Документ microsoft office word
Post on 19-Dec-2015
32 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
INTRODUCERE
Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ.
Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea
umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a
dat viabilitate prin personalul învestit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul
timpului.
Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o
extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu
pregătire profesională diversă. Satisfacearea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor
omului care trăieşte într-o grupare organizată, ramîne finalitatea esenţială şi singura justificare
a administraţiei publice, atît de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie.
Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decît o
sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din
acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă o importanţă
considerabilă. Oricît de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricît de bune legi şi
decizii ar fi, rămîne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi,
activi si devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.
Capitolul I ASPECTE TEORETICE PRIVIND NOŢIUNEA DE
FUNŢIONAR PUBLIC
1.1 Abordarea istorică şi noţiunea de funcţionar public
Orice orînduire socială dintr-un stat suveran nu are un scop mai nobil decît a folosi toată
puterea şi toate resursele ca în ţară să domnească ordinea, să asigure securitatea statului,
libertatea şi drepturile cetăţenilor, să susţină cultura, învăţămîntul şi ştiinţa naţiunii, să
întreprindă alte măsuri pentru buna funcţionare a statului. Pentru realizarea acestor scopuri, statul
înfiinţează servicii publice, înglobate într-un sistem de instituţii, care alcătuiesc administraţia
publică.
Tranziţia la economia de piaţă, destrămarea fostului sistem administrativ şi alte fenomene
care au derulat odată cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, au pus
în faţa tînărului stat şi sarcina formării serviciului public. În perioada de reformare economică
suferă modificări esenţiale atît conţinutul funcţiilor pe care le exercită serviciul public, cît şi
modul prin care acestea se realizează.
La începutul reformei administraţiei publice unul dintre scopurile principale a ei era
reconstruirea serviciului public, renunţîndu-se la sistemul serviciului de stat moştenit din
timpurile sovietice, modelîndu-l după sistemele serviciului public din Occident. Tendinţa
predominantă a reformei este descentralizarea funcţiilor administraţiei publice. Tot mai mult se
pronunţă necesitatea creării cadrului legislativ necesar formării unor funcţionari publici de
carieră, cu o temeinică pregătire profesională, neutri din punct de vedere politic, capabili să
îndeplinească, prompt şi eficient activităţile care le-au fost încredinţate în virtutea statutului lor,
punînd astfel, baza unui serviciu public bazat pe principiile stabilităţii, profesionalismului,
imparţialităţii, transparenţei şi eficienţei, menit să corespundă exigenţelor societăţii şi statului în
general.
O importanţă deosebită în viaţa şi activitatea instituţiilor administraţiei publice de toate
nivelurile a avut-o Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995, încercănduse astfel, să
se reglementeze multitudinea de probleme din domeniul relaţiilor sociale, care apar în procesul
exercitării funcţiei publice. În linii generale Legea serviciului public a fost acceptabilă, însă
cuprindea un şir de contradicţii.
Elemente de analiză a funcţiei publice găsim încă la cugetătorii antici Confucius (551 – 479
î.Hr.), Platon (427 – 347 î. Hr.), Aristotel (384 - 322 î.Hr.), Polibiu (201 – 120 î.Hr.), Cicero (106
– 43 î.Hr.) şi alţii. Chiar dacă lucrările lor sînt axate pe analiza şi sistematizarea formelor
deorganizare statală, găsim aici şi elemente ce se referă la funcţia publică şi funcţionarul public
de atunci, ca executori ai funcţiilor statului. Astfel, Platon, în renumita sa lucrare “Republica”[1],
expune viziunea sa asupra statului ideal şi descrie cele trei pături sociale: a) ţăranii şi
meşteşugarii; b) militarii şi funcţionarii; c) conducătorii înţelepţi. Descriind statul atenian,
Aristotel [2] argumentează în lucrarea „Politica” că în stat trebuie să funcţioneze trei părţi:
a)adunarea generală; b) corpul funcţionarilor; c) corpul judecătoresc. Ideile lui Aristotel au fost
preluate şi dezvoltate de gîndirea politică din perioada ulterioară, contribuind substanţial
laconceperea guvernării moderne [ 3, p.35].
După cum menţionează M.Postolache, în sec. XIX, apare necesitatea diferenţierii
funcţionarilor în dependenţă de caracterul importanţei atribuţiilor realizate. În rezultat, se
instituie rangurile funcţiilor publice, iar funcţionarilor li se atribuie gradul superior sau inferior
[4, p.12].
Astfel, cercetătorul român P.Negulescu defineşte funcţia publică în lucrarea „Tratat de
drept administrativ” ca un complex de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea
unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi),
persoană fizică care, executînd puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului
pentru care a fost creată funcţiunea [5, p. 531]. Această definiţie a fost formulată în prima
jumătate a secolului trecut, dar şi-a păstrat actualitatea.
In contextul analizei date, cercetătorul român A. Iorgovan a definit funcţia publică ca o
situaţie juridică a persoanei fizice – învestită, legal, cu atribuţii în realizarea competenţei unei
autorităţi publice, ce consta în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor, care formează conţinutu
raportului juridic [6, p.929] complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a învestit.
Aceste două definiţii de referinţă în materie nu epuizează perspectivele de analiză a noţiunii de
funcţie publică.
Potrivit noţiunii acceptate de autorii români Ivan S., Bădescu M., Neagu A, funcţia publică
este constituită din competenţe, stabilite de lege, cuprinzînd atribuţiile necesare satisfacerii
intereselor generale şi scopurilor de interes public pentru care a fost creată, neputîndu-se admite
ca ea să fie utilizată în scopuri personale [7, p.62]. Funcţia publică dispune de un conţinut, care
se materializează prin atribuţii, puteri, competenţe proprii, care o deosebesc de alte funcţii.
Conţinutul dat este stabilit prin actul administrativ, care înfiinţează această funcţie. Se apreciază
de către Prisăcaru V. că „ ...funcţia publică este acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţe,
stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod
continuu şi permanent, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a
intereselor generale ale societăţii” [8, p.149].
În Republica Moldova funcţia publică este o instituţie expres coordonată legislativ şi
exclude orice element arbitrar. Astfel, pentru prima dată în cadrul legal, a fost formulată această
noţiune în 1995. În conformitate cu art.1 aliniat 2 al Legii serviciului public (1995, abrogată în
2008) [24], funcţia publică înseamnă: „unitatea primară a autorităţii publice, care determină locul
şi rolul cetăţenilor în munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi obligaţiile,
exigenţele faţa de pregătirea lui profesională”. În definiţia dată, prin cetăţeni urmează să avem în
vedere persoanele care vor ocupa funcţiile publice, adică funcţionării publici. Tot în această lege,
pentru prima dată, a fost definită noţiunea de funcţionar public.
Aliniatul 3 al articolului 1 al Legii serviciului public stipulează că „funcţionar public
înseamnă persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri şi grade,
stabilite în conformitate cu principiile prezentein conformitate cu Legea cu privire la funcţia
publică şi statutul funcţionarului public din 2008, funcţia publică reprezintă „ansamblul
atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere
publică” [25]. legi”.
1.2 Categoriile de funţionari publici
Potrivit atr. 7 din Legea serviciului public (1995)[24], funcţia publică şi statutul său
juridic se instituia de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi de alte
autorităţi publice centrale sau locale, în limita competenţelor stabilite de Constituţie şi alte
legi.Conform articolului 6 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public
[25], funcţia publică se instituie în temeiul actelor Parlamentului, Preşedintelui Republicii
Moldova, Guvernului şi ale altor autorităţi publice, emise în limitele competenţei lor, stabilite de
Constituţie şi de alte legi. Astfel, dacă în legea din 1995 sînt indicate autorităţile ce pot institui
funcţii publice, în legea din 2008 legiuitorul se axează pe actele în rezultatul adoptării cărora se
instituie funcţia publică, determinînd din start obligativitatea prezenţei actului de instituire.
