mongolii-note de curs
Post on 22-Oct-2015
12 Views
Preview:
TRANSCRIPT
1
Mongolii şi cuceririle mongole1
I. Sursele istoriei mongole
Mongolii erau practic analfabeţi înainte de Gingis Han, şi nici după aceea cultura lor
scrisă nu este spectaculoasă. Principalele date privind istoria mongolilor sunt furnizate de
terţi, mai ales inamicii mongolilor. Singura sursă internă este Istoria secretă. Ceea ce s-a
păstrat până astăzi este o variantă din sec. XIV transcrisă cu caractere chinezeşti în lb.
mongolă2. Data compilării sale nu este însă cunoscută, mai ales că sistemul cronologic utilizat
de mongoli este ciclul de 12 ani denumit după un animal. Istoria secretă tratează
evenimentele în succesiunea lor de la originile mitice ale Gingishanizilor până la sfârşitul
domniei primului succesor al lui Gingis Han, Ogodai (mort în 1241).
În afara acestei lucrări a mai existat o cronică oficială a istoriei mongole, Cartea de
Aur („Altan Debter”), care a fost folosită de cronicarul persan Rashid ed-Din, deşi avea un
caracter strict secret, fiind interzis accesul non-mongolilor la ea. În afara cronicarului persan,
există şi o variantă compilată în chineză. Aceste surse permit reconstituirea aproximativă a
conţinutului cronicii originale, care, comparată cu Istoria secretă, dă măsura autenticităţii
evenimentelor relatate.
Cea mai mare parte a Istoriei secrete se ocupă cu viaţa lui Gingis Han. Se prezintă şi
originea mitică a mongolilor, din împerecherea dintre un lup şi o capră. Cartea abundă în
dialoguri, fapt care nu o face mai puţin credibilă3. Deşi cartea poate fi privită ca un simplu
panegiric la adresa lui Gingis Han, este interesant faptul că ea precizează că întemeietorului
imperiului mongol îi era frică de câini sau că şi-a ucis fratele vitreg provocând supărarea
mamei sale. În schimb, marele han este prezentat luptând întotdeauna împotriva duşmanilor
trădători, conduita sa morală fiind ireproşabilă. În ceea ce priveşte stăpânirea lumii, mongolii
erau realmente interesaţi în primul rând de cucerirea Chinei – visul oricărui şef mongol şi
visul realizat al lui Gingis Han. Restul lumii, mai ales Europa, aproape că nu prezintă nici un
interes pentru mongoli decât sub aspect strict al pământurilor cucerite.
În afara acestor surse interne avem sursele chineze, mai precis cronica dinastiei
mongole Yuan care a domnit în China până în 1368. Yuan-shih se ocupă însă strict de
1 Principalele date din această prezentare au fost preluate din lucrarea lui David Morgan, The Mongols, Oxford, Basil Blackwell, 1988. 2 Varianta originală era scrisă în caractere uigure, scrierea introdusă de Gingis Han. 3 În acelaşi fel prezintă şi Tucydides războaiele greco-persane.
2
perioada mongolă a Chinei şi aproape nimic altceva. În afara acestei cronici, există şi
numeroase cronici ale călătorilor chinezi prin Mongolia.
Sursele persane reprezintă cea mai importantă bază de date privind politica externă a
Imperiului mongol. Bogăţia surselor persane se datorează probabil şocului suferit de lumea
islamică prin cucerirea mongolă. Acest şoc provine din răsturnarea brutală a concepţiei
musulmane asupra istoriei, văzută ca un proces lent de progres al Islamului în întreaga lume,
concepţie care excludea orice posibilitate de regres. Chiar dacă până în 1258, unele posesiuni
arabe fuseseră recucerite de europeni, nimic nu se compara cu dezastrul suferit odată cu
invazia mongolă care a nimicit practic califatul. În plus, aceşti infideli care distrugeau statul
islamic nu erau nici măcar „oameni ai cărţii” precum creştinii şi evreii. Cronicarii arabi
comparau invazia arabă cu ultima bătălie apocaliptică dusă de Gog şi Magog. Cronicarul
persan Juwayini, în a sa Istorie a Cuceritorului Lumii, considera că invazia mongolilor
reprezenta un semn clar al sfârşitului lumii, apreciind totodată că totuşi mongolii sprijineau
progresul Islamului distrugând secta asasinilor. În schimb, la sfârşitul sec. XIII cronicarul
Rashid al-Din asista la convertirea mongolilor la islamism începând cu ilhanul Ghazan în
1295, la porunca căruia a scris o istorie a mongolilor, numită Colecţie de istorii
4.
