influența internetului asupra tinerilor
Post on 10-Dec-2015
154 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Influența Internetului asupra tinerilor
Masterand: Coordonator științific:
Raluca Mihaela Milac Prof. univ. dr. Dumitru Cristea
București, 2014
1
1. Comunicare, influențare. Modalități, sisteme moderne de
comunicare în societatea contemporană
Internetul a devenit mediul de comunicare preferat al tinerilor, în condițiile în care
majoritatea își petrec pe web, în medie, cel puțin 2 ore pe zi. Tinerii au o nevoie puternică
de distracție, ei doresc să se evidențieze în lumea virtuală, să fie prezenți în rețelele de
socializare, să influențeze comportamentele altor utilizatori, să se facă plăcuți și apreciați.
În prim planul motivației lor se remarcă necesitatea întreținerii relațiilor cu
diverse persoane (fie cunoscute sau necunoscute), de a aparţine comunității utilizatorilor,
nevoia crescută de divertisment şi nevoia de auto-prezentare în fața unei audiențe cât mai
largi. Aceste trăsături distinctive se reflectă în timpul îndelungat petrecut pe Internet, în
defavoarea altor activități specifice vârstei (H. Khang, J. Kim, Y. Kim, 2013, pp. 2416-
2424).
Se poate spune, fără teama de a greși, că Internetul participă la definitivarea
tinerilor ca individualități, modelându-le personalitatea aflată în formare. Prin intermediul
Internetului se dezvoltă interacțiuni specifice între tineri, aceștia afișează anumite
comportamente, desfășoară activități diverse cu colegii și alte cunoștințe, comentează
diverse aspecte din viața lor cotidiană.
Însă normele și legile lumii Internetului sunt diferite de normele sociale ale lumii
reale. Pe web, tinerii interacționează „la distanță”, ei își construiesc profilul așa cum
doresc (de regulă acesta este un profil ideal, care arată nu cum sunt ei în realitate, în viața
de zi cu zi, ci așa cum și-ar dori să fie). De exemplu, deținătorii de profiluri Facebook își
gestionează cât mai profitabil identitățile autoatribuite, pentru a se afișa ca fiind persoane
de succes. Reglementările flexibile ale lumii virtuale fac ca Internetul să permită
anonimatul, emiterea unor judecăți diverse, fără constrângeri sociale și fără inhibiții.
Privit din această perspectivă, Internetul ca mediu modern de comunicare pare a fi
un organism viu, evolutiv. Criteriile de acceptare/excludere din forumuri ori chat-uri sunt
2
permanent revizuite în raport cu dorințele grupurilor de persoane care frecventează
respectivele forumuri sau chat-uri. Mai mult, grupurile de tineri se fac și se desfac în
funcție de prezența sau absența unor preocupări și interese comune.
Date fiind toate caracteristicile menționate, credem că înţelegerea corectă a
relaţiei care se stabilește între tineri şi noua tehnologie este o provocare importantă a
prezentului, căreia trebuie să-i răspundă atât psihologii, sociologii, profesorii, cât și
specialiștii în comunicare și marketing.
Studiul interacțiunii personalitate – cogniţie – comportament – tehnologie poate
ajuta la explicarea modului în care noile tehnologii intervin tot mai pregnant în
comunicarea interindividuală și în formarea identității tinerei generații.
O analiză aprofundată a proceselor de comunicare, în contextul utilizării noilor
tehnologii informaționale, poate avea un impact direct asupra teoriilor psihologiei sociale
și a modelelor psihologice care explică comportamentul indivizilor pe Internet și
îndeosebi accesarea site-urilor de social networking. Totodată, sudiul noilor forme de
comunicare mediate de tehnologie este susceptibil să ofere informații importante despre
particularităţile individuale şi culturale cu privire la utilizarea Internetului, în funcție de
vârsta utilizatorului şi de tehnologiile folosite.
S-a demonstrat, de pildă, că acei oameni care comunică uşor faţă în faţă pot avea
aptitudini similare şi în ceea ce priveşte comunicarea pe Internet (Y. Hwang, 2011, pp.
924-934), ceea ce le crează sentimentul eficacității personale.
Noile interacţiuni sociale mediate de computer influenţează atât construcţia
personalităţii tinerilor, cât şi manifestarea trăsăturilor ei, adeseori prin comportamentele
afişate în reţea. Toate aceste aspecte au devenit direcţii semnificative de cercetare nu
numai pentru psihologi şi pentru inginerii implicaţi în proiectarea şi dezvoltarea
interfeţelor web, ci şi pentru specialiştii în marketing interesaţi de reuşita unor campanii
de promovare a produselor proprii în rândul unui public-ţintă cu vârste fragede, pentru
pedagogi, profesori, părinţi interesați de modul cum gândesc copiii, de identificarea
preocupărilor acestora.
3
Pe teritoriul psihologiei Internetului mai pot fi studiate gestionarea identităţilor
umane în interacţiunile la distanţă, efectele de anonimat, funcționarea grupurilor virtuale
de prieteni, precum și comportamentele violente sau chiar penale ale unor utilizatori, cum
ar fi furtul de identitate, cyberintimidarea, sextingul, cyberbullyingul, flaming-ul, sau
cybersuicidul.