În literatura de specialitate regăsim mai multe criterii de clasificare a funcţionarilor
publici. Astfel, cercetătoarea română, V.Vedinaş, venind cu o abordare mai mult juridică,
evidenţiază următoarele criterii [37, p.32]: în conformitate cu regimul juridic aplicabil:
funcţionari contractuali şi funcţionari statutari, iar aceştia din urmă pot fi, la rîndul lor:
funcţionari supuşi statutului general şi funcţionari supuşi unor statute speciale; în conformitate
cu rigurozitatea disciplinei: funcţionari publici civili, funcţionari publici militari; funcţionari
civili din armată şau poliţie; după modul de desemnare a titularilor: funcţionari numiţi,
funcţionari aleşi, desemnaţi în alte moduri; în corespundere cu independenţa faţă de politic:
funcţionari publici cu caracter politic, funcţionari publici de carieră, sustraşi jocului politic;
ţinînd cont de preponderenţa unor activităţi în competenţa funcţiei: funcţionari publici de
conducere şi funcţionari publici de execuţie; după natura autorităţii publice din care face parte
funcţia publică: funcţionari publici care fac parte din structura unor autorităţi de natură statală şi
funcţionari publici locali.
Cercetînd funcţia publică şi funcţionarul public din punctul de vedere al managementului
public, cercetătorii de domeniu evidenţiază şi o altă clasificare. Astfel, Androniceanu A. prezintă
în lucrarea Noutăţi în managementul public [38, p. 134-135] un set de criterii taxonomice: a)
după perioada de timp pe care se exercită funcţia publică: funcţionari 19 publici debutanţi, pentru
o perioadă de, cel puţin, 6 luni, dar nu mai mult de doi ani; funcţionari publici definitivi; b) în
raport cu nivelul studiilor necesare, funcţionarii publici definitivi sînt grupaţi în trei categorii:
funcţionari publici cu studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă; funcţionari publici cu studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă;
funcţionari publici cu studii medii, liceale sau postliceale absolvite cu diplomă; c) după
conţinutul activităţilor desfăşurate de către funcţionari publici se disting: funcţionari publici
categoria A, implicaţi în aplicarea şi executarea legilor, elaborarea de studii, control, consiliere,
coordonare, conducere, elaborarea de reglementări, luarea deciziilor sau alte activităţi care
necesită cunoştinţe superioare de specialitate; funcţionari publici categoria B, implicaţi în
activităţi pentru aplicarea şi executarea legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor proiecte de
reglementări, lucrări pregătitoare pentru luarea deciziilor, unele activităţi de conducere;
funcţionari publici de categoria C, care vizează aplicarea şi executarea legilor şi a altor
reglementări, activităţi de birou sau de control care necesită o cultură generală medie şi
cunoştinţe tehnice sau profesionale de nivel mediu.
În funcţie de clasa în care se încadrează distingem funcţionari publici de clasa a III-a, nivel
minim; funcţionari publici de clasa a II-a, nivel mediu; funcţionari publici de clasa I, nivel
maxim. În funcţie de gradul în care se încadrează: funcţionari publici de gradul I, nivel minim;
funcţionarii publici de gradul II, nivel mediu, funcţionarii publici de gradul III, nivel maxim. În
funcţie de natura competenţelor decizionale: funcţionari publici de conducere, funcţionari publici
de execuţie. După poziţia pe care se situează funcţionarii publici în structura formală: funcţionari
publici de nivel superior; funcţionari publici de nivel mediu; funcţionari publici de nivel inferior.
După natura postului avem funcţii de conducere cu o natură exclusiv administrativă şi funcţii de
conducere de specialitate. În funcţie de tipul actului normativ în care sînt menţionaţi: funcţionari
publici prezentaţi în Statutul funcţionarilor publici şi funcţionari publici prezentaţi în statute
speciale. În funcţie de implicarea funcţionarilor în procesul decizional: funcţionari publici de
decizie, funcţionari publici implicaţi în pregătirea deciziilor administrative; funcţionari implicaţi
în aplicarea deciziilor administrative.
Conform prevederilor Legii nr. 158 din 04.07.2008 “Cu privire la funcţia publică şi
statutul funcţionarului public”, fiecare categorie de funcţii publice se împarte în grupuri,
specificate în Clasificatorul unic al funcţiilor publice, aprobat de Parlament. Este de accentuat
faptul că la momentul actual, Clasificatorul unic al funcţiilor publice este aprobat prin Hotărîrea
Guvernilui nr. 151 din 23.02.2001 dar nu de Parlament şi cuprinde totalitatea funcţiilor publice,
raportate la una din următoarele grupe:
Cod 01. Funcţiile publice din autorităţile publice centrale şi de specialitate şi raportarea lor la
grade de calificare
01.01. Funcţiile publice de rangul întîi
01.02. Funcţiile publice de rangul doi
01.03. Funcţiile publice de rangul trei
Cod 02. Funcţiile publice din autorităţile publice locale şi unităţile teritoriale autonome cu statut
special şi raportarea lor la grade de calificare
02.02. Funcţiile publice de rangul doi
02.03. Funcţiile publice de rangul trei
În republica Moldova, funcţiile publice se clasifică în 3categorii:
1) funcţii publice de conducere de nivel superior - funcţionarii publici care realizează
managementul nivelului superior în autorităţile publice. Această categorie include persoanele
care sînt numite în una din următoarele funcţii publice de conducere:
- adjunct al conducătorului autorităţii administrative;
-conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice (Parlamentul,
Preşedintele Republicii Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională,
Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi). Gradele de calificare
pentru funcţionarii publici de conducere de nivel superior sunt:
consilier de stat al Republicii Moldova de clasa I;
consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a II-a;
consilier de stat al Republicii Moldova de clasa a III-a;
2) funcţii publice de conducere- organizează, coordonează, îndrumă şi controlează
activităţile desfăşurare de funcţionarul public, specificate mai sus, sub autoritatea unui funcţionar
public ierarhic superior sau a unei persoane ce exercită funcţie de demnitate publică. Categoria
funcţionarilor publici de conducere include persoanele numite, în una din următoarele funcţii
publice de conducere:
a) conducător şi adjunct al conducătorului organului din subordinea ministerelor şi altor
autorităţi administrative;
b) conducător şi adjunct al conducătorului subdiviziunii interioare a autorităţii publice;
c) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului desconcentrat al autorităţii publice;
g) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului descentralizat, organizat în unitatea
administrativ-teritorială şi în unitatea teritorială autonomă cu statut special;
h) secretar al consiliului satului (comunei), sectorului, oraşului (municipiului), raionului şi
secretar al preturii;
i) pretor şi vicepretor al sectorului municipiului Chişinău;
Pentru această categorie de funcţionari publici se stabilesc următoarele grade de calificare:
consilier de stat de clasa I;
consilier de stat de clasa a II-a;
consilier de stat de clasa a III-a;
3) funcţii publice de execuţie. Include persoanele numite, în condiţiile prezentei legi, în
alte funcţii publice decît cele desctise mai sus, pentru care se stabilesc următoarele grade de
calificare:
consilier de clasa I;
consilier de clasa a II-a;
consilier de clasa a III-a.
Gradul de calificare de clasa a III-a se conferă funcţionarului public debutant după
expirarea perioadei de probă, dacă aceasta a trecut cu succes şi funcţionarului public de
conducere de nivel superior, care anterior a deţinut funcţie publică, însă nu deţine grad de
calificare – la numirea lui în funcţie.
Conferirea gradului de calificare imediat superior se face dacă funcţionarul public a obţinut
cel puţin calificativul „bine” la 3 evaluări ale performanţelor profesionale. Funcţionarului public
i se poate conferi un grad de calificare ce îl depăşeşte pe cel anterior cu un grad în cazul
îndeplinirii unor misiuni de importanţă deosebită sau obţinerii calificativului “foarte bine” la
ultimele 2 evaluări ale performanţelor profesionale. Aprecierea caracterului deosebit al misiunii
este de competenţa conducătorului autorităţii publice cu drept de conferire a gradelor de
calificare.
Fiecărui grad de calificare îi corespunde un anumit spor la salariu, calculat din data
conferirii acestuia. Funcţionarul public îşi păstrează gradul de calificare deţinut în cazul
promovării în cadrul aceleiaşi categorii de funcţii publice, avansării în trepte de salarizare,
transferului, detaşării, interimatului unei funcţii publice de conducere, reangajării în serviciul
public.