Sursele europene relatează atacurile mongole în Europa. Prima dintre ele este Cronica
Novgorodului, care prezintă atacul mongol în Rusia. Cronica lui Matthew Paris privind
istoria Angliei în prima jumătate a sec. XIII oferă o imagine a percepţiei ameninţării mongole
de către europeni în 1240. Cronica include şi un număr semnificativ de scrisori privind
modalităţi de contracarare a mongolilor. Franciscanii Giovanni Piano del Carpini şi William
de Ruysbroeck oferă informaţii detaliate privind organizarea societăţii şi statului mongol,
informaţii culese în călătoriile lor în Mongolia ca trimişi diplomatici. Giovanni Piano del
Carpini a călătorit în Mongolia la curtea hanilor de la Karakorum în anii 1245-1247 ca trimis
al papei Inocenţiu al IV-lea însărcinat să tatoneze intenţiile mongolilor şi să ofere o descriere
a acestora. În 1247 el deja putea oferi papei lucrarea Istoria mongolilor. Aducea papei şi o
scrisoare în persană de la hanul Güyük care îi cerea papei şi tuturor suveranilor europeni
supunere absolută în faţa sa. Flamandul William de Ruysbroeck călătorea în Mongolia în anii
1253-1255 la curtea hanului Möngke ca trimis al regelui Franţei, Ludovis al IX-lea cel Sfânt
pentru a oferi o alianţă a suveranului francez împotriva turcilor seljiukizi: datele obţinute de el
sunt adunate în lucrarea Itinerariul. Ruysbroeck se ocupă mai detaliat de comunităţile
nestoriene întâlnite de el în Asia Centrală.
4 Rashid al-Din a fost şeful administraţiei ilhanului Ghazan în Persia. În cronica sa descrie cu lux de amănunte programul administrativ al ilhanului.
3
Cea mai celebră lucrare privind Imperiul mongol al Yuanilor în China este Il Milione a
veneţianului Marco Polo, scrisă în 1299.
II. Societatea de stepă: chinezii împărţeau populaţiile nomade din nord în „gătiţi” (cei
care trăiau lângă graniţa chineză şi erau influenţaţi de civilizaţia chineză) şi „cruzi” (barbarii
îndepărtaţi). Una din tacticile chineze folosite pt a slăbi forţa uniunilor tribale era clasica
strategie divide et impera. Strategia nu a avut succes în cazul lui Gingis Han.
Triburile mongole erau împărţite în clanuri (oboq), iar acestea la rândul lor în clanuri
subordonate şi conducătoare. În cadrul clanului conducător un rol important îl avea relaţia tip
frăţie jurată5 (anda) în cazul conducătorilor de clan. Gingis Han a fost anda cu principalul său
rival Jamuqa. Tatăl lui Gingis a fost anda cu hanul keraiţilor, Togril. Pe lângă anda există şi
legătura de fidelitate şi supunere exprimată de termenul nöker. Cineva devenea nöker când
alegea să intre într-o frăţie cu conducătorul unui clan pe care îl alegea de bună voie, rupând
legătura anda. Sistemul nöker-ilor permitea micilor conducători nesemnificativi dpdpv politic
dar înzestraţi cu talent de conducători să adune în jurul lor luptători. Conform Istoriei secrete,
în acest mod şi-a format Gingis Han grupul său de generali capabili.
Şefii mongoli proveneau din familii „nobile” şi aveau autoritate deplină doar în timp
de război. Hanii erau aleşi de adunările nobililor mongoli, quriltai. Femeia avea un rol
important în societatea mongolă demonstrat de faptul că în perioadele de interregn din anii
1241-1246 şi 1248-1251 Imperiul mongol a fost condus de văduvele hanilor.
Mongolii erau toleranţi în materie de religie.
III. Gingiz Han şi fondarea Imperiului mongol
Mongolii înşişi apar prima dată menţionaţi de sursele chineze ale dinastiei Tang în sec.
VII-X sub numele de Mong-wu. În Mongolia sec. XII printre triburile de acolo tătarii (tatan,
dadan) sunt cei mai importanţi alături de alte triburi precum keraiţii (centru), merkiţii (nord),
naimanii (vest), qongiraţii, onguţii, kirghizii ş.a. Mongolii şi tătarii locuiau în estul Mongoliei
de azi.
Gingiz han s-a născut undeva în anii 1155-1162 (data oficială cf. statului Mongolia) –
1167. Tatăl său, Yesugai, este un lider tribal minor. Numele lui Gingis este Temugin (numele
unui lider tătar învins de Yesugai). La 9 ani Gingis era orfan de tată, ucis de tătari. Un alt clan
rival, taiciuţii, l-au capturat pe Gingis, dar acesta a reuşit să scape. Temugin începe să-şi
5 Sau frăţia de sânge.
4
creeze o bază de putere în momentul în care îl alege ca anda pe Jamuqa şi reuşeşte să-şi
atragă nökeri. Se căsătoreşte cu Bortei din tribul qongirat şi încheie o alianţă cu hanul
keraiţilor, Togril, Temugin afirmând că tatăl său Yesugai a fost anda pt Togril. În această
perioadă, dinastia Chin considerând că tătarii deveneau deja prea puternici a decis să-l
stipendieze pe Togril pt a lupta împotriva lor. Ajutat de Temugin, Togril îi învinge pe tătari şi
primeşte titlul de wang (rege). Treptat, puterea lui Temugin creşte, acesta ajungând în conflict
cu Jamuqa, învins şi executat6. Togril va fi executat de o iscoadă naimană la ordinele aceluiaşi
Temugin, care ulterior a distrus şi încorporat hanatele naimanilor şi merkiţilor7.