Menționăm că investigarea pericolelor la care sunt expuși copiii și tinerii care
petrec mult timp în mediul virtual și implicit inițierea unor relații periculoase cu
necunoscuții sunt teme de interes în întreaga lume.
Toate studiile din domeniile comunicării mediate de calculator, care sunt din ce în
ce mai numeroase, vor avea un impact direct și asupra înțelegerii problemelor privind
noile comportamente ale persoanelor dependente de Internet, care se asociază cu
probleme de sănătate mintală și cu probleme şcolare, cu consumul excesiv de alcool,
tutun sau droguri. În acest sens sunt de remarcat studiile care arată că nu toți copiii și
tinerii riscă să ia „boala Internetului”, ci numai aceia cu anumite trăsături de
personalitate, cum ar fi cei singuraticii, introvertiții, timizii, cei care practic se ascund în
spatele calculatorului din cauza fricii de a iniția relații apropiate în lumea reală.
Nu în ultimul rând, studiul comunicării mediate de noile tehnologii poate genera
aplicații pedagogice importante vizând utilizarea calculatoarelor, tabletelor, smartphone-
urilor și a altor aplicații IT&C în cadrul procesului instructiv-educativ, dar şi în contextul
altor activităţi umane, în vederea sporirii eficienței şi performanţei acestora.
Sistematizând informațiile prezentate anterior, studiul influenței Internetului
asupra tinerilor permite:
identificarea activităților preferate de tineri pe Internet și elaborarea unor profiluri
de utilizatori;
reexaminarea critică a modelelor tradiţionale ale psihologiei sociale, cu privire la
definirea individului ca personalitate în epoca noilor tehnologii, în funcție de
tipurile de interacţiuni interpersonale moderne, preferate de tineri;
4
identificarea cognițiilor tinerilor și a modului în care aceștia interacționează cu
egalii lor și cu adulții;
formarea abilităților de gândire critică ale tinerilor, însușirea de către aceștia a
unor măsuri de protecţie împotriva comportamentelor indezirabile social
promovate pe Internet, împotriva tehnicilor de marketing nepotrivite sau
dăunătoare;
înțelegerea motivațiilor complexe ale tinerilor care utilizează rețelele de
socializare;
influența personalității tinerilor asupra modului în care sunt concepute aceste
rețele (dinamism, interactivitate, prezența de gadget-uri etc.);
educarea părinților în sensul dezvoltării unei conduite parentale optime, de natură
a elimina utilizarea problematică a calculatoarelor de către copii;
educarea profesorilor cu privire la integrarea noilor tehnologii în procesele de
instruire şi educaţie, îmbunătățirea abilităților acestora de folosire a noilor
tehnologii.
În România, astfel de studii sunt mai mult decât binevenite, în condițiile în care
cifrele oficiale indică o creștere a accesului populației la noile tehnologii, precum și a
timpului petrecut pe Internet. Astfel, cel mai recent studiu privind utilizarea Internetului
(Mediascope, prezentat de IAB România, 2013) arată că românii, cu 18,6 ore de Internet
pe săptămână, se clasează pe locul al doilea într-un top al ţărilor europene din punct de
vedere al timpului consumat în lumea virtuală. Tot românii sunt şi cei care folosesc
mesageria instant pentru a comunica online, cu 60% mai mult decât media europeană a
utilizatorilor de Internet. Studiul Mediascope mai evidenţiază că pe primul loc al
consumului de timp pe Internet sunt ucrainenii, cu 20 de ore pe săptămână iar pe locul al
treilea se plasează turcii, cu o medie săptămânală de 18,3 ore.
5
1.1. Definiție, caracterizarea generală a comunicării
Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca
relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii
îşi împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii și idei (D.
Cristea, 2000).
În cadrul comunicării se realizează transmiterea şi schimbul de informaţii
(mesaje) între persoane. Mai precis, un emiţător (un individ, un grup sau o organizație)
transmite o informaţie receptorului (care poate fi, la rândul său, un individ, un grup sau o
organizație), prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte.
Prin transmiterea acestui mesaj, emițătorul dorește să informeze, să explice, să
educe, să convingă, să impresioneze, să fie înțeles, să fie acceptat, să-și atingă anumite
scopuri, să provoace o reacție etc. La nivelul receptorului se realizează decodarea
mesajului recepționat, descifrarea sensului acestuia (idem).
Un element deosebit de important în cadrul oricărui proces de comunicare este
feedback-ul, o informație trimisă înapoi la emițător, care ne arată măsura în care mesajul
a fost înţeles, crezut şi acceptat. Procesul de comunicare mai presupune existența unui
canal de comunicație prin intermediul căruia să fie difuzat mesajul și un context (un
cadru fizic și psihosocial) în care are loc transmiterea de informații dintre emițător și
receptor.
Există variate forme ale comunicării, descrise în literatura de specialitate –
comunicarea intrapersonală (comunicarea cu noi înșine), comunicarea interpersonală
(formală sau informală, în care dialogăm cu alte persoane), comunicarea în grup restrâns
(cu trei sau mai multe persoane), comunicarea publică (cu grupuri mari), comunicarea
organizațională, comunicarea în masă (prin mijloacele mass-media), comunicarea verbală
(are în centrul demersului său limbajul articulat – vorbirea și limbajul vocal nearticulat
sau paralimbajul), comunicarea nonverbală, comunicarea scrisă și, mai nou, comunicarea
6
online sau comunicarea realizată prin intermediul Internetului. Privită dintr-o altă
perspectivă, comunicarea poate fi considerată ca fiind acel proces simbolic prin care se
construiesc sensul atitudinilor şi comportamentul oamenilor.