Funcţionarului public i se poate retrage gradul de calificare, prin hotărîre judecătorească
definitivă, pentru săvîrşirea unor acţiuni ilegale ce prevăd răspundere penală, precum şi în cazul
cînd gradul de calificare a fost conferit cu încălcarea legislaţiei.
1.3. Managementul funcţiei publice şi al funcţionarului public
V.Vedinaş consideră că „gestiunea funcţiei publice este concepută ca activitate de
organizare a carierei funcţionarului, de la debutul acesteia pîna la încheiere, activitate dominată
de două principii, aparent diametral opuse, dar care, prin specificul instituţiei funcţiei publice, se
impun a fi armonizate. Este vorba de principiul autoritaţii, care ţine de concepţia tradiţională
privind funcţionarul public, care îl plasează pe acesta sub autoritatea superiorului său ierarhic.
Superiorul este învestit cu două atribute principale: a) să-i dirijeze activitatea şi b) să decidă în
legătură cu situaţia lui profesională”. Autorul arată că cel de-al doilea principiu, care guvernează
gestiunea funcţiei publice „este cel al democratizării funcţiei publice. Prin acest principiu se
urmăreşte o atenuare a acestei ierarhii, între dreptul superiorului ierarhic de a decide destinul
profesional al subordonatului său şi dreptul funcţionarului public de a-şi controla acest destin,
influenţîndu-l” [40, p. 33].
Managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici este de competenţa Guvernului.
Autorităţile publice asigură administrarea funcţiei publice şi a funcţionarilor publici.
Administrarea funcţiei publice şi a funcţionarilor publici se organizează şi se realizează de
conducătorul autorităţii publice, prin intermediul serviciului resurse umane.
Conform legii, evidenţa la nivel naţional a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici se
efectuează prin administrarea registrului funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici şi a
dosarelor personale ale funcţionarilor publici. Fiecare autoritate publică are obligaţia să transmită
Guvernului, la cerere, toate datele necesare realizării atribuţiilor sale ce decurg din lege. În cazul
intervenirii unor schimbări în raporturile de serviciu, autoritatea publică, în termen de 10 zile
lucrătoare, este obligată să comunice acest fapt Guvernului. Modalitatea de administrare a
datelor şi de transmitere a lor către Guvern, categoriile de persoane care au acces la evidenţa
naţională, structura şi conţinutul registrului funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici se
aprobă de Guvern.
Pentru fiecare funcţionar public, autorităţile publice întocmesc dosar personal. Dosarul
personal conţine informaţii despre funcţionarul public şi despre modul în care acesta îşi exercită
atribuţiile.Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa funcţiilor publice şi a
funcţionarilor publici, precum şi la dosarul personal al funcţionarului public, au obligaţia, de a
păstra confidenţialitatea datelor cu caracter personal. Pentru încălcarea acestor prevederi,
persoanele respective răspund în condiţiile legii.
La acest capitol prevederile Legii nu sunt realizate pe deplin în practică. Direcţia politica
de cadre din cadrul Cancelariei de Stat, la 27 mai, a prezentat rezultatele implementării Legii
nr.158 din 04.07.2008 „Cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public” în
perioada ianuarie – martie 2010. Raportul nominalizat este primul document al Cancelariei de
Stat care reflectă realizările implementării noului cadru normativ în serviciul public, folosind
statistici şi indicatori de monitorizare. Raportul include analiza managementului funcţiilor
publice şi progresul atins în respectarea procedurilor de personal în autorităţile administraţiei
publice centrale în ianuarie-martie 2010. Progresul în implementarea prevederilor noului cadru
normativ în serviciul public se manifestă prin modernizarea politicii de personal în administraţia
publică, conform bunelor practici ale Uniunii Europene. Astfel, pentru prima dată a început să
fie efectuată evidenţa funcţiilor publice şi monitorizarea implementării procedurilor de personal
în aparatele centrale ale organelor centrale de specialitate, care urmează a fi extinsă pentru toate
autorităţile, concomitent cu introducerea SIA „Registrul funcţiilor publice şi al funcţionarilor
publici”. Pînă la întroducerea acestui registru, serviciilor resurse umane din autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale li se pune în sarcină şi ca scop de a contribui la
eficientizarea activităţii autorităţii administraţiei publice prin implementarea politicii şi
procedurilor moderne în lucrul cu personalul, activînd ca subdiviziune interioară autonomă
(direcţie, secţie sau serviciu), care se subordonează nemijlocit conducătorului autorităţii
administraţiei publice conform prevederilor HG 724 din 13.06.2003 “Cu privire la serviciul
resurse umane din cadrul autorităţii administraţiei publice centrale şi locale”.
Capitolul II STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC ÎN
REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Drepturile si obligaţiile funcţionarului public
Abordând problema drepturilor funcţionarilor publici, trebuie să subliniem că, aşa cum se
susţine în realitatea juridică, nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Astfel,
fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativa şi fiecare obligaţie naşte, la rândul său, un
drept. Funcţionarii publici au, în considerarea calităţii lor de angajaţi, drepturi specifice dreptului
muncii, cum ar fi: dreptul la salariu, la concedii de odihnă, medicale sau de studii, asistenţă
medicală, pensie etc. în cadrul raportului juridic de drept administrativ în care funcţionarul
public este parte, acesta are o serie de drepturi şi obligaţii, îndatoriri şi chiar interdicţii.
Dacă instituţia publică, naţională sau europeană, are dreptul să ceară de la funcţionarul său
un comportament profesional şi extraprofesional adecvat, în mod similar, funcţionarul public
este îndreptăţit să pretindă şi să obţină de la instituţia publică în care este încadrat recunoaşterea
şi respectarea drepturilor garantate de lege.
Drepturile comune sunt în general prevăzute de Constituţia Republicii Moldova şi
legislaţia muncii, fiind următoarele: dreptul la muncă şi la protecţia muncii (dreptul la libera
alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, la protecţia împotriva
şomajului, la odihnă – art. 43 al Constituţiei); dreptul la o salarizare corespunzătoare, dreptul la
asigurări sociale (dreptul la pensie şi la ajutor în caz de incapacitate temporară de muncă),
dreptul la opinii proprii (art. 32 al Constituţiei), dreptul de a cunoaşte şi ataca deciziile
individuale care îl privesc, dreptul la petiţionare (art. 52 al Constituţiei), dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică (art. 53 al Constituţiei) etc.
Drepturile specifice funcţionarului public sunt prevăzute în alin. 1, art. 10 al legii
serviciului public:
Dreptul să examineze şi să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;
Dreptul să solicite, în limitele competenţei sale, şi să primească de la alte autorităţi
publice, precum şi de la persoane juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi
forma lor de organizare juridică, informaţia necesară;
Dreptul să-şi perfecţioneze pregătirea profesională (conform art.21 al legii serviciului
public funcţionarii publici îşi perfecţionează pregătirea profesională prin diverse
forme de instruire în sistemul de stat de pregătire şi reciclare a cadrelor, ei urmând
cursuri de perfecţionare o dată la 4 ani. Rezultatele instruirii şi nivelul de calificare se
iau în considerare la avansarea în serviciu);
Dreptul să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile de serviciu;
Dreptul să se asocieze în sindicate şi să participe la activitatea lor în afara orelor de
program;
Dreptul să beneficieze de protecţie juridică, în corespundere cu statutul său;
Dreptul să fie remunerat conform funcţiei, pregătirii profesionale şi experienţei sale
de muncă. (Salariile funcţionarilor publici nu se negociază, ele sunt cele menţionate
în statele de funcţii. În doctrina franceză se vorbeşte despre obligaţia funcţionarului
public de a-şi ridica salariul, el neavând dreptul să-l refuze, deoarece salariul este
plătit nu în interesul funcţionarului public, dar în interesul statului, adică este destinat
să asigure demnitatea serviciului public. În aşa mod funcţionarul nu poate să-şi refuze
remunerarea);
Dreptul funcţionarului public la carieră, adică dreptul să avanseze în serviciu
corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităţilor intelectuale, rezultatelor
atestării, conştiinciozităţii în exercitarea atribuţiilor, în cazul în care participă la
concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;
Obligaţiile comune tuturor angajaţilor sunt consacrate în Constituţia Republicii Moldova
(articolele 55 – 59) şi în legislaţia muncii, fiind următoarele: îndeplinirea cu exactitate şi
promtitudine a sarcinilor ce-i revin; să respecte disciplina de serviciu şi programul de funcţionare
a serviciului public în care îşi desfăşoară activitatea, devotamentul faţă de ţară (art. 56 al
Constituţiei – cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, răspund de îndeplinirea cu
credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurământul cerut de ea)
şi obligaţia de fidelitate faţă de instituţia în care activează (funcţionarul trebuie să se abţină de la
orice fapt care ar putea să aducă un prejudiciu unităţii în care îşi desfăşoară activitatea) ş.a.
