licenta administratie europeana
Post on 09-Jul-2016
44 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF.UNIV.DR/DECAN DIANA CAMELIA IANCU
ABSOLVENT:
PLEŞA ROBERT CLAUDIU
BUCUREŞTI
(2015)
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF.UNIV.DR/DECAN DIANA CAMELIA IANCU
ABSOLVENT:PLEŞA ROBERT CLAUDIU
BUCUREŞTI
(2015)
CUPRINS
INTRODUCERE...................................................................................................................................................4
CAPITOLUL I............... EVOLUŢIA ISTORICĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN, ÎN CADRUL
EVOLUŢIEI NOII EUROPE...............................................................................................................................6
1.1 Consideraţii introductive...............................................................................................................................6
1.2 Parlamentul European în cooperarea externă până la Lisabona..................................................................16
1.2.1Actul Unic European.............................................................................................................................16
1.2.2Tratatul de la Maastricht........................................................................................................................16
1.2.3Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa................................................................................................17
CAPITOLUL II
SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI ALEGERILOR PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN............20
2.1Componenţa dinaintea alegerilor directe......................................................................................................21
2.1.1Desemnarea de către parlamentele naţionale.........................................................................................21
2.1.2.Problemele ivite şi soluţionarea lor......................................................................................................22
2.2Reguli fundamentale comune.......................................................................................................................23
2.2.1Cadrul general........................................................................................................................................23
2.2.2Obstacole de ordin politic......................................................................................................................25
2.2.3Obstacole de ordin tehnic......................................................................................................................27
2.3Alegerile europene după 1979......................................................................................................................30
2.3.1Noul Parlament European. Cadrul general............................................................................................30
2.3.2. Consecinţele alegerilor europene.........................................................................................................31
CAPITOLUL III
CONSTITUIREA ŞI COMPONENŢA PARLAMENTULUI EUROPEAN.................................................33
3.1Constituirea Parlamentului.......................................................................................................................33
3.1.1. Procedura alegerilor.............................................................................................................................34
3.1.2. Statutul deputaţilor...............................................................................................................................36
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI......................................................................38
4.1Preşedintele şi biroul.....................................................................................................................................38
4.2Comisiile parlamnetare.................................................................................................................................40
4.3Grupurile politiice.........................................................................................................................................42
4.4Delegaţiile.....................................................................................................................................................44
4.5Serviciile administrative...............................................................................................................................44
4.6Funcţionarea Parlamentului..........................................................................................................................45
CAPITOLUL V
ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI................................................................................................................47
5.1Atribuţii normative şi procedurile utilizate...................................................................................................49
5.2Atribuţii privind desemnarea şi cenzurarea Comisiei...................................................................................53
5.3Atribuţii în domeniul bugetar.......................................................................................................................55
5.4Atribuţii de control şi proceduri utilizate......................................................................................................56
CONCLUZII........................................................................................................................................................63
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................66
ABREVIERI
alin. - aliniatul
art. - articolul
A.U.E. - Actul Unic European
C.E. - Comunităţile europene
C.E.E - Comunitatea economică europeană
CEEA/
EURATOM - Comunitatea Europeană a energiei atomice
C.E.C.O - Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
nr. - numărul
p. - pagina
PESC - Politica externă şi de securitate comună
op.cit. - opere citate
urm. - următoarele
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a fi analiză a uneia dintre cele mai importante instituţii ale
Uniunii Europene, respectiv Parlamentul European, instituţie cu un rol hotărâtor la nivelul
constucţiei europene.
Datorită realităţii secolului XXI şi al extinderii Uniunii Europene instituţiile Uniunii
joacă un rol din ce în ce mai impotant, rol pe care voi încerca să-l demonstrez în cuprinsul
lucrării.
Lucrarea de faţă, structurată în 5 (cinci) capitole, încearcă a prezenta rolul
Parlamentului European în cadrul construcţiei europene..
Pentru a putea ajunge la prezentarea rolului acesteia, în primele două capitole lucrarea
dezbate pe larg evoluţia Parlamentului European, atât sub aspectul organizării alegerilor cât
şi sub aspectul atribuţiilor Parlamentului European, atribuţii mult sporite după Tratatul de la
Lisabona.
Următoarele capitole prezintă, în detaliu, modul de organizare şi funcţionare a
Parlamentului European, atribuţiile şi, nu în ultimul rând, componenţa acestei importante
instituţii europene.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conţinutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare
fapt datorat specificităţii conţinutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaştere specifice
temei, cum sunt: drept european, istoria construcţiei europene.
Au fost consultate tratate şi lucrări de specialitate, prin aceasta urmărind a analiza cât
mai exact evoluţia Parlamentului European şi paşii urmaţi până la Tratatul de la Lisabona.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece ştiinţa foloseşte
experienţa ca mijloc de confirmare a concluziilor şi ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a
preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
4
Astfel observaţia directă s-a utilizat pentru sublinierea importanţei cadrului general
privind organizarea, componenţa, funcţionarea şi atribuţiile Parlamentului European.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza şi interpretarea informaţiilor;
cercetarea documentară în scopul creionării tabloului general al rolului pe care
Parlamentul European îl joacă la nivelul Uniunii Europene ;
cercetarea indirectă prin consultarea numeroaselor articole ale revistelor de
specialitate care încearcă a evidenţia rolul sporit al Parlamentului după Tratatul de la
Lisabona din 2009.
5
CAPITOLUL I
EVOLUŢIA ISTORICĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN, ÎN
CADRUL EVOLUŢIEI NOII EUROPE
1.1 Consideraţii introductive
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Europa era ruinată economic, social,
demografic, distrugerile fiind generale în toate ţările învinse sau învingătoare, cu excepţia
Statelor Unite, care contribuie cu aproape 50% la producţia economică mondială.
Întâlnirea de pe Elba relevă temerile lui Alexis De Toqueville, dublate, după un secol,
de cele ale contelui Coudenhove-Kalergi1, privind diminuarea efectivă a Europei ca pol al
puterii mondiale, dar care nu va mai fi un declin, precum după primul război, ci o prăbuşire.
De acum, principalii actori pe scena relaţiilor internaţionale sunt SUA-putere
non-europeană şi URSS putere semi-europeană, la scurt timp, după 9 mai 1945, Europa fiind
doar unul din teatrele de confruntare ale Războiului Rece.
În aceste condiţii, ideea de Europă unită, ca singură modalitate de reconstrucţie şi
menţinere a securităţii, reapare mai puternic ca oricând, mai ales că politica stalinistă
utilizează, imediat după război, două modalităţi de acţiune de creştere a influenţei U.R.S.S. la
scara continentului: ascensiunea partidelor comuniste în interior şi presiunea sovietică la
exterior. 2
De asemenea, reluarea planurilor de reorganizare a Europei şi transpunerea lor în
realitate apare ca o soluţie viabilă în ceea ce priveşte o nouă creştere a puterii Germaniei, în
condiţiile in care această ţară devine o miză importantă a războiului rece.
O asemenea reconstrucţie nu poate avea loc decât în opoziţie cu cele două sisteme
totalitare, din care unul pusese serios sub semnul întrebării existenţa Europei democratice, iar
celălalt reuşise să o facă în Estul continentului şi ameninţa să o facă, mai devreme sau mai
târziu şi în Vest.
1 Richard N. Condenhove-kalergi, Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureş, 1997, p. 132 Alin Remus Nicula, Parlamentul European şi funcţiile sale în construcţia comunitară europeană, Teză de doctorat susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca 2011, p.31
6
Astfel, beneficiind de moştenirea amplelor dezbateri interbelice, părinţii fondatori ai
noii Europe caută soluţii pentru asigurarea ireversibilităţii reconstrucţiei, fără a compromite
viitorul democratic al noii alcătuiri, care trebuia să funcţioneze ca şi garanţie pentru
menţinerea securităţii continentului, dar şi pentru respectarea drepturilor cetăţenilor statelor
componente.3
Este o nouă viziune ce apare în cadrul primelor organizaţii europene postbelice,
marcate, însă de abordarea interguvernamentală, care se impune efectiv odată cu prima
comunitate europeană, ce prevede în tratatul său constitutiv funcţionarea unui corp
reprezentativ supranaţional, dar şi în următoarele, tocmai din perspectiva structurării unui
sistem politic coerent de gestionare a noii societăţi, pornind de la principiile liberal-
democratice.
Rolul jucat de către adunările parlamentare ale Comunităţilor Europene se leagă de
locul ocupat de către acestea în sistemul instituţional vest-european, începând cu dezbaterile
ce au loc imediat după război-Congresul Europei, din mai 1948-şi până la momentul
reuniunii de constituire a primului Parlament ales prin sufragiu universal direct, în iulie
19794.
În ceea ce priveşte sistemul european, acesta nu a plecat de la un model teoretic
prestabilit, ci este rezultatul negocierilor între susţinătorii celor două paradigme:
interguvernamentalismul şi supra-naţionalismul, dezbateri care îşi regăsesc expresia în
configuraţia decizională din care adunările fac parte, deşi nu joacă un rol important.
Importanţa studiului evoluţiei acestor structuri originare ale parlamentarismului
supranational european constă în faptul că ele funcţionează de la începuturi conform
principiului, de regrupare a reputaţilor în grupuri politice europene şi nu în delegaţii
naţionale.5
De asemenea joacă un rol aparte în progresul noii Europe, prin dezbaterile,
propunerile şi activităţile deputaţilor europeni, către noul sistem supranaţional, care, în a
doua jumătate a secolului XX, se va transforma într-un actor important pe scena relaţiilor
internaţionale, prin asigurarea cadrului de dezbateri, vital intr-un sistem reprezentativ, chiar
3 Ibidem, p. 314 Ibidem, p. 325 Pascale Fontaine, Construcţia europeană până în zilele noastre, Institutul European, Iaşi 1998, p. 12
7
dacă, din punctul de vedere al coerenţei, al controlului politic şi al legitimităţii, rolul său este
redus.6
Crearea Consiliului Europei, prin semnarea convenţiei din mai 1949, va constitui
cadrul pentru încheierea a numeroase convenţii interguvernamentale între care cea mai
importantă este Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, din noiembrie 1950.
Planul Schuman, din 9 mai 1950, şi semnarea tratatului Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului vor contribui la reconcilierea franco-germană şi vor pune bazele
Europei comunitare.
În schimb, tratatele de la Roma vor asigura cadrul singurei structuri viabile, din punct
de vedere economic şi politic, a vestului Europei.
Expresie a cooperării politice şi parlamentare, înfiinţarea Consiliului Europei
reprezintă concretizarea unui proiect vechi de 7 secole. Era necesară o structură specific
europeană, iar momentul favorabil se iveşte după Congresul mişcărilor europene de la Haga,
al cărei Comitet de coordonare, condus de Duncan Danoys va impulsiona activitatea
guvernelor7. Este rândul celui francez să ia iniţiativa şi să pledeze de la început pentru o
Adunare Parlamentară europeană şi o uniune vamală a celor cinci.
Succesorul lui Bidault, noul ministru de externe francez, Robert Schuman se
angajează în favoarea proiectului Mişcării europene şi în continuarea propunerii Bidault, atât
pentru a se găsi garanţii împotriva Germaniei, prin integrarea ei într-o organizaţie europeană,
cât şi pentru a asigura SUA de seriozitatea procesului de cooperare.
Propunerea francezului este bine primită atât peste Ocean, cât şi dincolo de Rin, unde
primul cancelar german postbelic, vorbeşte despre crearea CE ca fiind un eveniment istoric
ce face posibilă reconcilierea între foştii inamici occidentali8.
Structura CE reprezintă un compromis şi cuprinde Adunarea, organism deliberativ,
compusă din deputaţi naţionali, care votează, cu majoritate calificată, rezoluţii ce sunt
transmise Consiliului de miniştri, organul decizional, care se exprimă cu unanimitate. Sunt în
principiu o adunare consultativă şi un consiliu interguvernamental, expresie a compromisului
6 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 327 Ibidem, p. 338 Marie-Therese Bitsch, Histoire de la construction europeenne de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996, p. 48
8
între englezi şi franco-belgieni, redactat de Conferinţa celor 10-au fost invitate şi Danemarca,
Irlanda, Norvegia şi Suedia9.
Semnarea documentului instituind CE are loc loc la Londra în mai 1949, iar sediul
acesteia este stabilit la Strasbourg, ca un simbol al apropierii franco-germane.
Scopul acestei organizaţii, club al ţărilor ataşate democraţiei liberale şi pluralismului
politic, se vrea a fi „realizarea unei uniuni mai strînse între membrii săi, salvarea şi
promovarea patrimoniului comun şi favorizarea progresului economic şi social”.
Competenţele sale sunt foarte generale-în domeniul economic, cel social, cultural,
ştiinţific, juridic-singurele rezultate concrete fiind obţinute în ceea ce priveşte protecţia
drepturilor omului şi a protecţiei minorităţilor naţionale10.
Primele organizaţii europene sunt marcate de abordarea interguvernamentală: statele
cooperează însă îşi păstrează în totalitate suveranitatea, situaţie în care rolul Adunării
parlamentare este redus.
Cooperarea guvernamentală rămâne o dimensiune importantă a procesului decizional
în cadrul construcţiei europene. Însă, acceptând că o parte din suveranitatea lor să fuzioneze,
statele creează o primă comunitate integrată. Prin declaraţia lui Robert Schuman din 9 mai
1950, urmată de Declaraţia Europa11, începe abordarea comunitară, a doua perioadă, de fapt
prima de construcţie propriu-zisă, o etapă esenţială deoarece marchează începerea apropierii
franco-germane-condiţia prealabilă a organizării Europei de Vest-şi aduce înfiinţarea primei
instituţii supranaţionale a Europei: Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului-CECO.
În condiţiile unei cooperări tot mai dificile cu Marea Britanie, Parisul optează pentru
construirea unei Europe supranaţionale, dar sectoriale, în jurul axei franco-germane. Rezultă
astfel crearea micii Europe a celor Şase, care se naşte oficial la 18 aprilie 1951, prin
semnarea în capitala Franţei a tratatului instituind prima comunitate europeană.
Planul Schuman, victorie a luptei federaliştilor, reprezintă o invenţie a lui Jean
Monnet, ajutat de juristul Paul Reuter, „părinte fondator” alături de Robert Schuman şi
Konrad Adenauer.12 Comisar general al Planului în cadrul guvernului francez din 1945,
Monnet nu este la primul său proiect de cooperare internaţională.
9 Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei,Institutul European, Cluj-Napoca 2007, pp224-22510 Ibidem,p. 22211 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3412 Ibidem, p. 35
9
El observă rapid slăbiciunile organizaţiilor internaţionale de natură
interguvernamentală, constatând că nici CE şi nici OECE nu ar putea să integreze economic
şi politic Ţările Europei.
Monnet consideră că prosperitatea şi progresul social trec printr-o regrupare a statelor
Europei într-o federaţie sau o entitate economică, lansând ideea unei „ţări europene
industriale”, care să includă regiunile siderurgice ale Europei de Vest.
Propunerea din 9 mai 1950 se deosebeşte de precedentele în două puncte importante.
Rolul cărbune-oţel odată creat, constituie prima etapă a unui proces de integrare mai
larg, care să ducă de la înfiinţarea de organizaţii sectoriale generală, dorindu-se a fi o
veritabilă Federaţie, pomenită de două ori în Declaraţie13. Se pleacă de fapt de la viziunea
funcţionalistă a construcţiei europene, bazată pe principiul „solidarităţii de fapt", principiu
lansat de Jean Monnet14.