Comunicarea crește substanţial eficienţa vieţii de relaţie, facilitând înțelegerea și
buna cooperare dintre oameni. Din această perspectivă, psihologia socială se oprește
asupra analizei competențelor sociale (social skills) implicate în comunicarea eficientă.
Potrivit lui S. Moscovici (1998, p. 79 şi urm.), competenţele sociale sunt pattern-
uri ale comportamentului social care dau indivizi competenţi din punct de vedere
social, cu alte cuvinte indivizi capabili să producă efectele dorite asupra
persoanelor din jurul lor. Autorul citat şi-a orientat demersurile în direcţia
detectării componentelor competenţei sociale şi a distins: asertivitatea (capacitatea
de a-l influenţa pe celălalt);
gratificaţia, sprijinul (chei ale prieteniei şi atracţiei interpersonale);
comunicarea nonverbală și comunicarea verbală (aflată în centrul competenţei
sociale);
empatia, cooperarea şi atenţia acordată celorlalţi (numeroase slăbiciuni de la
nivelul competenţei sociale au drept cauză lipsa de cooperare).
În opinia lui S. Moscovici, competenţele sociale variază în funcţie de situaţii
(relaţiile sociale necesită competenţe diferite pentru prieteni, soţi, copii), cresc odată cu
vârsta (tinerii întâmpină greutăţi în a înfrunta situaţiile sociale), iar femeile au competenţe
verbale superioare (dezinvoltură mai mare, gramatică mai bună, discursuri mai cultivate,
o expresivitate verbală mai sugestivă). De asemenea, competenţele sociale corelează
pozitiv cu extraversia şi stabilesc corelaţii negative cu nevrotismul şi cu alte tulburări
mentale.
Stabilirea unei legături profunde cu interlocutorul, din punct de vedere al atitudinilor
dezvoltate, înlesnește la rândul ei procesul comunicării interpersonale. Potrivit lui J.-C.
Abric (2002), o persoană poate dezvolta cinci tipuri de atitudini în cadrul comunicării
interindividuale:
7
atitudinea de interpretare (interpretul verbalizează pentru celălalt ceea ce acesta
nu ştie, iar interpretantul se prezintă ca deţinător al unei presupuse cunoaşteri şi
prin aceasta are un ascendent asupra celuilalt);
atitudinea de evaluare (concretizată în formularea unor judecăţi pozitive sau
negative cu privire la mesajul recepționat);
atitudinea de ajutor sau de consiliere (iniţiativa în căutarea soluţiilor aparţine
consilierului, nu celui consilat);
atitudinea de chestionare sau de anchetă (accentuează diferenţele de statut şi
poate contribui la blocarea comunicării);
atitudinea de comprehensiune (care îl privilegiază pe interlocutor).
Pentru reușita comunicării interpersonale sunt esențiale nu numai atitudinile coerente,
care ușurează și stimulează schimburile verbale, ci și aptitudinile pentru comunicare,
arată psihologii.
Această interacţiune complexă dintre aptitudini și atitudini în procesul de
comunicare este redată sugestiv în cadrul modelului Sursă-Mesaj-Canal-Receptor
(SCMR) al lui Berlo, reprodus de J. Lohisse (2002, p. 74). Astfel, atunci când un emitent
doreşte să comunice informații către un auditoriu, acest lucru depinde de:
abilităţile comunicaţionale ale sursei – aptitudinea pentru codarea şi decodarea
mesajului;
capacitatea de a analiza raţional situaţia de comunicare;
atitudinile sale – autoritarismul faţă de interlocutor blochează comunicarea, la fel
şi atitudinea ezitantă faţă de ea însăşi şi în faţa situaţiei;
cunoştinţele sale în legătură cu subiectul tratat, precum şi cu sistemul social şi
cultural.
Însă, majoritatea studiilor din domeniul comunicării arată că este necesar, dar nu
şi suficient, ca o persoană să posede aptitudini speciale pentru comunicare (fluenţă
verbală, flexibilitate a asocierilor, inteligenţă, empatie etc). Fără a dezvolta atitudinile
8
corespunzătoare în cadrul relaţiilor interindividuale, persoana în cauză poate înregistra
eşec în comunicare.
O astfel de aptitudine, decisivă în orice tip de comunicare, este empatia, mai
precis transpunerea în persoana celui cu care vorbim, pentru a-i înțelege din interior
sistemul de semnificații și valori.
Analizând aptitudinea empatică manifestată în cadrul comunicării, Abric (2002)
susţine că ea trebuie să fie activă şi transmisă celuilalt. Cu alte cuvinte, individul care
comunică trebuie nu numai să fie receptiv la sentimentele interlocutorului său, ci și să
aibă capacitatea verbală și senzorială de a transmite această înțelegere. O empatie care nu
se exprimă nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra calităţii comunicării este
extrem de redus.
Interacţiunea inteligenţă/capacitate de adaptare – empatie în procesul de
comunicare este reliefată de S. Duck (2000, pp. 33-43). Acesta arată că relaţiile cu
interlocutorii sunt experienţe variabile, care presupun un continuu proces de adaptare
bazat pe înţelegerea semnificaţiilor comune ale partenerilor şi pe identificarea unei
legături între aceştia, cu care să se poată lucra (procedeu folosit în cadrul negocierilor).