Obligaţiile specifice ale funcţionarilor publici sunt prevăzute de alin. 2, art. 10 al legii
serviciului public, funcţionarul public fiind obligat:
Să execute la timp şi calitativ deciziile autorităţilor publice în problemele ce ţin de
competenţa lui (obligaţiunea de subordonare ierarhică). Dar în cazul în care funcţionarului
public i se încredinţează o însărcinare a cărei legalitate este îndoielnică, el are obligaţia să
informeze imediat şeful nemijlocit, iar dacă însărcinarea rămâne în vigoare, să se adreseze
conducerii ierarhice superioare şi să execute însărcinarea, dacă se confirmă legitimitatea ei.
La solicitarea funcţionarului, însărcinarea a cărei legalitate trezeşte îndoieli se emite în scris.
Răspunderea pentru efectele îndeplinirii unor însărcinări nelegale o poartă persoana cu
funcţie de răspundere care a aprobat executarea lor;
Să dirijeze în cunoştinţe de cauză sectorul de muncă încredinţat, să manifeste iniţiativă şi
perseverenţă, să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor ce stau în faţa autorităţii publice;
Să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
Să se călăuzească, în exercitarea atribuţiilor, de legislaţia în vigoare, să fie obiectiv şi
imparţial, să nu dea dovadă de tergiversări şi birocratism;
Să examineze la timp propunerile, cererile şi plângerile cetăţenilor în domeniul activităţii sale
de serviciu, în conformitate cu legislaţia;
Să studieze opinia publică şi să ţină cont de aceasta în activitatea sa;
Să furnizeze publicului, în cadrul serviciului, informaţiile cerute (obligaţia de informare
publică), totodată fiind obligat să păstreze secretul de stat şi un alt secret ocrotit de lege,
precum şi al informaţiilor despre cetăţeni de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, dacă
astfel este stabilit de legislaţie;
Să-şi perfecţioneze în permanenţă pregătirea profesională;
Să se abţină în exercitarea funcţiei sale de la exprimarea opiniilor personale politice şi
ideologice şi de la comentarea activităţii autorităţii publice unde activează (obligaţia de
rezervă).
Conform alin. 3, art. 11 al legii serviciului public funcţionarul public nu are dreptul:
Să deţină două funcţii în acelaşi timp sau să cumuleze o altă muncă, prin contract sau acord,
în întreprinderi străine sau mixte, în întreprinderi, instituţii şi organizaţii cu orice formă de
organizare juridică şi în asociaţii obşteşti, a căror activitate este controlată, subordonată sau
în anumite privinţe este de competenţa autorităţii în care el este angajat, cu excepţia
activităţilor ştiinţifice, didactice şi de creaţie. Deci, putem vorbi de incompatibilitate de
funcţie, adică de neputinţa funcţionarului public de a se ocupa de anumite îndeletniciri în
afara funcţiei pe care o deţine. Pornind de la faptul că o funcţie publică este ansamblul de
atribuţii, puteri şi competenţe, considerăm că o persoană fizică nu poate practic să realizeze
în acelaşi timp atribuţiile, puterile şi competenţele a două sau mai multe funcţii publice, căci
interesul general cere ca funcţionarul să-şi consacre întreaga sa activitate funcţiei ce o
îndeplineşte;
Să fie împuternicit al unor terţe persoane în autoritatea publică în care este angajat;
Să desfăşoare nemijlocit activitatea de întreprinzător ori să înlesnească, în virtutea funcţiei
sale, activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice în schimbul unor
recompense, servicii, înlesniri;
Să aibă conturi nedeclarate în băncile din străinătate;
Să plece în delegaţie peste hotare din contul persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia
deplasărilor de serviciu, prevăzute în acordurile internaţionale la care Republica Moldova
este parte sau conform înţelegerilor dintre autorităţile publice ale Republicii Moldova şi
organele respective din alte state;
Să participe la grevele care dereglează funcţionarea autorităţii publice respective, de a cărei
activitate depinde asigurarea societăţii cu bunuri şi servicii de importanţă vitală;
Funcţionarul public are obligaţia de demnitate, adică prin întregul lor comportament şi prin
ţinută funcţionarii publici sunt obligaţi să se arate demni de încrederea pe care o impune
poziţia lor oficială şi să se obţină de la orice act de natură să compromită prestigiul funcţiei
pe care o deţin. Este interzis funcţionarilor publici ca direct sau indirect, să solicite, să
accepte sau să facă să li se promită, pentru ei sau pentru alţii pentru îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu, daruri, servicii sau alte avantaje, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice,
conform normelor de politeţe şi ospitalitate recunoscute.
2.2 Cariera funcţionarului public
La o funcţie publică poate candida persoana care:
a) deţine cetăţenia Republicii Moldova;
b) posedă limba moldovenească şi limbile oficiale de comunicare interetnică vorbite în
teritoriul respectiv în limitele stabilite de lege;
c) are capacitate deplină de exerciţiu;
d) nu a împlinit vîrsta necesară obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă;
e) este aptă, din punct de vedere al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei publice, conform
certificatului medical eliberat de instituţia medicală abilitată, dacă pentru funcţia respectivă
sînt stabilite cerinţe speciale de sănătate;
f) are studiile necesare prevăzute pentru funcţia publică respectivă;
g) îndeplineşte cerinţele specifice pentru ocuparea unor anumite funcţii publice.
h) nu are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvîrşite cu intenţie;
i) nu este privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, ca
pedeapsă de bază sau complementară,ca urmare a sentinţei judecătoreşti definitive prin care s-a
a dispus această interdicţie.
j) are studii superioare absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, cu excepţia
funcţiilor publice de execuţie din autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi în
care, caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de specialitate absolvite cu diplomă
Pentru a ocupa o funcţie publică de conducere de nivel superior, în afară de condiţiile
prevăzute mai sus, persoana trebuie să aibă cel puţin 5 ani vechime în specialitatea (profilul)
funcţiei publice respective.
Ocuparea funcţiei publice vacante se face prin concurs, promovare sau transfer. Concursul
se organizează, de regulă, după aplicarea modalităţilor de ocupare a funcţiei publice vacante prin
promovare sau transfer. Ocuparea funcţiei publice de conducere de nivel superior vacante se face
numai prin concurs.
Concursul pentru ocuparea funcţiei publice vacante are la bază principiile competiţiei
deschise, transparenţei, competenţei şi meritelor profesionale, precum şi principiul egalităţii
accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean.
Concursul se organizează de către comisiile de concurs, diferit pentru diferite categorii
funcţionari publici.
Pentru funcţia de adjunct al conducătorului autorităţii administrative, concursul se
organizează de către comisia permanentă formată din 7 membri specialişti în administraţia
publică, desemnaţi de Guvern.
Pentru funcţia de conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice
(Parlamentul, Preşedintele RM, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constutituţională,
Curtea Supremă de justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi), concursul se organizează
de către comisiile de concurs formate de autorităţile publice respective.
Pentru funcţiile publice de conducere şi de execuţie din aceste autorităţi, comisiile de
concurs sînt instituite de către autorităţile publice respective.
Condiţiile de desfăşurare a concursului se publică într-o publicaţie periodică (pînă în iulie
2010 acestea se piblicau în Monitorul Oficial), pe pagina web a autorităţii publice iniţiatoare,
precum şi se afişează pe panoul informaţional la sediul autorităţii publice, într-un loc vizibil şi
accesibil publicului, cu cel puţin 20 de zile calendaristice înainte de data desfăşurării
concursului. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului este stabilită prin
“Regulamentul cu privire la ocuparea funcţiei publice vacante prin concurs”, aprobat prin HG
nr.201 din 11.03.2009. Litigiile cu privire la concurs se soluţionează de instanţa de contencios
administrativ competentă.
