Alta matematicade Nichita Stănescu

Nichita Stănescu este unul dintre cei mai mari creatori de litertură ai României. Născut la Ploieşti într-o familie de intelectuali, urmează liceul din localitatea natală pentru ca mai apoi să termine Facultatea de Filozofie din Bucureşti. Debutează editorial cu volumul de poezii “Sensul iubirii” în 1960 prin intermediul căruia reuşeşte să realizeze o spectaculoasă mitologizare a lumii. În această primă instanţă a desăvârşirii sale ca poet raportul dintre eul liric şi lume este perceput senzorial, sensul iubirii devenind chiar sensul lumii, poezia oglindind universul sufletului şi are ca principal atu sacralizarea.

În primul rând titlul acestei poezii are o semnificaţie profundă. Din start poetul desluşeşte faptul că nu este vorba de matematica pe care fiecare dintre noi o cunoaşte (mai mult sau mai puţin); se observă dorinţa eului liric de a arăta şi un alt mod în care se poate vedea lumea. Matematica este percepută ca o unealtă vitală pentru fiecare persoană, prin intermediul ei lumea îşi trăieşte destinul, s-ar putea spune că ea are un rol de interfaţă a fiinţei umane cu tot ceea ce există în jur. O astfel de matematică, rigidă în formele ei definitorii, trebuie schimbată, din punctul de vedere al poetului. Lumea are nevoie de elemente abstracte pentru a simţii cu adevărat viaţa. Iubirea trebuie aşezată sub semnul unui postulat ce trebuie protejat prin intermediul unei abordări cognitiv-senzoriale profund sentimentale. Eul liric doreşte schimbarea perspectivei în care se află şi o dată cu aceasta aduce argumente perfect valabile în matematica sa, dar şi contraargumente în defavoarea matematicii pe care fiecare dintre noi o aplicăm voluntar sau neintenţionat propriei noastre existenţe. Consider că Nichita Stănescu nu doreşte să imprime cititorului propria sa matematică, ci mai degrabă instigă spititul uman din fiecare în a-şi schimba tactica prin care el există ca elemente staţionar sau dinamic. Prin titlul poeziei se doreşte o revoltă a noastră împotriva matematicii absurde în care trăim; noi suntem capabili în a ne crea un sistem propriu prin care putem sesiza lumea, adică o altă matematică perfect mulată construcţiei noastre spirituale, sentimentale sau care ţine de esenţă.

Prima strofă este un fel de pledoarie a titlului. Eul liric ne desluşeşte îngustele cărări ale matematicii în care existăm, în care trăim clipele. Sunt aduse drept argumente adevăruri care din păcate nu se situează pe aceeaşi lungime de undă cu propria noastră fiinţă(“Noi ştim că unu ori unu fac unu,/ dar un inorog ori o pară/ nu ştim cât face”). Îm acest moment al poeziei apar elementele dintre cele mai distincte, aparţinând unor domenii foarte diverse ale vieţii reale şi imaginare, am putea spune, sau ale compoziţiei artistice dacă este să ne referim la speciile genurilor literare. Spre exemplu „inorogul” (dealtfel numit şi licorn sau unicorn), este un animal mitologic, fiind reperezentat de un cal alb ce are un corn în mijlocul frunţii căruia i se atribuie puteri miraculoase precum purificarea trupului sau izvor de viaţă. Această nouă matematică stabileşte fără nici un semn de îndoială o relaţie logică, ce-i drept neobişnuită, dar validă, deoarece este propria matematică. În ea se pot înmulţii inorogii cu perele, însă în cea în care trăiesc majoritatea oamenilor o astfel de înmulţire este considerată ca o aberaţie. O altă asociere inedită a cuvintelor se găseşte într-o puternică imagine sugestivă reprezentată de un nor şi o corabie; de această dată este vorba despre scădere. Norii în infinitatea lor pe cer pot reprezenta o mare prin care se poate ajunge la propria tabelă matematică, compatibilă destinului eului liric. Corabia poate reprezenta o necunoscută, o eroare ce a avut loc în matematica rigidă în care poetul s-a simţit captiv, o imperfecţiune ce s-a născut prin geneza propriului corp în care se desfăşoară. Această corabie poate fi calea spre adevărata întâlnire cu sinele, ea putând fi reprezentată foatre simplu la nivel senzorial printr-un gând. Acesta este şi motivul pentru care se discută despre o scădere, fără corabie nu poţi cutreiera marea, fără gând tu se poate zămisli ideea. Când veni vorba