Temugin nu va distruge triburile cucerite, ci va îngloba armatele acestora în armata sa.
La 1206, un quriltai (adunare a nobililor mongoli) îl proclama pe Temugin ca Mare Han,
dându-i supranumele de Gingis (Oceanic, Universal). Uniunea triburilor din Mongolia, deşi
nu realizată pentru prima dată, dădea măsura eşecului dinastiei Qin. De altfel, marea problemă
era de a pune în mişcare formidabila maşină de luptă creată prin uniunea tribală a lui
Temugin, altfel toată construcţia sa risca să se prăbuşească în scurt timp datorită rivalităţilor
interne. Astfel, se pare că la 1206 s-a decis asaltul asupra Chinei. În 1209 statul Hsia-Hsia din
NV Chinei a fost cucerit. În 1211 începea invazia asupra Chinei, prin atacul statului din nord,
Qin. Gingis profita de faptul că tribul onguţilor care aveau ca sarcină apărarea Marelui Zid, au
trădat. Atacul asupra Chinei a relevat principala slăbiciune a armatei mongole: cavaleria era
incapabilă să asedieze cu succes oraşele fortificate ale Chinei de nord.
Asediul Chinei a fost iniţiat într-o primă fază doar pt jafuri. Pe de altă parte,
campaniile lor păreau a se lovi de o rezistenţă alimentată de resurse aproape nelimitate. Dar în
1215 odată cu cucerirea Peking-ului, capitala regatului Qin, avansul mongolilor în China
capătă aspectul unei cuceriri. Împăratul se va muta la Kaifeng, în sudul fluviului Galben, iar
campania mongolă din China va fi preluată de unul din generalii lui Gingis, Muqali. Pe de altă
parte, nevoia acută de trupe a determinat pe mongoli să recruteze chinezi sau khitani,
adversari ai dinastiei Qin.
În 1218, generalul Jebel Noyon a fost trimis de Gingis să rezolve problema statului
Kara-Chitai
8 din Asia Centrală, condus de naimanul Küchlüg, care era un aprig persecutor al
musulmanilor din zona Buhara-Samarkand. Odată cu această cucerire, Gingis devenea vecinul
puternicului şah al Horezmului
9, Ala-al Din Muhammad. Ca semn de pace, Gingis îi trimite
6 Cf. Istoriei secrete, Jamuqa a cerut să fie executat (!). 7 Merkiţii ar fi reuşit să o răpească pe soţia lui Gingis, Bortei, astfel planând o anumită suspiciune legată de adevărata paternitate a fiului lui Gingis, Jochi. 8 Actualul Turkestan. 9 Actualul Uzbekistan. Capitala Horezmului era la Samarkand.
5
şahului o scrisoare prin care îl recunoaşte ca stăpân al vestului (în timp ce el însuşi era
stăpânul vestului), numindu-l însă „fiu”. Hanul mongol nu avea nici o intenţie de a lupta
împotriva Horezmului la acea dată, fiind ocupat cu organizarea cuceririlor sale în China10. Dar
Horezmul a luat iniţiativa în locul său, făcând războiul inevitabil. Cauza războiului a fost un
incident din 1218 în oraşul horezmian de graniţă Utrar, unde guvernatorul a decis uciderea
unei caravane de 450 de negustori musulmani din Imperiul mongol, suspectându-i că sunt
spioni. Solii hanului au cerut şahului să-l pedepsească pe guvernator pt. masacru şi să
plătească despăgubiri. Dar tratamentul brutal aplicat solilor lui Gingis (uciderea unuia şi
raderea bărbilor celorlalţi doi) nu a mai lăsat loc de expectativă: mongolii au fost practic
forţaţi să declanşeze războiul împotriva Horezmului11. În 1219 mongolii au atacat cu trei
armate şi au distrus statul horezmian, şahul preferând să fugă din faţa armatelor lui Gingis12.
Chorasanul persan a fost lăsat pradă jafurilor organizate de fiul lui Gingis, Tolui.
Înaintea morţii sale din 1227, Gingis Han a reuşit să supună definitiv regatul Hsia-
Hsia. A fost înmormântat într-unul din munţii Mongoliei într-un loc secret.
Descriind în esenţă strategia lui Gingis care a permis pt prima dată în istoria mongolă
o atare extraordinară evoluţie, istoricul Owen Lattimore considera că succesul lui Gingis faţă
de predecesorii săi care reuşiseră să facă o confederaţie a triburilor din Mongolia s-a datorat
abordării sale: a reunit triburile într-o confederaţie, a atacat statele Hsia-Hsia şi Qin (fără să le
cucerească) doar pentru a neutraliza orice pericol din acea parte, apoi a distrus orice altă
opoziţie în Mongolia, asigurându-se astfel de stabilitatea autorităţii sale şi abia apoi s-a apucat
să cucerească China.
Mongolii în cei 25 de ani de campanii în China de Nord au încercat literalmente să
masacreze întreaga populaţie şi să transforme zona într-o imensă păşune. I-a oprit doar
sfaturile khitanului Yelu-ciu-tsai, care a atras atenţia asupra faptului că impozitele colectate de
la populaţia supusă puteau fi mult mai utile decât nişte păşuni.
