcoaleî

poporale, şi copilul este espus, f ă r ă putinţa; de a p ă r a r e din

partea sa, la cele maî serioase pericule pentru esistinţa naţio­

nalităţii sale. In şcoala pr imară , copilul aude şi vede multe

lucruri noaîie; aicî c a p ă t ă o mulţime de idei ce în familie

nu 'i se pot d â ; aicî i se lsergesce tot din ce în ce maî tare

cercul vederilor, al cunoscinţilor şi al nasduinţilor sale. Pasu

în paşii cu lărgi rea acestui cerc, copilul învaţse o mulţime

de numiri; el îşi înavuţesce necontenit graiul saeu. Dacae toate

aceste idei, cunoscinţî, şi naeduintî noaue ce le c a p ă t ă copilul

în ş c o a l ă , nu le poate numi şi esprimâ şi în graiul Său

propriu familiar şi naţional, atunci el este necesitat saü de a

întrebuinţa în graiul sasü propriu numirile straeine pentru ideile

şi cunoscinţele sale cele noaiie, saü de a pasrassi de tot graiul

sasü, ca mai saerac pentru dînsul în numiri, şi de a se folosi

cu predilecţiune numai de graiul strasin deprins în scoală?, ca

de unul în carele mai cu înlesnire şi mai cu precisiune îşi

poate esprimá toate ideile şi cunoscinţile sale.

Eatae aşadarae pre copil necesitat a purcede pe calea

desnaţionalisasriî, pe nevrute, şi chiar fasras de nici o intenţiune

rea din partea învasţastorilor saeî în graiu strasin! Presupuneţi

însae cas graiul naţional al copilului încas se învaţas în acea

şcoalae, dar' numai ca de naspaste şi de batjocurae, ba chiar

cu un grad oare care de despreţu şi ca ceva de tot de prisos,

şi atunci veţi înţelege cas desnaţionalisarea copilului se va

realisá mult mai repede şi în mod mult mai temeinic, casei

copilul se deprinde a nu pune mult preţu pe graiul sasü

naţional, ba chiar începe a se şi ruşina de dînsul!

Incontra acestui pericul de desnaţionalisare a copiilor prin

şcoala poporalas s t r a s in as numai un sîngur factor este carele

s'ar puté opune cu succes, şi acest factor este tot fa m i li ea .

Dacas familiea, însufleţită; fiind de conservarea naţionalitasţii

sale, va controla pre copil paşii dupas pasü în desvoitarea

înţeleginţeî şi a nasduinţelor sale; dacas pentru ideile şi cunos­

cinţile cele noaiie dobîndite în şcoalae prin graiu strasin, ÎI va

spune necontenit numiri curasspundastoare şi În graiul saeü

propriu naţional; dacas familiea va scrutiná cu de-amasruntul

toa te direpcîunile nasduinţelor deşteptate în copil prin învas-

ţastorii strasinî, şi îi va pune necurmat în vedere scopul final

al acestor nasduinţi: atunci periculul eminent de desnaţionalisare

va fi paralisat. Copilul se va scí esprimá în graiul s ă u

naţional ca şi în cel s t r ă in ; el va vedé şi va înţelege, cae

graiul saşii naţional nu este nici mai sasrac în espresiunî, nici

mai inferior în alte cali tăţ i decît cel straein; el va respecta

graiul S32Ü, cel puţin, to t a ş a ca şi pe cel straein, dar' îl va

iubi mai mult pentru cae este graiul copilăriei şi al familiei

sale, graiul saeii naţional, timbrul caracteristic al individualităţii

sale naţ ionale!

Insa; daca; familiea n'are consciinţae vie despre naţiona­

litatea sa, saü daca; ea nu voesce, ori nu este în stare a se

opune desnaţionalisaerii membrilor saeî prin controlarea necon­

tenita; a vederilor şi a cunoşcinţilor copilului si prin naţiona-

lisarea ideilor şi aspiraţiunilor lui; a tunc i . . . atunci nu numai

copilul se desnaţionaliseadă, ci printr'însul se furişeadă încetul

cu încetul în toatae familiea nepăsarea castra; graiul s ă u ,

cătrae naţionalitatea sa, şi cînd te tredescî, vedi pre toţi

membrii familiei, desnaţionalisaţî, adecă; vorbind alt graîu!

Din consideraerile noastre de pînae aici resultas lămuri t ,

c ă şcoala popora l ă este de cea mai mare însemnăta te , de

un ínteres capital pentru graiul, pentru naţionalitatea unui

popor! Intr'însa graiul poporului nu numai c ă se poate des-

voltá şi în tă r i mai departe, dar' el se poate şi periclita, şi.

î n c ă într'un mod foarte serios! Uitaţ i-vă numai la popoarele

avide de desnaţionalisare, şi veţi vedé cum se încearcă ele

din toate puterile ca s ă p u n ă mîna pe şcoala popora lă , bine

sciind c ă prin aceasta uşor îşi vor strecura graiul în sufletul

copilului, şi printr'însul în sînul familiei lui.

S ă trecem acum la ş c o a l a s e c u n d a r ă saü m i j l o c i e !

Aici t înărul nu se mişcă numai în cercul răs t r îns de vederi

i

şi de cunoscinţi, al şcoalel primare. în şcoala secundara; cercul

de vederi, de cunoscinţi şi de naeduinţi al tînaerului, se tot

la;rgesce necontenit. Tînaerul se face cunoscut cu o mulţime

varie de lucruri noaüe. Graiul lui încae se desvoaltae şi se

înavuţesce în proporţiune cu mulţimea cunoscinţilor şi ideilor

sale. Pînae la finitul şcoaleî secundare, tînaerul 'şî-a însuşit

graiul saetí naţional într'atîtae încît cu înţelegere şi cu folos

poate ceti acuma, daca; nu toatse literatura naţiunii sale, apoi

cel puţin literatura beletristica;, adecae literatura numita; pro­

priu naţionala;.

Deci şcoala secundara; încae este un factor foarte pu­

ternic pentru cultivarea, înavuţirea, poliirea şi consolidarea

graiului naţional în junimea studioasa;. Şcoala secundara; con-

tribue foarte mult la întaerirea naţionalităţii în tinerimea ce o

cerceteadae.

Dar dacae şcoala secundarse nu este totodatae şi n a ţ i o ­

n a l a ; ? Daca; într'însa nu se împaertaeşese tinerilor sciinţile în

graiul lor naţional, ci îa alt graiu straein? Cum stae atunci

oare cu desvoltarea mal departe a graiului, cu întaerirea na­

ţionalităţi i? Poate fi aici graiul, naţionalitatea tînaerului tot în

acelaşi grad de pericul ca şi în şcoala primara; s t r a e i n a e ?

Spre a dá un raespuns temeinic la aceste întreba;rî, trebue

sae destingem. Daca; şcoala primarse prin care a trecut tinaerul,

a fost n a ţ i o n a l a ; , saü dacae familiea a p a r a l i s a t în modul

indicat mai sus efectele desnaţionalisaetoare ale scoale! popo­

rale straeine:' atunci scoală secundara; s t r a ; in a; nu înfatisadae

pericule serioase de desnaţionalisare pentru astfelîu de cerce-

taetorî. Caeci în şcoala poporala;, saü în familie, tînaerul a cae-

paetat acum consciinţa îndividualitaeţii sale naţionale. Aceasta;

consciinţae 'î-o poate turbura, sau întuneca încîtva şcoala se­

cundaras, dar' ca sa; 'i-o smulgă: cu desasvasrşire, aceasta nu

mai este în stare. Tînaerul a ajuns acu la mai mare maturi­

tate, el are mai multas esperiinţas, el poate judeca prin sine

însu'şî, el este acum în stare sas distingas ce poate fi în folosul

şi ce în dauna graiului sasü, a naţionalitasţiî sale; el este în

stare a-'şi afla sîngur espresiuni naţionale pentru ideile şi cu-

noscinţele cele noaüe ce le capastas în şcoala secundaras. In

scurt, tînasrul din şcoala secundaras strasinas se poate mult

mai uşor feri de desnaţionalisare, decît copilul din şcoala po­

porala: strasinas. Cu toate aceste însas, şi în astfelíü de cadü,

familiea nu poate renunţa la orî-ce controlas în direpcîunea

desvoltasrii membrilor saşi din şcoala secundaras strasinas. Casei,

deşi periculúl de desnaţionalisare nu este tot atît de mare ca în

şcoala primaras strasinas, totuşi el nu se poate privi ca delasturat cu

desasvasrşire. Tînasrul din şcoala secundaras strasinas nu este încas

înarmat cu atîta înţeleginţas şi judecata:, ca sas poatas resista cu

succes tuturor ademenirilor şi amasgirilor de desnaţionalisare.

Altfelîu însas staü lucrurile, cînd tînasrul din şcoala se­

cundaras a trecut prin şcoalas poporala: strasinas, şi cînd fami­

liea n'a voit, saü n'a fost în stare sas paralisede efectele stri-

cascîoase ale şcoalei poporale strasine. Tînasrul a eşit din aceastas

şcoalas fasras de consciinţae proprie naţionala:, cu un graîu strasin

mult mai cultivat decît al sasü propriu, cu nepassare, dacas

nu chiar' cu oarecare despreţu pentru graiul sasü naţional. în

scurt, în astfelíü de cadü, tînaerul ese pe jumastate desnaţio-

nalisat din şcoala poporalas strasinas.

Dacas acum si scoală secundaras în care întras, este to t

strasinas, ba chiar poate şi cu intenţiuni de desnaţionalisare,

atunci desnaţionalisarea tînasruluî sporesce cu paşi repedî, şi

prinde raedaecinî tot din ce în ce maî puternice şi maî afunde.

Astfelîu de tînaer, cînd finesce şcoala secundara; strasinas, este

aproape deplin desnaţionalisat. Numai împrejuraerî strasordi-

nare îl maî pot scaspâ de o desnaţionalisare totala; şi paestrâ

pentru naţiunea sa ! Daras şi cînd consciinţa naţionala; i se

deşteaptă; maî tasrdiu, astfelîu de tînser rare ori se poate

mişca pe calea mijlocie, maî adese orî rasmîne sau nepassas-

torîu, sau este prea esaltat şi esagerat în manifestare sîmţe-

mintelor sale naţionale. Lucru prea firesc! Cînd consciinţa luî

naţionala; nu este destul de vie, atuncî rasmîne maî mult în

nepaesare; ear' cînd aceasta este prea vioaie, atuncî crede

cae aduce un sacrificiu pe altarîul naţiunii snle, dacas tuna; şi

fulgera; în c mtra naţiunii, în al casriîa graîu 'şl-a faecut pînae

acum desvoltarea înţeleginţeî, dar' nu şi a graiului saşii, a

naţionalitasţiî sale; însas pentru ca; nu este în stare sas-'şî es-

prime sîmţasmintele sale naţionale în graiul sasil naţional, el

!e bucîumas cu ostentare, chiar castrae aî sasî, în graîu strasin!

Astfelîu de tineri maî adese orî dic numai cas sînt naţionali,

daras prin faptas, prin folosirea graiului sasu, rare orî cînd sas

aratas.

Sas trecem acum la şcoala superioaras, la şcoalele înnal te!

Şcoala înnaltse nu este un lucru absolut necesar pentru

desvoltarea şi conservarea unuî graîu naţional chiar dela înce­

putul ivirii sau diferinţasriî luî; de acea nici nu o întîmpinasm

la toate naţiunile. Şcoaleî înnalte, spre a se put6 ivi şi passtrâ

la vre un popor, îî trebuesc maî multe condiţîunî preliminare.

Innainte de toate poporul trebue sas fi ajuns la un grad oare­

care de consolidare politica; şi soţialae, şi la o prosperare ma-

terialas. Şcoala primara; t rebue sas fi pus acum în toate stra­

turile poporului temelia unei culturi spiretuale cît se poate de

solide; ea trebue sas fi aţiţat pretutindene gustul şi nasduinţa

spre învaeţaeturas; trebue sas fi produs în popor un felîu de

fierbere spiretualae. Şcoala secundara; earasşî trebue sae fi con­

solidat şi dus maî departe aceasta; nasduinţas spre învaeţasturae;

trebue sas fi înteţit şi aţiţat mai tare acea fierbere spiretualae.