Astfel, persoana care relaţionează trebuie să înţeleagă din interior sistemul de semnificaţii
al celeilalte persoane, şi nu să atribuie din exterior cauze pentru un anumit comportament.
1.2. Modele teoretice ale comunicării
Vom prezenta, în cele ce urmează, trei dintre modelele teoretice ale comunicării,
care redau particularitățile proceselor clasice de comunicare – comunicarea
interpersonală, organizațională și mediatizată. Vom evidenția principalele asemănări, dar
mai ales deosebirile dintre comunicarea din lumea reală și cea desfășurată prin
intermediul calculatorului.
9
Modelul comunicării interpersonale
În cadrul comunicării interpersonale din lumea reală, atitudinile actorilor
comunicării reprezintă predispoziţii acţionale care influenţează decisiv calitatea relaţiei
care se stabileşte între aceștia (Abric J.-C., 2002, p. 53). Fiecare atitudine exprimată de
interlocutor poate fi considerată, fără teama de a greși, o „cheie de boltă” a reprezentării
situaţiei de comunicare.
În comunicarea online, dezvoltarea atitudinilor care favorizează comunicarea este
una trunchiată. Reprezentarea situației reale de comunicare se face cu aproximație, ea
este întotdeauna plină de subiectivism. Intuiția celui care comunică online și
presupunerile lui trebuie să suplinească atât detalii care țin de contextul exprimării
comunicării, cât și detalii importante privitoare la interlocutori. După cum am arătat deja,
comunicarea online este practic „amputată” din cauza lipsei fizice a interlocutorilor și a
informațiilor provenite de la organele de simț, ceea ce îngreunează adoptarea unor
atitudini care ar facilita comunicarea.
În comunicarea online, rolul empatiei ca facilitator al comunicării este unul redus.
Neavând informații intime despre interlocutor, neputându-l simți, înțelege pe deplin,
aptitudinea empatică a comunicatorului este una mult redusă, ceea ce afectează
capacitatea de adaptare la situația de comunicare. Emoticoanele disponibile pe web nu
reușesc să redea plenar compasiunea, bucuria, plăcerea, furia etc., astfel încât capacitatea
senzorială de a transmite înțelegerea persoanei cu care ne aflăm în discuție pe forumuri,
chaturi sau în rețelele de socializare comportă limite majore.
În cadrul comunicării interindividuale, desfășurate în lumea reală,
individul trebuie să posede aptitudini nu numai pentru comunicare, ci şi pentru
metacomunicare. Metacomunicarea indică o cunoaştere a factorilor legaţi de persoanele
aflate în interacţiune, a comportamentului lor verbal și nonverbal, a sarcinii de îndeplinit
şi a strategiei locutorului. Metacomunicarea implică deci stăpânirea aspectelor nespecific
lingvistice ale comunicării (S. Doron și F. Parot, 1999, p. 65).
10
Or, comunicarea web pune accent pe aspectele strict lingvistice ale comunicării,
pe sensul propriu al mesajelor, comportamentul nonverbal și metacomunicarea fiind
astfel defavorizate. Ansamblul situației de comunicare online nu poate fi înțeles deci pe
deplin, atâta vreme cât lipsesc date ale nonverbalului și nu putem simți interlocutorul.
Comunicarea realizată pe Internet, spre deosebire de comunicarea clasică, prezintă
încă două particularități deloc neglijabile.
Prima dintre particularități se referă la structura mesajelor emise. Aceasta este diferită de
structura mesajelor transmise prin interacţiunile orale şi scrise tradiţionale (majoritatea
comunicărilor online nu afișează mesaje de deschidere şi închidere convenţionale).
Cea de-a doua particularitate se referă la faptul că interacțiunile de pe Internet
oferă accesul la comunicare unor oameni care reușesc foarte greu să inițieze convorbiri în
lumea reală. Acestor „însingurați“ din viața adevărată fie le lipsesc aptitudinile pentru
comunicare, fie prezintă atitudini de natură a bloca stabilirea unor relații cu ceilalți
oameni. Pe Internet însă, toate aceste bariere dispar și respectivele persoane pot avea o
comunicare efervescentă cu semenii. În această categorie găsim persoane depresive (triste
și izolate), narcisiști (cu un simţ crescut al propriei importanţe și animați de nevoia
profundă de a capta admiraţia celorlalţi) și histrionici (caracterizați prin teatralism și
dorinţa de a atrage atenţia). Internetul reprezintă deci un mediu propice pentru ascunderea
temerilor și a complexelor acestor oameni, a fobiei sociale, a fricii de publicul real. Mulți
dintre cei care se refugiază în online sunt, de asemenea, oameni introvertiți în viața reală,
care ascund traume sufletești marcante sau anumite boli/infirmități care îi împiedică să
socializeze în lumea adevărată.
În general, toate situațiile de comunicare reprezintă ansamblul alcătuit din relaţiile
de rol, cadrul şi momentul interacţiunii. Între aceşti parametri este necesar să subziste o
anumită compatibilitate, alminteri situaţiile devine incongruente și comunicarea se
blochează. Congruenţa situaţiilor poate fi salvată printr-un comportament verbal coerent,
adaptat contextului (M. Dinu, 1999, pp. 308-309).
