organizarea conferintei de pace de la paris si pozitia romaniei in problema bucovinei
Post on 07-Aug-2015
134 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Organizarea Conferinţei de Pace de la Paris şi poziţia Românie în problema
Bucovinei.
La 18 ianuarie 1919, Conferinţa de Pace întrunită la Paris cu participarea a 32
ţări beligerante îşi va deschide lucrările. De la început a fost clar că în acest mare
Forum, de o amploare încă necunoscută în istorie, Marile Puteri Aliate şi Asociate se
vor erija într-o aristocraţie oligarhică, efectuînd o discriminare între statele Aliate,
mari şi cele mici şi mijlocii.
La 25 decembrie 1918, Ambasada Marii Britanii la Paris înainta o notă
Ministerului Afacerilor Externe al Franţei prin care, dorind să cunoască poziţia
Franţei, îşi exprima speranţa că România va fi reprezentată la Conferinţa de Pace ca
Aliată. Ministrul de Externe al Franţei, informa guvernele britanic şi Italian precum şi
pe cel roman, că România deşi a semnat Tratatul de la Bucureşti cu Germania, trebuie
să fie considerată ca nou aliat pe motivul participării sale reînoite la război împotriva
Puterilor Centrale.1
Consiliul Suprem, hotărînd la 23 ianuarie 1919 asupra numărului de
reprezentanţi ai statelor la Conferinţa de Pace, au stabilit pentru România doar doi
delegaţi. La 24 ianuarie 1919, soseşte, la Paris, delegaţia română, condusă de primul
ministru Ion I.C.Brătianu, primul delegate al României la Conferinţa de Pace. În ceea
ce priveşte cel deal doilea delegate, acesta a fost numit în persoana lui Nicolae Mişu.
În ceea ce priveşte Bucovina, presa anunţa că aceasta va fi reprezentată de
Iancu Flondor, a cărei plecare de la Bucureşti era considerată, ca sigură. Între experţi
şi consilieri tehnici pentru Bucovina, delegaţia română cuprindea pe Nicu Flondor
pentru problemele economice şi financiare şi Alexandru Vitencu, pentru problemele
etnografice şi geografice. Numirea lui Iancu Flondor, ca membru al
delegaţiei,reprezentînd Bucovina, nu s-a adeverit.2 De altfel, relaţiile dintre Iancu
Flondor şi Ion I.C.Brătianu nu erau dintre cele mai cordiale, astfel că Bucovina a
rămas fără delegate propriu.
1. Mircea Djuvara, „Cîteva consideraţiuni generale asupra Conferinţei de la Paris” p.132. Boris Rangheţ „Relaţiile româno-americane în primul război mondial 1916-1920” p.169
24
Era evident că cei care au hotărît componenţa delegaţiei cu reprezentanţi ai
Bucovinei nu au ţinut con de pct.3 din Moţiunea adoptată de Consiliul Naţional
Român din 27 octombrie 1918, care prevedea că poporul român din Bucovina va fi
reprezentat la Conferinţa de Pace prin mandatari ai acestui Consiliu. Consiliul
Naţional Român din Cernăuţi nu numai că nu a fost consultat asupra numirii experţilor
şi consilierilor tehnici, dar unul din cei numiţi, Alexandru Vitencu, nici nu era
membru al acestui Consiliu.
Conferinţa de Pace a creat o structură complexă. Puterea de decizie o avea
Consiliul Suprem al celor zece format din cîte doi delegaţi, preşedinţi şi miniştri de
externe din Franţa, Anglia, Italia, S.U.A, Japonia. Ca organ executive era Secretariatul
General al Conferinţei de Pace, format numai din reprezentanţi ai principalelor Puteri
Aliate şi Asociate.1 Din marti 1919, Consiliul Suprem al celor zece s-a acindat în
două: Consiliul celor patru, format din G.Clemenceau, care era şi preşedinte, Loyd
George, Orlando şi Wilson. Preşedintele Consiliului de miniştri al japoniei participînd
doar atunci cînd ţara sa era interesată, precum şi Consiliul miniştrilor de Externe.2
Un membru al delegaţiei române, observă, cu temei, că hotărîrile Conferinţei
sunt luate adesea cu o ignorare a realităţilor. Între Marile Puteri s-au produs, de la
început, divergenţe, care au influenţat justeţea deciziilor luate. Franţa vroia să-şi
asigure în viitor garanţia că nu va mai fi victima unei agresiuni germane şi are
partizana măsurilor dure şi eficente în centrul Europei, arătînd un interes mai scăzut
pentru celelalte probleme ale continentului. Anglia, dimpotrivă, era mai generoasă faţă
de germani, urmărind o politică de echilibru în Europa, în timp ce S.U.A era deschisă
şi exuberantă, dorind să-şi impună concepţiile lor, manifestîndu-şi, totodată,
nedisimulat, dorinţa de cîştig şi mîndria pentru democraţia lor.