In scurt şcoala primara; şi şcoala secundara; trebue sas fi pre­

parat maî întîîu bine tasrîmul.

Membrii naţiunii, în parte foarte mere, trebue sa; fi

simţit trebuinţa cultivasriî sciinţilor şi artelor. Sciinţile şi artele

trebue sae fi gassit pintre membrii poporului o mulţime de

aderinţî, de închinastorî sinceri şi devotaţî ; ele trebue sae fi

început a se încuiba acum în mijlocul luî. Abîâ dupas împli­

nirea acestor condiţiunî se ivesce şi prospereadne la un popor

şi şcoala înnalta;.

Şcoala înnalta;, poarte ea orî ce nume special, pe lîngas

aceea cas produce înţeleginţa necesara; pentru esistinţa unuî

stat, maî este încas şi o arena; unde graiul naţional îşî pri-

mesce ultima sa desvoltare şi perfecţionare. In şcoala înnalta;,

graiul naţional cautas a esprimâ şi a propaga nu numai resul-

tatele sciinţilor, la carile a ajuns pînae acum spiretul omenesc

în diversele luî graîurî, ci aicî graiul naţional naeduesce a

înmulţi aceste resultate prin noaiie cercetaerî şi aprofundasrî,

şi de a laergi cercul vederilor şi al cunoscinţilor prin noavie

descoperiri. în şcoala înnaltae şi prin înrîurirea eî, graiul naţional

se tot estinde şi se înavuţesce, se consolideadas şi se matu-

resce, şi prin producţiunile sale literare de tot felîul devine

nemuritorîu.

I. Sbiera. 159

Şcoala înnal tă dupa? fiinţa eî, are doatie lucruri de rea-

lisat : 1) ea are sae cultive numai sciinţa în toate ramurile ei,

şi s ă n ă d u e a s c ă a convinge pre cercetători i s ă i despre în­

semnatele adevăruri , ce le profeseadae; şi 2) s ă p roducă

pentru ţara, sau pentru statul în care se află, înţeleginţa ne­

cesară pentru diferitele condiţiuni ale esistinţiî şi prosperi tăţ i i

luí. A c ă u t a însae Să deştepte în auditorii s ă i s imţăminte

naţionale, a scoposi şi a u rmăr i propagande naţ ionale: aceasta

ar altera caracterul curat sciintific al scoalei înnalte şi ar

coborî-o gîos de pe mărea ţ a înnăl ţ ime pe care este ea p u s ă

de adevă ra t a sa misiune.

In şcoala superioară, mai ales în şcoala super ioară nu­

m i t ă universitate, toate graiurile află cultivare deopot r ivă ;

pentru orîce graîii sînt admise aici catedre speciale de cunos-

cinţa lor şi a literaturilor lor. Şi tocmai aceasta denoa t ă în

mod evident, c ă şcoala înnal tă , c ă universitatea în specie,

d u p ă caracterul s ă u fiinţial, nu este, şi nici nu se cuvine s ă

fie esclusivistă, curat naţ ională , mai ales acolo nu, unde ţ ă ­

rile şi statele în cari se află, nu sînt locuite de o s ingură, ci

de mai multe naţiuni cu e g a l ă îndreptă ţ i re la esistinţa şi cul­

tivarea sa ! Şcoalele înnalte din astfelîu de ţ ă r i şi staturi sînt

şi se cuvin s ă fie un focariü sciintific, unde toate naţiunile

să-'şî concentrede puterile sale spiretuale cele maî eminente,

spre a lucra împreună , ca apostolii, în diferite graiuri, pentru

răsipirea întunericului, pentru stîrpirea prejudeţelor şi pentru

răspîndire.i luminii şi a adevărului, pentru apropiărea şi în­

frăţirea, ear nu pentru răspingerea şi înduşmaenirea diferitelor

graiuri, saü naţionali tăţ i . în şcoala înna l tă din ţ ă r i şi state

poliglote, numişi cultul de înfrăţire şi de solidaritate, numai

cultul unitaaţiî statului în pluritatea naţiunilor, şi cultul plu-

ralitaeţiî şi solidaritaeţil naţiunilor în unitatea statului poate fi

admis şi permis. Aici, esclusivitatea în privinţa aceasta, nu

poate fi decît periculoasa; pentru întemeîarea sîmţa;mîntuluî

de înfraeţire şi de solidaritate, atît de necesar pentru orice

stat, dar' mai ales pentru statele cu maî multe graiuri na­

ţionale !

Dar ' chiar şi atuncîa cînd şcoala înnalta; n'ar voi sa;-'şî

manţinse caracterul saeii curat sciinţific; cînd n'ar voi sa; fie un i ­

v e r s a l a ; ; cînd ar deveni esclusivistae şi curat naţionala;: ea

totuşi nu maî poate ave asupra cercetsetorîuluî sasu acea' înrîurinţae

desnaţionalisaetoare, ce o poate esercitâ şcoala poporala;, şi

pînae la un grad oarecarele, chîar şi şcoala secundara;. Tîneerul

din şcoala înnaltae nu maî este copilul brudiu, neespert, faarae

judecata; şi refiecsiune proprie din şcoala primara;, sati din

cea secundara;. Junele din şcoala înnaltae este maî matur, în-

ţeleginţa lui îî desvoltatae, mintea lui îî deşteaptă;; el nu mai

crede orbesce, nici nu jurae pe cuvintele profesorilor saeî; el

cerceteadae şi cumpenesce cu de-a maeruntul maî nainte de a

primi de adevasrat aceea ce 'i se spune; fserae dovedi puter­

nice şi înduplecaetoare, el nu se dae convins. în scurt, junele

din şcoala înnalta; nu este numai receptiv, el este activ în

mintea sa, el reflecteada;, judeca; şi apoi primesce de adevasrat

aceea ce 'i se împaerta;sesce. Pre astfelîu de tînasr, de te-aî

încerca ori şi cît, nu-'l maî poţi ama;gi şi abate dela graiul

sa;u, dela naţionalitatea sa, numai daca; are el cît de puţina;

consciinta; si ambiţiune naţionala;. ' ' ' '

Ba încse ce este şi maî curios la prima vedere, chîar

mulţi dintre aceia carii, desnaţionalisaţî prin şcoala primara;

şi secundara?, au venit la o şcoala; înna l ta cu caracter espres

naţional şi cu tendinţe vederate naţionale, s'ati deşteptat aici

de o data? în consciinţa şi ambiţiunea lor naţionala?, macarca?

acea şcoala? înnalta? nu avea caracterul naţionalita?ţiî primitive

a tîna?ruluî. In şcoalele înnalte esclusiv naţionale, sau numai

cu tendinţî maî mult sau maî puţin esprese naţionale, tînasrul

desnaţionalisat prin şcoala poporala? şi secundara?, maî curînd

se naţionaliseada? în sensul naţionali tăţi i sale primitive, decît

se desnaţionaliseada? sau se întasresce în desnaţionalisarea

începută?. Şi unde se daca? causa acestui fenomen? înna?mte

şi maî pre sus de toate în reflecsiunea matura? a tîna?ruluî!

Daca? vre o şcoala? înnalta? esplica? principiul naţionalităţi i ,

dacă- ' î dovedesce esistinţa şi îndreptă ţ i rea lui, chiar de ar

părtini ' apoi unul sîngur graîu, unei singure naţ ional i tă ţ i : din

momentul acesta junele este provocat la reflecsiune, şi vrînd

nevrînd trebue s ă se întrebe, de unde începe şi care este

naţionalitatea sa proprie? şi de află c ă naţionalitatea sa primi­

t i v ă nu este cea profesată şi p r o p a g a t ă de înnalta şcoa lă

esclusivistă, sau aceea de carea se ţinea, pe îndăt inate , p î n ă

acum: atunci se deş teap tă într'însul un felîii de s îmţămîn t

de duioşie şi de dor ca?tră graiul , c ă t r ă naţionalitatea sa

pr imi t ivă ; el cunoasce Că este a b ă t u t şi greşit, şi c a u t ă apoi

a se îndrepta , a veni ea răş î la calea a d e v ă r a t ă , la isvorul

s ă u naţional şi a-'şi repara greşala.

Al t motiv carele ni esplică acest fenomen, este, c ă

tînerii de aceeaşi naţiune, din aceeaşi ţ a r ă , chiar d a c ă unii

dintr'înşiî ar fi maî mult saii maî puţin desnaţionalisaţî, cînd

s tudieadă la o şcoa lă înna l t a din s t r ă i n ă t a t e , saii s t r ă i n ă ,

se c a u t ă unii pre alţii, se în tă lnesc mai adese ori, formeacjae

162 Condiţiunile necesarie pentru esistinţa ete.

chîar corpuri sau soţietasţî academice cu sau faeras tendintî

naţionale. Prin aceste soţietaeţî, prin deasa întselnire a mem­

brilor lor, chîar faeras de vre o înrîurire intenţionata;, se de­

şteaptă; şi se învioşeadas consciinţa naţionala; şi între acei tî-

nerî, cari era acum în parte mare, sau deplin desnaţionalisaţî.

în fine, însas'şî atingerea şi vieţuirea t imp maî îndelungat

cu tînerî de alte naţionalitaeţî, în cariî consciinţa naţionala;

este deşteaptă; şi vioaie, are o înrîurinţas puternica;, provo-

caetoare asupra tînerilor desnaţionalisaţî sau faeras de- consciinţa;

naţională. Eî aud pre alţii vorbind adese ori şi cu înfocare

despre naţionalitatea şi despre interesele naţiunii lor; eî vaed

pre alţiî preţuind, îubind, ţinînd morţişu, şi chîar sacrificîndu-se

pentru tot ce este propriu naţional. Aceste vorbe , aceste

manifestasrî şi sacrificii naţionale nu pot ca sa; nu aîbae o

aţîţastoare înrîurire asupra refiecsiuniî tînasruluî faeras de con­

sciinţa; naţionala; pînae atuncîa. Consciinţa lui i se deşteaptă;

acum pe nesimţite, şi încetul cu încetul tînaerul se tredesce

deodată; cu sîmţasminte şi chîar cu ideî naţ ionale, cu nisce

sîmţasminte şi ideî, de cari maî nasinte nu avea nici o

presimţire.

Din toate considerasrile acestea şi dupas esperiinţa de

toate dilele resultas, ca; şcoala înnaltae straeinas, maî ales

universitatea, chîar dacae ar şi urmasri vre una din ele nisce

tendintî de desnaţionalisare, ea nu le-ar pute realisâ, cel puţin

nu în maesura în care ar dori şi ar scoposi , şi în care este

în stare sa; o faca; şcoala primara; şi secundara; straeinas, dacas

familiea nu întrevine pentru conservarea şi desvoltarea graiului

sastt şi a naţionalitasţiî sale la membrii sasî.

I. S b i e r a .

IOAN SLAVICI.

O scrisoare din Italia, mai ales despre Sţţ Cecilia şi despre Neapoli.

Kotua, 10 August 1882.