11
Însă, în comunicarea online, privată de metacomunicare și de nonverbal,
adaptarea la context este mult îngreunată, astfel încât comunicarea se blochează mult mai
ușor. La rândul lor, relațiile dintre oameni se deteriorează pe baza acestei comunicări
deficitare.
Modelul comunicării organizaționale
Rolul comunicării în companii a devenit tot mai important în ultimul deceniu,
comunicarea fiind acum plasată pe acelaşi loc valoric cu funcţii vitale pentru agenţii
economici precum decizia şi organizarea muncii. Comunicarea organizațională este acel
proces prin care se realizează transmiterea informațiilor în companii și instituții publice.
Informațiile pot fi transmise de manager către subordonați (pe verticală) și
viceversa sau între subordonați (pe orizontală). Scopul final al oricărui proces de
comunicare managerială este „influenţarea comportamentului angajaţilor, în vederea
atingerii obiectivelor organizaţionale” (J. Greenberg și R.A. Baron, 1993, pp. 265-269).
Managerul transmite ordine, regulamente și directive, fixează responsabilitățile
salariaților. Comunicarea dintre subordonați este, la rândul ei, una formală, desfășurată în
vederea atingerii obiectivelor comune de muncă sau una informală (se vehiculează
informații care țin de viața privată a oamenilor sau de cultura organizațională).
Vitale pentru existenţa şi performanţa oricărei companii sunt însă nu doar
strategiile şi fluxurile de comunicare din interiorul organizaţiilor, ci și transmiterea
informațiilor către mediul extern (idem). Astăzi mai mult decât oricând, într-o lume aflată
în schimbare rapidă şi profundă, adaptarea organizaţiilor la turbulenţa schimbării se
realizează, înainte de orice, prin comunicare.
Necesitatea înțelegerii clare, fără distorsiuni, a informațiilor care circulă într-o
organizație a făcut ca în multe firme și instituții comunicarea față în față să fie înlocuită
tot mai mult cu comunicarea realizată prin intermediul calculatorului (via e-mail –
Internet sau prin Intranet – rețeaua proprie a instituției). De asemenea, poziționarea pe
piață a companiilor, menținerea legăturilor dintre acestea și publicul lor se realizează prin
intermediul Internetului.
12
Într-o companie, există așadar atât o comunicare prin canale formale, stabilite prin
structura şi politicile firmei, cât şi o comunicare informală (M. Zlate, 2004, pp. 152-173).
Astfel, comunicarea formală este reglementată de norme bine precizate, iar informaţia
circulă în cadrul lanţului de comandă definit prin organigrama firmei. Comunicarea
formală activează activează statutele şi rolurile formale ale membrilor organizaţiei,
implicit sistemul de drepturi şi îndatoriri ale acestora, exprimate în comportamente
dezirabile şi acceptate. Comunicarea formală, la rândul ei, se subdivide în comunicarea
descendentă (între şefi şi subalterni) şi comunicarea ascendentă (de jos în sus). Prima
formă de comunicare îşi propune schimbarea comportamentului subordonaţilor, tradusă
prin creşterea performanţei în muncă. Dezavantajul acesteia este alterarea informaţiei pe
măsură ce aceasta parcurge nivelurile ierarhice. Comunicarea descendentă se realizează
prin instrucţiunile posturilor, manuale, memo-uri, proceduri şi rapoarte. Cea de-a doua
formă de comunicare, ascendentă, are loc între subordonaţi şi şefii lor ierarhici; prin
intermediul ei sunt vehiculate informaţii de care managerii au nevoie în procesul
decizional, în cel al planificării, organizării şi conducerii activităţii, arată M. Zlate.
Comunicarea descendentă se realizează atât prin şedinţe periodice, cât şi prin rapoarte și
informări.
În ceea ce priveşte comunicarea informală, aceasta coexistă în organizaţii cu cea
formală, amplasând în prim plan nevoile psihologice ale oamenilor şi sărind “nodurile”
ierarhice. Informaţiile circulă în toate sensurile şi în toate direcţiile (ascendent,
descendent, orizontal, pe diagonală, încrucişat). Pentru unele organizaţii, de pidă în cazul
celor de tip creativ (mass-media, publicitate, arhitectură etc.), valorizarea comunicării
informale poate fi mult mai benefică decât utilizarea comunicării formale, remarcă B.M.
Bass şi B.J. Avolio (1995, pp. 124-126).
Comunicarea organizaţională poate fi afectată însă de unele vicii de proiecţie, de
transmitere a mesajelor şi de înţelegere. Aceste vicii privesc în primul rând calitatea
foarte scăzută a informaţiei (datele sunt imprecise pentru obiectivele sau aşteptările
organizaţiei). Cel mai adesea, organizaţiile construiesc sisteme de informare, crezând că
astfel asigură o bună comunicare internă, când de fapt nu fac altceva decât să
reglementeze rolurile de emiţător, respectiv receptor. Aceste sisteme de informare la
13
rândul lor suferă din cauza proiectării defectuoase. Pe lângă calitatea scăzută a
informaţiei, alte hibe ale comunicării organizaţionale privesc lipsa de adecvare între
timpul emiterii informațiilor și momentul recepționării lor (adeseori, informaţiile ajung
prea târziu la beneficiar, ceea ce are un impact negativ asupra eficienţei organizaţiei);
propagarea deficitară a informaţiei (privarea de informaţii a persoanelor care trebuie să
ducă la îndeplinire scopurile organizaţiei etc.) şi, nu în ultimul rând, decodarea incorectă
a informaţiilor de către anumite persoane (greşelile de interpretare).