În al doilea rând se preconizează crearea unui nou tip de instituţie, revoluţionar, Înalta
Autoritate, care este scoasă de sub incidenţa guvernelor.
Elaborată în secret, şi cunoscută de foarte puţini, Declaraţia lui Robert Schuman a
produs un veritabil şoc psihologic. Acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări
din Benelux, planul nu va fi urmărit, pentru a fi păstrat în spiritul său iniţial, în timpul
negocierilor de către Jean Monnet, care reuşeşte în principiu să păstreze independenţa unei
Înalte Autorităţi, dotată cu puteri reale. În schimb trebuie să accepte alte trei instituţii create
ca o contrapondere.
Tratatul de la Paris15, în cele 100 de articole, defineşte precis compoziţia şi
funcţionarea Înaltei Autorităţi, precum şi modalităţile de acţiune şi domeniile de intervenţie.
Astfel art. 46-75 reprezintă un organ colegial, de esenţă supranaţională, compus din
9 membri, pentru şase ani-doi francezi, doi germani şi câte unul din celelalte state, ultimul
ales de ceilalţi, conform principiului cooptării, numiţi de guvern.
Conform Declaraţiei Schuman, scopul ei este de „a asigura în cât mai scurt timp:
modernizarea producţiei şi creşterea calităţii acesteia, furnizarea cărbunelui şi oţelului în
aceleaşi condiţii pe piaţa franceză şi pe cea germană, cât şi pe pieţele celorlalte ţări aderente,
13 Declaraţia lui robert Schuman, Paris 9 mai 1950, citat de Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3514 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3615 Ibidem, p. 36
10
dezvoltarea exportului comun spre alte ţări, egalizarea progresului în ceea ce priveşte
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a forţei de muncă din aceste industrii”.
Adunarea Comună-art. 20-25-este compusă din 78 de membri, delegaţi de către
parlamentele naţionale şi reprezintă popoarele Statelor în Comunitate.
Foarte repede susţinută de parlamentele celor Şase, era formată după o pondere care
favoriza în mai mare măsură, statele mici decât Adunarea Consultativă a CE.
Principala sarcină este de a dezbate pentru a adopta sau respinge raportul anual
prezentat de înalta Autoritate. Votul unei moţiuni de cenzură duce la demisia colectivă a
Înaltei Autorităţi, lucru care nu s-a petrecut niciodată.
Consiliul special de miniştri-art.26-30, pretins a fi înfiinţat de ţările Benelux, are ca
principal scop armonizarea acţiunii Înaltei Autorităţi şi a celor şase guverne şi este compus
din cei şase miniştri de Externe. Rolul său este acela de a-şi da avizul pentru numeroase
decizii ale Înaltei Autorităţi.
Funcţionarea şi structura Curţii de Justiţie sunt prevăzute de articolele 31-45. Este
alcătuită din 7 judecători numiţi, prin comun acord, de guverne şi asigură respectul dreptului
în cadrul Comunităţii, în interpretarea şi aplicarea tratatelor, precum şi controlul judiciar,
pronunţându-se asupra recursurilor împotriva deciziilor Înaltei Autorităţi depuse de statele
membre, Consiliul de Miniştri sau de întreprinderi.
Înalta Autoritate Comună, organul cel mai inovator, de esenţă supranaţională, în
cadrul unui „funcţionalism parţial”, este controlată parţial de Adunarea Comună, în care
deputaţii nu se regrupează în delegaţii naţionale, ci în grupuri politice europene, de asemenea
ea avea rol de control politic16.
Prefiguratoare a Comisiei în Uniunea Europeană, Înalta Autoritate dispune de o mai
mare putere de decizie în raport cu Consiliul de Miniştri. Câştigul decizional este o premieră
absolută: CECO este prima organizaţie europeană ce dispune de puteri supranaţionale, care
rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state, prin intermediul unui proces de
negociere a textelor ratificate de parlamentele naţionale. Supranaţionalitatea este valabilă
numai asupra unor sectoare limitate, dar decisive, cu competenţe în gestionarea pieţei
comune a cărbunelui şi oţelului. CECO ale cărui organe au fuzionat apoi cu cele ale CEE,
16 Adrian Liviu Ivan, op. cit.,p. 244
11
prin „Tratatul de fuzionare a executivelor”, intrat în vigoare în 1967, are cele mai importante
atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile înfiinţate.17
După 10 ani de la sfârşitul războiului, Europa de Vest este acoperită de o reţea
complexă de organizaţii: de la cea mai mică CECO - în şase, până la cele mai largi: OECE cu
17 membri şi Consiliul Europei cu 15, dar şi cele mai eterogene. La sfârşitul acestei faze
experimentale coexistă mai multe sisteme instituţionale, ghidate de principii decizionale
diferite. Cel mai sofisticat, constituie o comunitate economică sectorială şi supranaţională,
ale cărei decizii sunt imediat executorii pentru toate statele între scopurile şi cu mijloacele
sale, dar cu supraveghere parlamentară şi o contrapondere (relativă, interguvernamentală).
Celelalte sunt mai restrictive în procesul de luare a deciziei, fiind organizate, după
principiul interguvernamental, al unanimităţii deciziei, în jurul unui Consiliu de Miniştri, care
cuprinde reprezentanţi numiţi de state.18
Există nu mai puţin de 3 Adunări europene cu funcţii variabile: control pentru CECO
şi consultare pentru CE şi UEO.
Guvernele sunt cele care iau iniţiativa presate de circumstanţe, care alături le sunt
acţiunile câtorva oameni, inspiratori sau de decizie, poartă fermentul decisiv.
După o tentativă de Europă în jurul Londrei şi al Parisului, propunerea revoluţionară
din 9 mai 1950 va deplasa centrul de greutate spre axa Paris-Bonn. De fapt la sfârşitul acestei
perioade odată cu eşecul CEA şi reorganizarea UEO, niciunul din cei doi poli nu s-au stabilit
definitiv că motor al Europei.19
Pe plan internaţional climatul e mai puţin crispat decât în 1950. Se înregistrează o
relativă destindere între Est şi Vest după moartea lui Stalin.
Semnate în martie 1957, pentru o durată nelimitată, spre deosebire de Tratatul CECO
- pentru 50 de ani-tratatele de la Roma îşi stabilesc ca obiective politice „salvgardarea păcii şi
libertăţii”, precum şi punerea „bazelor unei uniuni fără sfîrşit, mai strînsă, între popoarele
europene”20.
Sunt prevăzute instituţii diferite, cf. Cartea V, art. 137-200, pentru fiecare organism în
parte, conform unei structuri identice. Comunitatea este alcătuită dintr-un Consiliu de
Miniştri, organul de decizie, esenţial, prezidat pe rând de fiecare stat. Este însărcinat cu 17 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3618 Ibidem, p. 3819 Ibidem,ip. 3820 Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 260
12
luarea principalelor decizii, o diferenţă absolută faţă de CECO. El poate emite acte
obligatorii: reglementări, direct aplicabile în toată Comunitatea, valabile inclusiv pentru
particulari şi directive, cu un caracter mai variat , care fixează statelor obiectivele şi
mijloacele pe care le au la dispoziţie.21
Consiliul cuprinde reprezentanţii statelor, în general miniştri specializaţi sau secretari
de stat aferenţi diferitelor domenii prevezute: ai afacerilor externe, economiei finanţelor etc.
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie de fiecare membru pentru 6 luni.
Organisme asociate Consiliului, Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor
membre (COREPER) şi Secretariatul general (condus de Consiliu) au fiecare funcţii diferite.
Primul sprijin al compromisului între interguvernamentalism şi supranaţionalitate, cu
accent pe cel dintâi, are ca misiune pregătirea deciziilor Consiliului. Cel de-al doilea are rolul
unui organism logistic.
Spre deosebire de Înalta Autoritate, Comisia poate lua decizii în doar câteva domenii
cu majoritate simplă. Este doar un executiv tehnic fiind inspiratoarea, iniţiatoarea şi paznicul
acţiunii comunitare. Are drept de iniţiativă, la momentul pe care îl socoteşte potrivit, acesta
fiind rolul principal. Ea poate modifica ceea ce Consiliul nu a hotărât încă, iar dacă acesta
doreşte să amendeze propunerea sa, are nevoie de unanimitate, ceea ce relevă asocierea
Comisiei în cadrul actului de decizie. De asemenea, este însărcinată cu supravegherea şi
aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a deciziilor Consiliului, apoi cu animarea şi medierea
procesului comunitar prin urmărirea şi mijlocirea nepărtinitoare în negocierile şi deliberările
interguvernamentale. Combinaţia între rolul majoritar al Consiliului şi puterea de iniţiativă a
Comisiei organul comunitar prin excelenţă face posibil începutul perioadei tranzitorii şi
evoluţia spre mai multă supranaţionalitate22. Deşi nu este un adevărat executiv, Comisia
reprezintă Comunitatea în exterior şi răspunde în faţa Adunării parlamentare.
Conform tratatelor de la Roma, la 19 martie se formează o Adunare (parlamentară
europeană) comună celor trei comunităţi, după dizolvarea Adunării CECO, care din 1962 ia
numele Parlament European23. Prefigurare a Tratatului de fuziune a executivelor, era formată,
pentru anul 1958, din 142 de delegaţi ai parlamentelor naţionale, conform unei proceduri din
nou favorabilă statelor mici.
21 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 3922 Adrian Liviu Ivan, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca 2009, p.31323 Ibidem, p. 314
13
Ea cuprinde grupări politice europene, transnaţionale, rolul său principal fiind de a
asigura controlul democratic al Comisei. Nu participă la procesul de luare a deciziei, fiind
doar consultat în câteva situaţii, însă participă la revizuirea textelor constitutive şi participă la
aprobarea bugetului, funcţie care va fi esenţială pentru creşterea rolului său în procesul
decizional, sens în care după 1975 se va prevala în mod particular în domeniul dreptului
bugetar24.
Acordurile de la Roma reprezintă un pas înainte într-un proces care devine tot mai
pronunţat ireversibil. Succesul CEE aduce baza economică, ce face din Europa o mare putere
comercială şi determină afirmarea comunităţilor europene25.
Prima extindere deplasează centrul de greutate al Europei celor şase spre nordul
continentului. Extinderea mediteraneeană, care se desfăşoară pe parcursul deceniului
următor, restituie Franţei locul său în centrul geografic al construcţiei europene. Aderarea
celor trei ţări mediteraneene, la sfârşitul anilor 60, după o lungă perioadă de regim autoritar,
consolidează caracterul democratic al CEE care prinde astfel un contur ferm, ce prefigurează
următoarele extinderi. Reversul medaliei este rezolvarea problemelor dezvoltării economiilor
lor mai puţin dezvoltată.26
După prima lărgire compoziţia instituţională se modifică dar echilibrul nu se schimbă.
Consiliul de Miniştri creşte de la 6 la 9 membri, iar ponderea sa este remaniată.
„Fiecare din cei patru „mari” primeşte câte 10 voturi, Belgia şi Olanda câte 5,
Danemarca şi Irlanda-3, iar Luxemburgul 2 voturi. Majoritatea calificată ajunge astfel la 41
de voturi din 58. Numărul membrilor Comisiei creşte cu cei doi comisari britanici, alături de
comisarul danez şi cel irlandez, ajungând la 13, sub Preşedinţia francezului Francois Xavier
Ortoli. Parlamentul ajunge la 158 de membri-intră 36 englezi, 10 danezi şi 10 irlandezi-iar
la Luxemburg, numărul judecătorilor ajunge de la 7 la 927.”
În cadrul reuniunii la vârf de la Paris, din decembrie 1974, urmare a unei propuneri
lansate un an mai devreme de Jean Monnet, care dorea un nou impuls spre uniunea politică,
prin crearea unui guvern european provizoriu, ia naştere Consiliul European, un nou organ,
ce instuţionalizează practica reuniunilor şefilor de stat şi de guvern. Este un organ hibrid, ce
24 Ibidem,p.314 25 Marie-Therese Bitsch, op. cit.,p. 12126 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 39
27 Marie-Therese Bitsch, op. cit.,p. 125
14
se reuneşte de cel puţin trei ori pe an şi care are rolul de a da impulsurile şi de a fixa liniile
mari ale cooperării politice şi ale activităţii comunitare.
Tot în cadrul Conferinţei de la Paris principiul alegerii Parlamentului European prin
sufragiu universal direct, este în sfârşit adoptat, însă modalităţile concrete de alegere sunt
foarte greu de găsit.
În ianuarie 1975, Parlamentul avizează un proiect care fixează numărul
eurodeputaţilor la 355 şi repartiţia naţională după importanţa populaţiei fiecărui stat, ceea ce
duce la încălcarea principiului paritar stabilit după 1950 pentru instituţiile comunitare,
avantajând Germania fată de Franţa.
Semnat sub numele de Actul Instituţional, în septembrie 1976, acesta prevede
alegerea deputaţilor prin vot universal direct, primele având loc în 1979, după ratificarea
Actului şi adoptarea de legi electorale în fiecare ţară. Alături de aceste acţiuni concrete,
summit-ul de la Paris, prevede o transformare globală a comunităţii, prin crearea Uniunii
Europene însărcinându-l pe primul-ministru belgian, Leo Tideman, cu redactarea unui raport
în acest sens, rămas fără urmări28.
Astfel, chiar dacă rolul său rămâne eminamente consultativ, de la jumătatea anilor 70
Parlamentul începe să înregistreze primele creşteri reale din perspectiva controlului politic,
traduse prin unele atribuţii legislative şi de control în ceea ce priveşte Comisia.
Această situaţie cunoaşte un real progres, în contextul în care el se poate prevala de
un rol particular, în domeniul dreptului bugetar, unde, în cadrul procedurii bugetare, decide
alături de Consiliul de Miniştri şi avea dreptul de a proceda la anumite modificări, pe care
Consiliul nu avea dreptul să le respingă29.
La începutul deceniului opt, evoluţia construcţiei intră într-o evidentă stagnare. Este
perioada „eurosclerozei”, consecinţă şi a crizei economice mondiale, izbucnită după al doilea
şoc petrolier, alături de politica monetaristă a preşedintelui Reagan.
Cauza principală poate fi găsită în lărgirea CEE, care astfel funcţionează mai greu, în
viaţa comunitară afectată de problemele britanice.
Insuficienţa resurselor şi lentul progres al politicilor comune îşi spun şi ele cuvântul.
Relansarea din anii 1985-1986, concretizată prin Actul Unic European, are loc graţie
eforturilor Comisiei alături de Parlament şi statele fondatoare. 28 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4229 Adrian Liviu Ivan, op. cit., p. 43
15
Aflată în plin efort de extindere comunitatea are nevoie de o mai mare eficienţă a
instituţiilor, alături de democratizarea lor, lucru realizabil doar prin intensificarea politicilor
comune, secondată de o mai bună coordonare între activitatea comunitară şi cooperarea
politică.
1.2 Parlamentul European în cooperarea externă până la Lisabona
1.2.1Actul Unic European
Prima încercare de dezvoltare a unei politici externe a Comunităţilor Europene a
purtat numele de Cooperare Politică Europeană, iar aceasta, până la Actul Unic European din
198630, a rămas în afara cadrului legal al CE.