Raporturile de serviciu apar în baza actului administrativ de numire în funcţia publică.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi conţine temeiul legal al numirii, referinţa la una
din modalităţile de ocupare a funcţiei publice, numele funcţionarului public, funcţia publică, data
de la care acesta urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, perioada de probă, după
caz, alte componente stabilite de legislaţie. La actul administrativ de numire se anexează fişa
postului, iar o copie a acesteia se înmînează funcţionarului public.
Pentru funcţionarul public debutant -persoana care exercită o funcţie publică pentru prima
dată, se stabileşte perioada de probă, care are drept scop verificarea cunoştinţelor, abilităţilor şi
atitudinilor profesionale în îndeplinirea funcţiei publice, formarea practică a funcţionarilor
publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului şi exigenţelor
administraţiei publice. Funcţionarilor publici de conducere de nivel superior nu li se stabileşte
perioadă de probă. Durata perioadei de probă este de 6 luni.
Procedura de organizare a perioadei de probă, de evaluare a activităţii funcţionarului public
debutant, drepturile şi obligaţiile lui specifice sunt aprobate de Guvern prin HG nr.201 din
11.03.2009. La expirarea perioadei de probă, funcţionarul public debutant este confirmat în
funcţia publică dacă a obţinut la evaluarea activităţii profesionale cel puţin calificativul
„satisfăcător” sau este eliberat din funcţia publică dacă a obţinut la evaluarea activităţii
profesionale calificativul „nesatisfăcător”. În cazul confirmării în funcţie perioada de probă se ia
în considerare la calculul vechimii în serviciul public.
În termende 10 zile de la confirmarea în funcţia publică, în prezenţa conducătorului
autorităţii publice şi în faîa simbolurilor de stat, funcţionarul public depune jurămîntul.
Salarizarea funcţionarilor publici se stabileşte în condiţiile prezentei legi şi Legii nr.355
din 23.12.2005 “Cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar”, În afară de aceasta în
diferite cazuri se folosesc prevederile Legii salarizării nr. 847 din 14.02.2002, Hotărîrii
Guvernului nr.915 din 19.12.1994 “Cu privire la modul de acordare a recompensei materiale
specialiştilor confirmaţi (aleşi) în componenţa Consiliului de administraţie al întreprinderii de
stat” şi ale altor Legi şi acte normative cu privire la salarizarea funcţionarilor publici.
Funcţionarul public este stimulat pentru exercitarea eficientă a atribuţiilor, manifestarea
spiritului de iniţiativă, pentru activitate îndelungată şi ireproşabilă în serviciul public. Stimularea
funcţionarului public poate fi sub formă de premiu, mulţumire, diplomă de onoare. Pentru
succese deosebite în activitate, merite faţă de societate şi faţă de stat, funcţionarul public poate fi
decorat cu distincţii de stat.
Stimulările se aplică de către persoana sau organul care are competenţă legală de numire în
funcţie printr-un act administrativ. Stimulările se înscriu în carnetul de muncă şi în dosarul
personal al funcţionarului public.
Vechimea în serviciul public include perioadele de exercitare a funcţiilor publice în
autorităţile publice menţionate în Lege. În sensul prezentei legi, vechimea în serviciul public se
calculează cumulativ, indiferent de întreruperile pe care le-a avut funcţionarul public în serviciul
public. În vechimea în serviciul public intră şi perioadele de activitate în calitate de funcţionar
public în autorităţile publice care au funcţionat pe teritoriul Republicii Moldova pînă la punerea
în aplicare a prezentei legi.
În calitate de garanţii sociale Legea stabileşte acordarea ajutoarelor materiale în vederea
soluţionării problemelor sociale şi de trai în conformitate cu legea, beneficierea de pensie în
condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, indemnizaţii unice conform
prevederilor prezentei Legi şi Codului Muncii.
După împlinirea vîrstei necesare obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă,
funcţionarul public poate fi numit, la decizia conducătorului, pe o perioadă determinată, dar nu
mai mare de 3 ani, în aceeaşi funcţie publică, primind pensia şi salariul conform legislaţiei.
Concediul de odihnă anual a funcţionarului public are o durată de 35 de zile calendaristice.
În cazul în care vechimea în serviciul public depăşeşte 5, 10 şi 15 ani, concediul de odihnă anual
plătit se măreşte cu 3, 5 şi, respectiv, 7 zile calendaristice. Adăugator, funcţionarului public i se
poate acorda un concediu neplătit, cu o durată de pînă la 60 de zile calendaristice în decursul
unui an.
Concediul anual plătit cît şi concediul neplătit se acordă în modul stabilit de legislaţie.
Funcţionarul public poate beneficia şi de alte tipuri de concedii conform legislaţiei.
Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarului public se efectuează anual, prin
compararea rezultatelor obţinute în perioada evaluată cu obiectivele stabilite, în baza criteriilor
de evaluare. Obiectivele pentru fiecare funcţionar public se stabilesc anual de către conducătorul
autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public. Revizuirea obiectivelor se
poate face semestrial. Modificările se consemnează într-un proces-verbal semnat şi datat de
conducătorul autorităţii publice şi de funcţionarul public care urmează să fie evaluat.
În urma evaluării performanţelor profesionale, funcţionarului public i se acordă unul dintre
următoarele calificative: „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător”, „nesatisfăcător”. În cadrul
procedurii de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarului public se identifică
necesităţile de dezvoltare profesională a acestuia.
Rezultatele evaluării performanţelor profesionale ale funcţionarului public se iau în
considerare la luarea deciziilor cu privire la avansarea şi promovarea în funcţie, conferirea unui
grad de calificare superior menţinerea şi destituirea din funcţia publică.
Modalitatea de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarului public este
reglementată prin anexa nr.8 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 “Regulamentul
cu privire la evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarului public”.
Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici se efectuează de către
comisiile de evaluare, numite de Primul-ministru sau instituite de conducătorii autorităţilor
publice respective după caz.
Procedura de evaluare a performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici se realizează
în două etape: completarea fişei de evaluare şi interviul.
Completarea fişei de evaluare se realizează de către persoana care exercită funcţie de
demnitate publică, funcţionarul public de conducere de nivel superior, funcţionarul public de
conducere ierarhic superior, preşedintele raionului, primarul satului (comunei).
Interviul reprezintă un schimb de informaţii care are loc între persoana care a întocmit fişa
de evaluare şi funcţionarul public evaluat.
Penrtru funcţionarul public de conducere de nivel superior procedura de evaluare puţin
diferă. Acesta întocmeşte un raport de activitate pentru perioada respectivă, iar persoana care
exercită funcţie de demnitate publică sau funcţionarul public de conducere de nivel superior
ierarhic - un raport de evaluare. Interviul este obligatoriu numai în cazul în care informaţiile
cuprinse în raportul de activitate şi în raportul de evaluare diferă.
Fiecare evaluare realizată de comisia de evaluare se consemnează în fişa de evaluare a
funcţionarului public. Un exemplar al fişei de evaluare se trimite obligatoriu persoanei care
exercită funcţie de demnitate publică sau, după caz, funcţionarului public de conducere de nivel
superior ierarhic, iar altul se păstrează în dosarul personal al funcţionarului public evaluat.
În cazul în care funcţionarul public consideră că aprecierile consemnate nu corespund
realităţii, el poate solicita comisiei de evaluare revizuirea calificativului acordat.
2.3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu
Modificarea raporturilor de serviciu se face atăt în interesul serviciului cît şi la cererea
funcţionarului public. Modificarea raporturilor de serviciu ale tuturor funcţionarilor publici are
loc prin avansare sau retrogradare în trepte de salarizare, detaşare, transfer în interesul
serviciului, iar ale funcţionarilor publici de conducere şi de execuţie şi prin promovare în
funcţie şi interimatul unei funcţii publice de conducere.