În orice caz, orice atac mongol se solda cu masacre la o scară nemaiîntâlnită până
atunci. Efectele devastatoare ale invaziilor mongole în Persia şi Mesopotamia sunt legate mai
10 El nu a reacţionat la atacul unei oaste mongole ce urmărea un grup de merkiţi fugari de către trupele horezmiene. 11 Jignirea şi, mai mult, uciderea unui ambasador era considerată de mongoli aproape un sacrilegiu, deoarece ei considerau persoana unui ambasador inviolabilă. 12 Şahul a fost urmărit de trupele mongole până în zona Crimeeii. În urma acestei expediţii, trupele mongole au adunat informaţii folositoare următoarelor raiduri către Europa.
6
ales de distrugerea sistemelor de irigaţii care asigurau o agricultură capabilă să hrănească
milioane de oameni13.
IV. Instituţiile mongole
a) Armata: modul de viaţă al mongolilor legat mai ales de vânătoare şi de tehnicile de
supravieţuire îi făcea pe aceştia adevăraţi soldaţi înnăscuţi. Vânătoarea îi făcea să poată
aprecia terenul, distanţa şi timpul în aşa fel încât să-şi poată construi atacurile în cel mai
eficient mod. Toţi mongolii învăţau să călărească de tineri şi toţi mongolii până la 60 de ani
erau obligaţi la serviciu militar. Astfel că, la rigoare, hanii puteau înrola aproape întreaga
populaţie masculină, în orice caz o mare parte din ea, ceea ce depăşea capacităţile oricărui alt
stat. Conform lui Marco Polo, mongolii aveau la dispoziţie mulţi bărbaţi deoarece sistemul
poligamiei permitea naşterea multor băieţi. Dar numărul mare care i-a şocat pe cei atacaţi se
datora şi unor strategii bine aplicate (momâi plasate pe cai14) sau mobilităţii foarte mari a
armatei călare.
Armata mongolă a fost apreciată de Istoria secretă la 1206 ca fiind de 105.000, în
timp ce Rashid al-Din, folosind Cartea de aur aprecia efectivele mongole la 1227 la cca.
129.000 oameni. Alte estimări împing cifra armatelor mongole la valori incredibile: 200-
300.000 până la 700-800.000 (armata ce a atacat Horezmul).
Sistemul armatei mongole era zecimal, existând unități de câte 10, 100, 1000. Cea mai
mare unitate era tümenul de 10.000 de oameni. Sistemul era folosit de secole înainte de
Gingis, dar acesta a transformat întreaga confederaţie de triburi din Mongolia după sistemul
decimal, procedând radical mai ales cu inamicii săi, merkiţii, tătarii, keraiţii sau naimanii.
Unitatea acestor triburi a fosr spartă, oamenii fiind repartizaţi în diverse tümene. Astfel
sistemul de loialităţi tribal a fost înlocuit cu sistemul de loialităţi „decimal” (mai ales unităţile
de 1000 de oameni) facilitând astfel loialitatea faţă de familia gingishanizilor. Pe lângă acest
sistem, Gingis a înfiinţat şi o gardă proprie, keshig, formată din nökerii săi. La 1206 această
gardă număra 10.000 de oameni. Garda imperială a lui Gingis asigura şi administrarea
imperiului. Orice membru al gărzii era peste comandantul unei unităţi de 1000, iar garda era o
pepinieră a viitoarei elite mongole.
Soldaţii nu erau plătiţi, ci beneficiau de prăzile luate. Odată cu stabilizarea cuceririlor,
sistemul a fost schimbat: soldaţii au început să fie plătiţi.
13 A se vedea sistemul qanat (canale subterane de irigaţii). Mongolii distrugeau aceste sisteme fără nici un fel de probleme deoarece ca oameni ai păşunilor nu vedeau nici un motiv pentru a se implica în dezvoltarea agriculturii. 14 Fiecare călăreţ mongol avea cu el încă cca. 5 cai de schimb.
7
Cei mai eficace luptători mongoli erau arcaşii călare15, apoi erau şi călăreţii cu platoşe
şi lănci. Chinezii şi persanii furnizau echipe de asediatori.
Mongolii foloseau şi trupe străine, fie pentru asediile oraşelor, fie pentru stabilirea de
garnizoane permanente în oraşele cucerite, fie pentru avangardă pentru a preîntâmpina atacuri
frontale puternice (mai ales prizonierii). Masacrarea populaţiei unor oraşe era mai degrabă o
tactică de descurajare a unor rezistenţe viitoare. Mongolii nu foloseau tortura preferând
eficienţa unor crime rapide.