Privită din această perspectivă, comunicarea online atât între manageri și
subordonați, cât și între angajați, poate înlătura multe dintre neajunsurile enumerate. Un
mesaj scris este întotdeauna clar, nu există riscul ca sensul lui să fie distorsionat, ajunge
la timp la destinatari și poate fi utilizat drept probă. Comunicarea online asigură, în plus,
o anume permanenţă şi fluiditate a comunicării.
Dezavantajul majorității mesajelor online este acela că ele sunt mai mult informări
decât comunicări. Informarea ţine exclusiv de transferul de conţinut al informației (emisie
şi receptare), în timp ce comunicarea se referă la schimburile verbale reciproce.
În cadrul informării, emițătorul are rolul activ, în timp ce comunicarea îi
privilegiază pe toți participanții la relație, fie ei emițători sau receptori. Informările online
au deci ca limită importantă absența unui feedback adecvat din partea receptorilor.
Compatibilitatea psihologică dintre actorii comunicării este esenţială în orice
proces de transmitere a mesajelor la nivel organizaţional, fie acestea mesaje clasice sau
mesaje online (D. Goleman, A. Mckee şi R. Boyatzis, 2007). Într-o organizație,
managerul trebuie să exercite o influenţă interpersonală puternică, bazată pe comunicarea
directă și sinceră; să posede arta influenţării oamenilor prin persuasiune sau prin exemplu
personal şi să inspire încredere.
Aceste reguli de bază ale comunicării organizaționale se pot aplica și pentru
organizațiile școlare (școli gimnaziale, licee și facultăți), în care studiază tinerii zilelor
noastre. Profesorii au rolul de manageri, îndrumând clasele de elevi către atingerea
obiectivelor prevăzute în planurile de învățământ și programele școlare, iar elevii vor da
14
feedback-ul scontat prin rezultatele obținute la învățătură sau prin alte performanțe
școlare și extrașcolare.
Comunicarea școlii poate fi, de asemenea, una clasică (comunicarea didactică) sau
una modernă (prin intermediul mijloacelor IT&C). Această ultimă formă de comunicare
va fi prezentată, în detaliu, în capitolul 3 al lucrării.
Modelul comunicării mediatizate
Comunicarea mediatizată presupune o „vânzare” a informației către un public sau
o audiență, de către instituţiile media. Acest tip de comunicare poate fi inclusă în rândul
formelor de influență socială, deoarece prin intermediul mass-media se produc
importante procese de schimbare atitudinală (Boncu, 2002, p. 12).
În centrul proceselor de comunicare de masă (mediatizată) se află televiziunile,
ziarele, radiourile și, mai nou, publicațiile online. „Comunicarea mediatizată este un
proces prin care profesioniştii comunicării folosesc un suport tehnic pentru a difuza
mesaje, într-o manieră amplă, rapidă şi continuă, cu scopul de a atinge o audienţă largă”.
În comunicarea de masă, emiţătorii nu sunt numai profesionişti ai comunicării, ci trebuie
să aibă acces privilegiat la informaţie, să dispună de mijloace organizaţionale şi
economice (un organ de presă, un canal TV) şi de „maşini de comunicare” (camere video,
camere foto, studiouri, tipografii etc.). Din această perspectivă, mass-media sunt
„suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi
separaţi” (C.– J. Bertrand şi colab., 2001, pp. 200-241).
În comunicarea mediatizată sunt introduse așadar „maşinile” care reproduc scrisul
(tipografia) sau care prelucrează simţurile văzului şi auzului, TV, radioul. Același lucru
se întâmplă și în comunicarea pe Internet, unde între emițători și receptori se interpune
tehnologia, reprezentată de calculatoare.
15
Pentru comunicarea mediatizată au fost elaborate mai multe modele care explică
circulaţia mesajelor şi a simbolurilor (C.J. Bertrand, 2001, pp. 72-74; J. Lohisse, 2002; I.
Drăgan, 1996, p. 54), sintetizate în continuare:
Modelul liniar al lui H. D. Lasswell (1948). Comunicarea se stabileşte
întotdeauna în acelaşi sens, plecând de la emiţător către receptor. Receptorul este
pasiv, iar transmiterea mesajelor – unidirecţională. Procesul de comunicare se
reduce la şapte întrebări: cine, ce, unde, cu ce mijloace, de ce, cum, când.
Întrebarea „cine” trimite la emiţător şi la studiul forţelor care motivează actul de
comunicare, la analiza statutului, a profilului şi a rolurilor „comunicatorilor”.
Observație: comunicarea online permite interactivitatea, mai precis deplasarea
mesajelor în toate sensurile și schimbarea permanentă a rolurilor emițătorilor și
receptorilor;
Modelul liniar al lui C. E. Shannon (1948) este bazat pe statistica matematică.
Procesul de comunicare constă în transmiterea de semnale de la o sursă de
informaţii către un destinatar, fără a fi luate în calcul conţinutul şi semnificaţia
mesajului. Destinatarul este o ţintă pasivă, întrucât nu există retroacţiune sau feed-
back, iar influenţa contextului este total ignorată.