Iubite . . . . . . !

unt aproape 3 septemăni, decănd umblu de a colinda

prin Italia; vei înţelege dar căt de greu îmi este să

;ep această scrisoare. A m vezut in t impul acesta marea

l cu valurile şi cu corăbiile purtate de vent, m'am plimbat

cu gondola de a lungul pătaturilor înşirate pe s Canal grande*,

am petrecut seri senine pe piaţa San Marco, am fost la Lido,

Lido, locul de desfătări al Veneţiei, oraşul desfătărilor şi-am

stat aici in amurgul serii, pe când soarele apunea in dosul

munţilor, ear luna resărea din luciul mării. A m trecut apoi

de a lungul coastei scăldate 'n marea adriatică, prin Padua,

Bologna, Ancona şi Foggia la Neapoli, ear aici m'am perdut

zile 'ntregi in o lume sgomotoasă şi distrămată şi-am cutrierat

grădina de la Capodimonte şi mi-am luat hrană vederii pri­

vind din culmea Vezuviului peste golful incungiurat de dealuri

şi peste oraşele dela poalele lor şi-am stat o zi întreagă

pintre ruinele desgropate, la Pompeji şi Herculanum. Acum,

in sfîrşit, me aflu in R o m a şi me'ntorc de la o plimbare, pe

care-am făcut-o, plecând de la „Fontana Trevi" peste Corso

şi pe sub coloana lui Marc Aurel la Quirinal, de a lungul stradei

celor patru fântâni la Santa Măria Maggiore, de aici la San

Pietro in Vincoli, unde se află Moise a lui Michelangelo, apoi

pintre zidurile remase din Roma veche, pe sub Coloseu şi

pe sub palatul cesarilor, peste Forul Roman şi urcând stanca

legendară in Capitol, şi ear la vale spre Forul lui Traian,

spre Pantheon, tot innainte pană la biserica San Pietro, unde

m'am oprit şi-am stat indelung. A m mai dat o raită prin Va­

tican şi m'am intors in grădina de pe Monte Pincio, de unde

R o m a se vede, San Pietro se vede, toate se ved din o singură

aruncătură de ochiu. Multe sunt şi feliurite lucrurile ce s'au

străcurat pe din naintea ochilor mei, sunt multe şi felurite

gândurile, multe şi felurite simţirele ce-au trecut prin sufletul

meu, şi fiind-că această fierbere sufletească imi este atăt de

plăcută in amintirea ei, aşi dori s'o pot vede deşteptată şi in

sufletul teu. • • •

Citisem in viaţa mea multe bune şi frumoase despre

Italia, despre poporul italian şi despre operele de artă adunate

la Veneţia, la Neapoli, la R o m i şi la Florenţa. Veneam dar

cu idei preconcepute şi cu ilusii mai mult ori mai puţin for­

mulate.

Sosind la Veneţia, mi-am perdut oare-cum sărita.

Lucrurile nu se potriveau -de loc cu formulele, pe care

le adusesem cu mine. Unele imi lipseau, altele imi păreau

mai prejos-de iiusiunile mele, ear altele nu voiau să intre in

icoana, pe care mî-o făcusem despre Veneţia cea frumoasă,

şi numai pe ici pe colo se ivea căte ce-va, ce mi se impunea

cu o mai deosebită stăruinţă. Marea era mare, valurile erau

valuri, gondolele alunecau de a lungul canalelor, corăbiile se

legănau pe apă, toate intocmai precum mi le inchipuisem, ear

palatele zidite pe temelii infundate 'n mare, par'că-mi supărau

vederea.

Sosisem pe la amîază-zi şi, trecând de a lungul cana­

lului mare spre piaţa San Marco, oraşul imi părea pustiu.

Pe ici pe colo se ivea câte o gondolă ce trecea lin in calea

ei, pe treptele palatelor ori prin gondolele legate de stîlpii

înfipţi de a lungul malului dormea căte un om, prin umbra

palatelor se scăldau copii, pe la cotiturile canalurilor mai

strimte gondolierii strigau signalul lor obicinuit, care resuna

a gol pintre zidurile innalte: cea d'ăntăi imagine mai viie, ce

mi s'a ivit in Veneţia era o scenă de inmormentare, o rea­

mintire dintr'un roman, pe care-1 cetisem in tinereţele mele,

noapte întunecată, făclii, ale căror zare se resfrăng in valurile

neastâmpărate, şi gondole negre ce merg drept pe zarea fă­

cliilor innainte. Abia in preajma pieţei San Marco, prin Mer­

cerie şi prin stradele ce se varsă spre ea, abia aici am inceput

să simt, că oamenii băjbăie in acest oraş tăcut.

E multă lume in Veneţia şi multă indesuială prin stra­

dele ei strimte, cu toate aceste cea d'ăntăiu impresie mi-a

remas căt am stat aici, ear acum reamintindu-mi piaţa San

Marco, ved par'că o lume de stafii, ce trec fără de zgomot

pe din naintea mea.

Nedumirirea ce m'a cuprins, cănd am intrat in Veneţia,

n'a incetat nici ea.

Me socotisem drept un om, căruia nu ii lipseşte simţi-

mentul pentru formele frumoase, ear acu umblam zăpăcit

pintre frumuseţile Veneţiei şi nu ştiam, ce să ved mai ăntăi

şi la ce să me uit mai cu din adins Biserica San Marco, pa­

latul Dogilor, marele canal şi galeriile destul de bogate

le-am trecut fără-ca să me simt at ins: piaţa San Marco cu

vechia librerie, o pănză a lui Veronese, Hristos in casa Levi,

o antică statuă ciuntită şi vederile de la Lido, a tăt numai mi

s a întipărit mai viu.

A m plecat nemulţumit dela Veneţia cea bogată 'n frumuseţi.

In zadar! — nu le este dat tuturora să se bucure de

creaţiunele artei. A m stat ani de zile la Viena şi astă-zi nu

ş t iu , dacă e ori nu ce-va de vezut prin galeriile e i : pentru

mine operele de artă adunate acolo n'au existat nici o dată.

Abia la Bucureşti, unde nu sunt creaţiuni de artă, luarea a

minte mi-a fost îndreptată asupra formelor frumoase, abia

aici am început să simt, că, afară de lumea, pe care o cuno­

şteam eu, mai este ancă una, plăsmuită anume pentru mulţu­

mirea celor ce petrec intr'ensa. Şi venisem in Italia purtat

de dorul acestei lumi. Ear acum, cănd me aflam in mijlocul

ei, me simţeam străin şi nu puteam s'o inţeleg.

Mesura frumosului este emoţia, pe care o produce, imi

zicea adese-ori dascălul meu in ale artei, şi uimirea, in care te

pune, mai adaug eu astă-zi dela mine.

Pentru mine nu era nimic frumos, pentru că nimic nu

me punea in uimire, nimic nu me emoţiona: imi păreau toate

nişte lucruri foarte fireşti, lucruri, la care me aşteptasem. Şi

vei înţelege, dragă, că vina era in mare parte a celor ce-mi

vorbiseră despre ele şi mi le aretaseră mai frumoase, decum

puteam să le ved eu ensu-mi.

L a Padua universitatea cu miile el de blazoane şî

cu statuele şcolarilor ei ajunşi la celebritate, universitatea,

despre care auzisem ată t de multe, mi-a părut foarte in­

teresantă.

L a Bologna am avut cele d'ăntăi momente de uimire.

E ce-va cu totul deosebit acest oraş cuprins. Colonadele lui

nesfirşite, zidirile lui aşezate pe temelii trainice, lărgimea

curţilor lui, catedrala cea mare cu treptele ei cele multe,

palatele innalte cu ferestrile lor cele mari şi aşezate pe ici pe

colo, căt de departe unele de altele, toate aceste erau pentru

mine lucruri neaşteptate. Şi 'n adever stilul bolognez este,

mai ales in ceea ce priveşte casele, cel mai corect dintre

deosebitele stiluri architectonice din Italia.

Dar in muzeul de la Bologna se află Sta Cecilia, una

dintre capodoperele lui Rafaelo.

Ştiam, că Rafaelo e unul dintre pictorii cei mari, vezusem

chiar căte-va copii de pe picturi de ale lui, şi me duceam la

S ^ Cecilia oarecum ca la o veche cunoştinţă.

Nu voi încerca să-ţi descriu efectul, pe care mi l'a produs

aceasta pănză , căci dacă s'ar pute areta prin cuvinte starea

sufletească, pe care Rafaelo o deşteaptă prin colori , atunci

pictura n'ar mai ave nici un inţeles.

A m fost adenc mişcat, sguduit am fost p a n ă in temelii,

ochii mi s'au umplut de lacremi, şi-acum cănd ţi-o spun

aceasta, me trece ancă un fior de încântare. Nu cercetez şi

nici nu vreau să ştiu de ce : mi-e destul, că aşa este. Cel ce

se simte mâhnit, să se gândească mai departe, ca să-şi găsească

cuvinte de mângâiere : mulţumirea, chiar fără temeiu, tot

mulţumire remăne.

A m mai vezut de atunci şi alte opere de ale lui Rafaelo,

la Neapoli „Madona col amore d iv ino 4 , aici in Vatican stan-

ţele, încoronarea Măriei, transfigurăţiunea şi altele, am vezut

aici şi la Neapoli remăşiţele de sculptură antică şi alăturea

cu ele operele lui Michelangelo, multe am vezut şi adese­

ori am fost mişcat, inse nimic nu mi se poate asemena cu

S L Cecilia, care mi-a dat înţelegerea formelor frumoase.

E innainte de toate un efect de colori, care la inceput

te face să nici nu vezi icoana înfăţişată prin e le : vederea iţi

este oare-cum uimită de această armonie veselă şi dulce ca

recoreala dimineţilor de Mai ale noastre. Iese apoi la iveală

figura Ceciliei îmbrăcate 'n o haină brodată cu fir de aur, şi

una căte una se adună cele-lalte patru figuri impregiurul ei.

Da r puterea e in feţe, in înfăţişarea stărilor sufleteşti.

Eu unul de căte-ori ved o pănză alui Rafaelo, îl ved

par 'că pe el ensu-şi şi-mi aduc a minte de vorbele lui

Schopenhauer: imi e ca şi cănd aşi fi stand de vorbă cu

densul. II ved cum lucrează, cu cătă iubire, cu cătă bucurie,

cu cătă uitare de s ine, şi resimt şi eu nespusa fericire, de

care trebue să fi fost cuprins e l , cănd stetea aşa singur şi

lucra. Acest simţiment trebue să-1 aibă cei mai mulţi dintre

oamenii, cari privesc operele lui. Numai astfel se poate înţe­

lege un lucru: că mormentul lui Rafaelo şi astă-zi, dupa sute

de ani , e încărcat de cununi, dintre care unele ancă

neveştejite.

Nu e numai frumuşeţa ceea ce ne s tepăneşte , ci se

stabileşte o relaţie personală intre noi şi p ic tor , şi aceasta

relaţie e ceea ce ne înduioşează şi ne face să împletim cununa,

îndeosebi eu, vezend cea dante iu pănză alui, m'am simţit

cuprins de bucuria zgomotoasă, pe care-o avem, cănd găsim

un om de mult căutat.

Ear de atunci inii petrec timpul cu el, căci ceea ce-a

zugrăvit Rafaelo, remăne şi-ţi este mereu present.

E inse o deosebire intre unele şi altele din operele lui.

Rafaelo, ca toţi oamenii purtaţi de intuiţiuni puternice,

e om al amănuntelor. Pe cănd Michelangelo e mare in

concepţie, bogat in imagini şi puternic in ceea ce priveşte

mişcarea, Rafaelo e singurul pictor, care ne dă stări sufleteşti

exprimate cu deplină claritate, astfel, ca ele să se reproducă şi

in noi. Zile întregi ar trebui să stai in capela sixtină, ca să-ţi

tălmăceşti cele-a ce-a gândit Michelangelo, cănd a zugravit-o;

mai ales ziua lui cea de apoi e de o bogăţie atăt de mare,

incăt iţi scapără ochii, cănd te uiţi la ea. Rafaelo e tot­

deauna simplu in ceea ce priveşte concepţia şi nu-ţi dă idei,

ci stări sufleteşti. Tocmai de aceea el nu are trebuinţă de

aparat mare.

SE Cecilia e una din pânzele, la care el a lucrat cu

foarte multă iubire şi din care-am şi inţeles numai decăt una

dintre tainele concepţiilor lui.