Armatele care asigurau instalarea autorităţii mongole în teritoriile cucerite se numeau
tamma şi ele erau obligatorii.
b) Legea mongolă: în 1206 Gingis Han probabil a pus să fie scris un cod de legi,
Marea Yasă, redactată de fiul adoptiv al lui Gingis, Shigi-Qutuqu, mare judecător al
mongolilor. Însă David Morgan crede că de fapt mongolii nu au avut niciodată un cod de legi,
ci mai degrabă un corp de legi nescrise exprimate prin ordine (yasa) ale hanilor. Mai probabil
este că succesorul lui Gingis, Ogodai, ar fi cel care a susţinut acţiunea unui corp unificat de
cutume şi ordine ale lui Gingis, ori că deciziile lui Shigi-Qutuqu în diverse procese au format
o culegere de jurisprudenţă16.
c) Taxele: mongolii obişnuiau să aplice 2 tipuri de taxe: tributul (alba) şi impozitul
(qubchur) de cca. 1% din turme, încasat neregulat. Qubchur devine un impozit regulat în zona
musulmană (Persia). Un alt tip de impozit era qalan sau corvezile ocazionale. Tamgha era o
taxă de cca. 5% pe tranzacţiile comerciale17. În teritoriile cucerite acest gen de taxe se adăuga
vechilor taxe (islamice sau chinezeşti).
d) Sistemul de comunicaţii (yam): cel mai eficient alături de armata mongolă. Cea mai
importantă sursă este Marco Polo, direct implicat în administrarea lui. Sistemul a fost pus la
punct pentru a facilita administrarea cuceririlor din China. Sistemul a fost pus la punct de
Ogodai în 1234. Sistemul era întreţinut de armatele ce staţionau în zonele respective.
Drumurile erau împărţite în staţii aflate la o distanţă de o zi de mers (cca. 25-30 mile în zone
relativ populate). Fiecare staţie era dotată cu grajduri şi fân pentru cai şi loc de odihnă pentru
călători. Ele nu puteau fi utilizate decât de către persoanele autorizate (trimişi ai hanului sau ai
autorităţilor locale, care purtau o insignă, paiza). Uneori curierii îşi anunţau venirea prin
15 Arcul mongolilor era extrem de puternic şi de eficace ca forţă de penetrare. 16 La acestea se poate adăuga colecţia de maxime a lui Gingis, culese tot de Shigi-Qutuqu (bilig). 17 Similar TVA-ului.
8
clopoţei sau suflând în corn, ceea ce permitea ca staţia să pregătească din timp cai odihniţi.
Sistemul era bine folosit în China, în schimb în Persia era abuzat mai ales de negustori18.
e) Guvernarea: mongolii au preluat de la uiguri alfabetul şi practica de cancelarie şi de
la khitani sistemul administraţiei. Mongolii se foloseau de darugachi – funcţionari
reprezentanţi ai autorităţii imperiale în teritoriile cucerite. Majoritatea funcţionarilor mai
mărunţi erau însă localnici. În China însă mongolizarea administraţiei a fost mult mai intensă.
Mongolii preferau să angajeze pe oricine altcineva decât chinezi în posturi de conducere19,
deoarece nu aveau încredere în aceştia, dar şi pentru a furniza „ţapi ispăşitori” eventualelor
revolte chineze. După 1260, hanul Kubilai a introdus un regim mai permisiv pentru chinezii
care doreau să facă carieră în administraţie, dar nu a numit nici un chinez în funcţii înalte.
V) Succesorii lui Gingis Han
În 1229 un nou quriltai îl alegea pe succesorul lui Gingis, al treilea fiu al său, Ogodai.
Întârzierea de 2 ani până la „alegerea” noului Mare Han a fost determinată de nemulţumirea
lui Tolui. Primul fiu, Jochi, murise înainte de Gingis, dar fiul său, Batu, avea deja ulus-ul
tatălui său care cuprindea teritoriul spre vest până la mare (teritoriu încă nedelimitat).
Djagatai, al doilea fiu, primise ulusul ce cuprindea Horezmul (Kara-Chitai). Tolui, cel mai
tânăr, primea Mongolia.
Ogodai (1229-1241) era un om foarte tolerant şi binevoitor, oarecum sub influenţa
autorităţii lui Djagatai. În timpul său, în 1234 China de Nord (statul Qin) a fost complet
cucerită, inclusiv Manciuria. Tot el a fondat capitala imperiului, Karakorum pe valea râului
Orkhon, în Mongolia centrală, stăpânită înainte de naimani. Fostă tabără de bază a lui Gingis,
Karakorum a fost transformat în oraş întărit de către Ogodai în 1235.
La moartea sa în 1241, succesiunea a rămas deschisă până în 1246, când a fost ales
Güyük, fiul lui Ogodai (acesta îl preferase pe Shiremun), alegere puternic contestată de Batu.
Moartea timpurie a lui Güyük în 1248 a împiedicat izbucnirea unui inevitabil conflict între cei
doi.
În 1251 tronul de la Karakorum a fost adjudecat de urmaşul lui Tolui, Möngke, ajutat
de Batu. Familiile lui Djagatai şi Ogodai au fost decimate pentru a împiedica eventuale surse
de conflict. Batu a primit o largă autonomie, ce echivala cu independenţa, asupra ulusului său
din Crimeea. După înscăunarea sa, Mongke a dispus trimiterea fratelui său, Hülägü, împotriva
18 Sistemul yam a fost preluat printre alţii de otomani, prin sistemul ulak. 19 Mai ales musulmani.
9
Califatului de Bagdad, în timp ce el împreună cu celălalt frate al său, Kubilai au trecut la
cucerirea regatului Song (China de Sud).