În acest context, Parlamentul a fost aproape exclus din procesul decizional,
exercitând, doar, ceea ce Schimmlefenning a numit, presiune normativă, în mai multe ocazii
la nivelul relaţiilor externe, dintre care cea mai notabilă a fost întârzierea cu un deceniu a
aderării Spaniei franchiste, la începutul anilor '60.
Actul Unic European obligă Consiliul să asigure asocierea Parlamentului cu CPE,
prin articolul 30. Ceea ce nu este, însă, specificat în acest tratat este felul în care Parlamentul
urma să fie asociat cu CPE31.
1.2.2Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht este cel care introduce Cooperarea Politică în cadrul legal al
UE, transformând-o în pilonul al II-lea, PESC32.
În acest context, Parlamentul primeşte dreptul de a adresa întrebări Consiliului, de a-i
înainta recomandări şi de a fi informat în mod regulat despre principalele aspecte din cadrul
PESC, fără a se specifica însă conţinutul recomandărilor sau intervalul de timp şi conţinutul
informărilor PE.
Textul Tratatului face de asemenea referire la dreptul Parlamentului de a fi informat
în legătură cu principalele activităţi din cadrul PESC, fără a se referi însă la conţinutul precis
al acestor informări.
30 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4431 Ibidem,4432 Tratatul asupra Uniunii Europene, în J.O. C 191 din 29 iulie 1992
16
Însă cea mai importantă competenţă primită de Parlament odată cu Tratatul de la
Maastricht se referă la introducerea bugetului PESC în bugetul mai larg al Uniunii.
„Articolul J.11 (2) al Tratatului realizează distincţia dintre cheltuielile administrative
din cadrul PESC şi cele operaţionale, distincţie care se păstrează şi în cadrul Tratutului de
la Lisabona.
Comună celor două tratate, precum şi celor care se situează cronologic între ele este
modalitatea de finanţare.
Astfel, cheltuielile administrative sunt întotdeauna parte din bugetul Uniunii, iar cele
operaţionale, doar în condiţiile în care nu au implicaţii militare sau de apărare.
În acest din urmă caz, acestea sunt suportate de statele membre.”
Cheltuielile operaţionale, în cazul în care nu au implicaţii militare sau de apărare, trec
prin procedura bugetară, iar cele administrative pot fi considerate parte a bugetului
Consiliului, în virtutea unei înţelegeri între Consiliu şi Parlament, conform căreia acesta din
urmă nu supervizează cheltuielile administrative ale Consiliului.33
1.2.3Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa
Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa nu introduc în mod formal competenţe noi ale
Parlamentului, iar acest aspect i-a determinat pe unii autori, mai ales pe cei de orientare
interguvernamentalistă, să afirme că de fapt în cadrul acestor tratate Parlamentul nu a
„cîştigat” niciun fel de putere în cadrul PESC, cu atât mai mult cu cât, tocmai aceasta este
perioada în care Parlamentul începe să câştige puteri în toate celelalte domenii.
Deşi Parlamentul nu a câştigat mai multe competenţe formalizate şi
constituţionalizate la nivel de Tratat la Amsterdam, poziţia sa a fost luată în calcul ulterior
acestuia, la semnarea Acordului Interinstituţional privind bugetul PESC din anul 1997.
Poziţia Parlamentului la Amsterdam a fost, fără îndoială, influenţată de eşecurile
succesive din 1994 şi 1995, de a semna un acord interinstituţional prin care să se clarifice
procedura de împărţire a cheltuielilor în cadrul PESC.
În cadrul Conferinţei Interguvernamentale anterioare Tratatului de la Amsterdam34, de
la Torino, Parlamentul a acuzat lipsa unei structuri clare a costurilor din cadrul acţiunilor
PESC, ceea ce făcea - în opinia Parlamentului, imposibilă compararea acestora. 33 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4534 În martie 1996
17
Încă din acest punct cronologic, Parlamentul militează pentru renunţarea la distincţia
cheltuieli obligatorii-cheltuieli non-obligatorii, întrucât acestea îi limitau atât controlul
bugetar, cât şi marja de manevră. Este emblematic că la această distincţie la nivel de buget se
va renunţa abia odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, respectiv aproape
15 ani mai tîrziu.35
Parlamentul a afirmat, în finalul poziţiei sale, că lipsa prezenţei sale, chiar şi la nivel
bugetar în PESC, însemna mai puţină legitimitate democratică pentru acest câmp politic în
ansamblu. Parlamentul nu uită de asemenea să menţioneze sau să-şi reitereze, propriile
drepturi la a fi consultat în cadrul PESC, aşa cum se stabilise prin Tratatul de la Maastricht36.
Un alt aspect important al agendei Parlamentului în cadrul Conferinţei
integuvernamentale care a precedat Tratatul de la Amsterdam a fost, pe lângă stabilirea unui
calendar al informării sale de către Consiliu în ce priveşte PESC, dimensiunea de raportare în
cadrul acestui domeniu politic.
Este important de reţinut în acest punct faptul că Parlamentul iniţiase în cadrul său o
dezbatere anuală în ce priveşte politica externă a Uniunii, susţinută de una dintre cele mai
importante Comisii - AFET.
Parlamentul a luat iniţiativa în ce priveşte problemele de politică externă încă de la
momentul la care nu era decât Adunarea Parlamentară a Comunităţilor Europene.
La Amsterdam, Parlamentul cerea un raport anual al Consiliului referitor la PESC,
care să constituie baza dezbaterii sale anuale pe politica externă. Mai mult decât atât,
Parlamentul avea pretenţia că elementele strategice ale acestei politici să nu fie adoptate
decât în urma unei audieri obligatorii în faţa membrilor săi37. Acest lucru nu va ajunge să se
realizeze nici măcar în cadrul Tratatului de la Lisabona, unde direcţia strategică a politicii
externe rămâne apanajul exclusiv şi de drept al Consiliului.
Cu toate acestea, este de menţionat în acest context faptul că nu numai Parlamentul,
dar şi Comisia, a uzat de diferite forme de presiune normativă pentru a-şi asigura, chiar şi
neoficial, consultarea pe chestiunile sau deciziile de importanţă strategică.
35 Alin Remus Nicula, op. cit.,p. 4636 Ibidem, p. 4737 Ibidem,p. 47
18
Faptul că, ulterior Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri
Externe al Uniunii este şi vicepreşedinte al Comisiei nu face decât să aducă un argument în
plus pentru acest aspect.
19
CAPITOLUL II
SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI ALEGERILOR PENTRU
PARLAMENTUL EUROPEAN
Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele
naţionale. În iunie 1979, această desemnare a fost incredinţată votului universal. Însăşi
noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internaţională, precum şi noutatea pe
care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei astfel de adunări explică faptul că, pe de o
parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de
altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul
universal.
În ce priveşte numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea
comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunităţi, apoi la 198
odată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei; a ajuns la 410 odată cu
instituirea alegerilor directe şi apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518
prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, apoi la 567 odată cu reunificarea Germaniei şi, în
sfârşit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie 199538.
Parlamentul european cuprinde în prezent peste 700 de „reprezentanţi ai popoarelor
statelor reunite în Comunitate”, numărul deputaţilor neputând să depăşească 700-conform
Tratatului de la Amsterdam).
Tratatul de la Nice încheiat la 11 decembrie 2000, a procedat însă la o nouă
repartiţie a locurilor în Parlamentul European, din perspectiva unei Uniuni cu 27 de
membri, repartiţie aplicabilă începând cu alegerile europene din 2004. Numărul maxim al
deputaţilor europeni (actualmente fixat la 700) este extins, prin Tratatul de la Nisa, până la
732. În ce priveşte numărul locurilor atribuite statelor membre, acesta a fost diminuat cu 91
de locuri, singurele Germania şi Luxemburg conservându-şi numărul de deputaţi. Trebuie
38 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 76.
20
să notăm totodată că această reducere nu va fi aplicabilă integral decât pentru Adunarea
parlamentară aleasă în 200939.
Cum fără îndoială că până în 2004 Uniunea Europeană nu va cuprinde 27 de
state membre, s-a decis să se mărească pro rata numărul deputaţilor aleşi (in statele membre
actuale şi în noile state membre cu care tratatele de adeziune vor fi semnate cel târziu până
în 2004), pentru a atinge în total 732 (fără ca totuşi numărul deputaţilor aleşi în fiecare stat
să fie superior numărului actual).
2.1Componenţa dinaintea alegerilor directe
Desemnarea parlamentarilor europeni de către parlamentarii fiecărui stat, care avea ca
efect implicarea partidelor în această desemnare, a dat naştere până în 1974 unor grave
dificultăţi ce riscau să dăuneze reprezentativitatea Adunării. În ajunul alegerilor directe ele
erau, din fericire, depăşite.
2.1.1Desemnarea de către parlamentele naţionale.
Acest mod de alegere era prevăzut prin articolul 138 CEE, conform căruia
„Adunarea era formată din delegaţi pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze în
cadrul lor, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru”, fiecare parlament alegându-
i pe cei care, pe lângă mandatul lor naţional, urmau să ia loc în Adunarea Comunităţii.
De fapt, fiecare stat membru adopta o procedură diferită, atât în ceea ce priveşte
repartiţia delegaţilor între camerele superioare şi camerele inferioare ale parlamentului lor,
cât şi în privinţa metodei de desemnare: proporţională sau majoritară. Germania Federală
nu delega decât membri din Bundestag, Italia 18 senatori şi 18 deputaţi (deşi senatul italian
era de două ori mai puţin numeros), Franţa 24 de deputaţi şi 12 senatori, Marea Britanie
lorzi şi deputaţi din Camera Comunelor deopotrivă, absolut empiric. În ce priveşte modul
de desemnare Belgia, Germania şi Ţările de Jos alegeau delegaţii proportional cu grupurile
parlamentare, în vreme ce Italia, Franţa, Luxemburg au stabilit regula majorităţii absolute,
cu intenţia declarată de a elimina din Adunarea de la Strasbourg partidele de extremă-stângă
şi micile formaţiuni politice. De aici s-a iscat curând o gravă problemă de
reprezentativitate40.
39 Augustin Fuerea, op. cit., p. 96.40 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 77.
21
2.1.2. Problemele ivite şi soluţionarea lor.
În Italia, regula majorităţii absolute stabilită de partidele „proeuropene” pentru
a-i inlătura pe comunişti şi pe neofascişti avea să se intoarcă destul de repede impotriva lor,
pe măsură ce numărul crescând al aleşilor comunişti în Camerele italiene a permis
Partidului Comunist Italian să blocheze orice desemnare începând cu anii 60. Din acel
moment a devenit imposibilă reînnoirea delegaţiei italiene care, în 1969, se afla redusă la
jumătate şi din care făceau parte, mai cu seamă, parlamentari invinşi la alegerile legislative
italiene, în lipsa unor dispoziţii care să-i declare in mod automat demisionari.
“În Franţa, cvasidispariţia aleşilor comunişti din Senat şi eşecul lor la alegerile
legislative din 1958 (zece aleşi) i-au exclus pe aceştia din reprezentanţa franceză la
Strasbourg. Mai înainte, sub cea de-a IV-a Republică, se excludeau ei inşişi, refuzând să
recunoască „aşa-zisa Adunare de la Strasbourg” (Maurice Thorez). “
În Regatul Unit, laburiştii, pentru a-şi arăta reticentele fată de Piata Comună şi
dezacordul cu termenii tratatului de adeziune negociat de Edward Heath, vor boicota
Parlamentul European până la referendumul organizat de Harald Wilson după renegocierea
acestui tratat. Sfârşind prin a aproba menţinerea ţărilor in Comunitate (în proporţie de două
treimi din votanţi), deputaţii laburişti au ajuns să ocupe fotoliile ce le reveneau la Strasbourg
cu începere din iulie 1975.
În aceste condiţii, Parlamentul European, în ajunul alegerii sale directe, a devenit
o adunare reprezentativă a tuturor familiilor politice europene, de la extrema-dreaptă la
extrema-stângă, observatorii notând chiar că repartizarea aleşilor pe grupuri politice
corespundea aproape riguros ponderii electorale a marilor familii politice europene. Prin
urmare, în această privinţă, alegerea directă nu a adus prea multe modificări în ce priveşte
componenţa politică a Parlamentului, cu o singură excepţie: laburiştii şi liberaiii au fost
victimele sistemului electoral care a permis conservatorilor, mai mobilizaţi de altminteri
pentru alegerile europene, să obţină 63 din cele 81 de fotolii rezervate britanicilor.
Astfel, întru totul reprezentativ pentru forţele politice europene, Parlamentul
European a devenit din ce în ce mai influent, până acolo încât va intra în conflict cu
Consiliul de Miniştrii înainte de alegerile directe şi va câştiga o primă bătălie în domeniul
bugetar41.
41 Augustn Fuerea, Instituţiile Uniuni Europene, Editura Universul Juridic, Bucueşti, 2002, pp. 88-91.
22
2.2Reguli fundamentale comune
2.2.1Cadrul general.
Până prin anii '70, Adunarea Europeană era una din instituţiile comunitare care
detinea o poziţie marginală, procesul decizional comunitar desfăşurându-se în relaţia
Consiliu-Comisie. Cât despre-alegerea acestei Adunări prin vot direct nici nu putea fi
vorba, atâta timp cât „ostilităţile” dintre concepţia supranaţională şi interguvernamentală
erau în curs, chiar dacă proiecte în acest sens n-au lipsit (proiectul Dehousse din 1953 şi
1960). După relansarea procesului european din anii '70, Adunarea Europeană, care între
timp se autoproclamase Parlamentul European, începe să câştige teren în procesul
decizional comunitar.
Comunităţile europene sunt însă cele care abordează cu cea mai mare seriozitate
alegerea unui Parlament al Europei, acestea fiind cele mai integrate
dintre toate organizaţiile europene. Articolul 138 CEE stabileşte cu lux de amănunte
procedura ce trebuie urmată: Adunarea Europeană are îndatorirea de a elabora proiecte în
vederea alegerii sale directe, proiecte supuse ulterior Consiliului de Miniştrii ai Comunităţii
în vederea adoptării lor.
Noua Adunare Europeană, comună celor trei Comunităţi, se reuneşte pentru
prima dată în martie 1958, când decide, fără amânare, să pună în practică articolul 138 şi să
elaboreze un proiect de convenţie privind alegerea directă a Adunării. Proiectul a făcut
obiectul unei pregătiri minuţioase în cadrul Grupului de lucru, prezidat de un expert în
materie de alegeri europene, Fernand de Housse, om politic şi universitar belgian
(socialist), preşedinte al Adunării Consiliului Europei din 1953 până în 1956, astfel încât el
a putut fi adoptat în două zile, în mai 1960, şi transmis imediat Consiliului. Proiectul a
zăcut timp de cincisprezece ani prin sertare, lovindu-se de opoziţia sistematică a Franţei lui
Charles de Gaulle, apoi a celei a lui Georges Pompidou, până spre sfârşitul anului 1973,
când Parlamentul European a constatat că proiectul său din 1960 se învechise şi a hotărât să
prezinte un alt proiect. între timp, opoziţia francezilor se transfonnase în acceptare, o dată
cu venirea la putere a lui Valéry Giscard d'Estaing, astfel că la summit-ul de la Paris din
decembrie 1974, cei Nouă se pun de acord pentru a debloca dosarul.