In mijloc este un tip, sfânta Cecilia, ear impregiurul ei

sunt patru figuri ce representă patru variaţiuni ale aceluia-şi

al doilea tip, doue bărbăteşti şi doue femeieşti. L a dreapta e

săntul Petru, la s tenga Măria Magdalena, intre Cecilia şi Măria

Magdalena se iveşte mai in fund, Săntul Pavel, ear intre Ce­

cilia şi Săntul Petru, la acela-şi nivel ca st. Pavel, e st. Ioan,

acesta inse atăt de tiner, incăt eu l'am luat drept femee, şi

este in adevăr al treilea tip femeesc in icoană. Privind mai

cu luare a minte, numai decăt te îsbeşte asemănarea dintre

Măria Magdalena şi St. Ioan: sunt par'că surori, deşi ea e

oacheşă, ear el bălan, ea cu trupul plin, ear el cu faţa suptă,

ea cu ochii molateci, ear el plin de patimă. T o t astfel Petru

şi Pavel; ei sunt manifestaţiuni virile ale aceluia-şi tip omenesc

şi par'că nişte fraţi ai celor doue surori, unul oacheş, pus pe

gânduri, cu barba stufoasă, cu perul creţ şi cam aspru, ear

altul bălan, cu barba netedă, de felul lui vesel şi de o nes­

pusă bunătate . T o t astfel şi îmbrăcămintea şi coafura sunt

mai multe variaţiuni ale aceleia-şi forme.

Fă ră îndoială aceste sunt scoală lui Perugino, in care a

crescut Rafaelo, inse la Rafaelo ele nu sunt premeditate. Es te

o fiinţă in aievea, care îl stepăneşte, şi-ar voi ori nu, variază

mereu imaginea acelei fiinţe, ear la mijloc pune idealisarea ei,

o pune aşa, cum ar dori s'o aibă şi cum nu poate să fie de­

cât in închipuirea lui. Vedem acela-şi lucru şi 'n alte picturi

ale lui Rafaelo, mai ales in încoronarea Măriei, îl vedem şi

la alţi pictori, inse intenţia in sfânta Cecilia se simte mai mult

decât in altele şi nu se dă de loc pe faţă.

Dar toate aceste nu sunt pentru Rafaelo, decăt cana­

vaua: vorba e de stările sufleteşti.

Ceea ce nu-i trebue lui Rafaelo e mişcarea trupească,

şi acesta e unul dintre lucrurile, pe care nu le-a simţit in acelaşi

mod Michelangelo. întocmai ca încercarea de a voi să areţi

prin cuvinte ceea ce se vede, e zadarnică şi încercarea de a

infâţişa prin colori ceea ce se mişcă. Michelangelo era sculptor

şi 'n adever picturile lui, mai ales cele din Capela Sixtină,

seamenă cu nişte relievuri; Rafaelo era pictor, şi de aceea

operele lui cele mari sunt mari, cănd ne înfăţişează mo­

mente de uimire, in care trupul e nemişcat şi numai sufletul

este viu.

In sfânta Cecilia stau toţi încremeniţi.

Cecilia căutase, ear ăngerii din cer răspund la cântarea

e i : acesta e momentul pe care-'l fixează Rafaelo.

Uimită, sfânta Cecilia scapă flauta din măni şi remăne

cu buzele deschise şi cu ochii porniţi spre cer, cu desevîrşire

perdută'n ascultarea cântării cereşti. St. Petru, un alt fel de

om, uimit şi el, remăne cu ochii ţintiţi la păment . Măria

Magdalena, ear altfel de om, priveşte îndrăzneaţă in sus şi

par'că se îndoieşte despre adevărul celor auzite. St. Pavel rîde

ca un copil răsfăţat şi priveşte la 'St. Ioan caşi-cănd ar voi să-i

zică: Auzi, frate, auzi. Ea r acesta — par'că-i vine să ţipe de

desmierdat ce e. Avem dar cinci variaţiunî ale aceleia-şi stări

sufleteşti, ori, mai bine, o singură stare sufletească oglindită 'n

patru feţe deosebite şi exprimată 'ntr'una singură in mod ideal.

T o t astfel e ales momentul in stanţa lui Rafaelo, când

Apolon cântă, ori in încoronarea Măriei, unde ni se înfăţi­

şează momentul uimirii.

Un lucru foarte instructiv, ca să zic aşa, e transfiguraţiunea.

Aici e multă mişcare, dar Rafaelo n'a zugrăvit el ensu-şi decăt

partea, in care nu este mişcare, pe Hristos şi pe apostolii ce

cad uimiţi la păment, eară partea din jos a lăsat-o altora.

Mişcare e deasemenea şi in ^Madonna de la Foligno*,

dar cea mai frumoasă parte e ăngerul ce stă uimit de desubt.

Dar, la urma urmelor, ce-mi face, dacă era ori nu fru­

moasă sfânta Cecilia, destul că mie mi-a părut frumoasă mai

presus de toată închipuirea, destul că sunt şi acum plin de

ea, destul că din clipa, in care am vezut-o, ştiam ce trebue

să caut in Italia şi unde trebue să me opresc, cum şi 'n ce fel

să mă bucur de cele căte-va săptămâni ce-mi erau date pentru

aceasta. Si m'am bucurat si urmez a mă bucura.

Alăturea cu lumea cea închipuită mai e pe aici pin Italia

şi-o lume in aievea, şi mai ales pentru mine are şî aceasta

farmecile ei. Italienii ăştia sunt un popor foarte interesant.

Lasă că aproape fie-şte-care orăşel e un deosebit neam de oa­

meni, dar pentru un om cu veleităţile mele etnografice e chiar

şi acolo căte ce-va, unde nu-i nimic, dacă te pui să cauţi mai

cu din adins.

Sosind pe păment italienesc am început, se înţelege, a

căuta pe fraţii noştri in Traian. Me uitam la feţe, la mişcări,

la îmbrăcăminte, me uitam cu to t din adinsul şi nu ziceam

nimic.

L a Veneţia oamenii seamenă foarte mult cu Romănîî.

întocmai ca Romanii, au şi Veneţienii nasul in mijlocul obra­

zului, gura din jos de mustaţă, ochii sub frunte şi capul intre

urechi. E inse in toate aceste ce-va, ce nu ni-i reaminteşte

cătu-şi de puţin pe fraţii din Carpaţi. Nu-i vorbă, Veneţienii

sunt oameni gentili (ba Veneţienele sunt chiar foarte gentile),

calicî, stăruitori, chiar cam obraznici, dar in cele din urmă

gentili, umblă iute dar nu fac zgomot. Mai ales Veneţianca

mlădioasă trece par'că nici n'ar fi at ingând pămentul, inve-

lindu-se mereu in cărpa eî neagră şi fâcăndu-şi mereu vent cu

evantaiul ei mare. Ziua lucrează toţi la umbră, eară serile se

adună cu miile pe piaţa San Marco, ca să asculte musica,

să se arete şi să vază, băjbăie ca şi albinele 'n coşniţă, dar

lunecă unii pe lăngă alţii. Oameni de tot gentili, dar nu sea­

menă cu noi.

L a Padua şi la Bologna este un neam de oameni ţepeni

şi muncitori, care inse nici ei nu au darul de a pute fi luaţi

drept dovezi pentru originea latină a noastră. Ea ră de aici

innainte, căt ţine clina orientală a Apeninilor s'a încuibat un

neam de oameni de tot neastâmpăraţi, iuţi in toa te mişcările

lor, lărmuitori, cu feţele problematice, un element după a mea

părere foarte greu de stăpânit. Şi cu căt te cobori spre miază­

zi, cu atăt mai străin te simţi. Intrând in Apenini, se ivesc

pe ici pe colo forme, ce reamintesc viaţa poporului roman:

femeile poartă cătrinţă şi ştergar pe cap, bărbaţii sunt încăl­

ţaţi cu opinci şi au şerpar la breu, ori poartă breu ţesut i n

mai multe feţe, dar oamenii aceştia sunt chiar mai răstiţi,

decăt cei despre Ancona, in genere scurţi ş i laţi in umeri,

foarte oacheşi ori cu perul roşu ş i destul de sluţi.

Trecând Apeninii, drumul se coboară spre Caserta, şi

de odată se vede şi Vezuv, şi mare, ş i oraşele aşezate impre-

giurul golfului, toată vegetaţia se schimbă şi un miros plăcut

umple tot aierul.

Eram ancă plin de sfânta Cecilia, pe care o văzusem

doue zile in urmă, intrând inse in aceasta vale bogată şi ne­

spus de frumoasă, mă cuprinseră alte emoţiuni.

Acu aveam să văd ce-va cu totul deosebit, Neapoli,

Vezuviul, Pompeji. Şi le am văzut in urmă.

Pentru cei mai mulţi oameni Neapoli trebue să fie un

oraş supărător. îmi inchipuiesc, a bună vară, că o cocoană

mai simţitoare, n'ar pute să stee trei zile de a rendul in

Hotel Victoria, unde am stat eu.

A n c ă la Caserta, cale de trei pătrări de ceas, se simte

atmosfera sgomotoasă a celui mai mare oraş din Italia. Ita­

lienii, mai ales priviţi din punctul de vedere al unui român,

sunt in genere oameni lărmuitori: neapolitanii sunt o curată

colonie de nebuni.

Intrând in gară, la Caserta, m'a isbit sgomotul, pe care

l'am găsit aici. Funcţionari, pasageri şi public, toţi ţ ipau;

aici nu vorbea nimeni, toţi se certau. L a început credeam că

astfel e dialectul prin partea locului. Şi 'n adever, neapolitanii

vorbesc o italiană restită, rostind cuvintele din gât şi accen­

tuând foarte des şi aproape nici o dată fără de a isbi oare­

cum cuventul. De obiceiu accentul e aşa de tare, incăt silaba

dîn urmă se perde in accent. In loc de »madre tua* neapo-

litanul are să zică , m â ta*, in loc de „Capodimonte*, ; > ca

di mon*, ba chiar jCa 'd'mo'*. Inse in curend m'am încredin­

ţat, că neapolitanii sunt in adever şi certăreţi, şi poate — că

tocmai de aceea le este şi dialectul aşa de restît.

L a gara din Neapoli sgomotul era ameţitor. Conductori,

hamali, birjari şî public, toţi ţipau. Innaintea gării stetea un

şir de vre-o doue-zeci de omnibuse, şi la fie-ste-care omnîbus

erau căte doi trei oameni, care invitau publicul să t ragă la

hotelul lor, cam in felul acesta: H o t e l d i V e z u v i o !

H o t e l V e z u v i o ! c o l v e d e r e s u l m a r e , s u l V e z u v i o ,

s u l c a s t e l l o S t . E l m o , s t a n z e e l e g a n ţ i , b a g n i d i

m a r e , d i a q u a f r e s c a , d i a q u a f e r r e a , b a g n i f r e s c h i

e c a l d i ! H o t e l V e z u v i o etc. . . . etc.

Intrând in oraş, sgomotul creştea din ce in ce, ear in

cele din urmă am intrat in strada Molo, care se urcă spre

Castelul St. Elmo, spre palatul municipal şi spre cel regal.

Aici e zi şi noapte ca Ia Moşii din Bucureşti.

Pe o bucată de loc, căt ţine de la piaţa teatrului din Bu­

cureşti, până la bulevard sunt vre-o şapte teatre, ear la dreapta

se deschid doue din cele mai populate strade ale oraşului. Şi

trebue să ştii, că precupeţul neapolitan nu strigă, ci ţipă,

casi-cănd i-ar fi scoţând cine-va una câte una măselele

din gură.

Sosind la hotel , remăserăm abia trei inşi in omnibus.

Cănd colo, un chelner dighisit ne spune, că nu poate să ne

dee decăt o singură odaie pentru toţi trei. Unul dintre noi,

cel mai cu minte, intra iute in odaie şi declara categoric, că

nu ii premeşte pe cei-Ialţi doi, cari ii sunt necunoscuţi. Să

fi vezut acum ceartă neapoli tană! Ce-or fi zis, ce n'or fi zis,

asta n'o ştiu, căci limba neapolitană e un lucru cu desevîrşire

neînţeles: vedeam numai că strigă şi se restesc unul la altul.

In cele din urmă s'a ivit un ha r ap , ni-a încărcat calabalicul

şi-a plecat cu noi să ne caute odaie in vre un alt hotel. A m

mers la „Hotel du Globe*; n'am găsit adăpost. A m mers

la pensionatul Victoria şi abia aici am fost primit.