În 1259 Möngke moare, lăsând trei fraţi în competiţie: Kubilai (în S Chinei), Hülägü
(în Persia) şi Ariq-böke (Mongolia). Au fost convocate două quriltai-uri unde Kubilai şi Ariq-
böke şi-au asigurat fiecare alegerea ca Mare-Han. Până în 1264 cei doi s-au confruntat într-un
război civil încheiat cu victoria lui Kubilai, devenit Mare Han până în 1294. Kubilai era
exponentul unui tip de gândire politică ce privilegia civilizaţia sedentară de tipul Chinei, în
timp ce Ariq-böke reprezenta concepţia conservatoare a vechilor mongoli care vedeau China
doar ca sursă de venituri şi pretindeau ca Mongolia să rămână centrul Imperiului, iar spiritul
mongol să se păstreze nealterat. Urmaşul lui Ariq-böke, Qaidu, s-a instalat în Asia Centrală,
ameninţând constant eforturile lui Kubilai de a reface controlul imperial asupra acestei zone.
Kubilai a pierdut controlul acestei zone şi prin transferul capitalei de la Karakorum la Peking.
În 1279 China de sud era definitiv cucerită. Cucerirea a fost una cu foarte puţine violenţe:
Kubilai a înţeles f. bine rolul agriculturii pt economia chineză şi a garantat ţăranilor şi
proprietarilor de domenii drepturile de proprietate.
Kubilai va include în China mongolă şi statul Nan-chao, actuala provincie din SV
Chinei, Yunnan. Mongolii ocupă Coreea şi încearcă cucerirea Japoniei organizând două
expediţii în 1274 şi 1281, ambele încheiate cu un dezastru (expediţia din 1281 a fost distrusă
de taifun – vântul divin). Noua dinastie Yuan (nume ales de Kubilai, însemnând „origine”) a
fost acceptată de chinezi în baza doctrinei „mandatului ceresc”.
VI) Campaniile din Europa și Orientul Mijlociu
A. Europa
Prima ciocnire dintre mongoli şi ruşi are loc în 1219, când mongolii se întorceau din
urmărirea şahului Horezmului, refugiat în zona Crimeeii.
În 1235, Ogodai convoacă un nou quriltai pentru a stabili detaliile unei noi expediţii
către vest pentru a fi configurat ulus-ul defunctului Jochi. Şeful noii expediţii a fost numit
Batu, fiul lui Jochi. Acesta era însoţit de Güyük, Möngke şi marele general al lui Gingis,
Subotai. Expediţia începe în 1237, primele ţinte fiind bulgarii de pe Volga şi başkirii din
Marea Ungarie (la est de principatele ruse). Mongolii au reuşit să înfrângă toate principatele
ruse cu excepţia Novgorodului, din faţa căruia s-au retras datorită inundaţiilor. Invazia
mongolă a determinat pe cumanii20 din nordul M. Negre să se retragă spre Pannonia, unde au
20 Denumiţi de ruşi, polovţi sau de ei înşişi qipchak.
10
cerut azil regelui Bela al IV-lea. În ciuda opoziţiei nobililor, regele a acceptat, fapt care a
determinat invazia mongolă în Ungaria în 1241, deşi la acea dată hanul cuman şi o parte a
elitei fuseseră asasinaţi de unii nobili maghiari, iar restul fugiseră spre Austria sau Bulgaria.
Atacul asupra Europei de est începe în 1241 pe două direcţii: Polonia şi Ungaria. În
Polonia în 10 aprilie 1241 o armată polono-teutonică condusă de ducele Sileziei, Henrik, este
învinsă de mongoli la Lignitz. Ungaria este atacată de un detaşament mai numeros care pe 12
aprilie pe râul Sajo distruge armata lui Bela al IV-lea. Mongolii se stabilesc în Ungaria
intenţionând fără îndoială să o încorporeze Imperiului lor. Regele maghiar s-a refugiat pe o
insulă în Adriatica.
Înaintarea mongolă ajunge undeva în zona Wiener-Neustadt. Armata mongolă a rămas
apoi în iarna 1241-1242 în Ungaria. Dar moartea lui Ogodai în decembrie 1241 a determinat
detaşamentul lui Batu să se retragă în 1242 spre Crimeea, unde urma să aştepte noul han.
Mongolii nu au mai încercat să revină în Ungaria, foarte probabil din cauza faptului că pusta
panonică era insuficientă pentru a hrăni o forţă importantă (tamma)21.
În N. Mării Negre, Batu fonda Hanatul Hoardei de Aur (probabil de cortul aurit al
hanului) sau Hanatul Qipchaq-ului. O parte din cumanii aflaţi în regiune au fost asimilaţi în
masa populaţiei noului hanat, însă lb. turcă a înlocuit mongola încă din perioada hanului
Töde-Möngke (1280-1287). Capitala noului hanat a fost fondată de Batu pe Volga, la Sarai.