Aceasta, după ce a fost amânată din iulie până în septembrie, a avut loc efectiv şi
în mod public la Bruxelles la 20 septembrie 1976, când cei nouă miniştrii:
23
1) decid alegerea „reprezentanţilor popoarelor europene” prin vot universal
direct pentru o perioadă de cinci ani, urmând ca fiecare stat să-şi definească singur modul
de vot;
2) stabilesc reparţitia locurilor în Adunarea Europeană (cu un avantaj totuşi
pentru tările mai mici);
3) fixează perioada de votare în toate statele comunicare între 7-10 iunie 1978.
Dar cei nouă miniştrii au decis ca actul lor de la 26 septembrie să fie supus
ratificării parlamentelor naţionale. Dacă în unele state alegerea directă a Parlamentului
European trece cu uşurinţă, în altele însă, această perspectivă relansează dezbateri intense
referitoare la integrarea europeană.
Majoritatea parlamentară era şi ea divizată: partidele de centru, cărora le
aparţineau atât preşedintele cât şi primul-ministru, erau pentru; Gaulliştii erau ori ostili, ori
rezervaţi, oricum contra unei posibile integrări politice a Europei.
Opinia publică, aşa cum arătau sondajele, era favorabllă acestui proiect.
Discuţii puternice se purtau însă în Curtea constituţională, aceasta căutând
argumente care să situeze actul Consiliului CEE în conformitate cu Constituţia franceză. La
30 decembrie 1976, Curtea, definind actul nu ca un abandon de suveranitate ci ca un
angajament internaţional, îl declară constituţional. Decizia Curţii, distingând însă între
„limitarea de suveranitate”, autorizată de constituţie şi „transferul de suveranitate”, pe care
constituţia îl interzice, încearcă să demonstreze inexistenţa unei suveranităţi europene42.
În Adunarea Naţională ratificarea are o formă aparte, actul de la 26 septembrie
nefiind supus la vot, guvernul condus de Raymond Barre angajându-şi propria existenţă
pentru a înfrânge rezervele majorităţii parlamentare (opoziţia nu depune nici o moţiune de
cenzură în această direcţie).
Ideea alegerii unui Parlament European prin vot universal s-a maturizat treptat în
partidele politice (în special în partidele politice franceze), dar şi a teoreticienilor care au
văzut de altfel în alegerile europene prilejul de a readuce în discuţie „spinoasa” problemă a
parlamentarismului în societăţile post industriale.
Natura „Internaţională” a alegerii unui Parlament European prin vot direct a
multiplicat obstacole de tot felul, politice, juridice şi tehnice, pe care ştiinţa politică le-a
42 Marie-Françoise Labouz, Le systéme communautaire européen, Editura Berger-Levrault, Paris, 1998, p. 175
24
rezolvat cu oarecare dificultate, o mulţime de probleme pe care Actul de la Bruxelles a
preferat să le remită statelor membre, însărcinând totodată Parlamentul European şi
Consiliul să le reglementeze cu ocazia viitoarelor alegeri europene. Natura internaţională a
alegerilor europene a fost şi este revelatorul unui şir de blocaje, de dificuităţi sociologice,
astfel că alegerea tipului de scrutin, perspectiva însăşi a alegerilor stârnesc revendicări
partizane, regionale şi sunt tot atâtea prilejuri de a se repune în cauză o serie de date deja
câştigate (suprareprezentarea unor partide din ţări unde nu se practică sistemul proporţional
în alegerile legislative, gerry-mandering, subreprezentarea unor regiuni în raport cu altele
etc.).
Observăm că primele „alegeri europene” prevăzute pentru 1972 nu sunt în
realitate decât alegeri naţionale în vederea alegerii unui Parlament European şi nu alegeri
europene. Pentru a fi autentic europene, acestea ar fi trebuit să încerce să spargă frontierele
naţionale, nu să le încurajeze, aşa cum s-a întâmplat de fapt. În schimb, punerea în practică
a alegerilor europene în plan naţional are un efect de antrenament în fiecare ţară, în măsura
în care se cer elaborate noi legislaţii electorale. Aşa se întâmplă că unele state încep sa
acorde drept de vot rezidenţilor „străini” pe teritoriul lor doar pentru că altele îl prevăd în
legislaţia lor electorală europeană (aşa a fost ales eurodeputat de Italia francezul Maurice
Duverger) sau, tot aşa, unele state reticente a priori faţă de sistemul proporţional (Franţa,
Regatul Unit) încep să perceapă natura specifică a alegerilor europene şi devin treptat
receptive faţă de ideea introducerii sistemului proporţional, astfel încât faimosul sistem
electoral uniform, amânat sine die, a sfârşit prin a fi instituit de facto începând din 1979 .
2.2.2 Obstacole de ordin politic
Deşi treizeci de ani au fost necesari pentru a ajunge la ideea alegerii unui
parlament European prin vot universal, acest lucru nu s-a datorat imposibilităţii de a găsi un
sistem electoral unic sau de a elabora un statut al parlamentarului european. Oricât de
dificile ar fi fost aceste probleme prin noutatea lor, ele erau, ca orice chestiune de natură
tehnică, solubilă. În schimb, obstacolele politice erau fundamentale. În fapt, alegerea unui
Parlament European prin sufragiu universal era şi încă mai este indisolubil legată de o
chestiune centrală a relaţiilor internaţionale postbelice: chestiunea germană. Ori alegerea
unei adunări europene semnifica tocmai reintegrarea Germaniei sau a unei părţi a
Germaniei în concertul naţiunilor europene şi chiar în concertul naţiunilor în general. De
25
altfel, din discursul preşedintelui Raimadier sau al viitorului prim-ministru Mac Milian,
care, la Congresul de la Haga din 1948, au luat cuvântul pentru a combate alegerea imediată
a unei adunări europene constituante, reiese foarte clar teama pe care le-o inspira
britanicilor, francezilor şi altora perspectiva de a reda atât de curând Germaniei, ţară
învinsă, ocupată şi care a capitulat fără condiţii, o recunoaştere internaţională prin
intermediul alegerilor europene-odată ce ar deveni electori al Parlamentului European,
germanii ar deveni în mod evident cetăţeni cu drepturi depline ai noii Europe.
O parte a deputaţilor germani, în special social-democraţii, s-au abţinut şi asta pentru
că, până prin anii '60, Germania Federală era mult mai preocupată de problema reunificării
decât de cea a integrării sale în noua Europă, ori participarea la alegerea unui Parlament
European însemna tocmai recunoaşterea împărţirii definitive a Germaniei.
De cealaltă parte a Rinului, în Franţa, problema Germaniei explică şi ea
reticenţele generalului de Gaulle faţă de perspectiva alegerilor europene. Era cu adevărat
dificil pentru francezi să accepte această reintegrare indirectă a Germaniei într-un fel de
confederaţie europeană-atât din cauza amintirilor, dar şi pentru că în urma eşecului CEA
(Comunitatea Europeană a Apărării) din 1953, provocat de Franţa, Germania Federală
fusese obligată să-şi incredinţeze apărarea Statelor Unite, ea neputând conta pe o apărare
propriu-zis europeană.
Începând cu 1978, neînţelegerile franco-germane au început să se estompeze,
însăşi generalul de Gaulle, favorizând schimburile franco-gennane (tratatul franco-german
din 1963), pregătise o reconciliere în profunzime a celor două naţiuni, care avea să-şi arate
cu succes roadele în anii următori. Nici raporturile germane-americane nu mai erau în 1979
ceea ce fuseseră în 1954, atunci când Comunitatea Europeană a Apărării a eşuat, iar
Germania Federală nu mai era, în materie de apărare, acea „colonie americană”43. În sfârşit,
admiterea celor două Germanii în Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi recunoaşterea
frontierelor rezultate din al doilea Război Mondial, devenită definitivă la Helsinki în 1975,
erau de natură să ofere garanţii francezilor, cel puţin parţial, în legătură cu o ipotetică
reunificare a Germaniei şi, în consecinţă, cu o Germanie „Imperială” şi imperialistă. De
altfel, la summit-ul de la Paris din decembrie 1974, Preşedintele Republicii Franceze a
ridicat veto-ul pe care Franţa îl opusese până atunci, prin preşedinţii de Gaulle şi
43 Prof.Duverger, La lumiére et les taupes, în Le Monde din 18 noiembrie 1978.
26
Pompidou, alegerii unei adunări europene.
Ultimul obstacol politic care putea întârzia alegerile europene a venit la
lărgirea Comunităţii cu Marea Britanie în 1973. Dacă până în acel moment Franţa era cea
care se opunea în fapt alegerilor europene, începând din 1973, Marea Britanie preia într-un
fel ştafeta Franţei, dacă nu pentru a spune veto la principiul alegerilor, oricum pentru a-şi
exprima dubii în privinţa oportunităţii desfăşurării acestor alegeri în 1978, Marea Britanie
dorind mai degrabă alegeri în 1980, atitudine deloc surprinzătoare ţinând seama de faptul
că Partidul Laburist care guvernează Marea Britanie cu Wilson, apoi cu Callaghan, a avut
din 1946 încoace reticenţe faţă de o anume construcţie europeană. În 1948-1949, laburiştii
au refuzat o integrare europeană mai profundă şi i-au substituit acesteia Consiliul Europei.
Pe de o parte, Partidul Laburist avea, prin natura lucrurilor, legături foarte strânse cu
internaţionala socialistă, având, aşadar, o viziune mult mai „mondialistă” decât
„europeană” a problemelor; pe de altă parte, construcţia europeană făcută în şase, în cadrul
unei Pieţe Comune de inspiraţie neoliberală, îi punea probleme de ordin ideologic, aripa
stângă a Partidului Laburist fiind complet împotriva acestei construcţii europene care, din
punctul ei de vedere, este esenţialmente capitalistă.
2.2.3. Obstacole de ordin tehnic
Obstacolele de ordin tehnic erau cu atât mai neglijabile cu cât în spatele fiecăruia
dintre ele se profilau preocupări politice.
Problematica sistemului electoral uniform
Conform articolului 138 din Tratatul de la Roma, proiectul sau proiectele de
alegere directă a Parlamentului European trebuie să stabilească o „procedură uniformă”,
adică un sistem electoral uniform.
Formula respectivă a fost introdusă în cursul negocierilor Tratatului de la Roma
de ministrul italian al Afacerilor Externe, Gaetano Martino, care avea să devină ulterior
preşedinte al Parlamentului European, el explicând că obiectivul propunerii sale era de a
grăbi alegerea unui Parlament prin sufragiu universal, evitând inconvenientul pe care l-ar fi
constituit posibilitatea ca unele state să-şi aleagă delegaţia prin vot universal, în vreme ce
altele ar fi continuat să o desemneze prin Parlamentele naţionale.
În fapt, se va vedea foarte curând că această preocupare pentru uniformitate în
procedura electorală constituie mai degrabă un obstacol în calea alegerilor europene, decât un
27
mijloc de a le grăbi, lucru care în 1957, când s-a semnat tratatul, nu putea fi prevăzut44.
În 1977, după douăzeci de ani de scrutin majoritar cu două tururi, francezii încep sa
manifeste o oarecare saturaţie faţă de sistemul majoritar, conturându-se foarte limpede, în
chiar interiorul Franţei, un puternic curent proporţionalist. În aceste condiţii, Franţa
preşedintelui Giscard d'Estaing ar fi acceptat cu bucurie un sistem electoral european bazat
pe proporţionalitate, chiar păstrând la nivel naţional scrutinul majoritar. În acelaşi timp însă
şi britanicii aveau rezerve în a accepta o regulă comună, ei confruntându-se cu aceeaşi
problemă cu care se confruntase Franţa în 1958. În aceste condiţii, atât preşedintele
Dehousse, când şi-a redactat proiectul în 1960, cât şi preşedintele Patjin, când a revăzut
acest proiect în 1974, au ajuns la concluzia necesităţii de a abandona formula „procedură
uniformă” din tratat sau mai exact, de a o interpreta ca însemnând nu „sistem electoral
comun” ci „reguli fundamentale comune”45, ceea ce însemna că scrutinul trebuie să fie
direct, liber, secret, deschis bărbaţilor şi femeilor etc. Deşi în Actul de la Bruxelles din
septembrie 1976 Adunarea Europeană, apoi Consiliul de Miniştrii vor reţine această soluţie
„minimalistă”, acestea vor decide că demersurile pentru elaborarea unui sistem electoral
uniform vor fi pur şi simplu reportate la o dată ulterioară şi că de la reuniunea din iulie 1979,
viitorul Parlament ales va fi autorizat să elaboreze proiecte de sistem electoral uniform.
Problema ponderii
Problema ponderii avea să fie una dintre cele mai delicate probleme de rezolvat şi
una dintre cele care vor duce la întârzierea alegerilor europene. Numărul reprezentanţilor
pentru fiecare stat membru a fost fixat de la apariţia Comunităţii şi s-a transmis prin
tratatele succesive fără mari modificări, în sistemul de atunci cei patru „Mari” (Franţa,
Germania, Regatul Unit şi Italia) plasându-se pe picilor de egalitate, cu câte 36 de delegaţi
în Parlamentul European, iar cei „mici” (Benelux, Danemarca şi Irlanda) fiind incontestabil
suprareprezentaţi în raport cu populaţia lor.
La elaborarea proiectului Dehousse în 1960, această pondere deosebit de
favorabilă celor „mici” a fost repusă în discuţie dar, după dezbateri anevoioase, s-a preferat
menţinerea acestei ponderi: s-a decis ca numărul membrilor să fie multiplicat cu trei.
În 1974, cu prilejul proiectului Patijn, problema ponderii s-a pus din nou în
discuţie cu şi mai multă vehemenţă, dar de această dată în Parlament s-a degajat un consens 44 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op. cit., p. 61.45 Raportul Patjin, Expunere de motive, DOC PE 368/74.
28
pentru modificare, Parlamentul socotind că progresele de integrare europeană permiteau
speranţa unei mai bune adecvări între numărul aleşilor şi populaţia fiecărui stat. Dar, în
aceste condiţii, multiplicarea cu trei a numărului reprezentanţilor, aşa cum se prevedea în
1960, ar fi dus la o adunare de aproape 600 de parlamentari pentru 9 state membre şi 700 sau
800 în caz de lărgire a Comunităţii, astfel că, în proiectul Patijn din 15 ianuarie 1975,
Parlamentul European a decis să pună capăt regulii sacrosante a egalităţii celor patru „Mari”,
dând statului celui mai populat, Germania, cinci parlamentari în plus faţă de Franţa, statul
cel mai puţin populat, hotărându-se de asemenea ca Luxemburgul să-şi menţină cei şase
reprezentanţi, iar reprezentarea altor state să fie uşor diminuată.
Noua pondere propusă de Parlamentul European a stârnit proteste peste tot,
prima care a ripostat fiind, în mod paradoxal, Irlanda, deşi în noul proiect ea continua să fie
suprareprezentată în raport cu statele mari. Cele mai mari dificultăţi au venit însă din parte
francezilor, Partidul Comunist şi Gaulliştii văzând în acordarea a cinci deputaţi suplimentari
Germaniei în raport cu Franţa simbolul concret al Europei germano-americane pe care o
pregătea, în opinia lor, alegerea Parlamentului European. În această situaţie, Consiliul de
Miniştrii s-a aflat în imposibilitatea de a găsi o soluţie, în ciuda numeroaselor „conclavuri”
reunite sub preşedinţie luxemburgheză la castelul Senningen unde, săptămâni la rând
miniştrii Afacerilor Externe nu au reuşit să cadă de acord (au existat nouă contrapropuneri).