Promovarea funcţionarului public într-o funcţie publică superioară se face în bază de merit
şi se efectuează de autoritatea publică în care funcţia publică respectivă este vacantă. Poate fi
promovat într-o funcţie publică superioară funcţionarul public care a obţinut în urma evaluării
performanţelor profesionale calificativul „foarte bine” la ultimele 2 evaluări sau calificativul
„bine” la ultimele 3 evaluări şi în cazul cînd sînt mai multe candidaturi selecţia se face pe bază
de concurs.
Transferul, ca modalitate a modificării raporturilor de serviciu, are loc între autorităţile
publice sau între subdiviziunile interioare ale aceleiaşi autorităţi publice. Transferul între
autorităţile publice se dispune de către conducătorul autorităţii publice, la solicitarea autorităţii
publice în interesul căreia se efectuează transferul, cu înştiinţarea Guvernului.
În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul public transferat
are dreptul la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu suplimentar plătit de 7
zile calendaristice. Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică echivalentă cu
funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau la cererea funcţionarului public şi într-o
funcţie publică de nivel inferior.
Exercitarea temporară a unei funcţii publice de conducere se realizează prin asigurarea
interimatului de către funcţionarul public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea
acestei funcţii publice şi nu are sancţiuni disciplinare nestinse în condiţiile prezentei legi.
Numirea în funcţia publică vacantă se aplică de către persoana/organul care are competenţa
legală de numire în funcţie pe o perioadă de cel mult 6 luni pe an, cu înştiinţarea Guvernului.
Această perioadă poate fi prelungită cu cel mult 6 luni, cu înştiinţarea Guvernului, dacă
autoritatea publică a organizat concurs şi funcţia publică nu a fost ocupată, în condiţiile legii.
Suspendarea raporturilor de serviciu presupune încetarea îndeplinirii pentru o anumită
perioadă a atribuţiilor de către funcţionarul public şi a plăţii drepturilor salariale de către
autoritatea publică în care acesta activează şi poate interveni în circumstanţe ce nu depind de
voinţa părţilor, prin acordul părţilor sau la iniţiativa uneia dintre părţi conform prevederilor
prezentei legi şi Codului Muncii.
Suspendarea raporturilor de serviciu se aprobă sau, după caz, se constată, prin actul
administrativ al persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie, cu excepţia
concediu de maternitate şi circumstanţelor de boală sau traumă.
În cazurile în care motivele ce au provocat suspendarea raporturilor de serviciu încetează
sau, după caz, la sfîrşitul perioadei pentru care a fost aprobată cererea de suspendare,
funcţionarul public este reîncadrat în funcţia publică exercitată înainte de suspendare.
Reîncadrarea funcţionarului public în funcţia publică înainte de expirarea perioadei pentru care a
fost aprobată suspendarea raporturilor de serviciu se face la cererea acestuia.
Raporturile de serviciu încetează în următoarele cazuri: în circumstanţe ce nu depind de
voinţa părţilor, eliberare din funcţie, destituire,demisie.
Încetarea raporturilor de serviciu în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor sînt
stabilite în Lege şi se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea sau aducerea la
cunoştinţa autorităţii publice a cazului respectiv, prin actul administrativ al persoanei/organului
care are competenţa legală de numire în funcţie. Actul administrativ prin care s-a dispus
încetarea raporturilor de serviciu în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor se comunică
Guvernului în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.
Eliberarea şi demiterea din funcţia publică se face de către persoana/organul care are
competenţa legală de numire în funcţie, printr-un act administrativ, care se comunică
funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, însă anterior datei eliberării din
funcţia publică.
În cazul eliberării din funcţie, autoritatea publică este obligată să acorde funcţionarilor
publici un preaviz cu o durată de 30 de zile calendaristice în unele cazuri stabilite de Lege, iar în
alte cazuri – de 15 zile calendaristice. În perioada de preaviz, autoritatea în cauză asigură
reducerea programului de muncă, cu pînă la 2 ore zilnic, fără reducerea salariului cuvenit.
Funcţionarul public poate înceta raporturile de serviciu prin demisie comunicată în scris
persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie. Demisia nu va fi motivată şi
va produce efecte după 14 zile calendaristice de la comunicare. Cu acordul părţilor, demisia
poate fi acceptată la data solicitată de către funcţionarul public, dar nu mai tîrziu de termenul
indicat mai sus.
În cazul demisiei funcţionarului public în legătură cu pensionarea, stabilirea gradului de
invaliditate, concediul pentru îngrijirea copilului, înmatricularea într-o instituţie de învăţămînt,
trecerea cu traiul în altă localitate, îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 14 ani (a copilului invalid
pînă la vîrsta de 16 ani), alegerea în funcţie electivă, autoritatea publică este obligată să accepte
demisia în termenul indicat în cerere în limita perioadei de 14 zile calendaristice.
Capitolul III PRACTICI EUROPENE PRIVIND STATUTUL
FUNCTIONARULUI PUBLIC
După cum ne relevă lucrările naţionale, dar şi lucrările de drept administrativ comparat, în
fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima ţară care a adoptat
un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmată de Luxemburg,
printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al funcţionarilor civili a
fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda prima lege privind funcţia publică
datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima lege privind funcţionarii în 1929, iar
Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de nord apare
în 1931. [1]
Se pare că Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul mediu, în
acest sens, profesorul Jacques Ziller apreciază că prima lege privind codificarea generală a
normelor funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în 1937, deşi a existat un
Cod bavarez al funcţiei publice încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie
1806.
Paradoxul legislativ din Germania se regăseşte şi în Franţa, unde tradiţiile funcţiei publice
sunt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789, iar Camerele parlamentare au discutat proiecte de
lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcţiei publice a fost
adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946).
Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat, după cum
apreciază prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german şi din dreptul englez al funcţiei
publice.
Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei publice din
ţările Uniunii Europene:
a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică a regimului
juridic unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut. [2]
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se
aplică tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, adică, stat, colectivităţi teritoriale şi
stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia din Italia, până la decretul-lege din februarie 1993
al Guvernului Amato.
Regula aplicării statutului tuturor agenţilor este nuanţată în ceea ce priveşte agenţii
temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.
Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o distincţie
clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o parte şi
salariaţii (Angestellte) şi muncitorii (Arbeiter), supuşi regimului contractual pe de altă parte.
Distincţia este fundamentată pe diferenţa intrinsecă a funcţiilor, dreptul german stabilind astfel şi
o ierarhizare a personalului din administraţia publică. În doctrina germană se apreciază că numai
funcţionarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcţii legate de apărarea
interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu caracter permanent, pe când celelalte două
categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrativ sau funcţii cu
caracter etnic.
În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei
publice, fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuşi regulilor lui common
law pe când statutul de civil servant este în exclusivitate rezervat agenţilor din administraţia de
stat. De asemenea, în Danemarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare a
funcţionarilor este supusă regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă
contractualistă în această privinţă.
Deşi au debutat în condiţii specifice fiecărui stat, reglementările legislative în materia
funcţiei şi funcţionarului public au convers curând spre valori şi principii comune, care au
conturat, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, ceea ce astăzi numim Dreptul funcţiei
publice europene.
Dintotdeauna, selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru
„clasa politică”, respectiv pentru partidele politice aflate la gu-vernare sau, după caz, în opoziţie.
Criteriile şi metodele de selectare reflectă însă, în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă,
caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv.
În lucrările occidentale de ştiinţa administraţiei întâlnim, de regulă, două me-tode de
selectare a funcţionarilor publici: metodele nedemocratice, incluzînd în această sferă metodele
folosite îndeosebi în Antichitate şi Evul mediu (hazardul, no-rocul, ereditatea, nepotismul) şi
respectiv, metodele democratice, folosite de administraţiile moderne, precum selecţia politică,
selecţia intelectuală sau selecţia profesională. Alegerea uneia sau alteia din aceste metode
depinde de specificul administraţiei publice, de tradiţiile dintr-un sistem naţional sau altul, de
stadiul de evoluţie al societăţii, de raporturile dintre politic şi administraţia publică etc.