Cum în toate organele de lucru principalele Puteri Aliate şi Asociate deţineau
majoritatea, concluziile acestora erau greu de modificat în Consiliul Suprem.
1.Ibidem, p.5-82. Anatol Petrencu, Ioan Chiper “Istoria Universală” p.71-72
25
România, iniţial, nu avea nici un reprezentant în comisiile ce urmau să dezbată
probleme ce o interesau direct.1 După multe străduinţe, România a reuşit să fie
reprezentată în cîteva comisii şi subcomisii, dar nu avea delegaţi, în Consiliul Suprem,
de aceia deseori problemele ce o vizau întîmpinau impedimente în soluţionarea lor.
Problemele Bucovinei discutate la Conferinţa de Pace.
Proiectul Tratatului de Pace cu Austria.
Încă de la 21 ianuarie 1919, România a prezentat Conferiţei preliminare de
Pace un Memoriu în care se expunea pe larg contribuţia ţării la cauza Aliaţilor,
explicîndu-se împrejurările în care, abandonată şi izolată, România a fost nevoită să
încheie armistiţiu şi apoi pace cu Puterile Centrale.
În ceea ce priveşte Bucovina, în Memoriu se arată că acest teritoriu românesc a
aparţinut Moldovei pînă în 1775 cînd a fost răpit printr-o combinaţie diplomatică de
Austria. Administraţia austriacă s-a străduit să micşoreze importanţa elementului
romînesc, care, în 1775, forma marea majoritatea populaţiei Bucovinei. Favorizînd
imigrarea ucrainenilor şi colonizarea germanilor, Austria a transformat Bucovina într-
un mozaic de naţiuni. Pe baza principiului autoderminării popoarelor, românii şi alte
naţionalităţi din Bucovina s-au întrunit la Congresul General al Bucovinei la 28
noiembrie 1918, votînd Unirea provinciei cu România graniţele ei istorice. Se
anexează Moţiunea adoptată la acest congres, precum şi declaraţiile Consiliilor
naţionale ale germanilor şi polonezilor.2 România, luînd act de voinţa de Unire a
Congresului, a cooptat în guvernul său doi reprezentanţi ai Bucovinei. Se menţionează
că Tratatul de Alianţă din 4/17 august 1916 stabilise frontierele ditre România şi Rusia
pe rîul Prut, deoarece Rusia s-a opus ca România să ajungă la Nistru. Prin Unirea
Basarabiei din 27 martie 1918, România şi-a regăsit frotiera naturală la acest
fluviu(Anexa4).3
1. Radu Economu „Unirea Bucovinei 1918”, p.952. Ibidem, p.291
3. Mircea Djuvara „Pămînt Românesc”, p.271
26
Rusia şi Ucraina, neavînd în calitate de cobeligeranţi ai Aliaţilor deoarece
încheiaseră Pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, n-au fost acceptate la
Conferinţa de Pace de la Paris. Interesele lor au fost susţinute cu caracter privat, de
guvernele directorale şi alte forme de conducere, directe s-au prin delegaţi. Cu toate
acestea A.Sideronco. membru al directoratului condos de S.Petilura, care mai tîrziu va
fi reprezentant la Viena al acestui regim, a ridicat în martie 1919 problema stabilirii
frontierei Bucovinei, propunînd să se ţină cont că teritoriul dintre Prut şi Nistru, locuit
în cea mai mare parte de ucraineni, ca parte componentă a acestei ţări democrate. Mai
tîrziu, în mai 1919, teritoriul revendicat de Ucraina este restrîns la o porţiune din
teritoriul Ceremuşului în nord-vestul Bucovinei. La 2 mai 1919 guvernul Republicii
Socialiste a sovietelor Ucrainei prin preşedintele Comisarilor Poporului, Gh.Rakovski,
trimite de la Kiev un ultimatum guvernului roman prin care cerea evacuarea imediată
a trupelor române din Bucovina, acesta argumentînd că Ucraina Socialistă este unită
cu Bucovina prin legătură de solidaritate reunind masele muncitoare din toate ţările,
prin înrudirea etnografică a populaţiei sale, cu o parte considerabilă a populaţiei
ucrainene.1
După semnarea la 10 septembrie 1919 a Tratatului de Pace între Austria şi
Antanta, încheiat la St.Germaine en Laye, prin care Austia cedeaza României
suveranitatea asupra Bucovinei, militantul ucrainean Sydorenco declară că Ucraina
renunţă la orice pretenţii asupra Bucovinei.