Ulterior, în anul 1330 capitala a fost mutată pe o nouă locaţie, Sarai Berke
22. Hanatul Hoardei
de Aur îşi impune dominaţia asupra principatelor ruseşti, care erau obligate la plata unui tribut
anual. La instaurarea acestei dominaţii a contribuit învingătorul lituanienilor şi suedezilor,
Aleksandr Nevski, care a decis în 1252 să nu se opună armatelor mongole.
Între 1248-1251, Batu a condus practic Imperiul mongol alături de vărul său, Möngke.
Mort în 1255, Batu a fost urmat în 1257 de fratele său, Berke, primul han mongol convertit la
islamism. Berke a dezaprobat uciderea ultimului calif abbasid în 1258 la Bagdad, iar în 1262
Berke şi Hülägü erau în război, mai ales din cauza interesului mare al Hoardei de Aur pentru
zona pastorală a Azerbaidjanului şi Persiei23. În acest conflict, Berke se aliase cu mamelucii
din Egipt. În timpul hanului Ozbek (1313-1341), Hoarda de Aur este pe deplin un stat islamic.
Declinul său începe în a doua jumătate a sec. XIV în contrast cu ridicarea Moscovei. Hanul
Toktamîsh (1376-1395) reuşea să unească Hoarda de Aur cu hanatul Hoardei Albe din est. În
1380 pentru prima dată, mongolii erau învinşi de ruşii moscoviţi (cneazul Aleksandr Donskoi)
21 Cf. istoricului Sinor, pusta maghiară putea întreţine un nr. maxim de cca. 68.000 de oameni fiecare cu câte trei cai. 22 Numită după numele fratelui lui Batu, Berke, han în perioada 1257-1267. 23 Rusia nu reprezenta pentru Hoarda de Aur decât o periferie.
11
la Kulikovo. În 1434 hanatul se împărţea în două: Hanatul Kazanului şi Marea Hoardă. În
1441 apăreau hanatele Crimeeii şi Astrahanului. Hanul Crimeeii, Mengli Ghirai, supus
otomanilor din 1475, a înglobat în 1502 Marea Hoardă24. Kazanul şi Astrahanul au fost
cucerite de Ivan cel Groaznic în 1552 şi 1554, iar Crimeea va supravieţui până în 1783, când
este anexat de Ecaterina cea Mare.
B. Orientul Mijlociu
În Orientul mijlociu, în anul 1243 generalul mongol Baiju îi învingea pe seljiukizi la
Kosa-Dagh, astfel că sultanatul seljiukid din Anatolia, Rum, a acceptat suzeranitatea mongolă.
Califul abbasid al-Nasir încă nu renunţase la pretenţiile universaliste, iar în Siria ayyubizii
coexistau nu foarte paşnic cu statele latine din Palestina. În Egipt din 1250 domnea dinastia
mamelucă. Dar principala problemă pentru mongoli era distrugerea sectei asasinilor
(ismailiţi) din Siria, sectă şiită înfiinţată de califul fatimid Nizari şi de călugărul Hasan al-
Şabah din 1090. Secta respectivă avea două centre: unul în estul Persiei, în zona munţilor
Alburz şi în Quhistan, celălalt în Liban25.
Expediţia lui Hülägü (unul din frații lui Möngke) către Orientul Mijlociu avea ca scop
distrugerea ismailiţilor. Pretextul a fost plângerea unui cadiu de lângă Alamut, care afirma că
era obligat să poarte permanent armură pentru a nu fi ucis de pumnalele asasinilor. Un alt
motiv, cf. lui William de Ruysbroeck, a fost o scrisoare care îi informa pe mongoli că un grup
de 400 de asasini deghizaţi s-ar fi îndreptat spre Karakorum pentru a-l ucide pe marele han.
Pentru acesta, Hülägü avea nevoie de acordul califului abbasid de Bagdad. Cf. istoricului
persan Rashid al-Din, hanul Möngke i-ar fi spus public lui Hülägü să-i distrugă pe ismailiţi,
dar în particular Hülägü ar fi fost sfătuit să încorporeze califatul abbasid în Imperiul mongol.
Hülägü a pornit din Mongolia în 1253, dar a mers foarte încet, pregătindu-şi cu grijă
mişcările şi adunând forţe. Abia în 1256 se va confrunta cu ismailiţii, dar Marele Stăpân va
prefera capitularea în faţa mongolilor, predând toate castelele şi fortăreţele ismailite. Asasinii
din Persia au fost practic nimiciţi de mongoli, cei din Liban fiind distruşi de sultanul mameluc
Baybars. După distrugerea sectei, în 1258 Hülägü se afla la graniţa califatului abbasid cerând-
i lui al-Nasir să se supună mongolilor, cerere refuzată. Bagdadul era ocupat de forţele
mongole datorită trădării marelui vizir, care era un şiit. Populaţia a fost practic masacrată de
trupele lui Hülägü (generalul mongol îi scria în 1262 lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt că
24 Data 1502 este considerată ca sfârşitul Hoardei de Aur. 25 Cu ismailiţii libanezi au avut de-a face cruciaţii. Numele de asasin vine de denumirea drogului haşiş pe care aceştia îl utilizau.