În Franţa şi Marea Britanie a apărut necesitatea de a asigura funcţionarul împotriva
abuzurilor politice, de a-i garanta o anumită siguranţă a muncii. Dezvoltarea ideilor democratice
şi a principiului liberului acces la funcţia publică au dus la recrutarea funcţionarilor mai degrabă
după criteriul capacităţii şi în mult mai mică măsură după criterii politice.
Accesul la funcţia publică respectă peste tot două principii complementare, a căror
importanţă variază pentru fiecare ţară, în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie
fiecărei tări: principiul egalităţii şi principiul meritului.
Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs, precum şi o serie
de condiţii prealabile înscrierii.
Aplicarea principiilor egalităţii şi meritului conduce la stabilirea de reguli mai mult sau
mai puţin stricte, destinate să garanteze candidaţii şi administraţia contra arbitrariului sau erorilor
de apreciere ale şefului de serviciu.
În unele tări, o mai mare importanţă se acordă recrutării după merit, ce îşi are originea în
principiul sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Regatul Unit
în secolul al XIX-lea.
În timp ce în Marea Britanie accesul funcţionarilor la puterea politică este li-mitat pentru
anumite categorii de agenţi, în Germania sau Franţa, „punţile” dintre lumea politică şi lumea
administrativă sunt mai numeroase şi mai uşor de trecut.
Spre exemplu, în Germania, la nivelul Statului şi al Landurilor, numirea şi promovarea
funcţionarilor rămâne o prerogativă a fiecărui ministru, potrivit principiului autonomiei
ministerialei. La nivel local, şeful administraţiei, în calitate de funcţionar ales, numeşte şi decide
avansările funcţionarilor de carieră.
În Belgia, cele trei mari „clivaje” ale societăţii ii au fost transpuse în cadrul funcţiei
publice şi domină sistemul meritului bazat pe capacitatea candidatului, diplome şi aptitudini.
În Danemarca nu există forme de specializare universitară în domeniul administraţiei
publice, fiind vorba, de regulă, de absolvenţi ai unor facultăţi de drept, dar şi de economişti sau
specialişti în ştiinte sociale. Pregătirea profesională a celor din administraţia publică este
coordonată de organisme interministeriale, cum ar fi Şcoala Superioară de Administraţie (creată
în 1970) care oferă o pregătire comună înalţilor funcţionari de Stat şi agenţilor locali de rang
superior.
Analiza comparativă a sistemelor de recrutare pentru diverse funcţii publice dezvăluie o
serie succesivă de operaţiuni care nu sunt nici efectuate şi nici nu se regrupează de aceeaşi
manieră, precum: publicarea posturilor vacante, examinarea candidaturilor, alegerea dintre
candidaţi a acelora care par cei mai apropiaţi de pos-turile care urmează a fi ocupate, recrutarea
şi în sfârşit, numirea.
În Grecia, statutul adoptat în anul 1986 a „legalizat” politizarea administra-ţiei,
deschidere dorită de toate partidele politice. Cei mai înalţi funcţionari iii sunt aleşi direct de către
Primul-ministru şi ministrul de resort sau în Consiliul de Miniş-trii, iar revocarea lor poate
intervenii în orice moment.
În Danemarca, în Germania şi în Olanda, unde recrutarea este realizată în întregime de
către administraţie, aceasta este cea care procedează la verificareiv.
În Danemarca, sistemul este mai centrat pe angajaţii contractuali decât pe funcţionarii de
carieră. În Franţa, în Spania, în Italia şi în Portugalia, autoritatea care realizează selecţia este
diferită de autoritatea care pronunţă numirea şi, cu toate acestea, cea din urmă este cea care
verifică îndeplinirea condiţiilor. În Irlanda şi în Regatul Unit, acest rol revine Comisiei funcţiei
publice.
Operaţiunile de recrutare în Belgia sunt asigurate de Secretariatul permanent de recrutare
al personalului de Stat.
Formele de verificare a condiţiilor obiective sunt mai puţin diversificate, fiind vorba în
principiu despre prezentarea certificatelor de naştere, de finalizare a studiilor sau de diplome etc.,
iar aptitudinile psihice sunt verificate prin prezentarea unui certificat medical.
În ce priveşte condiţia de loialitate, încă de la restabilirea democraţiei în toată Europa
occidentală, nu se mai pretinde funcţionarilor o loialitate politică comparabilă cu cea pretinsă în
Germania nazistă, Italia fascistă, în Franţa regimului de la Vichy, în Grecia regimurilor militare,
în Spania lui Franco sau în Portugalia lui Salazar. Dimpotrivă, se cere funcţionarilor o loialitate
faţă de naţiune şi faţă de instituţiile democratice.
În toate statele Uniunii Europene, loialitatea faţă de instituţii este considerată ca una din
principalele îndatoriri ale funcţionarilor, în ciuda diferenţelor semnificative de formulare;
semnificaţia sa variază de la o ţară la alta.
Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare, toate ţările cunosc un minim de
formalităţi care permit delimitarea funcţiei publice de sectorul privat, dar acest grad de
formalism este diferit de la un stat la altul, putând fi identificate patru modele distince.
Un prim model conform căruia este necesar un minim comun de formalităţi, ce
presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante, se regăseşte în state precum Olanda şi
Danemarca.
În Olanda, recrutarea se bazează pe principiul nediscriminării cu două particularităţi:
obligaţia de a recruta 2% handicapaţi şi obligaţia de a alege o femeie atunci când şeful de
serviciu trebuie să aleagă între doi candidaţi de sex opus, dar dispunând de aceeaşi competenţă.
Recrutarea nu este posibilă decât pe baza unei descrieri a funcţiei care precizează condiţiile de
pregătire, de experienţă şi personalitatea cerută candidaţilor. Selecţia va fi precedată de o
preselecţie pe baza unui dosar; interviurile cu candidaţii, referinţele şi informaţiile sunt adeseori
completate cu teste psihologice.
Un al doilea model este cel german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă.
În pofida numeroaselor tentative de reformă, sistemul de selectare german a menţinut în practică
monopolul juriştilor la funcţiile publice de conducere. Pentru a răspunde nevoilor de specialişti
în domenii, Statul a prevăzut posibilitatea de a recruta şi alţi candidaţi pentru anumite funcţii
determinate, dar nu pentru a face carierăv.
Modelul britanic se caracterizează prin recrutarea printr-o comisie independentă. Potrivit
acestuia, recrutarea funcţionarilor trebuie încredinţată unui mic grup de personalităţi
independente, care nu sunt supuse presiunilor electorilor prin intermediul deputaţilor pe care îi
reprezintă. Este vorba de o comisie (Civil service commission) formată din trei comisari numiţi
de guvern, care au drept sarcină selecţionarea şi recrutarea funcţionarilor de care ministerele au
nevoie, punând în concurenţă toţi candidaţii: sistemul concursului deschis (open competition)vi.
Concursul de nivel superior în sistemul britanic încearcă să înlăture orice exerciţiu
academic sau bazat pe memorie şi presupune trei etape: prima constă în teste de calificare, a
doua constă în lucrări în vederea admiterii, iar a treia îi implică pe toţi cei declaraţi admişi ce vor
trece prin faţa unui juriu (final selection board), care în urma unui interviu de 35 de minute îşi va
formula o opinie definitivă.
Modelul francez se caracterizează prin organizarea de concursuri şi prin existenţa unor
şcoli de formare profesională ce răspund preocupării de profesionalism. Este vorba de recrutarea
cursanţilor unei şcoli specializate, în care se pregătesc viitorii funcţionari, numiţi într-un anumit
corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate în
funcţie de ordinea rezultatelor obţinute la sfârşitul şcolarităţii.
Sistemul de recrutare a funcţionarilor prin concurs se întâlneşte în majoritatea statelor
Uniunii Europene, precum: Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia, Marea
Britanie, România etc.
Procedeul concursului este prezentat ca o exigenţă a democraţiei şi ca o garanţie a
neutralităţii administraţiei publice faţă de cetăţeni.
Supunerea funcţionarilor publici unui regim de drepturi şi obligaţii specifice distinge
funcţionarii, în sens strict, de alte categorii de agenţi publici (contractuali şi alţii). Multă vreme,
funcţionarii au fost supuşi unor regimuri restrictive, ca urma-re a specificităţii serviciului de stat.