Ştiu a tă ta c'am urcat şi-am to t urcat , eară după-ce

chelnerul mî-a deschis uşa odăii, m'am pomenit faţă cu o

grădină. Precum ştii, in Neapoli cele mai multe case n'au înveliş,

nici ferestri: in loc de ferestri sunt uşi cu balcoane, ear in

loc de inveliş e o pătură de astfalt. Odaia mea-şi primea

lumina prin o uşă ce ieşea spre un mare balcon, învelişul

altei case, ear balconul era prefăcut in o grădină destul de

mare. Din această grădină am privit acum la comedia ce se

petrecea sub mine.

Nu voi încerca să-ţi descriu simţimentul, ce me cuprinsese.

Iţi mărturisesc numai că-mi era frică. In mijlocul acestei

indesuieli de oameni restiţi şi certăreţi, faţă cu acest zgomot

infernal, fiind silit a vorbi prin semne şi neinţelegănd nimic

din cele ce mi se spuneau, me simţeam oarecum aruncat in

prada valurilor de oameni rei, căci, un lucru, de care m'am

incredinţat in urmă, neapolitanii sunt rei din născare, şi simţi-

mentul meu era întemeiat. E ceva bestial in vorba, in faţa

şi in mişcările lor ; aceasta am simţit-o numai de cat.

Dar ei me interesau, nu pentru c'ar fi semenănd cu

romanii, nu, ferească Dumnezeu, ci pentru că sunt un neam

de oameni foarte interesanţi. Opt zile am stat in Neapoli şi

me mir, că mai trăiesc. N'a fost zi să me pot culca înainte

de 2 — 3 după miezul nopţii , căci noaptea Neapoli e chiar

mai interesant decăt ziua.

A r trebui să scriu ani de zile, pentru-ca să pot spune,

tot ceea ce am vezut şi gândit in acest t imp scurt. Me voi

mărgini dar a-ţi descrie o seară, — nu! — amurgul unei seri,

t imp de 30 minute pe balconul hotelului, in care me aflam

şi lucruri petrecute pe o bucată de loc cât ţine casa Episco­

piei din Bucureşti până spre casa Blaramberg.

înspre şosele iţi inchipuieşte palatul municipal, inspre

teatru marea cu farul şi cu porturile, inspre Cismigiu e un

castel vechiu, numit „Castel nuovo", in care se află acum

arsenalul marinei , ear in locul gradinei e hotelul cu vederea

spre amendoue stradele ce-va mai largi decăt cele din

Bucureşti.

Teatrele sunt înşirate pe sub castel, şi anume aici sunt

mai ales trei, „ d e l l e v a r i e t â " , „ d e l l e f o l i e d r a m a -

t i c h e " şi „ n a p o l i t a n o " , afară de aceasta un circ al lui

Suhr, numit „ c i r c o n a z i o n a l e " . Toate sunt teatre de

vară, clădite din scânduri. Sunt acoperite, dar se poate

fuma in ele. In faţa acestora sunt alte doue t ea t re :

» d e l F o n d o " şi un teatru de marionete, care amendoue

sunt zidite.. Cel din urmă se află in colţul, unde era

cofetăria Giovanni. Pe sub acesta sunt înşiraţi precupeţii,

ce vend fructe, apă şi mai ales pepeni, şi toată s trada

in colo spre Herestrău e plină de precupeţi şi de fel de fel

de prăvălii, unele mai murdare decăt altele, incăt vine din

acea parte un greu miros de peş te , de unt de lemn şi de

cărnuri fripte şi nefripte, dar mai ales un miros greu de

oameni nespălaţi. In această uliţă altfel largă nu se ved

trăsuri, de oare-ce indesuiala e atăt de mare , incăt comuni­

caţia nu se poate face, decăt pe jos. In strada cea mare e

drumul tramvay-ului, al omnibuselor şi in deobşte al trăsurilor.

înspre amurgul serii oamenii se întorc de la lucru, şi

indesuiala e cu deosebire mare. Omnibusele toate sunt tescuite.

Prin birjele cu un cal şed căte 4—5 oameni. — Maî interesante

sunt inse căruţele neapolitane. Ele au doue roate mari şi

sunt trase de un singur cal, inse mai ales de un catîr ori de

un măgar . Lungimea unei asemenea căruţe poate să fie de

opt pană la zece pa lme; am numerat inse pană la cinci-spre-

zece oameni încărcaţi pe ea. Unul e călare, alţi doi şed

de a călărită pe cele doue oişti, noue se află tescuiţi

in căruţă, alţi trei stau in dosul căruţei, căte unul pe

căte un rezor, ear al treilea pe inimă. încărcate astfel

căruţele şi birjile şi omnibusele se străcură mereu mai

ales la vale, inspre mare, pe unde iese drumul spre Porţiei

şi Torre, pintre căruţe oameni, unii pe jos, ear alţii

călare adese-ori căte doi şi trei inşi pe un biet de ,sama-

rello*, apoi căruciore trase ori împinse de băieţi , oameni cu

cofele ori cu coşurile in cap. . . . Ear vizitii strigă şi şuieră

mereu, căci e multă lumea şi la tot pasul li se pune căte un

trecător in cale.

L a teatre se dau cate doue representaţiuni pe fie-şte-care

seară: una incepe la ş ap te , ear alta după-ce s'a sfîrşit cea

dăntăi . începând dar de pe la şase locul din faţa lor e

plin de lume, şi asta ţine pană pe la zece, cănd incepe adoua

representaţie.

Pe sub ziduri şi pe treptele caselor sunt intinşi pe ici

pe colo oameni ce dorm, ear pintre denşii sunt cete de copii

vagabonzi , unii pe jumăta te , ear alţii de tot goi. Cei mai

mulţi dintre denşii sunt raşî pe cap, precum se vede o măsură

luată de poliţia oraşului. Peste zi ei au cerşit, s'au scăldat

ca raţele prin port, ear acum, după-ce s'a mai recorit timpul,

stau grămezi-grămezi pe jos , joacă cărţi şi arşice, se hâr­

jonesc, se bat ori umblă să pişte pe ici pe colo câte ce-va.

Unul dintre aceşti copii, ca de vre-o zece ani , se străcoară

pintre oameni pe sub masa unui precupeţ şi fură o pară. O

precupeaţă din faţă îl zăreşte, îl urmăreşte, îl indesuieşte sub

o poartă şi-1 bate cu un băţ gros pănă-ce nu i se urăşte,

apoi îl trece la precupeţ , ear după-ce l'a bătut şi ă s t a , îl ia

un măcelar din vecinătate la bătaie şi măcelări tă, şi abia

peste vre-o zece minute el scapă ţipând şi văierăndu-se ca un

căţel cu coada tăiată. In vremea aceasta lumea trece si-si

face treaba caşi-cănd nu s'ar fi petrecând nimic, ear cei-lalţi

copii se bucură, că precupeţul e preocupat cu bătaia, şi fură

din coşul lui ce pot apuca , apoi fug şi se perd prin

mulţime.

In t impul acesta ce-va mai depar te , înspre s t rada cea

mare, încetul cu încetul se inchiagă un nod de oameni.

U n băietan ca de opt-spre-zece ani, îmbrăcat curăţel,

s'a oprit aici, a scos din buzunar doue-zeci şi patru bucăţi de

hărtie groasă, lungi ca de o palmă bună şi late ca de o

şchioapa. Pe fie-şte-care dintre aceste se află căte o literă

din alfabet. E l pune bucăţile la deopotrivă depărtare împre­

jurul seu, se opreşte in mijlocul cercului, apoi incepe să facă

fel de fel de figuri echilibristice cu băţul şi cu pălăria, spuind

mereu, că el nu e comediant , ci le face toa te aceste spre a

atrage atenţia publicului. După-ce s'a adunat apoi destul

public împrejurul lui, îşi scoate marfa la iveală. E l are o

invenţie. Sunt nişte bucăţi de hărtie verde, cam ca o notă

de cinci lei. Aceasta e cerneală solidificată. Puind o bucată

din această hărtîe într'un pahar de apă, apa se preface in

cerneală, cea mai neagră şi mai durabilă cerneală, un lucru

de recomandat pentru negoţători şi pentru toţi cei ce umblă

in treburi şi nu pot purta o călimară cu denşii. Bucata costă

un soldo, numai un soldo.

Abia a 'nceput acest negoţător să-şi venză marfa, ce-va

mai la deal se adună o alta grupă de oameni. Aici un altul

şi-a adus cu el o căruţă cu patru roate ca de trei palme de

innaltă şi-a pus o meşcioră pe căruţă şi stă pe masă, ţiindu-i

publicului un discurs plin de sentiment asupra miseriilor vieţii

omeneşti. E l are o altă invenţie. E un blastru, care in t i m p

de 24 de ceasuri închide ori-şi-ce rană: n'ai decăt să sufli

peste el, să '1 pui pe rană şi lecuit eşti. Un lucru de reco­

mandat pentru marinari, muncitori de fabrică şi in deobşte

pentru cei ce se rănesc şi n'au t imp să se caute. Bucata nu

costă decăt un soldo.

Peste drum se aude un clopoţel. E curentul electric. Un

om şi o femee s'au oprit aici cu o mică baterie, aşezată dea-

semenea pe un cărucior. Cea mai minunată lecuire a tuturor

boalelor şi pentru un singur soldo poţi să ţii drugii electrici

in mănă şi se te faci om din neom.

In faţa acestora se opreşte acum o trăsură cu un cal,

cam de forma birjilor noastre. Acesta e marele Rabinache

din Neapoli, stareţul şarlatanilor din loc. — Dosul trăsurii e aco­

perit cu fel de fel de bandaje şi instrumente medicale: el

nu le vinde; le-a adus numai ca să atragă prin ele atenţia

publicului. In mijlocul trăsurii e o masă, pe care in o clipă

se desvélese cele mai noue invenţiuni, contra durerii de cap,

contra boalelor de stomach, contra frigurilor, contra boalei

de mare, şi in deobşte contra boalelor interne, preparate parte

ca hapuri, parte 'n formă de bulinuri. Inventatorul este un om

ca de doue-zeci şi opt de ani, elegant îmbrăcat, cu jobenul

in cap, cu batista ieşită ca la Rică din s n o a p t e furtunoasă 8

a lui Caragiali şi mai presus de toate o figură destinsă cu

deosebire in ceea ce priveşte gesturile şi dicţiunea. Iţi măr­

turisesc, că la inceput am simţit şi eu faţă cu el respectul,

pe care-1 vedeam întipărit in feţele celora-lalţi, dar nu respect

de deplin, incăt mi-am adus aminte de oamenii noştri de la

Ş'ria, cănd î'au primit pe Vlădica. Recomandăndu-şi marfa,

el spunea mereu, că , n o n s i c i a r l a , s i g n o r i ; s i r i c o m a n -

d o n o c o s ì p o s i t i v i m e d i c a m e n t i * , apoi întreba, dacă

sunt ori nu de faţă oameni, care s'au insănetoşat de leacurile

lui şi mereu să auzea căte unul strigând , s o n o i o 8 , v i r i n ­

g r a z i o , s i g n o r e 8 — eară el numera , s o n o g i à t r e " ,

» s o n o c i n q u e 8 , s o n o s e i 8 , s b a s t a , s i g n o r i 8 , b a s t a c h e

s o n o d i e c i 8 . Şi cumpărau oamenii, cumpărau incăt bietul

doftor se ştergea mereu de sudori, şi n'avea destule măni să

primească soldul cuvenit. Chichiţa lucrului n'am inţeles'o de-

căt atunci, cănd am vezut, că sunt şi de cei insănetoşaţi, care

cumpără chiar in mai multe renduri şi stăruiesc să le vinză

şi din bandajele intinse, să le facă lor şi hatîrul ăsta.

Mai la deal, mai la vale, la dreapta, la stenga, in sfîrşit,

alandala iţi mai inchipuieşte alţi negoţători de aceştia, cei mai

mulţi cu cărucioare, pe care un băiet le mută mereu de la

un loc la altul, apoi alţii ce vend fotografii, băieţi şi femei

cu chibrituri, oameni cu apă rece, alţii cu aqua sulfurea, ne­

goţători de bastoane, de camee, de săpun, de gulere de hărtie,

de inele, de bricege, in sfîrşit, o lume întreagă ce strigă, strigă

mereu şi se indesuieşte.