Observație: în comunicarea online feedback-urile sunt emise cu promptitudine, iar unele
elemente ale contextului sunt luate în considerare de către utilizatori, deși și aceștia sunt
văduviți în procesul de comunicare de informațiile provenite de la organele de simț;
Modelul concentric al lui R. Hiebert, D. Ungurait şi T. Bohn (modelul HUB –74).
Potrivit acestui model, procesul de comunicare nu se reduce la o schemă liniară
simplă, legăturile dintre emiţător şi receptor fiind mult mai complexe şi variate.
Comunicarea de masă este privită ca un ansamblu de elemente concentrice,
implicate în acţiuni şi reacţii. În acelaşi fel cum o piatră aruncată în apă provoacă
o serie de unde concentrice, tot aşa un mesaj emis de un comunicator se extinde
treptat până la maginile audienţei pentru a reveni progresiv, în unele cazuri, spre
centru. Retroacţiunea este neîntreruptă. Mass-media se situează în centrul
16
procesului; ele constituie canalul de transmitere a unui mesaj către o audienţă.
Mesajele constau în informaţii scrise sau audiovizuale şi se transmit de către
comunicatorii reprezentaţi prin întreaga redacţie. Conţinutul şi randamentul
mesajelor sunt influenţate de cei care reglează procesul, adică de grupurile de
presiune sau de instituţii. Alte filtre informaţionale sunt de ordin fizic (de
exemplu oboseala reporterului) sau psihologice (centrele de interes proprii
receptorului). Ulterior, mesajele trec prin diferite stadii de codare. Înainte ca
mesajele să ajungă la canalul propriu-zis, pentru a fi difuzate, ele sunt filtrate de
către controlori (gatekeeper-ii), adică profesioniştii care decid să selecţioneze mai
curând un mesaj decât altul (reprezentaţi prin şefii de secţie, redactorul şef).
Aceştia aplică un nou filtru, selectează, ierarhizează, stabilesc dimensiunea
articolului şi locul ocupat de acesta în ziar. Modelul HUB ţine seama de:
zgomotul de fond al comunicării (perturbări tehnice şi semantice, cum ar fi, de
pildă, utilizarea cuvintelor prea complicate); retroacţiunea (răspunsul receptorului,
imediat sau întârziat, faţă de comunicator – apelul telefonic la redacţie, sondajul
de opinie, ratingul etc.), precum şi de efectul de amplificare (a acorda mai multă
importanţă unei anumite informaţii sau personalităţi decât altora).
Observație: modelul cercurilor concentrice poate fi aplicat, în parte, în cazul
comunicării prin Internet. Retroacțiunea în cazul acestei comunicări este însă mult mai
rapidă. De asemenea, pe Internet nu există teama utilizării unor cuvinte prea complicate,
deoarece utilizatorii – îndeosebi cei tineri – simplifică întotdeauna informația transmisă
(așa numitul jargon al Internetului);
Modelul interactiv al comunicării, elaborat în anii 1990. Cercetătorii recunosc
faptul că procesul dinamic al comunicării este întotdeauna unul de construire, de
inventare sau de autoorganizare, care se inserează într-un context cultural dat.
Rolurile emiţătorului şi receptorului se pot schimba între ele. Emiţătorul (sursa)
difuzează mesajul către un receptor care, prin retroacţiune, devine la rândul său un
emiţător (o nouă sursă) care retrimite un mesaj prelucrat la primul emiţător,
asimilat astfel cu un nou receptor; ulterior, ciclul se reia după acelaşi proces.
17
Observație: acest model este în întregime valabil pentru comunicarea online.
Esenţa tuturor acestor modele este redată astfel de P. Marinescu (1999, p. 150),
care arată că „n-am greşi foarte mult dacă am afirma că presa înseamnă tehnologie.
Evident, tehnologie fără om nu înseamnă nimic. Dar nici omul fără tehnologie, în cazul
nostru”.
Comunicarea online înseamnă, la rândul ei, tehnologie, însă transmiterea
informațiilor în cadrul ei nu este unidirecțională (dinspre emițător spre receptori), așa
cum se întâmplă în cazul comunicării mediatizate. Această formă de comunicare
presupune interactivitate, interacțiune între interlocutori, mediată de computere. Prin
intermediul comunicării online, individul își poate satisface nevoia de autoprezenţă
socială, își poate afirma plenar competențele de comunicare.
Relaţia dintre caracteristicile de personalitate şi modul de a folosi reţelele sociale
a fost examinată în cadrul unui studiu pe 300 de subiecţi (D. Hughes, M. Rowe, M.
Batey, A. Lee, 2012, pp. 561-569), ale cărui rezultate au arătat că extraversiunea şi
deschiderea la experienţă corelează pozitiv cu comportamentul de socializare online,
precum şi cu cel de căutare şi schimb de informaţii. Acești oameni sociabili și populari au
o nevoie de a comunica mult mai mare decât a altor semeni, accesând mai mult site-urile
de social-networking.