Reunificarea Germaniei din 1990 a pus însă noi probleme, la 3 octombrie 1990 o seamă de
voci făcându-se auzite pentru a cere o nouă repartiţie care să ţină cont de „sporul” de
populaţie german. S-a decis să se acorde Germaniei 18 deputaţi „observatori” aleşi în noile
landuri din fosta R.D.G. şi aceasta până la alegerile europene din 1994. Cei 18 observatori
au devenit însă deputaţi cu drepturi depline, sporind astfel numărul germanilor la 99. Dar
cum între timp, populaţia altor state-membre crescuse uşor, s-a hotărât să se sporească uşor
şi numărul deputaţilor francezi, britanici şi italieni, precum şi al deputaţilor olandezi şi
spanioli.
2.3Alegerile europene după 1979
29
2.3.1Noul Parlament European. Cadrul general
Odată hotărâtă perioada alegerilor europene, 7-10 iunie 1979, urma să fie ales
primul parlament al popoarelor din statele membre CEE; un eveniment nou, dar cu
„obiceiuri” politice totuşi vechi, cu aceleaşi tipuri de campanii electorale în faţa unui
electorat „european” suficient de „neinstruit” şi destul de dezinteresat46.
“Campania electorală „europeană” s-a desfăşurat în spaţiul fiecărui stat
membru CEE, după modelul şi procedurile alegerilor parlamentare naţionale. Nu arareori
dezbaterile reveneau la teme de actualitate din ţara respectivă. Beneficiarul principal al
acestor dezbateri era un public „european” cu o idee destul de vagă asupra Comunităţii şi
instituţiilor sale: Adunarea Europeană era adesea confundată cu Adunarea Consiliului
Europei cu sediul tot la Strasbourg; cât priveşte sistemul comunitar-cine şi ce face în
Europa -el este şi astăzi o sursă de nedumerire.
În urma alegerilor din iunie, statele membre CEE şi-au desemnat deputaţii
europeni, numărul de deputaţi „alocaţi” fiecărei ţări fiind totuşi departe de a fi
proporţional cu populaţia aceştia; forţele politice din noul Parlament formau un larg
spectru de ideologii şi de atitudini politice.”
În lipsa unui sistem electoral uniform alegerile europene din 1979, 1986, 1989,
1994 şi 1999 s-au derulat în conformitate cu nouă, apoi cu douăsprezece şi în cele din urmă
cu cincisprezece legislaţii electorale naţionale, adoptate în acest scop de parlamentele
naţionale.
Nu este deci prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanţi, dar,
potrivit art. 138, par. 3 din Tratat şi art. 7. par. 1 şi 2 din Actul de la Bruxelles din 1976,
Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri pentru un sistem electoral prin sufragiu universal
direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre pentru adoptare
potrivit cerinţelor lor constituţionale respective. Această prevedere este inserată şi în Tratatul
de la Amsterdam.
La scurt timp de la instalarea primului Parlament European ales prin vot direct,
survine şi prima dezbatere europeană: se propune, pe de o parte, dezvoltarea unei industrii
europene de armament, pe de altă parte, cei ce se opun unui Parlament cu puteri sporite,
reamintesc acestuia incompetenţa sa în această materie.
46 J.L.Burban, „Le Parlement Européen”, Paris: Presses Universitaires de France, 1997, 6-e éd., p. 41.
30
2.3.2. Consecinţele alegerilor europene.
Multă vreme a persistat teama, în special în rândul federaliştilor europeni şi a
naţionaliştilor, că viitoarea Adunare se va comporta ca o constituantă şi, pe ruinele statului-
naţiune, va proclama Statele Unite ale Europei.
Astăzi, după mai bine de 30 de ani de la primele alegeri europene, argumentele
care vin să infirme această teză sunt cât se poate de clare, dovada fiind adusă tocmai de
noua Adunare:
1) Alegerea Adunării Comunităţilor europene prin sufragiu universal nu poate,
în nici un fel, să se confunde cu alegerea unei constituante europene, chiar dacă mai
planează încă o îndoială în această privinţă, ţinând cont de faptul că atunci când Paul
Reynaud şi Edouard Bonnefous au propus în Congresul de la Haga alegerea unui Parlament
European, era vorba chiar de o Constituantă. Această teză era împărtăşită pe atunci şi de
generalul de Gaulle, care avea în vedere o construcţie europeană după modelul reînnoirii
franceze de după Eliberare: „Cel dintâi act de creare a Europei trebuie să fie un referendum
cu vot universal, organizat în acelaşi timp în toate ţările interesate şi prin care popoarele vor
decide ele însele mai întâi să se unească şi vor încredinţa apoi unui organism constituant,
format din delegaţiile tuturor naţiunilor, mandatul de a organiza Confederaţia Europeană”47.
Această Europă Politică visată de generalul de Gaulle n-a văzut lumina zilei, fiind înlocuită,
până la urmă, printr-o Europă de ordin economic prin intermediul CECO, CEE şi
EURATOM, o Europă redusă la 6, apoi la 9 state membre, şi nu Marea Europă a
Congresului de la Haga.
2) Aşa cum sublinia prof. Henry Lesguillons în articolul intitulat „Scenariul
alegerii Parlamentului European prin vot universal”, „în istorie o putere nu s-a putut declara
constituantă decât afirmând o nouă legitimitate împotriva celei vechi. Evident, nu este cazul
aici: autorităţile statelor membre rezultă din sufragiul universal. A se declara constituant ar
însemna pentru Parlamentul European să se ridice împotriva reprezentativităţii guvernelor şi,
deopotrivă şi mai ales poate, a parlamentelor naţionale. Ori, Parlamentul European ştie bine
că el nu vehiculează un nou tip de legitimitate. El vine numai să beneficieze de o extensie a
legitimităţii dominante: el nu este decât un botezat recent în marea biserică a votului
universal. Nimic mai mult”.
47 Comunicat RPF din 7 august 1949.
31
3) Consecinţele alegerilor europene erau şi sunt de cu totul alt ordin:
- în primul rând, ele au marcat la numai 35 de ani de la sfârşitul celui mai
atroce conflict european din istorie, reconcilierea naţiunilor europene, alegerea unui
Parlamentului comun prin vot universal concretizând cel mai bine această dorinţă de
reconciliere definitivă;
- în al doilea rând, trebuie să avem în vedere principalul efect al alegerilor
europene şi anume, acela că ele obligă, în sfârşit, pe europeni, să se informeze asupra
chestiunilor europene şi să ia în discuţie destinul Europei.
- în fine, Parlamentul European ales prin vot universal este în măsură să
asigure un control mai eficace asupra executivelor comunicare şi, prin aceasta, să
„detehnocratizeze” Comunitatea Europeană, care a fost şi rămâne locul privilegiat al
tehnocraţiei.
32
CAPITOLUL III
CONSTITUIREA ŞI COMPONENŢA PARLAMENTULUI EUROPEAN
3.1Constituirea Parlamentului
Parlamentul European a fost prevăzut-deşi sub alte denumiri în fiecare dintre cele trei
tratate iniţiale:
Adunarea Comună, în cadrul CECO;
Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA.
Prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în “Adunarea
Parlamentară Europeană”, care ulterior devine “Parlamentul European”, prin Rezoluţia din
30 martie 1962.
Prin Actul Unic European este consacrată din punct de vedere juridic denumirea de
„Parlament European", denumire menţinută şi de tratatele ulterioare (tratatele de la
Maastricht, Amsterdam, Lisabona).
Parlamentul European se compune din reprezentanţi ai cetăţenilor statelor Uniunii
Europene. S-a afirmat că membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare,
ci şi alte popoare ale Uniunii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice
“European political party groups”, ceea ce subliniază că partidele politice la nivel european
sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii şi că ele contribuie la aria unei
conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.48.
Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din cadrul
membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale.
S-a considerat că pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este
necesară alegerea membrilor săi prin vot direct, universal, după o procedură unitară pentru
toate statele membre. Deşi această iniţiativă a fost avută în vedere de autorii tratatelor
iniţiale, nu a fost materializată datorită poziţiei obstrucţioniste a Franţei decât mult mai
târziu, după 197649.
48 Nicoleta Diaconu,Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, Bucureşti 2011, p. 157 49 Ibidem, p. 157
33
3.1.1. Procedura alegerilor
Aspectele generale privind reglementarea alegerilor membrilor Parlamentului
European sunt stabilite prin dispoziţiile.art. 223 TFUE.
„Parlamentul European elaborează un proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare
care să permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o
procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor
statelor membre.
Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă
specială şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea
membrilor care îl compun, stabileşte dispoziţiile necesare. Respectivele dispoziţii intră în
vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor
instistituţionale.”
După avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, Parlamentul European, hotărând
prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială,
stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiilor membrilor săi .
“Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la orice regulă şi orice condiţie
referitoare la regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri.
La 20 septembrie 1976 a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European, prin vot universal direct-Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr.
76/78750. Primele alegeri s-au desfăşurat în perioada 7-10 iulie 1979.
Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încă aleşi după o proceduri uniformă
în toate statele membre.”
Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispoziţiilor naţionale şi a unui
ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede: că
nimeni nu poate vota decât o singură dată; alegerile se desfăşoară la datele fixate de către
fiecare stat membru în cursul aceleiaşi perioade care începe joi dimineaţa şi se termină
duminica-în aceeaşi săptămână; deschiderea urnelor se face numai după închiderea
scrutinului în toate statele membre.
50 JOCE-nr. L278 din 8 octombrie 976
34
“In afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile
posibilitatea organizării unui al doilea tur de scrutin.51
Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne
diversitatea reglementărilor fiind foarte mare52.
Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate ce
validitatea alegerilor.”
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales-pentru
toate persoanele care au cetăţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia
unor reglementări naţionale, altele însă, rămânând în vigoare.
Actul din 20 septembrie 1976 dispune unele incompatibilităţi între calitatea de
reprezentant în Parlamentul European şi alte funcţii în cadrul organelor comunitare ale
guvernelor naţionale.
Numărul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele
membre-aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976-au fost modificate
succesiv prin aderarea noilor membri în Uniunea Europeană.53
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu
aprobarea acestuia, o decizie privind stabilirea componenţei Parlamentului European.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit că în perspectiva extinderii Uniunii
Europene, numărul maxim al membrilor Parlamentului european să nu depăşească 700 de
parlamentari.
Conform hotărârii luate de şefii de state şi guverne reuniţi la Nisa numărul membrilor
Parlamentului European a fost stabilit la 732. Cu acelaşi prilej s-a stabilit şi necesitatea unei
redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor
mari în favoarea celor mici şi mijlocii. După aderarea României şi Bulgariei din 2007,
numărul membrilor Parlamentului European a crescut la 785.
După alegerile din 2009 numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la
736 de membri.Locurile din Parlamentul European se redistribuie conform unei formule
proporţionale. Niciunul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai
puţin de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi de 750 plus preşedintele.51 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 15852 Ibidem, p. 15853 Începând cu 13 iunie 2004 numărul membrilor Parlamentului a fost stabilit le 732. După aderarea României şi Bulgariei numărul membrilor a crescut la 785
35
Numărul membrilor Parlamentului European se stabileşte de către Consiliul European
care hotărăşte prin decizie adoptată în unanimitate, la propunerea şi cu aprobarea
Parlamentului, cu respectarea principiilor privind numărul minim şi maxim de membri.
Prin dispoziţiile noului tratat se acordă parlamentelor naţionale un rol mai mare în
luarea deciziilor europene. Comisiei îi revine sarcina de a notifica parlamentelor naţionale
toate propunerile legislative făcute la nivel european. Parlamentele naţionale vor avea la
dispoziţie un termen de 8 săptămâni pentru a comenta aceste propuneri. Parlamentele
naţionale vor putea formula contestaţii privind legislaţia comunitară.54
Dacă o treime dintre parlamentele naţionale au obiecţii la adresa unei propuneri
legislative, Comisia trebuie să o discute din nou şi să ia decizia dacă să o susţină în
continuare, să o amendeze sau să o retragă.
Dacă Comisia decide să menţină propunerea în forma contestată de parlamente,
acestea nu mai au dreptul să o conteste mai departe. Dacă contestaţia vine din partea
majorităţii parlamentelor naţionale, iar Comisia se hotărăşte să meargă înainte cu propunerea
în forma contestată, intervin Consiliul şi Parlamentul European, care vor media conflictul.
3.1.2. Statutul deputaţilor
Durata mandatului parlamentar este stabilită la cinci ani şi coincide cu perioada de
legislatură a Parlamentului European. Conform art.3 al Actului din 1976 se statuează
caracterul reprezentativ al mandatului, ceea ce înseamnă că parlamentarii acţionează în mod
individual.
Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi circumscripţiile lor
electorale. Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în
funcţie de afinităţile lor politice. Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent.55
Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce mai
importante, influenţează toate domeniile vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii: mediul,
protecţia consumatorilor, transporturile, precum şi educaţia, cultura, sănătatea etc.
Din cauza diferenţelor dintre reglementările Uniunii Europene şi cele naţionale,
statutul parlamentarilor nu este uniform.
54 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 15955 Ibidem, p. 160
36
“Membrii Parlamentului European beneficiază de imunităţile şi privilegiile stabilite
de dispoziţiile art. 7-9 din Protocolul nr.7 privind privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene, anexat Tratatului de la Lisabona.56 Aceste imunităţi se referă la:
libera circulaţie, fără restricţii de orice natură privind deplasarea la şi de la locul
reuniunilor parlamentare;
imunitatea de jurisdicţie penală privind cercetarea, reţinerea sau urmărirea datorită
opiniilor sau voturilor exprimate în exercitarea funcţiilor lor;
în materie de taxe vamale parlamentarii beneficiază de facilităţile recunoscute
înalţilor funcţionari care se află în străinătate în misiuni oficiale temporare-
facilităţile se aplică prin intermediul guvernelor statelor membre;
Pe durata sesiunilor Parlamentului european, membrii săi beneficiază:
pe teritoriul lor naţional - de imunităţile recunoscute membrilor Parlamentului ţării
lor;
pe teritoriul celorlalte state membre - de imunitate de jurisdicţie penală; imunitatea
personală pe durata mandatului (fiind înregistrate unele diferenţe între legislaţiile
naţionale cu privire la aceasta). “
Imunitatea nu poate fi invocată însă în caz de flagrant delict şi nu poate constitui un
obstacol privind dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii
săi.
Indemnizaţiile parlamentarilor europeni nu sunt stabilite prin acte normative
comunitare, ci conform reglementărilor naţionale, care, de regulă sunt similare cu cele
privind parlamentarii naţionali. Însă, este instituit un sistem de compensare comunitar în
funcţie de numărul de zile în care a desfăşurat activităţi în cadrul Comunităţilor care nu se
impozitează pe plan intern dacă se înscriu în limitele rezonabile57.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că supunerea regimului
indemnizaţiilor reglementărilor naţionale generează inegalităţi materiale dificil de admis între
aleşii europeni provenind din ţări diferite. Parlamentul European încearcă să corijeze acest
deficit printr-un regim generos de avantaje comunitare.58
56 Ibidem, p. 16057 Ibidem,ip. 16058 I. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a IV-a, Editura Actami Bucureşti 1999,
37
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI
Conform dispoziţiilor Protocolului nr.6 privind stabilirea sediilor instituţiilor Uniunii
Europene, anexat Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European are sediul la Strasbourg,
unde au loc cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară.
Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Secretariatul General al
Parlamentului European şi serviciile acetuia îşi păstrează sediul la Luxemburg59.
„Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European este reglementată în linii
generale în Regulamentul interior. Parlamentul European îşi adoptă regulamentul de
procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi.
În cadrul organizării interioare a Parlamentului European distingem:
biroul;
comisiile parlamentare;
grupurile politice;
delegaţiile;
serviciile administrative”
4.1Preşedintele şi biroul
Toate activităţile Parlamentului European şi ale organismelor sale se desfăşoară sub
conducerea Biroului Parlamentului, alcătuit dintr-un preşedinte şi 14 vicepreşedinţi.60
“Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii
europene. El este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate din
legislatura parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
În conformitate cu art.20 din Regulamentul interior, atribuţiile Preşedintelui sunt
următoarele:
59 Protocolul păstrează dispoziţiile iniţiale stabilite prin art. 1 din Decizia 92/C341/101 a Consiliulu de la Edimbourg , p. 11760 Nicoleta Diconu, op. cit., p. 161
38
coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive-Biroul şi
Conferinţa preşedinţilor-precum şi dezbaterile din şedinţele plenare.
În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi alte
şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles;
se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi
garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei
instituţii şi ale organelor sale constitutive;
reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe.
Acesta se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face
recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană.
în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele Parlamentului
prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte
specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;
în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua
lectură, Preşedintele îl semnează, acesta devenind astfel operaţional; Preşedintele
Parlamentului European semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate
actele legislative adoptate prin procedura legislativă ordinară.
Preşedintele şi vice-preşedinţii sunt desemnaţi de către Parlamentul European din
membrii săi, pe baza majorităţii absolute a voturilor exprimate pentru o perioadă de doi ani
şi jumătate.61”
Fac parte din birou şi şase chestori, având voturi consultative, fiind însărcinaţi cu
administrarea şi cu finanţele care-i privesc în mod direct pe deputaţi.
Biroul lărgit este format din preşedinte şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare,
suplimentaţi eventual cu câte un membru al grupurilor.
“Biroul îşi îndeplineşte sarcinile care îi revin prin regulament. Biroul lărgit are
atribuţii de organizare internă şi de stabilire a relaţiilor cu alte organe comunitare. De
asemenea, asigură funcţionarea politică a Parlamentului European, exercitând următoarele
atribuţii:
reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind
organizarea internă a Parlamentului, Secretariatul şi organele Parlamentului;
61 Ibidem, p. 162
39
reglementează chestiunile privind desfăşurarea şedinţelor;
stabileşte organigrama Secretariatului General şi normele privind situaţia
administrativă şi financiară a funcţionarilor şi a altor agenţi.;
stabileşte un proiect preliminar de estimare a bugetului Parlamentului;
autorizează reuniunile comisiilor în afara locurilor obişnuite de desfăşurare a
activităţii, a audierilor, precum şi a călătoriilor de studiu şi de informare efectuate de
raportori;
numeşte Secretarul General;.
stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2004/2003 a
Parlamentului European şi al Consiliului privind statutul şi finanţarea partidelor
politice la nivel european şi îndeplineşte, în cadrul punerii în aplicare a
regulamentului menţionat, sarcinile care îi revin în temeiul prezentului: regulament;
Preşedintele şi/sau Biroul pot încredinţa unuia sau mai multor membri ai Biroului
sarcini generale sau speciale care ţin de competenţa Preşedintelu: şi/sau a Biroului.
In acelaşi timp, se stabilesc modalităţile de executare a acestor sarcini.”
4.2Comisiile parlamnetare
Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii
parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul
sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.
“Comisiile prevăzute în Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. Unele sunt
Comisii permanente, altele sunt comisii mixte, cu parlamentele statelor asociate, cu caracter
temporar.
Comisiile permanente ale Parlamentului European sunt următoarele:
Comisia de afaceri externe, securitate şi de apărare;
Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală:
Comisia pentru buget;
Comisia economică, monetară şi de politică industrială;
Comisia de cercetare, a dezvoltării tehnologiei şi de energie;
Comisia de relaţii externe economice;
Comisia juridică şi a drepturilor cetăţenilor;
Comisia pentru afaceri sociale şi încadrarea în muncă;
40
Comisia de politică regională;
Comisia mediului pentru sănătate publică şi protecţia consumatorilor;
Comisia pentru transport şi turism;
Comisia de cultură, tineret, educaţie şi alte mijloace mass-media;
Comisia pentru dezvoltare şi cooperare;
Comisia pentru libertăţi publice şi afaceri interne;
Comisia de control bugetar;
Comisia instituţională;
Comisia pentru pescuit;
Comisia regulamentară de verificare a puterilor şi imunităţilor;
Comisia pentru drepturile femeii;
Comisia pentru petiţii.
Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VII din
Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a
sesiunii Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate. O comisie
este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.”
Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. Comisiile
parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora .
sunt publice.
În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri
leglslative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale
Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul sedinţelor
plenare. Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al căror mandat este
de regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor comisii sunt stabilite
prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene se arată că la cererea unei pătrimi din membrii
săi, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă, pentru a examina
acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului
comunitar, cu excepţia cazurilor când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.62
62 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene,ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisbona, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, p. 250
41
În conformitate cu art.226 TFUE., în îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul
European poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, o comisie
temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite prin
prezentui tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa încălcare a normelor de dept
sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepţia cazului în care
pretinsele fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura
jurisdicţională nu este încheiată. Comisia temporară de anchetă îşi încetează existenţa prin
depunerea raportului său. Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă se stabilesc de
Parlamentul European, hotărând prin regulamente, din proprie iniţiativă, în conformitate cu
procedura legislativă specială, după aprobarea de către Consiliu şi Comisie.
În Regulamentul interior sunt prevăzute şi comisii parlamentare mixte cu
parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea
aderării63.
4.3Grupurile politiice
„Conform art. 10 alin.4 TUE, partidele politice la nivel european contribuie la
formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.”
Statutul partidelor politice la nivel european este stabilit de Parlamentul European şi
Consiliu, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară.64
Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile organizatorice ale
parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice
reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând orientările
partidelor politice care le formează. Regulamentul interior reglementează aspectele concrete
privind organizarea grupurilor politice în art.30-34.
Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care
cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului. Această
declaraţie se publică în JOUE.
63 De exemplu, prin Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi intrată în vigoare la 1 februarie 1995 se reglementează înfiinţarea unui Comitet Parlamentar de Asociere64 A se vedea art. 224 din TFUE
42
Pentru prima dată în Parlamentul European, constituirea grupurilor politice a fost
decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a
Parlamentului European din acelaşi an)65.
Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile
politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după criteriul naţionalităţii
lor.
Deputaţii care nu aderă la niciun grup sunt desemnaţi ca “neînscrişi”, respectiv
independenţi sau apolitici. Conform art.33, din Regulamentul interior, din categoria
parlamentarilor apolitici sunt desemnaţi doi participanţi fără drept de vot, la lucrările Biroului
lărgit.
În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputaţii sunt aşezaţi în semicerc pe
grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.
Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la Conferinţa
Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă poziţiile grupurilor
lor.
Grupurile politice au multiple prerogative:
beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului;
au propriul secretariat a cărui importanţă ar trebui întărită;
au o participare activă în pregătirea ordinii de zi;
au o contribuţie susţinută la dezbateri;
desfăşoară activităţi proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.);
Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depăşească tradiţionala
divizare politică stânga-dreapta.
Pot fi constituite şi delegaţii interparlamentare desemnate de către grupurile politice,
având competenţa stabilită de Parlament în scopul întreţinerii relaţiilor cu parlamente ale
altor state şi cu organizaţii internaţionale.66
Tratatul de la Maastricht a evidenţiat importanţa partidelor politice în procesul
integrării europene. Partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare
în cadrul Uniunii.
65 Nicoleta Diaconu, op. cit.,p. 16466 Augustin Fuerea, op. cit., p. 265
43
Parlamentul European reprezintă un forum democratic unic în lume, reflectând
interesele politice şi naţionale ale popoarelor a 27 state membre (în Parlamentul European
găsindu-şi reprezentarea aproximativ o sută de partide politice naţionale).
Dialogul politic aprofundat dintre Parlamentul European şi parlamentele statelor
membre precum şi alte parlamente naţionale ale Ţărilor Europei Centrale şi de Est, contribuie
la procesul unificării europene.
4.4Delegaţiile
Delegaţiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele ţărilor care nu fac
parte din Uniunea Europeană. Delegaţiile joacă un rol important în sprijinirea extinderii
influenţei Europei la nivel mondial. Fiecare delegaţie este alcătuită din aproximativ 15
deputaţi europeni.
„Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei
preşedinţilor de delegaţie. Se pot distinge 4 categorii de delegaţii:
Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu
parlamentele ţărilor din afara Uniunii Europene care nu şi-au depus candidatura
pentru aderare;
Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor candidate
la aderare şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea;
Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE
reuneşte deputaţii în Parlamentul European şi parlamentarii din statele din Africa,
Caraibe şi Pacific;”
Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneanâ
4.5Serviciile administrative
Structura organizatorică a serviciilor administrative ale Parlamentului este
determinată de grupurile politice şi nu de departamentele administrative ca în cazul
Comisiei.67
În cadrul acestei structuri se distinge un secretariat general care conlucrează cu
Direcţia Informatică şi cu Departamentul Juridic.
În subordinea secretariatului îşi desfăşoară activitatea 7 direcţii generale.
67 N. Diaconu, op. cit., p. 165
44
Fiecare grup politic desemnează pe unul dintre administratorii permanenţi
specializaţi, din cadrul lor să participe la lucrările fiecărei comisii parlamentare.
Funcţionarii administrativi desfăşoară activităţi specializate în cadrul serviciilor
administrative ale Parlamentului68
4.6Funcţionarea Parlamentului
Funcţionarea Parlamentului este reglementată prin Regulamentul său interior care
este permanent actualizat. Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani şi coincide cu
durata mandatului parlamentarilor.
Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an, acestea fiind subdivizate
în “perioade ale sesiunii” reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ţine în fiecare
lună.69
Parlamentul se reuneşte de plin drept în prima zi de marţi a lunii ce urmează datei
alegerilor parlamentare, sau în a doua zi de marţi a lunii martie, în fiecare an. De asemenea,
Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorităţii
membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei.
Sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an calendaristic.
Parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale când consideră necesar.
Înaintea fiecărei sesiuni se stabileşte un proiect al ordinii de zi de către Conferinţa
Preşedinţilor pe baza recomandărilor făcute de comisiile parlamentare. Membrii Consiliului
şi Comisiei pot, la invitaţia preşedintelui Parlamentului, să asiste la deliberările Conferinţei
preşedinţilor cu privire la stabilirea ordinii de zi. Proiectul definitiv al ordinii de zi se
distribuie deputaţilor înaintea reuniunilor parlamentare.
Regulamentul interior fixează regulile generale privind ordinea lucrărilor,
desfăşurarea şedinţelor, modul de votare, intervenţiile privind procedura, publicitatea
lucrărilor.
Parlamentul European este singura instituţie a Uniunii Europene care se reuneşte şi
care deliberează în mod public. Dezbaterile, avizele şi rezoluţiile sale se publică în JOUE.
Spre a facilita contactele cu Comisia Europeană şi cu Consiliul, comisiile
parlamentare se reunesc la Bruxelles de regulă timp de două săptămâni pe lună. A treia 68 Augustin Fuerea, op. cit., p. 26669 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 166
45
săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice, iar a patra, sesiunilor plenare de la
Strasbourg (sesiunile adiţionale se ţin la Bruxelles).
Toate reuniunile Parlamentului se desfăşoară în cele 23 limbi oficiale ale Comunităţii,
prin interpretare simultană (23 de limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce
irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007)
Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 22 dintre aceste
limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbii irlandeze, numai anumite documente
fiind traduse în această limbă.70
70 Ibidem, p. 167
46
CAPITOLUL V
ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI
Parlamentul European este instituţia Uniunii Europene care a cunoscut modificări
substanţiale pe parcursul perioadei construcţiei comunitare, în privinţa extinderii atribuţiilor
Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene au încredinţat iniţial Parlamentului
doar atribuţii de control conform art. 20 din Tratatul CECO şi atribuţii de liberare şi control
conform art. 137 din Tratatul CEE şi art. 107 din Tratatul CEEA.
Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate,71 în afara exercitării atribuţiilor de
control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.
Începând din 1970, printr-o serie de tratate şi acte succesive s-a înregistrat o creştere a
rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului
rolitic şi în domeniul normativ.
Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970
referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-a acordat Parlamentului
posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum şi de a
dispune în privinţa cheltuielilor considerate neobligatorii.
Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975, Parlamentul
dobândeşte pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul, precum şi
dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia bugetară. Mai mult, prin
actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobândeşte o nouă
legitimitate, care a deschis calea creşterii atribuţiilor sale72.
Actul Unic European întregeşte o primă etapă în sporirea atribuţiilor Parlamentului
European, introducând două proceduri de esenţă şi anume:
procedura cooperării - prin care Parlamentul European participă la procesul
decizional alături de Consiliu;
71 J. Boulois, op. cit., p. 9472 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 167
47
procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare şi de asociere. Deşi
puterile Parlamentului European au cunoscut progrese, nu numai cantitative
dar şi calitative, în mod deosebit în privinţa atribuţiilor bugetare şi de control, Parlamentul a
reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta
prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar.
Tratatul de Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor
legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri instituite prin
Actul Unic European, se extind la noi domenii şi se instituie o nouă procedură de
“codecizie”-care a marcat o creştere a puterilor Parlamentului în elaborarea deciziilor.
“Dispoziţiile art. 192 alin.l din Tratatul CE (introduse prin art. G 41 din Tratatul de
la Maastricht) precizau că, în măsura în care tratatul prevede, Parlamentul European
participă la procesul care conduce la adoptarea actelor legislative ale Uniunii Europene,
exercitând atribuţiile în carul procedurilor de codecizie şi cooperare, sau dând avize
conforme şi consultative.
Rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziţia Parlamentului
în cadrul sistemului institutional al Uniunii Europene, prin extinderea procedurii codeciziei
la noi domenii, fiind substanţial simplificată faţă de procedura greoaie prevăzută iniţial prin
Tratatul de la Maastricht.”
Pe lângă creşterea competenţelor Parlamentului în procesul decizional, s-a constatat şi
o extindere a atribuţiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea să participe activ la
viaţa comunitară, intervenind direct între cetăţean şi instituţiile Uniunii.
Tratatul de la Lisabona extinde competenţele normative ale Parlamentului European
prin aplicarea procedurii legislative pentru adoptarea majorităţii reglementărilor Uniunii
Europene. “Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratatele Uniunii
Europene, atribuţiile Parlamentului European pot fi grupate în următoarele categorii:
atribuţii normative;
atribuţii în cadrul procedurii de desemnare şi cenzurare a Comisiei;
atribuţii de control;
atribuţii în domeniul bugetar.”
48
5.1Atribuţii normative şi procedurile utilizate
Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, puterea normativă a Parlamentului European
s-a exercitat în mod schematic, după patru proceduri legislative, în funcţie de natura
propunerii în discuţie: consultarea, cooperarea, codecizia, avizul conform.
Consultarea
Această procedură reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie a
Parlamentului în cadrul procesului decizional. Această procedură presupune o singură lectură
din partea Parlamentului şi emiterea unui aviz consultativ.