Reprezentanţa diplomatică la Bucureşti a Directoratului Republicii Democrate
Ucraina, condos de S.Petilura, într-un memoriu din 26 iulie 1920 adresată
preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, generalul Averescu,
afirma:”Guvernul ucrainean declară că nu voieşte a discuta chestiunea frontierei între
cele două state, considerînd Nistrul ca frontieră definitivă între ele, dorind să
stabilească pe această frontieră dintre cele mai bune de vecinătate”.2
1.Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu “Marea Unire din 1918 în documente diplomatice Americane”, p.1532. Ion Rusu Abrudeanu “Memorii asupra Chestiunii Ucrainene “, p.354
27
La cea dea şaptea şedinţă plenară a Conferinţei de Pace prezidată de
G.Clemenceau, s-a adus la cunoştinţa Consiliului Suprem, că s-a întocmit Tratutul de
Pace cu Austria, enunţîndu-se principalele prevederi şi informînd pe participanţi, că
textul complet va fi înmînat delegaţiilor în aceeaşi zi, urmînd să fie discutat în şedinţa
din 31 mai 1919, prin Secretariatul General.1 Delegaţia, analizînd proiectul, a
elaborate o declaraţie în care au fost expuse obiecţiunile asupra textelor respective,
propunîndu-se anumite modificări.
La cea dea opta şedinţă plenară a Conferinţei de Pace, I.C.Brătianu, dezvoltînd
observaţiile delegaţiei române, a elogiat principalele Puteti Aliate şi Asociate, care au
luptat, pentru a face să fie respectat dreptul la egalitate al marilor şi micilor puteri, fără
a stabili clase diferite în ceea ce priveşte suveranitatea statelor. România acceptă să
acorde cele mai largi drepturi şi libertăţi minorităţilor, darn nu poate admite garanţia
respectării acestora să aparţină acestor puteri, care prin intervenţia lor directă privind
modul de aplicare a acestor drepturi şi libertăţi, zdruncină temeliile statului, care
singur ar trebui să asigure ordinea şi pacea pentru toţi cetăţenii.2
În Comisia pentru delimitarea frontirelor Romăniei, condusă de Andre Tardieu,
s-a dezbătut fără participarea vreunui delegate al României, stabilirea teritoriului
Bucovinei ce urma să revină României.3 Chiar şi aşa, dezbaterile au adus numerose
controverse. Delegatul Statelor Unete ale Americii, Seymour, deşi nu contesta că viaţa
economică a Bocovinei este orientată spre romănia, justifica frontiera etnică propusă
ca prezentînd mai puţine dificultăţi decît frontiera administrativă dintre Bucovina şi
Galiţia. Delegaţia engleză şi franceză au susţinut că, întrucît Bucovina a aparţinut,
pînă în 1775, Moldovei, care prin unirea cu Ţara Românească a format România,
întrega Bucovină trbuie restituită acesteia. La 22 februarie 1919, Ion I.C.Brătianu, în
şedinşa comisiei pentru delimitarea frontierelor României, a combătut tendinţa de
1. Ion Rusu Abrudeanu, Op.Cit. p3512. Radu Economu “Unirea Bucovinei 1918”p.983. Vianu Alexandru, Dorin Zamfir, Constantin Buşe “Relaţiile României în acte şi documente 1917-1939”, p.7
28
de împărţire a Bucovinei, susţinînd justeţea cererilor ţării cuprinse în Memoriul
prezentat la 21 ianuarie 1919.
Neputînduse cădea de acord, după mai multe şedinţe, comisia a hotărît la 5
martie 1919 să trimită pentru studiu, problema fixării frontierelor Bucovinei unei
subcomisii. Concluziile subcomisiei au fost prezentate Comisiei pentru delimitarea
frontierelor, care la 6 aprilie 1919, în unanimitate, a hotărît să prezinte Consiliului
Suprem, în linii generale, frontiera recomandată iniţial de delegaţia americană,
frontiera care nu delimita în componenţa României, un teritoriu cu o populaţie de
85.000 locuitori, acestă decizie provocînd o mare nemulţumire în rîndul delegaţilor
români, care la un moment dat au declaratcă refuză să semneze Tratatul de Pace cu
Austria.1
La 2 iulie 1919, secretarul general al Conferinţei de Pace, transmite delegaţiei
române hotărîrea luată de Consiliul Suprem, referitoare la stabilirea graniţelor
româno-polone în Bucovina. Hotărîrea este propusă pentru examinare celor doi
reprezentanţi ai Bucovinei, Nicu Flondor şi Al.Vitencu. În Memoriul lor din 4 iulie
1919, aceştia dezvoltînd argumentele istorice şi economice, care pledează pentru
menţinerea integrităţii teritoriale a Bucovinei(Anexa5).