12
ucisese 200.000 de oameni26). Califul însuşi a fost ucis în bătaie. Urmaşii săi s-au refugiat în
Egipt unde sultanul mameluc Baybars a continuat tradiţia califatului, dar la nivel pur formal.
Pe locul fostului califat se înfiinţa il-hanatul mongol
27 cu capitala la Maragha.
În 1260, Hülägü ajungea în Siria, distrugând statul ayyubid al lui Al-Naşir Yusuf,
capturat la Alep. Cruciaţii s-au alăturat mongolilor care au cucerit Damascul. Totuşi cruciaţii
din Acra au permis armatelor mameluce să treacă prin teritoriul lor în drum spre confruntarea
cu mongolii. Hülägü însă va decide să se retragă în 1260 considerând Siria ca fiind inadecvată
pentru staţionarea unei armate de călăreţi mongoli. Il-hanatul mongol controla Persia, Iraq şi o
mare parte a Anatoliei. Deschiderea drumului dintre Africa şi Marea Neagră după recucerirea
Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Paleolog a permis mamelucilor din Egipt să
comunice cu Hoarda de Aur, iar în 1262 se încheia alianţa dintre Baybars şi Berke împotriva
lui Hülägü. Acesta era aliatul Marelui Han, Kubilai, în fapt stăpân în China şi Mongolia. În
Transoxiana şi Horezm stăpâneau djagataizii lui Qaidu, inamici ai celor doi, iar Berke se
aliase cu mamelucii împotriva ilhanizilor. Era practic sfârşitul unităţii mongole.
Hülägü murea în 1265, iar succesorii săi până la Ghazan au încercat impunerea
buddismului în Persia. Însă în 1295, Ghazan (1295-1304) decidea să adopte islamismul
interzicând cultul budist şi ordonând distrugerea tuturor templelor budiste din Persia. În
perioada 1260-1295 nemusulmanii din Persia nu au mai fost obligaţi să plătească gyzia.
Creştinii iacobiţi şi nestorieni îşi desfăşurau cultul nestingheriţi. În mod sugestiv, il-hanul
Oljeitu (1304-1314) a experimentat practic toate credinţele religioase din statul său. Ghazan a
acţionat şi ca un reformator al administraţiei mongole, reducând sau abolind impozitele
abuzive. Ultimul il-han descendent direct al lui Hülägü a fost Abu-Said (1314-1335), după
moartea sa ilhanatul mongol practic prăbuşindu-se.
Il-hanizii începând cu Hülägü au încercat să formeze o alianţă cu suveranii din Europa
occidentală, în special Franţa (a se vedea scrisorile din 1262 sau 1289 trimise de Hülägü şi
Arghun regilor Ludovic al IX-lea şi Filip al IV-lea28). contactele s-au prelungit până în 1322
odată cu încheierea tratatului ilhanido-mameluc. Deşi în 1291 ultimul bastion creştin în
Orient, Acra era cucerit de mameluci, în 1299-1300 campania ilhanului Ghazan împotriva
26 Scrisoarea lui Hülägü către Ludovic era în fapt o ofertă de alianţă împotriva musulmanilor. 27 Cuvântul il-hanat înseamnă ”hanat supus”. 28 Ultima a fost adusă de nestorianul Raban Şauma (un fel de Marco-Polo al Orientului), care a prezentat occidentalilor o imagine idilică a creştinării Asiei.
13
mamelucilor a determinat în Europa răspândirea zvonului cf. căruia mongolii eliberaseră
Ierusalimul pt creştini29.
VII) Căderea mongolilor
În 1368 dinastia mongolă Yuan cade sub loviturile revoltelor chineze, fiind înlocuită
de dinastia Ming. Il-hanatul mongol din Persia înceta din 1335 odată cu moartea ultimului
descendent al lui Hülägü. Ulus-ul djagataizilor din Asia centrală, Transoxiana şi Horezm se
divizează între Transoxiana musulmană şi sedentară (cu centrul la Samarkand) şi
Mugulistanul pe jumătate păgân şi cu un stil de viaţă nomad. În mediul Transoxianei
musulmane apare Timur cel Şchiop (Tamerlan), născut la Samarkand în 1335. Tamerlan
reuşea să stopeze atacurile venite din Mugulistan, dar nu îl îngloba în teritoriul statului său.
După moartea lui Timur în 1405 (aflat în drum spre cucerirea Chinei), Transoxiana va intra în
stăpânirea turcilor uzbeci, de unde şi numele actualului Uzbekistan. Prinţul timurid Babur
fugea din Transoxiana uzbekă în India unde fonda Imperiul mogulilor.
Mongolia se diviza după 1368 între mongolii de vest (oiraţii) şi cei din est. Oiraţii vor
încerca în mai multe rânduri să recucerească China, reuşind în 1449 să-l captureze pe
împăratul Ming, fiind aproape de a ocupa Peking-ul. În timpul lui Altan Han (1543-1583),
Mongolia adoptă definitiv budismul. Mongolia a fost definitiv cucerită de China dinastiei
Manchu în 1758, teritoriul fiind împărţit între China şi Rusia.
29 Ghazan însuşi scria în 1302 papei Bonifaciu al VIII-lea propunându-i acţiuni concertate împotriva mamelucilor.
top related