Conform acestei proceduri, Consiliul poate să adopte un act, pe baza propunerii
Comisiei, după consultarea Parlamentului.73
Obligaţia de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziţii specifice ale tratatelor
cu ocazia reglementării domeniilor de competenţă. Curtea de Justiţie defineşte consultarea ca
fiind mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al
Comunităţii.
Această competenţă reprezintă un element esenţial al echilibrului instituţional urmărit
de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitată la nivelul Comunităţii, a unui principiu
democratic fundamental potrivit căruia, popoarele participă la exercitarea puterii prin
intermediul unei puteri reprezentative.
Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea actului
adoptat cu încălcarea acestor dispoziţii .74
Consultarea obligatorie a fost prevăzută prin Tratatul de la Roma (CE) în câteva
domenii ale activităţii comunitare: politica agricolă comună, libera mişcare a
bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător, coeziunea economică şi
socială, programul de cercetare şi dezvoltare tehnologică, programul de înlăturare a
restricţiilor privind libertatea de stabilire, anumite măsuri financiare, orice
amendament privind taxele vamale, etc.
73 Augustin Fuerea,op. cit., p. 29374 CJCE-Hotărârea 65/98 16 iulie 1992, Parlamentul European C Conseil
49
Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Propunerea
Comisiei este remisă Parlamentului de către Secretariatului General al Consiliului
Miniştrilor. Preşedintele Parlamentului supune propunerea primită analizei efectuate de către
comisia parlamentară competentă.75
Comisia parlamentară numeşte un raportor şi examinează propunerea. Oricare dintre
membrii comisiei parlamentare competente poate propune amendamente, acestea fiind
adoptate de respectiva comisie prin vot majoritar, (cel puţin o pătrime din membrii săi având
obligaţia să fie prezenţi).
Raportul întocmit de comisia parlamentară competentă împreună cu propunerile de
amendamente aprobate, sunt înaintate Parlamentului, care le va discuta în sesiune plenară. In
cadrul sesiunii Parlamentului propunerea Comisiei poate fi adoptată, poate fi respinsă, sau
Parlamentul poate să propună amendamente.
În cazul respingerii, Parlamentul avertizează Comisia să-şi retragă propunerea.
Retragerea propunerii încheie procedura de consultare. Menţinerea procedurii conduce la o a
doua examinare a textului de către comisia parlamentară competentă care va înainta în două
luni un nou raport sesiunii plenare.
Dacă în cadrul sesiunii plenare Parlamentul aprobă propunerea însă cu amendamente,
Comisia trebuie să-şi prezinte poziţia cu privire la fiecare din amendamentele propuse.
Se încearcă realizarea unui compromis între Comisie-Parlament. Votul Parlamentului
este consultativ, varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comisiei, amendamentele
propuse de Parlament şi neacceptate de Comisie fiind prezentate doar în scop informativ.
Procedura consultării obligatorii a fost extinsă la noi domenii atât prin Actul Unic
European, cât şi prin prevederile Tratatului de la Maastricht. Dacă o anumită măsură
legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului atunci când această consultare este
obligatorie, măsura va fi declarată nulă, întrucât procedura consultării este mijlocul care
permite Parlamentului să joace un rol esenţial în procesul legislativ comunitar76.
Consultarea facultativă se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în
baza atribuţiilor legislative conferite de Consiliu.
75 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 16976 CJDE-Hotărârea 138/79 din 29 octombrie 1980, Raquette Freres C Conseil
50
Proiectele acestor propuneri pot fi prezentate Parlamentului spre consultare fără ca
neîndeplinirea acestei formalităţi să atragă - ca în cazul consultării obligatorii - nulitatea
măsurii adoptate.
Reconsultarea Parlamentului s-a pus în practică cu ocazia modificărilor importante
aduse textului iniţial.
Tratatele nu prevăd în mod expres procedura de urmat în această situaţie.
S-a considerat că pentru modificările propuse de Comisie este necesară reconsultarea
Parlamentului însă pentru modificările propuse de Consiliu, nu s-a stabilit încă o practică.
În mod oficial avizul consultativ al Parlamentului este solicitat de către Consiliu, însă
în practică, proiectul este trimis de către Comisie simultan Consiliului şi Parlamentului.
Avizul consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, motivat şi prezentând
eventualele propuneri de modificare a propunerii Comisiei.
Cooperarea
Aceasta este o procedură care presupunea două lecturi de către Parlament şi Consiliu
a textului ce urmează să fie adoptat. Ea se aplică ori de câte ori tratatul face referire la
aceasta. Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European în art. 149 - par. 277,
fiind preluată de Tratatul de la Maastricht şi reiterată în art. 252 din Tratatul CE78.
Această inovaţie creşte rolul Parlamentului European şi îl implică în procesul de luare
a deciziilor, dar fară să-i confere puteri legislative.
Procedura legislativă
Procedura legislativă ordinară
“Procedura codeciziei a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, fiind
reglementată în art.251 din Tratatul CE. Tratatul de reformă de la Lisabona înlocuieşte
noţiunea de „codecizie” cu noţiunea de “procedură legislativă ordinară”.
Conform dispoziţiilor art.289 TFUE, procedura legislativă ordinară constă în
adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei
directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. “
Procedura legislativă ordinară se generalizează, noile domenii în care se va aplica
această metodă incluzând agricultura, energia, imigrarea, justiţia şi afacerile interne,
sănătatea şi fondurile structurale.77 Text în prezent abrogat prin Tratatul d ela Maastricht78 Prin Tratatul de la Lisabona se abrogă art. 252, în locul acestuia fiind introdus art. 295 TFUE
51
Procedurile legislative speciale
Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene reglementează şi un ansamblu de
proceduri legislative speciale, în cadrul cărora este implicat Parlamentul European.
Avizul conform
Procedura avizului conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a
Consiliului de către Parlament, care se pronunţă cu majoritate absolută a membrilor ce îl
compun. Această procedură a fost introdusă prin Actul Unic European privind două situaţii
distincte:
a. art. 23779 CEE- referitor la cererile de aderare de noi state europene;
b. art. 310 CE- referitor la încheierea acordurilor de asociere cu state terţe.
Prin Tratatul de la Maastricht procedura avizului conform se extinde la noi domenii
reglementarea dreptului de sejur şi de circulaţie pentru cetăţenii Uniunii; elaborarea unei
proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European; modificarea statutului
Sistemului European al Băncilor Centrale şi încredinţarea unor sarcini specifice Băncii
Centrale Europene în domeniul controlului preventiv; organizarea şi definirea obiectivelor
fondurilor structurale şi crearea Fondului de coeziune; admiterea de noi state în cadrul
Uniunii Europene. De asemenea, procedura avizului conform este extinsă prin Tratatul de la
Maastricht la noi categorii de acorduri80: acorduri ce creează un cadru instituţional
organizând proceduri de cooperare; acorduri cu implicaţii bugetare importante; acorduri prin
care se modifică un act adoptat conform procedurii codeciziei.
Procedura avizului conform cuprinde mai multe faze fiind asemănătoare procedurii
consultării cu excepţia faptului că avizul Parlamentului obligă din punct de vedere juridic,
dar nu pot fi introduse amendamente.
La solicitarea unui aviz de către preşedintele Consiliului către preşedintele
Parlamentului, se întocmeşte un raport de către comisia parlamentară competentă care va fi
supus votului Parlamentului în sesiune plenară.81
Avizul conform se emite de Parlament cu votul majorităţii absolute a membrilor care
îl compun. În cazul votului negativ al Parlamentului, Consiliul reexaminează proiectul de
acord fiind din nou înaintat preşedintelui Parlamentului şi procedura poate fi reluată.
79 Text abriogat prin Tratatul de la Maastricht80 R. Munteanu, op. cit., p. 23281 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 171
52
În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform sau acesta este negativ,
Consiliul nu poate adopta textul respectiv. Avizul conform al Parlamentului se publică în
JOUE.
Absenţa intervenţiei Parlamentului.
La nivelul Uniunii Europene sunt domenii de competenţă legislativă a Consiliului în
care acesta poate legifera-în baza unei proceduri de vot diferite-fără a fi necesară intervenţia
Parlamentului. Aceste domenii sunt:
a. domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime şi aeriene, domeniul
liberei circulaţii a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal comun,
acţiuni urgente în materie de vize, în care Consiliul decide cu majoritate calificată;
b. domeniul culturii, acordurile internaţionale, în care Consiliul decide în unanimitate.
5.2Atribuţii privind desemnarea şi cenzurarea Comisiei
Atribuţii privind desemnarea Comisiei
Dispoziţiile 17 alin.7 TUE asociază Parlamentul European la procedura de numire a
preşedintelui şi a celorlalţi membrii ai Comisiei.
Conform acestor dispoziţii, ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi
după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.
Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl
compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este
ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.82
Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe
care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei.
Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în
conformitate cu criteriile stabilite în tratat.
Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de
82 Ibidem, p. 171
53
aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
Atribuţii privind cenzurarea Comisiei
Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European.
Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în
conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să
demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită
în cadrul Comisiei.83
Conform dispoziţiilor art.234 TFUE, Parlamentul European, sesizat printr-o moţiune
de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunţa asupra acestei moţiuni numai după
cel puţin trei zile de la depunerea acesteia şi numai prin vot deschis.
În cazul în care moţiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun Parlamentul European,
membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe
care le exercită în cadrul Comisiei.
Aceştia rămân în funcţie şi continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea
lor în conformitate cu articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În acest caz,
mandatul membrilor Comisiei numiţi pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să
expire mandatul membrilor Comisiei obligaţi să demisioneze colectiv din funcţiile lor.
Moţiunea de cenzură este o sancţiune gravă care se poate aplica Comisiei, la iniţiativa
unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii
Parlamentului.
Posibilitatea introducerii moţiunii de cenzură de către Parlamentul European relevă
responsabilitatea politică a Comisiei faţă de acest organ cu largă reprezentativitate
democratică.
83 Augustin Fuerea, op. cit., p. 300
54
Atribuţii privind desemnarea membrilor altor instituţii
Membrii Curţii de Conturi se numesc de către Consiliul, după consultarea
Parlamentului European, pe baza propunerilor făcute de fiecare stat membru.
Dreptul Parlamentului de a fi consultat cu privire la munirea membrilor Curţii de
conturi a fost introdus în 1975.
După numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună,
acesta este invitat să facă o declaraţie în faţa Parlamentului European.
5.3Atribuţii în domeniul bugetar
Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, rolul Parlamentului a fost esenţial în
domeniul adoptării bugetului, Parlamentul fiind instituţia care adopta bugetul.
Atribuţiile bugetare ale Parlamentului conform tratatelor anterioare
Tratatului la Lisabona
Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, adoptarea bugetului Uniunii Europene
era rezultatul unei proceduri de „codecizie” între Consiliu şi Parlament. Procedura adoptării
bugetului a evoluat concomitent cu evoluţia regimului financiar.
Puterile Parlamentului erau diferit exercitate în privinţa adoptării bugetului, în funcţie
de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.
Cheltuielile obligatorii (66%din buget) sunt: Fondul Agricol European de Garanţii, -
ondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.
Cheltuielile neobligatorii (34%din buget) reprezintă: cheltuieli de personal, chirii,
Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare,
energie, informaţie, inovare.84
Puterile Parlamentului se exercitau, în principal, asupra cheltuielilor neobligatorii.
Noul tratat a eliminat distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii,
Parlamentul şi Consiliul urmând să aibă un rol echilibrat în adoptarea bugetului.
Atribuţiile Parlamentului privind adoptarea bugetului conform dispoziţiilor
Tratatului de la Lisabona
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură egislativă
specială, adoptă bugetul anual al Uniunii,
84 Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 173
55
Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de
execuţia bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului,
conturile, bilanţul financiar şi raportul de evaluare prevăzute la articolul 318, raportul anual
ai Curţii de Conturi însoţit de răspunsurile instituţiilor controlate la observaţiile Curţii de
Conturi, declaraţia de certificare, precum şi rapoartele speciale corespunzătoare ale Curţii ce
Conturi.85
Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se încadrează în
exercitarea atribuţiilor acesteia în materie de execuţie bugetară, Parlamentul European poate
cere să audieze Comisia cu privire la efectuarea cheltuielilor sau la funcţionarea sistemelor
de control financiar. Comisia prezintă Parlamentului European, la cererea acestuia, orice
informaţie necesară.
Comisia depune toate eforturile pentru a da curs observaţiilor care însoţesc deciziile
de descărcare şi celelalte observaţii ale Parlamentului European cu privire la executarea
cheltuielilor, precum şi a comentariilor care însoţesc recomandările de descărcare adoptate de
Consiliu.
La cererea Parlamentului European sau a Consiliului, Comisia face un raport referitor
la măsurile luate pe baza acestor observaţii şi comentarii şi, în special, cu privire la
instrucţiunile date serviciilor însărcinate cu execuţia bugetară. Aceste rapoarte se transmit şi
Curţii de Conturi.
5.4Atribuţii de control şi proceduri utilizate
Controlul politic, primul ansamblu de atribuţii ce au fost recunoscute Parlamentului
prin tratatele constitutive, s-a perfecţionat în cursul anilor, fiind completat cu noi mijloace şi
proceduri juridice.
În domeniul controlului politic Parlamentul European a deţinut atribuţii tradiţionale,
acestea fiind:
atribuţii de informare - care constau în examinarea diferitelor documente adoptate de
celelalte instituţii comunitare precum şi în posibilitatea de a adresa acestora întrebări
scrise sau orale86;
85 Augustin Fuerea, op. cit., p. 30586 De exemplu în art. 233 TFUE este prevăzută discutarea de către Parlamentul European a raportului general anula prezentata de Comisiei
56
atribuţii de sancţiune care constau în votarea unei moţiuni de cenzură împotriva
Comisiei.
Tratatul de la Maastricht a adus o extindere şi o întărire a atribuţiilor de control ale
Parlamentului adăugând tehnici noi de control la dispoziţia acestuia. De asemenea au fost
prevăzute noi atribuţii de control ale Parlamentului: dreptul de anchetă, dreptul de a primi
petiţii de la cetăţenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.
Informările
Pe lângă sporirea atribuţiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp şi o
extindere a atribuţiilor tradiţionale de informare. În acest sens, este prevăzută obligaţia de
principiu pentru toate celelalte instituţii comunitare de a înainta rapoarte anuale
Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii
comunitare.
Prin extinderea atribuţiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relaţii
interinstituţionale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituţional
comunitar şi în special principiile echilibrului instituţional şi al cooperării loiale între
instituţii.
În practică, Parlamentul European şi-a extins controlul şi asupra Consiliului European
privind dreptul la informare.
“Astfel, conform art. 15 alin.6 lit.d, Consiliul European trebuie să prezinte
Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport scris anual
privind progresele realizate de Uniune.
Conform art.l21 alin.5 TFUE, preşedintele Consiliului şi Comisia au obligaţia de a
prezenta rapoarte Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale,
instaurată în cadrul noii politici economice.
În aceaşi ordine conform art. 175 alin.2 TFUE, Comisia trebuie să prezinte un raport
Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor la
fiecare trei ani asupra progresului obţinut în realizarea coeziunii economice şi sociale.
Totodată, Comisiei îi revine sarcina conform art. 190 TFUE să prezinte anual un
raport Parlamentului şi Consiliului cu privire la activităţile desfăşurate în domeniul
cercetării şi dezvoltării tehnologice .”