18
1.3. Internetul ca mediu specific de comunicare
Așa cum am arătat anterior, tinerii zilelor noastre își petrec din ce în ce mai mult
timp în fața calculatorului. Interacțiunile virtuale suplinesc relațiile de comunicare din
viața reală, ieșirile cu prietenii, discuțiile intime. Comunicarea efervescentă de pe Internet
se poate desfășura cu mii de „prieteni” pe care nu-i cunoști personal, dar fără de care
ajungi, aproape pe nesimțite, să nu mai poți trăi.
Facebook-ul, Twitter-ul, chat-urile sau forumurile web devin indispensabile
tinerei generații, deși interlocutorii nu sunt întotdeauna cine pretind a fi, nu au poze care
să le reflecte imaginea adevărată. Foarte multe persoane de pe Internet dau dovadă de
nesinceritate sau de ipocrizie ori au interese ascunse.
Transpunerea comunicării virtuale în comunicare clasică, în situațiile din viața
reală, poate fi, deseori, dezamăgitoare. Atunci când comunici virtual cu cineva, nu-l poți
simți, nu-i poți vedea privirea, nu-i poți aprecia tonalitatea vocii, nu poți deține informații
asupra comportamentului său. Abia atunci când are loc întâlnirea cu acest necunoscut îi
poți examina atitudinile, îi poți urmări mesajele nonverbale și paraverbale, îi poți testa
adevăratele sale intenții.
În ciuda acestor neajunsuri, comunicarea virtuală tinde să acapareze din ce în ce
mai mult timpul tinerei generații, care astfel nu mai are resursele temporare – și poate nici
disponibilitatea – de a comunica în viața reală, de a participa la întâlniri cu prieteni
adevărați, de a empatiza în mod sincer cu aceștia.
Comunicarea virtuală se bazează pe cuvântul scris și eventual pe emoticoane, însă
în cadrul ei se pierde mult din ceea ce se transmite prin comunicarea clasică (stări,
așteptări, impresii, opinii spontane exprimate verbal).
Din cauza Internetului, tinerii contemporani au uitat practic ce înseamnă jocurile
în echipă ori ieșirile în aer liber. Sporturile practicate de ei se desfășoară acum în fața
19
computerelor, sunt cunoscute sub denumirea de e-sport, adică jocuri pe calculator, de
fotbal, de baschet sau campionate de Formula 1. Obezitatea (generată de asemenea
preocupări statice) a ajuns o epidemie în rândurile lor, deoarece e-sportul nu este sport
adevărat.
Mai mult, comunicarea virtuală tinde să-i transforme pe indivizi în persoane tot
mai egocentrice, dându-le iluzia că se află în centrul unui univers construit de ei, radical
diferit de ambianța externă.
Interpretările realiste și complexe ale unor situații ale vieții cotidiene devin tot mai
greu de elaborat, rezolvarea unor situații împreună cu oamenii reali este tot mai
complicată.
Pe de altă parte, este adevărat că interacțiunile virtuale nu nasc asemenea
probleme și dileme. În rețelele de socializare se comunică efervescent și facil, totul are
rapid o rezolvare. Totul se cataloghează ca plăcut sau neplăcut, ca bun sau rău, ca
amuzant sau trist. Atât situațiile în sine, cât și cei care le invocă primesc diverse etichete
de la populația frecventată pe web.
Psihologii susțin că online-ul nu amputează numai aptitudinile tradiționale de
comunicare cu persoane adevărate, ci și informațiile oferite de analizatori (văz, auz,
miros ș.a.) sau sentimentele oamenilor. Astfel, din spatele ecranului calculatorului nu ai
cum să-ți dai seama de zâmbetul, reticența, repulsia, ura sau invidia interlocutorului, nu-l
poți auzi, privi sau mirosi.
Un loc aparte în analiza accepțiunilor moderne ale comunicării este ocupat de
relaţia dintre tineri şi site-urile de socializare. Aceste site-uri permit tinerilor să
relaționeze unii cu alții, să-și exprime atitudinile favorabile sau defavorabile unei anumite
situații, să-și manifeste opțiunile politice, să se autoprezinte (T. Pempek, Y.
Yermolayeva, S. Calvert, 2009, pp. 227-238).
Facebook-ul este, de departe, cel mai popular site de social networking al
tinerilor, în condițiile în care este accesat de majoritatea elevilor cel puţin 30 de minute
20
pe zi, ca parte din rutina lor cotidiană (idem). Uriașa rețea afișează o constelație de
interese ale tinerilor, angajamentele și interrelaționarea lor, măsoară popularitatea în rețea
a elevilor și studenților.
Comunicarea mediată de computer generează noi modele ale interacțiunilor
virtuale, transformă web-ul într-un spațiu liber de schimb și transfer de informații, stări și
atitudini. Această efervescență virtuală îi încurajează pe tineri să „muncească” pe
Facebook la construirea profilurilor lor publice și private, la câștigarea unor grupuri cât
mai extinse numeric sau mai semnificative de „prieteni”, la identificarea conținuturilor
amuzante sau de divertisment pe care le pot împărtăși cu alții, prin distribuire sau prin
postare pe propriii „pereți”.
Rețeaua reprezintă, totodată, nu numai un mijloc care îi ajută pe utilizatori să
întrețină relațiile pe care le au în viața reală, ci și un spațiu de manifestare a conflictelor
dintre tineri (A. Moreau, O. Roustit, E. Chauchard, H. Chabrol, 2012, pp. 429-434) sau
de protecție a intimității lor față de „intruși” (părinți, profesori etc.).
21
top related