Acum soseşte timpul să se aprinză felinarele şi să se

deschiză cassele teatrelor, un lucru, care la Neapoli se petrece

puţin după şase.

Acest moment solemn se anunţă printr 'un şir de r a ­

chete puternice, de care resună tot oraşul, ear la circul na­

ţional se aprinde lampa electrică, pe care un om o indrep-

tează mereu cănd spre una, cănd spre alta din cele doue uliţi.

In acela-şi t imp la teatrul de marionete se aprinde un foc

bengal, sună tobele şi trimbiţele şi se aude, nota caracteristică,

glasul sfâşietor al polişinelului.

De aici innainte toa tă lumea strigă mai tare decât de

obiceiu, de oare-ce fie-şte-care ţine, că mai ales el să fie auzit.

De sus inse, unde me aflam eu, nu se putea inse destinge decăt

glasul lui Polişinel şi cântecul vaieratic al precupeţilor. Aceştia

fac patru crestături in pepene îl ridică in sus şi infăţişăndu-le

trecătorilor miezul frumos, căntă cu un glas vaieratic. Sunt

de obiceiu căte trei la o masă şi se perăndă astfeliu, că stri­

gătul nu încetează nici o dată.

După ce s'a întunecat o iluminaţie bogată da intregei

scenerii o înfăţişare de tot înspăimântătoare.

Mai ales in strada cu precupeţii e p a r c ă s'a aprins

oraşul.

Afară de felinarile municîpale fie-şte-care precupeţ, fie-

şte-care prăvălie, fie-şte-care negoţător ambulant are de la patru

p a n ă la doue-spre-zece felinare cu lumină de gălbuie de unt

de lemn, căci altfel n'ar pute să-şi vază, să-şi arete şi mai

ales să-şi păzească marfa. Casele au căte cinci-şase etaje,

eară pe sus sunt tratorii, alberghi şi prăvălii, care deaseme-

nea sunt iluminate, ca să li se vază firma de jos. Locuinţele

avend in loc de ferestri balcoane deschise, acestea sunt ilu­

minate. Prin balcoane sunt apoi oameni şi o mulţime de flori,

ear intre balcoane şi adese-ori chiar peste uliţă sunt întinse

sfori, pe care neapolitancele-şi usucă rufele. Deasupra celor

mai multe dintre case sunt, in sfîrşit, grădini, care deasemenea

au iluminaţia lor.

Iţi inchipuieşte acum aceasta iluminaţie, verdeaţa de prin

balcoane şi depe case, trenţăria întinsă pe sforile dintre bal­

coane, indesuiala din stradă, strigătele şi felinarile ce se mută

mereu de la un loc la altul, ţi Ie inchipuieşte numai aceste

şi vei înţelege, că cele d'ăntăî seri n'am indrăznit să ies, ci

am stat in balcon, de unde aveam vedere atăt asupra acestei

bâjbâieli, cât şi asupra golfului plin de corăbii.

Ea r ceea ce vezi aici se petrece in doue treimi din

Neapoli. Pe malul Santa Lucia, unde se vend „ f r u t t i d i

m a r e * , pe piaţa municipală ori pe malul portului mic inde­

suiala e tot a tăt de mare, deşi are cu totul alt caracter, in

strada Roma e lumea mai curăţea, pe piaţa plebiscitului, cea

mai frumoasă parte din Neapoli, e cam ca la San Marco ear in

admirabila grădină dela vila naţională căntă musica; aici e

lumea elegantă. Ceea ce are Veneţia, o singură piaţă, in care

se adună toată lumea, nici Neapoli nici R o m a nu are.

Căte-va zile după sosirea mea a m făcut cunoştinţă cu

un englez refugiat din Alexandria, care vorbea destul de bine

italieneşte şi cunoştea oraşul.

A m început să ieşim serile împreună.

N'ai făcut un pas in afară, şi-ţi este cine-va pus in drum,

un copil, o femee tineră, o băbătie, un om, in sfîrşit cine-va,

care-ţi cere ceva, iţi propune, iţi recomandă, te îndeamnă, in

cel mai bun cas un birjar, care te urmăreşte un păt rar de

ceas, spuindu-ţi mereu, unde are să te ducă pentru 70 de

centesimi. Un copil iţi oferă cerini, chibrituri, ear dacă-i spui

că ai, zice să-i dai un soldo şi făr' de a cumpăra ; altul vine

şi-ţi cere mucul de ţigară, pe care-1 ai in gură ; in urmă o

floristă iţi pune, «vrei nu vrei, o floare in butonieră, şi dacă-i

dai un ban, te urmăreşte şi mai cere unul şi to t cere, pănă-

ce nu vine alta să te iee in primire. Mergând mai departe,

un om îmbrăcat mai curăţel te întreabă in o franţuzească

pocită, ce porunceşti, ce doreşti, care-ţi este pofta momentului,

unde vrei să te duci, ce vrei să faci, şi dacă-i răspunzi cu

x niente*, incepe să-ţi facă propuneri, un şir intreg: vrea să

te ducă la teatrul cutare, la vila cutare, unde vederile sunt

sara de to t frumoase, la salonul cutare, in strada cutare, la

băile cutare, intr'un cuvent nu te slăbeşte pănă-ce nu-i dai

un ban, cel puţin un ban. In dată ce-ai scăpat de el, te

intimpină o băbătie cu » b u o n a s e r a , s i g n o r i ! — n o n

s i c o m a n d a n i e n t e ? " s N i e n t e ! ( < — ; > M a s i g n o r i *

n'aţi vezut cutare, n'aţi făcut cutare, n'aţi asistat la cutare :

toate aceste trebue să le faceţi mai nainte de â pleca.

Ii dai şi ei un ban şi mergi mai departe. Dar innaintea unei

biserici te opreşte un om şi-ţi propune să-ţi arete biserica,:

acum, noaptea, căci noaptea e ce-va cu totul tainic in ea ; altul

ear vine să-ţi comunice in taină, că el poate să te ducă in

catacombe, care sunt mai frumoase noaptea decăt ziua; eâră-

şi altul te invită pentru o liră la tablouri vivante, şi ear ce-

rini, ear floriste, ear ciceroni, ear babe, aşa ţine astă pană la

miezul nopţii.

După miezul nopţii poţi ieşi fără de a te mai teme, că

vei fi oprit la tot pasul, ear inspre unu zgomotul şi mişcarea

mai scad, dar de incetat nu încetează nici odată. Acum, lă-

săndu-ţi banii, ceasornicul şi alte deasemenea lucruri de prisos

acasă şi ţiindu-ţi batista la loc sigur, poţi să umbli cu oare­

care îndrăzneaţă prin locurile mai largi.

Trecând ziua de a lungul malului ori • prin uliţele mai

dosnice, găseşti pretutindenea oameni, care fac pe stradă ceea

ce altă lume face in casă. Femeile se primenesc, se piap­

tănă , caută 'n capul copiilor, spală rufe, intr'un cuvent fac

toată gospodăria internă a casei pe uliţă, pe sub porţile caselor

ori pe malul mării. Alăturea cu ele meşteşugarii, cismari,

croitori, lăcătuşi, împletitori, incisori, templari, fete ce 'nşiră

mărgele , şi fel de fel de alţi muncitori işi urmează lucrul,

mănâncă ori dorm.

T o a t ă această lume doarme pe uliţă, şi in cuvinte nu

se poate areta impresia, pe care o produce o asemenea uliţă,

plină de lume pusă la odihnă. Lucrurile remăn cam cum au

stat ziua': pe ici pe colo căte unul stă de pază , ear cei-lalţi

dorm pe mese , pe sub mese, pe t rep te , pe sub ziduri,

fără de culcuş, fără de căpătăiu, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu.

Precupeţul strigă innainte, deşi mai rar ca de obiceiu;

felinarile sunt toate apr inse; din cănd in cănd resună căte

un căntec trăgănat , care nu se deosebeşte de loc de doina

romanului de pe Ternăva ; birturile sunt pline de oameni,

dintre care unii dorm, ear alţii beau ori işi petrec cu joc de

cărţi. Acum se stîrneşte aici o ceartă, şi ear se alină, apoi se

aude gălăjie din altă parte. Şi trec mereu , vin şi se duc,

marinari, muncitori de fabrică, vagabonzi şi altă lume fără

de căpătăiu, acum in cete mai mici şi mai mar i , acum ear

unul căte unul, destul că mişcarea şi zgomotul nu incetează.

Din cănd in cănd căte un precupeţ aprinde un foc bengal

ori o rachetă, care se innalţă peste case, pocneşte şi deşteaptă

in căderea ei pe cei de dimprejur. Să vezi apoi certuri şi

gălăjie şi r îsete! — '

Pe la trei zgomotul ear incepe să crească: incep a sosi

precupeţii dela ţară. Acest moment se anunţă deasemenea

tot prin rachete ; dar un semn pentru mine mai caracteristic

sunt măgarii şi ceea ce mi-a remas mie ca musică din Neapoli

e sbierătul măgari lor , care pe la trei umple toate uliţele.

Acesta era pentru mine signalul, c'a venit timpul să me culc.

Astfel am petrecut la Neapoli. Ziua umblam prin bise­

rici şi musee, pe la Capodimonte şi Posilippo, seara steteam

pe balcon, ear noaptea umblam alandala prin oraş. In cele

din urmă m'am dus la Herculanum şi la Pompeji. Plecasem

pe nemăncate , fîind-că me temeam ca nu cum-va să scap

trenul. L a Herculanum nu prea sunt multe de vezut. Oraşul

a fost acoperit de lavă şi săpăturile se fac anevoia. Afară de

aceasta s'a zidit in urmă oraşul Resina de asupra Herculanului.

Pompeji se află in cămp şi-a fost acoperit cu cenuşă; aici

săpăturile se fac cu multă lesnire, şi s'au desgropat păn' acum

doue treimi din oraşul măricel , cam căt ţine din bulevard

p a n ă in Lipscanie şi strada Scaunelor. N'o să-ţi vorbesc eu

acum despre cele ce-am vezut aici: iţi spun numai c'am stat

pe nemăncate p a n ă la patru pintre zidurile pustii , apoi am

plecat călare pe un „ s a m a r e l l o * la gura Vezuviului, din

care lava fierbinte curgea, curgea mereu la vale. . . . E ra pe la

un-spre-zece din noap te , cănd m'am întors la Neapoli , frănt

şi cuprins de fierbinţeli, incăt mâncarea nu-mi mai pria. A m

mai dat o raită prin oraş , apoi mi-am adunat boşcărţele şi-

am plecat.

R o m a e un fel de lecuire pentru cel ce vine de la

Neapoli. Un oraş cura t , cu deosebire bogat in apă bună şi

mai presus de toate oameni aşezaţi şi cuviincioşi, p a n ă la

birjarul ce redică degetul drept semn, că e slobod, dar atât

şi nimic mai departe. Şi aceştî oameni, aceştia in sfîrşit, sea-

menă cu noi. Plecând de Ia Neapoli spre Roma încetul cu

încetul se iveşte un tip de oameni, care nu se deosebeşte de

acela, pe care îl găsim pe valea Oltului, ear in R o m a cel

puţin o atreia parte din populaţie e de acest t i p , e tipul

oacheş, despre care vorbesc eu in darea mea de seamă asupra

s R o m ă n i l o r s , acei oameni veseli şi sprinteni, inse nu iuţi şi

lărmuitori.

E bine la Roma, ar fi chiar foarte bine, dacă n'aşi fi

sosit de la Neapoli aici. îmi pusesem de gănd să stau o zi

întreagă şi să odihnesc; dar de unde să iau puterea sufle­

tească spre a me stăpâni, cănd me aflu odată aici. Umblu

mereu şi nu mai pot s ta ; abia me mai ţin picioarele; simt

că am friguri; toată noaptea visez ruine şi coloseuri şi biserici

şi monştri ciopliţi in piatră.