57
Conform art. 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht,
Comisia trebuie să întocmească stabilească în fiecare an un raport asupra evoluţiei realizării
obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi înaintat Parlamentului, Consiliului şi
Comitetului Economic şi Social87.
Tot în cadrul atribuţiilor de informare se înscrie şi obligaţia preşedintelui Băncii
Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei şi Consiliului
European - cu privire la activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale-conform
art.284 alin.3 TFUE
Chiar şi preşedintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în faţa Comisiei
parlamentare competente pentru a furniza explicaţii în cazul în care Consiliul a făcut rublică
o recomandare privind politica economică.
Interpelările
Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control parlamentar, fiind
reglementate iniţial în art. 23 din Tratatul CECO, art. 110 din Tratatul CEEA şi art. 197 alin.
3 din Tratatul CE.
Conform art.230 TFUE, Comisia răspunde oral sau în scris la întrebările pe care i le
adresează Parlamentul European sau membrii acestuia.
Consiliul European şi Consiliul sunt audiate de Parlamentul European în condiţiile
rrevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului European şi al Consiliului.
Regulamentul interior al Parlamentului stabileşte trei categorii de interpelări: scrise,
orale tară dezbateri, orale cu dezbateri.
Interpelările scrise pot fi făcute de membrii Parlamentului şi se adresează Comisiei
sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea
Europeană şi statele membre.
Acestor întrebări li se răspunde conform unor proceduri în termen de patru-şase !uni
până la comunicarea răspunsului.
Interpelările deputaţilor sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le
repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris şi se publică în
JOUE.
87 Nicoleta Diaconu, op. cit.,p. 174
58
Interpelările orale fără dezbateri pot fi făcute de deputaţi către Comisie sau după caz,
Consiliu.
Interpelările sunt prezentate mai întâi preşedintelui Parlamentului care le va supune
aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare comunicându-le
deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară are cel mult o jumătate
de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid: întrebările să fie scurte şi precise,
instituţiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte.88
Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice
sau de la grupuri de câte cel puţin cinci deputaţi.
Acestea se înaintează preşedintelui Parlamentului, se analizează de către Biroul lărgit,
după care se adresează instituţiei vizate. Reprezentantul instituţiei vizate va răspunde
interpelărilor.
Petiţiile
Pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe
promovarea şi respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor şi mijloacelor de
garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaţionale generale şi a celor
europene în special.89
Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetăţenilor Uniunii
acelea fiind dreptul la petiţionate şi dreptul de a se adresa unui mediator.
Orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul European în
condiţiile art.227 TFUE.
Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice persoană fizică sau
morală având reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu
titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie Parlamentului European
asupra unui subiect ţinând de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl sau o privesc în
mod direct90.
Tratatul de la Maastricht menţiona în art F că Uniunea respectă drepturile
fundamentale aşa cum au fost garantate în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 şi aşa cum 88 Augustin Fuerea, op. cit., p. 27589 Viorel Marcu, Mecenismele internaţionale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, 1998, p. 15890 Nicolea Diaconu, op. cit., p. 176
59
rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea fiind
considerate principii generale ale dreptului comunitar91.
Dreptul de petiţionare era reglementat anterior adoptării prin dispoziţiile
Regulamentului interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetăţean al
Comunităţii avea dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni
cereri sau petiţii scrise Parlamentului European.
Tratatul de la Lisabona extinde reglementările privind principiile democratice, cărora
le consacră Titlul II din cuprinsul Tratatului privind Uniunea Europeană.
În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care
beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale.
Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta. Funcţionarea Uniunii se
întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative.
Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.
Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de
guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în
faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor.
Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile se
iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean.
Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice
europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.
Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative, prin mijloace
corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în
mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii.
Instituţiile Uniunii menţin un dialog deschis, transparent şi constant cu asociaţiile
reprezentative şi cu societatea civilă.
În vederea asigurării coerenţei şi a transparenţei acţiunilor Uniunii, Comisia
Europeană procedează la ample consultări ale părţilor interesate.
Mediatorul
Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie adusă prin Tratatul de la Maastricht92
91 Art. F par. 2 din Tratatul de la Maastricht92 Augustin Fuerea, op. cit., p. 280
60
Consacrarea juridică a acestei instituţii o reprezintă dispoziţiile art. 228 TFUE
Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European, este împuternicit să
primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau
juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de
administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii,
cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta
investighează aceste plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea.93
Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră
justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin
intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele
fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.
În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta
sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză, care dispune de un termen de trei
luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport
Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana care a formulat plângerea este
informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii.
În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la
rezultatele investigaţiilor sale.
Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata
legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de
Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.
Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea
îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern,
instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu
poate exercita nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de
exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului94.
Comisia temporară de anchetă93 Nicolea Diaconu, op. cit., p. 17694 Ibidem, p. 177
61
O altă posibilitate de a-şi pune în valoare atribuţiile de control ale Parlamentului, o
reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă - reglementată în art. 226 TFUE
În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert
dintre membrii dintre săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără
să aducă prejudicii atribuţiilor conferite altor instituţii sau organe, acuzaţiile de infracţiune
sau de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele
respective sunt cercetate de un for jurisdictional iar procedura jurisdicţională nu s-a încheiat.
Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzaţiile de
infracţiune şi proasta administrare a aplicării în dreptul comunitar, existenţa ei luând sfârşit
prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.
Dispoziţia legală nu face nicio referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel
încât se poate considera că aceste acuzaţii pot fi formulate de orice cetăţean al Uniunii, de
persoane fizice sau de persoane juridice, de instituţiile comunitare sau de statele membre.
Obiectul afirmaţiilor îl poate constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei
jurisdicţii, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.
Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între
Parlamentul European, Consiliu şi Comisie95.
CONCLUZII
După mai bine de şase decenii de integrare europeană, prin tratate, negocieri, ajustări,
inovaţii, adaptări etc…, în Uniunea Europeană de astăzi există, fără îndoială, multe reuşite.
Există libera circulaţie (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri), există o serie de politici
95 Augustin Fuerea, op. cit., p. 281
62
comune (agricultura, mediu, transporturi etc…), orientări pentru structuri şi politici
economice comune, există instituţii comunitare, drept comunitar, buget comunitar, există
imn, steag, cetăţenie, misiuni diplomatice. Mai există iniţiative şi acţiuni politico-diplomatice
purtate în numele Europei, ajutoare economice, sprijinul moral şi umanitar. Fiecare dintre
acestea îşi are însemnătatea şi greutatea sa în lumea de azi. Din aceste puncte de vedere,
Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă.
Până la aceste reuşite au fost dispute de anvergură, au fost şicane, au fost ratări, au
existat incertitudini. Au fost momente când cu greu se putea prevedea traiectoria procesului
comunitar, precum eşecul Comunităţii Europene de Apărare (1954), criza scaunelor goale
(1965), unele extinderi, conferinţe interguvernamentale sau procesul de ratificare al
Tratatului de la Maastricht şi chiar Amsterdam. Au fost (şi mai sunt) puse în discuţie chiar
unele dintre principiile fondatoare. Au fost lăudaţi, criticaţi, ignoraţi şefi de state, miniştrii
sau chiar statele însele. Fiecare şi-a jucat interesul şi şansa sa acolo unde s-a putut, indiferent
că a fost vorba de Franţa, Marea Britanie, Grecia sau Danemarca.
Destinul Parlamentului European este în chipul cel mai evident legat de cel al
construcţiei europene în general. Dacă, pe de o parte, puterile sale s-au întărit, dacă, pe de
altă parte, alegerea lui directă a putut fi realizată, acest lucru nu s-a întâmplat numai pentru că
există o „dinamică proprie” a organelor parlamentare.
Dacă era aşa, alte adunări europene ar fi putut şi ele să-şi sporească puterile şi să
organizeze alegeri directe.
Situaţia actuală se datorează faptului că popoarele celor Şase state, au voit laolaltă şi
în acelaşi timp aprofundarea şi lărgirea Uniunii. Uniunea Europeană este însă compusă din
state care practică democraţia parlamentară. Este, aşadar, inevitabil ca suprastructura care se
elaborează la Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg să comporte deopotrivă un organ
parlamentar. Acest organ parlamentar, pentru că este european, nu poate fi prin forţa
lucrurilor decât o sinteză a structurilor parlamentare naţionale.
Fiind o sinteză, în multe privinţe, combinând unele tehnici parlamentare
anglo-saxone cu tehnici continentale şi oferind o osmoză între temperamente parlamentare
anglo-saxone şi latine, osmoză reuşită de altfel, defectele celor două tipuri de parlamentarism
corijându-se reciproc.
63
Astfel, riscul atât de temut de unii al unui regim de adunare europeană este redus, cu
atât mai mult cu cât nu există un guvern european de susţinut.
Tot aşa, întărirea, prin etape succesive, a puterilor Parlamentului European face
imposibilă transformarea sa subită în Constituantă. Sufragiul universal nu este în sine
revoluţionar. El era în 1789, când reprezenta instrumentul modern de legitimare a puterii în
raport cu principiul ereditării senioriale sau regale. El nu mai este aşa astăzi, când este în
general admis şi serveşte pentru a desemna la fel de bine adunările naţionale şi Parlamentul
European.
Reprezentând peste 500 de milioane de cetăţeni, forum democratic unic în lume,
Parlamentul European reflectă sensibilităţile politice şi naţionale ale celor 27 de state
membre şi îşi asumă invitaţia de a aborda numeroase probleme sociale de care se loveşte
cetăţeanul Europei şi de a propune soluţii.
Astfel, „proiectul Tratatului instituind Uniunea Europeană”, adoptat de către
Parlamentul European în 1984, a fost catalizatorul decisiv care, doi ani mai târziu, le-a
condus pe cele 12 state la semnarea Actului Unic şi, în 1992, a Tratatului asupra Uniunii
Europene. Parlamentul European a avut de asemenea un rol major în semnarea tratatului de
la Amsterdam (prima revizuire a tratatului de la Maastricht) şi a tratatului de la Nice (esenţial
în condiţiile extinderii Uniunii Europene).
Din 1989, trăim într-o Europă nouă. Parlamentul European susţine toate eforturile
desfăşurate pentru a profita de istorica ocazie de a reuni toate popoarele Europei în sânul unei
structuri comune de pace şi prosperitate96.
Cuvântul „unitate” are diferite înţelesuri pentru diferite persoane. Popoarele Europei
au o istorie comună şi, în ciuda diferenţelor, ele au o moştenire comună.
Conceptele care stau la baza Uniunii Europene erau şi vor rămâne, dreptatea,
democraţia şi statul de drept şi nicidecum puterea militară. Această abordare s-a dovedit a fi
cea mai potrivită, datorită succesului său spectacular. Vechea ordine în Europa Răsăriteană a
dispărut.
Toate ţările Europei fac eforturi în cadrul OSCE şi în alte contexte în scopul creării
păcii permanente şi stabilităţii. Vechii duşmani fac acum schimburi de vederi şi de idei.
96 Octav Bibere, op. cit., p. 195.
64
Pentru moment, se acordă prioritate reconstrucţiei economice precare a Europei pe
fondul crizei financiare mondiale ce s-a făcut simţită începând cu anul 2008, toate ţările UE
cooperând în acestă direcţie.
În ultimul timp s-a ridicat problema supravieţuirii Uniunii Europene.
Începuturile dilemei supravieţuirii Uniunii Europene şi implicit a Parlamentului
European a început să existe odată cu problema Greciei, stat membru al Uniunii Europene.
Criza prin care Uniunea Eupopeană trece datorită crizei datoriilor suverane pune în
pericol planurile statelor est-europene ce îşi doresc să intre în zona euro.
Însă, oficialii acestor state subliniază necesitatea ca Uniunea Europeană să îşi menţină
criteriile stricte de aderare şi nu să le modifice în scopul salvării Greciei de a faliment .
Este cunoscut faptul că în 2014 vor avea loc alegerile europene, acestea reprezentând
o noutate pentru toate statele membre şi asta pentru că sunt primele alegeri care se vor
desfăşoară în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona.
Aşa cum am prezentat pe parcursul lucrării ceea ce aduce nou Tratatul de la Lisabona
este, în primul rând, reprezentat de sporirea rolului Parlamentului European ca adunare
reprezentativă a Uniunii Europene.
Viitorul Parlament European va trebui alături de Comisia Europeană, să asigure
implementarea noului acord cadru pentru perioada 2014-2020.
Alegerile ce se vor desfăşura în 2014 vin într-un moment în care Uniunea Europeană
are nevoie de mai multă solidaritate, de mai multă unitate pentru a putea trece peste
problemele de ordin economic ce există la ora actuală la nivelul Uniunii.
Având la bază instituţiile comunitare şi mesajul lăsat de Robert Schuman şi de ceilalţi
întemeietori, cetăţenilor Europei le revine acum datoria de a desăvârşi unitatea continentală,
fără a înceta vreodată să creadă în contribuţia pe care această Uniune va continua să o aducă
civilizaţiei97.
BIBLIOGRAFIE
A. Doctrină
97 Une idée neuve pour l`Europe „ La déclaration Schuman – 1950-2000” par Pascal Fontaine, Documentation Européenne, Luxembourg: Office des publications officieles des Communautés européennes, 2-e éd., 2000.
65
1) Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Editura Trei,
2001 ;
2) Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real şi virtual,
Editura All Bucureşti 1999;
3) Bitsch Marie-Therese, Histoire de la construction europeenne
de 1945 a nos jours, Editions Complexe 1996;
4) Condenhove-Kalergi Richard N. , Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureş,
1997;
5) Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediţia a
II-a revizuită, Editura Lumina LEx, Bucureşti 2011
6) Fontaine Pascale , Construcţia europeană până în zilele
noastre, Institutul European, Iaşi 1998;
7) Fuerea Augustin., Instituţiile Uniunii Europene, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti 2002;
8) Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-
a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006;
9) Fuerea Augustin, Filipescu, Drept instituţional comunitar
european, ediţia a IV-a, Editura Actami Buucreşti 1999
10) Fuerea Augustin , Filipescu, Ion, , Drept instituţional comunitar
european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti 2000;
11) Gautron J.C , Droit européen, Dalloz Paris 1997;
12) Ivan, Adrian Liviu Sub zodia Statelor Unite ale Europei,
CA Publishing, Cluj-Napoca 2009;
13) Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar şi
instituţii europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001;
14) Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituţional comunitar, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 2002;
15) Monnet Jean , Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;
16) Nicula, Alin Remus Parlamentul European şi funcţiile sale
în construcţia comunitară europeană, Teză de doctorat susţinută la Universitatea Babeş-
Bolyai, Cluj-Napoca 2011;
66
17) Rideau Joël, Droit institutionnel de l'Union et des
Communautés européennes, ediţia a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999;
18) Scăunaş, Stelian Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii.
Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
19) Ţinca, Ovidiu Drept comunitar general, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti 1999;
20) Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie şi
jurisprudenţă, Ed. EX PONTO, Constanţa 2002.
21) Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar, Ed.
Olimp, Bucureşti 1999;
B. Legislaţie
1) Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).
2) Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în vigoare în
1958).
3) Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică –1965 (intrat
în vigoare în 1967).
4) Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).
5) Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în
1993).
6) Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în
1999).
7) Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
8) Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa adoptat la 13
iunie-10 iulie 2003 ;
9) Tratatul de la Lisabona din 2009
67
top related