Cu timpul, această specificitate s-a atenuat, funcţionarii tinzând să devină cetăţeni obişnuiţi ca
toţi ceilalţi.
În toate ţările Uniunii Europene, statutul funcţionarilor prevede dreptul acestora la
încadrarea într-o funcţie echivalentă şi acordarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în
care aceştia au fost privaţi de slujbă, din motive neimputabile.
În Marea Britanie, caracterizată prin existenţa unei separări a funcţiei publice de politică,
organizarea şi derularea carierei aparţin funcţiei publice. În centrul regimului juridic aplicabil
funcţionarilor se află principiul neutralităţii, existând o separare netă între funcţiile
administrative, încredinţate funcţionarilor, şi cele politice, rezervate persoanelor aparţinând unui
partid. Funcţionarii britanici pot să aparţină unui partid, dar acest drept trebuie exercitat cu
discreţie.
În Germania, funcţionarii pot participa la activităţi politice care nu sunt contrare „ordinii
fundamentale democratice şi liberale” şi pot candida la alegeri, fără a demisiona. Dacă urmează
să exercite un mandat electiv, funcţionarii îşi regăsesc vechea funcţie administrativă, după
expirarea mandatuluivii.
La rândul său, agentul public german are dreptul de a aparţine unui partid politic şi de a
exercita o funcţie publică, supunându-se obligaţiei de rezervă. Această obligaţie de rezervă se
regăseşte în toate ţările Uniunii, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia
profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în
funcţie de moment şi de responsabilităţile specifice funcţionarului în cauză.
În Belgia, funcţionarii superiori acordă anumitor factori o importanţă specială în ce
priveşte promovarea, evocând în acest sens: apartenenţa la un cabinet ministerial, existenţa unor
legături cu partidele politice, existenţa unei diplome universitare, existenţa unor relaţii cu
organismele sindicale, supleţe şi ţinută. Funcţionarii belgieni pot să adere la un partid politic şi să
participe la organismele de conducere.
În Franţa, funcţionarilor le este recunoscută libertatea la opinie, care este absolută, în
sensul că funcţionarii nu pot fi recrutaţi, apreciaţi sau demişi în funcţie de opiniile lorviii. Dar
libertatea de opinie nu poate fi confundată cu libertatea de exprimare a opiniilor. Această din
urmă libertate este limitată, deoarece formele sale de exprimare pot avea conotaţii politice.
Funcţionarii dispun de libertatea de conştiinţă şi de opinie, în aceleaşi condiţii ca şi
ceilalţi cetăţeni, sub rezerva de a nu aduce atingere autorităţii de stat şi superiorilor ierarhici şi de
a nu face discriminare între utilizatorii serviciilor publice.
În ceea ce priveşte dreptul la grevă în cazul funcţionarilor publici, există variaţii de la ţară
la ţară. Înaintea celui de-al doilea război mondial, principiul cel mai răspândit era interdicţia
dreptului la grevă în serviciile publiceix.
În doctrina franceză, greva este privită ca o încetare a activităţii, având un caracter
colectiv şi concertat şi un scop profesional.
În Olanda, dreptul la grevă nu este recunoscut, dar nu este formal interzis de-cât înalţilor
funcţionari şi personalului căilor ferate.
În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Danemarca şi
Germania.
În Grecia, în Spania, În Franţa, în Italia şi în Luxemburg, dreptul la grevă este recunoscut
funcţionarilor, chiar dacă anumite corpuri (precum poliţiştii) sau funcţii sunt excluse de la
exercitarea acestui drept.
În realitatea juridică, nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Fiecărui
drept îi corespunde o obligaţie corelativă, şi fiecare obligaţie naşte, la rândul ei, un drept.
Din această perspectivă, drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite
îndatoriri care decurg, de regulă, din Statutul acestora.
În toate statele democratice, se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă
competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de
interesul general.
Cea mai importantă îndatorire este aceea de a servi interesului public, aspect care
presupune o serie întreagă de obligaţii ce constau în necesitatea de a asigura supunerea
funcţionarului în raport cu dispoziţiile constituţionale, loialitatea sa în raport cu puterea politică,
supunerea sa faţă de superiorii ierarhici.
Obligaţia de fidelitate faţă de persoana morală din structura căreia face parte este
considerată obligaţia fundamentală a funcţionarului public german. Aceasta înseamnă că
funcţionarul public nu poate lăsa să treacă interesele unui partid politic sau ale unui grup
determinat înaintea celor ale poporului în ansamblul său, deci înaintea intereselor publice.
Un al doilea ansamblu de reguli vizează garantarea independenţei funcţionarilor, pe de-o
parte, în raport cu presiunile partizane, iar, pe de altă parte, în raport cu interesele private:
neutralitate, imparţialitate, integritate.
Delictul de ingerinţă preupune diferite aspecte. În Franţa, potrivit unor dispoziţii
conţinute în Codul penal, îi este interzis funcţionarului public ca timp de cinci ani de la data
încetării activităţii sale în această calitate, să se angajeze într-o întreprindere privată cu a cărei
supraveghere sau control fusese însărcinat sau cu care fusese în legătură în timpul exercitării
atribuţiilor de funcţie publică.
O altă categorie de obligaţii priveşte raporturile funcţionarului cu publicul, fiind vorba
despre discreţia profesională, care trebuie conciliată cu reguli privind transaparenţa
administrativă, în vigoare în cea mai mare parte a statelor Uniunii.
Există şi unele obligaţii cu caracter moral: conduita decentă (în Danemarca), sensul eticii
şi justiţiei (în Portugalia). În Belgia, obligaţia de a avea o „conduită ireproşabilă” a fost înlocuită
cu necesitatea de a adopta o „conduită corespunzătoare exigenţelor funcţiei”.
În general, în Belgia se acordă o semnificaţie deosebită comportamentului general al
funcţionarului public, prima lui obligaţie fiind ca, în serviciu sau în viaţa privată, să evite
comiterea unor fapte care ar putea afecta încrederea publicului, onoarea şi demnitatea funcţiei.
În toate statele, respectarea obligaţiilor de către funcţionarii publici este asi-gurată prin
existenţa sancţiunilor disciplinare, cum ar fi: votul de blam, avertismentul, retrogradarea,
diminuarea remuneraţiei, revocarea din funcţie.
i În realitate, decizia este adesea rezultatul unui acord între partidele de guvernământ. Sub nivelul secretarilor de stat, ministrul nu dispune în practică de libertatea de a alege. Legăturile cu partidul care îl susţine sunt atât de puternice, încât numirile pe care le face vor depinde de acordul acestui partid. ii Acestea sunt: limba, religia şi politica.iii Secretarii generali din ministere, directorii generali, guvernatorii stabilimentelor publice admi-nistrative, secretarii de regiune şi prefecţii.ivSpre exemplu, în Germania, recrutarea este lăsată la alegerea administraţiei, iar numirea este considerată un act discreţionar.v Şi Luxemburgul a ales parţial modelul german pentru selecţia înalţilor funcţionari.vi Creşterea efectivelor de funcţionari a făcut însă imposibilă recrutarea directă a tuturor funcţio-narilor de către comisie, care nu mai realizează interviuri directe decât cu candidaţii la funcţii su-perioare, ce dispun de o diplomă universitară. Pentru ceilalţi candidaţi, comisia fixează doar con-diţiile de acces şi procedurile de evaluare, dar deleagă operaţiunile materiale diferitelor ministere.vii În ce priveşte înalţii funcţionari publici există controverse, în absenţa unei poziţii unitare care să stabilească ce este mai indicat: ca aceştia să fie administratori de carieră, să fie independenţi sau să fie numiţi pe criterii politice. viii În dosarul personalului nu se poate face menţiune despre opiniile politice, religioase etc. ix Spre exemplu, în Franţa, înainte de 1946 funcţionarii nu aveau dreptul la grevă, deoarece se considera că greva duce la încălcarea necesităţii de asigurare a continuităţii serviciilor publice, a subordonării ierarhice, putând fi considerată chiar ca un act de rebeliune împotriva statului. Funcţionarul care făcea grevă comitea o greşeală profesională gravă.
top related