Dar, la urma urmelor, ne plângem mereu noi oamenii,

că ni-e prea scurtă viaţa, şi 'n adever, grozav e de scurtă:

de ce să nu-i mărim cuprinsul, cănd intinderea nu i-o putem

mări! ? Aşa e, sunt frănt şi prăpădit, dar frănt şi prăpădit

imi este t rupul ; cu sufletul am trăit in doue septămănî de

zile vieţi intregi, vieţi bogate şi frumoase. Mai presus de toate,

mai presus de to t ce-aşi fi putut gândi, mai presus de tot

ce-aşi fi putut eu simţi chiar din mine ensu-mi, a fost clipa,

in care am privit pe Cecilia, şi cea mai strălucită parte

din viaţa mea sunt zilele, in care am fost plin de nişte

emoţiuni, ce nu se pot deştepta decăt dintr'un suflet, cum

era al lui Rafaelo. Şi dacă este o nemurire, aceasta e

nemurirea: a simţit el o dată, a fixat aceasta simţire pe

pănză, şi căt se va mai păstra pănza aceasta, simţirea lui,

această mai nobilă parte din viaţa lui sufletească, remăne, trece

de la om la om şi se revarsă ca un curent de fericire prin

omenire.

Dar unul e Rafaelo; n'or fi toate de o potrivă. Aşa e ! —

inse, dacă el te 'nalţă, alţii te ridică, cel puţin, şi căt stai

pe aici prin Italia, umbli mereu pe sus, ear dacă te 'ntorci,

nu-ţi mai vine să te cobori, ci duci cu tine in ţara ta, intre

amicii tei, in poporul teu o dorinţă, dorinţa de innălţare şi

deprinderea de a privi mereu in sus.

l o a n Slavic i .

N. T E C L U .

însemnătatea Chimieî.

ste unu adeveru recunoscuţii, că aparinţele chimice im-

"a-W* presionâză în modu eclatantă asupra omului. Schim-Ţ bările necontenite, cari se facii momentană, sau maî cu

} încetulu în materia corpuriloru, ce ne încunjoră, f ne si-

lescu •— cu voie sau fără voie — să le observămu. A cuî

atenţiune n'a fost deja deşteptată prin faptulu, că: fîerulu

rugineşce, lemnulu arde, vinulu se preface în oţetii, prafulu

de puşcă esplodeză ş. a.?

Din vechime s'a ocupat spiritulu omenescu cu atarî fe­

nomene, încercând a-şî da samă despre ele prin scrutarea

causeloru şi efecteloru. Generaţlunî întregi au meditaţii spre

sfîrşitulu acesta, cea maî intensivă activitate spirituală, mijloce

materiale însemnate, ba în multe casurî, chîar şi viaţa scrută­

torului a fost sacrificată direcţiunii acesteia; numaî forte cu

încetulu înse s'au limpeditu vederile omului asupra fiinţiî aces­

t o r a fenomene. Acesta direcţiune de cugetare pre lângă tote

mijlocele întrebuinţate se află încă în primulu stadiu şi dacă

se bucură deja acum de succese, carî cu drepţii cuvîntă se

potii numera între cele maî măreţe a le activităţii omeneşcî,

causa e fertilitatea, nicidecum perfectulu gradă alu desvol-

tăriî sale.

Numai cu încetulu a succes reproducerea aparinţeloru

observate în natură, independentă de locă şi maî târdiu pro­

ducerea de fenomene noue. Astfel a ajuns omulu şi la cu­

noştinţa, cât de diferite sunt împrejurările, sub a căror influ-

inţă se potii ele ivi şi cât de îmbelşugată e comora, ce ele

păstreză pentru condiţîunile de esistinţă a le omenimiî. De aci

şi puterniculii impulsii, născut din interesă materialii, care a

încordat la lucru miî de braţe pe acesta câmpu mânosu. Pro­

porţională cu succesulu dobenti tă crescu şi interesulu pentru

aceste fenomene, cu atât maî mulţii, cu cât ele sunt prea

felurite şi resplătescu tuturor, carî se ocupă cu ele, fiă din

orî-ce motivă şi fără considerare la gradulu lor de apti­

tudine. Maî ales pre scrutătorulii de specialitate, care prin es-

perimente produce fenomene chimice şi-şî adună observaţîunile

făcute, ele îlii conducă la întrebări noue, carî receru esperi-

mente noue. Urmarea e, observaţîunî şi resultate noue. Pre

acesta cale a inducţîuniî păşind de la faptu la faptu, elfi

îşî clădeşce temelia pentru deducţiune, prin care nu numaî că

se dovedescu de neapărate fenomenele observate, ci conchide

şi prevede altele noue, carî îarăşî trebuescu constatate prin

esperimentu, până în sfîrşitu singuraticele resultate se subor-

dineză unei vederi maî generale şi scrutătorulii descopere legea,

la care sunt supuse aceste fenomene. Aşa d. e. a produs re-

numitulii chimicii francesu Lavoisier unii numeru însemnată

de calcinaţîunî metalice. A supus arderii Phosphor şi Sulfur

N. Tecln. 195

şi şî-a adunat o sumă de observări, cari l'au condusă la pă­

rerea, că la aceste reacţîunî se măreşce pondulu substanţelorfl

amintite. De aicî a conchis, că substanţele acestea absorbu

aeră. Ca argumenta la acesta presupunere făcu următorulu

esperimentu: a topit o cantitate determinată de cositorii într 'o

retortă, în care se afla aeru, era hermeticu închisă şi cântă­

r i tă; încăldind retorta, cositorulu se calcinâ, pondulu apa­

ratului remase neschimbata; deşchidend înse retorta con­

stata o sporire în pondu. Intrase aeru tocmai atât, cât era

de lipsă pentru calcinarea cositorului. Prin înferbîntarea Mer­

curului calcinaţii obţinu metalulu şi un noii felii de aeră ;

descoperi Oxygenulti . Acum conchise, că şi celelalte calcina-

ţîunî au o composiţîune analogă; încerca a le descompune şi

găsi, că încâldînd cărbune cu calcinaţîunî metalice, se separeză

metalulu şi se formeză aerulii fixii, care aşadar nu pote fi

compus, decât din Carbon şi Oxygen. L a arderea Phospho-

ruluî într'o cantitate determinată de aerti observa, că numaî

a 5-a parte din aerii se absorbe. Şi aşa veni la conclusiunea,

că aerulu e un amestecă şi că Oxygenulti e indispensabilă

pentru ardere şi condus de esperimentele făcute la o sumă

de arderi, între cari arderea diamantului fu maî în tăia de elu

esecutată, întemeia renumita sa teorie despre ardere, prin care

se constată ca o lege naturală recepţiunea de Oxygen la

atarî reacţîunî.

Pe astfelă de legi se başeză, întocmai ca celelalte disci­

pline a le şciinţeloră naturale şi Chimia. De aceea ni se im­

pună resultatele eî cu atâta tărie şi predomineză tot ce e

materie. Ele influinţeză nu numaî procesulă vitală, ci şi cele

maî însemnate şi de căpetenie ramuri a le activităţii omeneşcî.

Chimia ne arată în ce modă se pote spori rodulă holdelorü

şi cum se pote păstra acesta însuşire dobendită a lor. Prin

acésta contribue directü la rădicarea economiei de vite. Numai

pe baza Chimiei se pote desvolta unii studiu raţională alü

higienii şi alü medicinii. Pre câmpulă industriei ea e unü

promotorü puternică, făcend producţîunea clară şi sigură, iar

productele bune şi ieftine. E a arată modulă de a întrebuinţa

residuele, crează ramuri nóué de industrie şi influinţază asupra

celor mai importante mijlóce de comunicaţîune, deóre-ce

produce vaporulü, calea ferată, directü saü indirectă cu-

rentulă electrică, precum şi banulă , care predomneşce

comerciulü, oferă artei bronzulü şi splendórea coloriloră de

pe paletă.

Abia se găseşce vre-unü obíectü, de care se foloseşce

omulă civilizată şi la a cărui producere n'ar fi luat parte şi

Chimia. Pânea, carnea, veninulă, îmbrăcămintea, chibritulă,

pana de scrisă, hârtia, cartea, fotografia, arma, tabloulü, tote

acestea sunt mărturii despre însemnătatea, ce şi-a dobéndit

Chimia în viaţa practică. Este deci uşoră de înţelesă, dacă

ea a devenit de interesă generalü şi dacă fie-care stătu civi­

lizată se sileşce a-î sprijini desvoltarea şi a se folosi de succe­

sele ei pentru binele comună.

Din acesta caăsă Chimia e şi ună obiectă de instrucţiune.

E a nu se pote înse învăţa din carte, ci recere mijlóce mai

mari de instrucţiune. Mai ales pentru începetorî ea pretinde

învăţători cu talente ra re , esperimentatorî îndemânatici şi

pedagogice luminaţi, iar pentru cei mai înaintaţi mijlóce abun­

dan te , laboratorii bine întocmite, prelegeri şciintifice, esperi­

mentatorî celebri, scrutători geniali.

Deja şcolele primare se încercă a da noţiuni lămurite

despre aeră, apă, pămîntu şi focii; în şcolele secundare Chimia

ajunge la însemnătatea unui obiectă de cultură generală. Prin

ea, precum şi prin celelalte discipline de şciinţe naturale, se

întregescu materiile de cultură generală cu unii factorii însem­

n a t a şi indispensabila.

Pre lângă eserciţiulu memoriei, desvoltarea judecăţii şi

a inimii, uşurinţa de a se esprima ea adaogă facultatea de a

observa, acesta darii, care fiind isvorulu şciinţeloru naturale şi

a progresului pre acestu câmpii, este o condiţîune de viaţă

pentru presentulu şi viitorului tuturor naţîunilorii. L a şcolele

superiore, unde se tracteză Chimia ca studiu pentru posiţîunea

în viaţa practică, figureză ca studiu (fundamentalii), Chimia

pură, adecă Chimia organică şi anorganică generală. Acesta

disciplină se predă în întregulu său materială cu profundime

şciintifică în tote direcţiunile. Aici îşi însuşeşce candidatulii

de catedră cunoşcinţele trebuincîose pentru viitorea sa posiţiune.

De aici se despartă căile pentru viitorii specialişti. începe

studiulă Chimiei aplicate, ală cărei materialii fiind co-

piosii şi avend în vedere diferitele carieri se tracteză în şcoli

speciale. Din acestu tesauru alu şciinţiî îşi procură la aceste

şcoli mediciniştiî, farmaciştii, montaniştiî, agricultorii, si tech-

niciî cunoşcinţele lor chimice, pre cari apoi le- aplică în viaţă,

pentru ca şă-î întelnîmu mal târdiă pe catedră, lângă bolnavi,

în mine, în farmacie, pe ţarină, în monetărie, în arsenală şi

în diferitele fabrici. în modulă acesta Chimia oferă posiţîunî

însemnate, ba chiar şi înalte şi prin ele ocupaţîune la mii de

lucrători de diferite categorii, dă pânea de tote dilele, ba

chiar şi avuţie lucrând fără pregetă la o operă gigantică. Aşa

pătrunde în tote straturile societăţii omeneşcî, împărţind folose

şi dând mereu îndemnă. Fie-care dî dă unu progresă nou,

privirea ei străbate tot înainte şi păt runde tot mai afund.

Deja ne dă pricepere nu numai despre o mulţime aprope

nemărginită de corpuri pe planetulu nostru, ci to t cu atâta

siguranţă şi despre composiţîunea materială a atmosfereloru

corpuriloru cereşcî din infinită depărtare

însemnătatea ei deci constă în a recunoşce natura din

lăuntru a materiei şi a to t ce e materie în universu.

Viena, Decemvrie ¡882.

N. Teclu.

IOSIE VULCAN.

I u b i r e a .

Inii trec si timpul sboră,

Veştedind speranţă dor;

Şi din tote se străcoră

Numai amintirea lor.

Norocos acela care

F u părtaş de dragi iubiri

Căci in urmă densul are

Cele mai dulci amintiri.

Num'acela-şi încunună

Vîeţa-acesta fericit,

Care pote ca se spună

C a iubit ş-a fost iubit.

Că iubirea-i cea mai dulce

Dintre câte farmeci sunt ;

E puterea ce ni-aduce

Raiul vesel pe păment .

losif Vulcan.