despre împărţire, Nichita Stănescu preia două elemente oarecum asemănătoare prin modul în care se priveşte literatura populară, balada în principal. Matematica clasică nu permite această împărţire, însă am putea spune că matematica relativă a poetului poate şi chiar este în stare să prezică rezultatul. Aceste două elemente (muntele şi capra) duc gândul mai repede sau mai târziu(în funcţie de persoană) la “Mioriţa” în care exista un raport de afinitate între ele, deci rezultatul acestei operaţii de împărţire poate fi considerat perfecţiunea, nonfigurativul ne mai având loc în această operaţie deoarece nu mai există, rezultatul este sublim prin geneza comună a argumentelor.

În cele din urmă revine argumentul forte al primei strofe ce constă în incapacitatea desăvârşirii iubirii încarnate în această fiinţă claustrofobică pentru matematica de rând. Este resimţit uşorul caracter ironic al acestui aspect al vieţii cuplului, sugerat prin interjecţia “vai”*(“dar eu şi cu tine/ nu ştim, vai nu ştim cât facem”). Aceste versuri se răsfrâng asupra interlocutorului şi sub forma unei ispite, poetul dorind să impulsioneze iubita spre a face primul pas către matematica relativă, oracol al propiei lor existenţe duale.

În cea de-a doua strofă Nichita Stănescu copleşeşte cititorul prin cunoştinţele sale inedite ale noului tip de matematică. Lexemul “desigur” poate fi considerat ca un argument în plus dând credit spuselor poetului. Refacerea realităţii prin intermediul cuvântului se realizează cu ajutorul unor expresii ce cad într-un fel de tentaţie în a crea un joc poetic. Asociera inovatore a diferitelor cioburi de fraze contravine aşteptărilor pe care matematica formală le are;(“o plapumă/ înmulţită cu un iepure/face o roşcovană”). Cuvintele la acest nivel reprezintă ornamente ale ideii pe care poetul a creat-o, modul în care ea există şi în care ar putea fi explicată. Se crează o destăinuire a fluxului de conştiinţă vizual pe care însuşi cel care îl trăieşte ni-l descifrează. Pentru a crea o iluzie a concretului, şi a evita înceţoşarea pragmatismului din poezie, inorogul din prima strofă devine astfel “un cal”, para devine conopidă şi varză, iar corabia se netamorfozează într-un tramvai. Totuşi pentru a păstra o stare ondulatorie a sentimentului liric al trăirilor, apare lexemul “înger” care renaşte dintre toate cuvintele prin profunda sa însemnătate. Trebuie amintit totuşi caracterul ermetic al acestei strofe care lasă puţin spaţiu interpretării însă oferă întregul univers contemplaţiei spirituale a individului.

A treia străfă poate fi explicată printr-o analogie: precum în matematica rigidă există constanta Pi la fel şi în acea a poetului există o constamtă, iar ea este reprezentată de către cuplu, pentru înmulţire ei sunt 1, dar şi o roşcovană, pentru adunare şi scădere ei sunt 0, dar în acelaşi timp şi înger. Dacă Pi are o infinitate de zecimale, la fel şi iuburea eului liric este nesfârşită.

Poezia se înceie în mod sublim prin verurile “Pieri din mintea mea!/ Revino-mi în inimă!”. Se observă că ambele reprezintă nişte verbe la imperativ adresate iubirii ca reminiscenţă a unui concret. Secretul este devualat cu foarte multă simplitate, matematica în căutarea căreia Nichita Stănescu se află este cea a inimii, însă momentan el este un prizonier al matematicii dictate de către minte. Inima a reprezentat dintodeauna un simbol al iubirii pe când minte este şi va fi un simbol al raţiunii.

Vreau să închei prin a aminti faptul că este foarte important să ştii a face calcule în propria matematică, deoarece astfel vei reuşi să te înţelegi şi să-i pricepi pe alţi.