A. D. XENOPOL.

•asmr

\

Realismu si Idealismu.

g | f eacul nostru păşeşte cu paşi urieşi cătră închinarea

ţjf materiei. Ori in cotro vom arunca privirea vom

iţţ^ vedea aceleaşi curente, mai slabe sau mai puternice

I după patul in care curg, dar toate indreptăndu-se cătră

una şi aceaşi mare : materialismul.

Dacă privim la cea mai inaltă manifestare a spiritului

omenesc, filosofia, o vedem împărţită in doue scoli: fatalismul

şi o formă mai ascunsă a acestuia, positivismul. Ambele însă

au drept caracter Comun că se întemeiază pe studiul materiei

şi că idea nu este privită decăt ca o înflorire a aceleia. Cei

căţi-va representanţi a scoalelor mai vechi, idealişti sau spiri­

tualişti sunt ca profeţii a căror glas se perdea în pustiu. în­

dreptarea generală a spiritului fiind in sensul scoalelor noue,

numai ele pot avea resunet in minţile mulţimei.

Aceste scoli au desvoltat p a n ă la un grad ascuţit, anta­

gonismul firesc ce exista intre filosofie şi religiune şi cea

d'ăntei sprijinită şi pe inriuririle corumpătoare ale vieţii civi-

lisate au putut da celei din urmă o lovitură din care nu se

va mai ridica. Religiunea basată pe credinţă fără dovezi intr'un

secol in care toate se dovedesc, părăseşte cu încetul con-

ştiinţa omenirii. E a se retrage antei din capetele cele mai

puternic constituite, unde este înlocuită prin convingeri ce'i pot

ţinea locul; apoi exemplul o alungă şi din acele in care dinsa

ar putea fi singurul element care se manţină in cumpănă pu­

terile sufleteşti. Fă ră îndoială că religia începe a se t rage din

lume şi căte-va biserici părăsite şi căzute in ruină arată cu

îngrozire celor ce mai cred in învăţăturile ei viitorul îndepărtat

incă — dar nu mai puţin sigur.

unde acesta işi poate găsi exprimarea: in pictură, sculptură

şi roman. Felurile picturei, care înfloresc mai ales in zilele

noastre, sunt peisajul, janrul şi portretul, toate luate după

natură. Pictura religioasă s'inţelege că au trebuit să dispară;

şi cea istorică este insă in deplină decădere. Invenţiunea a

slăbit, ideile s'au tocit şi măna nu mai poate urma liniile şterse

ale unei palide închipuiri, ci éi place mai bine a imita mar­

gínele bine lămurite a figurilor aievea. Sculptura a devenit o

meserie care produce figuri ce slujesc la ornamentarea oraşelor

lumei. Nu inspiraţia cî comanda dă naştere lucrărilor ei. Ro­

manul, acea epopee in prosă, care trebue să disvălească jocul

pasiunilor omeneşti, a devenit o scoală experimentală in care

se pun şi se desleagă probleme fisiologice. El işi culege figu­

rile ce le pune in mişcare din păturile tot mai joase ale so­

cietăţii, unde realitatea apare mai crudă şi mai puţin acope­

rită, ear stilul in care este scris loveşte bunul gust şi sperie

ruşinia. Şi cum ar putea fi altfel intr'o societate coruptă pană

in măduva ei, in care coardele tocite ale inimei şi găndirei

trebuesc sguduite cu brutalitate pentru a scoate din ele un

resunet răguşit!

íá tinde cătră realismu in toate manifestările sale,

In acele manifestări ale artei in care imitarea naturei nu

este cu putinţă, precum in architectură şi in musică nu în­

tâlnim decăt decădere. Nu e vorbă nici un secol poate nu

înfăţişează ca al nostru o bogăţie mai mare de construcţiuni

măreţe şi impunătoare; dar dacă sunt şi frumoase e o altă

întrebare. O varietate ameţitoare de forme, o ornamentare

încărcată, o amestecătură a tuturor epocelor şi tuturor stilu­

rilor face de tocmai arhitectura noastră n'are nici stil, nici

caracter. N'are de căt să se gândească cineva la arhitectura

ferului, care tinde din ce in ce să inlocuească pe acea a pietrei

pentru a videa că formele deşirate, osoase şi oare cum fără

carne a le arhitectureî moderne nu se pot asemăna intru nimic

cu pompa, plenitudinea sau eleganţa stilului grecesc sau al

celui gotic. Musica, care împărtăşeşte cu arhitectura caracterul

comun de a scoate formele sale din adâncul sufletului omenesc,

in ce stare se află ea in timpul de faţă? Wagner care este

tot odată şi cel de pe urmă compositor al marei scoale din­

ainte şi începutul decăderei musicale este incă un puternic

geniu care de căte ori se întoarce cătră formele veciniei ale

musicei produce incă bucăţi de o sublimă frumuseţă. Dar el

este in musică un novator şi anume un novator ce şi'a croit

o teorie musicală, pe care vra s'o ilustreze prin exemple. E l

v r a să facă musică. Vroinţa au înlocuit inspiraţia, şi asta fiind

îndeletnicirea cea mai nepersonală omului, s'inţelege de la

sine la ce va ajunge, atunci cănd in loc de a curge fără voe

ca din un izvor nesecat, va impinge la lumină creaţiunele sale

sub opintirile maestrite ale inteligenţei. De acea să se observe

că din musica lui Wagner măsura regulată mai că a dispărut,

ritmul e cu totul capricios, rezolvirea acordurilor nu se mai

face după legile naturale ale armoniei, ci t inde mai ales a

produce un efect original şi neaşteptat. Discipulii lui Wagner

cad toţi in esagerări neer ta te; instrumentele de p a n ă acuma

nu le mai ajung pentru a da naştere impresiunei frumoase; ei

introduc triangule, clopoţei, tobe de toate feliurile, tam-tamuri

indiane, castagnete, şuere de drum de fer, imitarea baterei

roţilor unui vapor şi deosebite alte u n e l t e producătoare de

vuete, vroind prin această închipuită bogăţie a esecuţiunei

să rescumpăre sărăcia invenţiunei.

Să cercetăm acuma ştiinţa, mândria veacului nostru. Nu

se poate tăgădui că există o puternică mişcare ştiinţifică, dar

ea se îndeletniceşte mai mult cu întrebările mărunte şi cu

urmările practice, decât cu ideile generale şi teoretice. U n d e

se poate asemăna veacul nostru cu acele de naintea lui in

măreţia descoperirilor? Se va intimpina poate că intru cât

cea ce era mare s'a descoperit odată, nu rămâne pentru noi

de cât a t rage urmările izbânzilor dobândite. Apoi cine nu

vede chiar in o asemene mărturisire, adeverirea decăderei?

Mintea omenească a ajuns deci la culmea inălţimei ce-i era

dat să ajungă; mai sus nu se poate urca, şi să nu se uite că

starea pe loc este începutul decadenţei. Dar căte probleme

oare nu întrevede ştiinţa, cătră a căror deslegare ea nu află

insă nici un drum! N'au încetat secretele naturei pentru ome­

nire, căci prin tot ce a descoperit ea până acum de abia a

ridicat un colţ al velului a to t invelitor; ci puterea minţii

sale s'a toci t ; ea este bună numai cât pentru a stoarce, din

adevărurile descoperite de alte t impuri , urmările mai înde­

părtate, ear nu pentru a adăugi alte cuceriri cătră acele dobân­

dite până acum. întrebările concrete insă se apropie de

materie care singură represintă concretul in univers. Ştiinţa

indeletnicinduse mai ales cu dinseie, se materializază oare cum

ea insăşi. E a părăseşte cămpul teoriei şi a speculaţiunei, in

care printre multe rătăciri se dădea din cănd in cănd şi peste

un mărgări tar care preţuia fără îndoială mult mai mult decăt

toate pietrile adunate cu multă obosală de generaţiunele

actuale.

Care este înţelesul acestei îndreptări materialiste in toate

ramurile lucrărei intelectuale? Mulţi ved in ea o eră nouă in

istoria omenirei a cărei început datează nu de mul t , şi a

căreia sfîrşit nici se poate întrevedea. Se ţin in perspectivă

descoperiri din ce in ce mai mari, mai extraordinare, şi poate

că numai atunci se va inchide cartea istoriei neamurilor de

astăzi, cănd vor ajunge a corespunde intre ele lumile cereşti,

cănd spaţiurile interplanetare nu vor mai fi o pedecă pentru

strebatirea găndirei fiinţilor ce le locuesc, cănd nu numai

pămintul, ci cel puţin sistemul solar intreg va avea conştiinţa

existenţei sale comune.

Aşa susţinătorii progresului absolut.

O privire mai rece şi mai intemeietă ar putea descoperi

in această stare cu totul alte simtome.

Istoria ne poate sluji de călăuză pentru a descoperi în­

ţelesul mişcărei actuale a minţei omeneşti. E a s'au mai repetat

incă de vr'o trei ori in omenire, sfirşindu-se in totdeauna prin

peirea minţei, in care se ivise. Pentru intăia oară in China,

care după o perioadă de idealismu, ajunse la acea- actuală a

unui realismu înţepenit, din care pare că nu poate să cază,

a doua oară cătră sfirşitul vieţii societăţilor vechi cănd filosofia

lui Epicuros şi strelucirea scoalei ştiinţifice din Alexandria

ajunseseră făclia lor pe mormîntul Greciei şi a Romei. A treia

oară cănd cultura arabă după-ce revărsă in lume comorile

poesiei şi a arhitecturei sale, dispăru de asemene prin poarta

deschisă cătră peire a culturei ştiinţifice. Fă ră a intra in ase­

mănările sociale intre stările de atunci şi cea de astăzi şî pu-

nend alături numai îndreptarea minţii, videm, că totdeauna

predomnirea spiritului ştiinţific şi peirea celor lalte ramuri de

•cultură intelectuală a fost simtomul unei căderi neinlăturabile.

S'inţelege că viaţa europeană fiind mult mai puternic

închegată prin jocul complicat a multor elemente eterogene,

peirea ei va fi şi ea mai trăgănitoare. E a va părea incă a

trăi cănd de mult poate se vor fi stins in ea puterile de viaţă.

Apoi ea pare menită a avea mai curend viitorul Chinei decăt

acel al societăţilor vechi, căci puterea materială — care să

vină să ucidă şi corpul, din care spiritul va fi dispărut, — nu

se vede in preajma ei. Afară doare de nu cresc in jurul ca­

selor şi a palatelor noastre, ca comuniştijşi nihilişti, acel ele­

ment destrugător ce va împlini odată faţă cu civilizaţia actuală

rolul de cioclu, pe care l'au jucat odată barbarii năvălitori

faţă cu imperiul roman.

Mersul istoriei este fatal; nici o putere in lume nu poate

opri fenomenele sale . . . . dar omul poate să le intărzie sau

să le grăbească.

Dacă vroim deci să mai reţinem pe povârnişul decăderei

frumoasa noastră cultură, t rebue să luptăm din resputeri pentru

sprijinirea idealismului.

A. D. Xenopo l .

Tabla de materii.

pag-Carmen Sylva, Vremea şi Iubirea (Alegorie) 3

V Ale sandri / ^ a r n a v ' n e 9

' \ Izvorul (Horă din Mirceşti) 12 P. S . Aurelian, Unu sfatu poporului român 17 I. Creangă, Anecdotă 29 M. Eminescu, Luceafărul (Poesie) 39 N. Gane, Ion Urdilă (Novelă) 61 T. Maiorescu, Despre progresul adevărului in judecarea lucrărilor literare 83 I. Negruzzi, Copii de pe natură (Un drum la Cahul) 97

Blestemul meu 117

eni.escu, j f e j n ţ e i e g e r e 119 . Moştenitorii mei 120

I. Popescu (Sibiu). Necesitatea studiului pedagogiei 125 I. Sbiera, Condiţiunile necesarie pentru esistinţa, conservarea şi pro-

sperarea graiului naţional 137 I. Slavici. O scrisoare din Italia, mai ales despre Sta Cecilia şi

Neapoli 165 N. Teclu, însemnătatea Chimiei 193 I. Vulcan, Iubirea (Poesie) 201 A. D. Xenopol, Piealismu şi Idealismu • • 205