Consiliul Suprem a primit după retragerea lui Ion I.C.Brătianu, la 21 iulie un
Memoriu alcătuit de delegaţia romînă, în care pe lîngă obiecţiile ridicate privitor la
împărţirea Bucovinei, se analizează şi formula neinspirată referitor la trecerea
suveranităţii Bucovinei asupra principalelor Puteri Aliate şi Asociate, care la rîndul lor
o vor transmite României.2
Reinvestită cu analiza frontierelor Bucovinei, ţinînd seama şi de observaţiile
delegaţiei române, Comisia pentru delimitarea frontierelor a ţinut două şedinţe, la 22
şi 23 iulie 1919. În cadrul acesteia s-a remarcat, că zona etnică ucraineană a
Bucovinei, astfel cum aceasta a fost delimitată de Comisie, n-a fost revendicată de
Polonia, ceea ce i-a determinat pe reprezentanţii Comisiei să accepte ca bazinul rîului
1.Ion Negură “Consideraţii asupra românităţii Nordului Bucovinei”, p.2412.Gheorghe Brătianu “Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei lui Ion I.C.Brătianu”,p.149
29
Ceremuş, să fie redat României. Această nouă propunere a fost adresată Consiliului
Suprem la 30 iulie 1919. Dat fiind tensiunea ce s-a creat între România şi principalele
Puteri ale Antantei, Consiliul Suprem a hotărît la 1 august 1919, să accepte noua
propunere a Comisiei, care însă să fie comunicată României numai după ce aceasta va
semna Tratatul de Pace cu Austria.
Abia la 18 decembrie 1919, după ce România a semnat atît Tratatul de Pace cu
Austria cît şi Tratatul Minorităţilor Consiliul Suprem a hotărît să comunice această
hotărîre delegaţiei române,1 care în cea mai mare parte dădea satisfacţie revendicărilor
delegaţiei.
Semnarea Tratatului de Pace cu Austria de la St.Germaine en Laye.
Consiliul Suprem hotărăşte la 12 noiembrie 1919 şă adreseze României un
ultimatum, cu termen de 8 zile, ca România să semneze, Tratatul de Pace cu Austria şi
Tratatul Minorităţilor. În caz de refuz Consiliul Suprem va notifica Romăniei să-şi
retragă delegaţia de la Conferinţa de Pace, iar ţările din Consiliu îşi vor retrage
misiunile lor diplomatice din Bucureşti. Numai intervenţia fermă a regelui Ferdinand,
a oprit Consiliul Suprem să dea public aces ultimatum.
Guvernul condos de Al.Voltoianu răspunde la 28 noiembrie 1919 că “România
nu înţelege să cedeze la stipulaţiile care ar putea să atenteze la suveranitatea şi
independenţa ei statală”, cerînd în final o prelungire a termenului pentru ca în
România să se poată forma un nou guvern desemnat de Parlamentul rezultat din
alegerile generale care au avut loc la 3 şi 4 noiembrie 1919.2
La 10 decembrie 1919, generalul Coandă, delegatul României la Conferinţa de
Pace, semnează atît Tratatul de Pace cu Austria, cît şi tratatul Minorităţilor, căruia I s-
a adus unele modificări. Prin semnarea Tratatului de Pace cu Austria nu s-a încheiat
problema graniţelor Bucovinei. Senatul votează ratificarea Tratatului încheiat cu
Austria în unanimitate.3
1.Valeriu Dobrinescu, Ion Pătroiu, Op. Cit p.1552.Alexandru Vianu “Relaţiile Internaţionaleîn acte şi documente 1917-1939”, p.353.Stelian Neagoe “Bătălia pentru Bucovina”,p.117
30
Deputatul social-democrat din Bucovina, Constantin Cracalia, declară că
Bucovina devine romănească în limitele graniţelor care urmau să fie stabilite, ceea ce
nu se ştie dacă s-a făcut. El cere plebiscite pentru teritoriile locuite de ucraineni.
Aceştia trebuie să fie reprezentaţi în administraţia ţării, proporţional cu numărul lor şi
să li se asigure dreptul la limbă, învăţămînt ţi cultură.
Ministrul de Externe, Take Ionescu, Arată că din februarie 1919 se ştia că
politica dusă de Brătianu nu avea sorţi de izbîndă şi că trbuia să se găsească soluţia,
înainte de a fi somaţi de principalele Puteri. Referitor la plebiscitul din nordul
Bucovinei, acesta a fost cerut de un deputat social-democrat bucovinean, dar nu şi de
ceilalţi deputaţi.1
Stabilirea frontierelor dintre statele succesoare ale fostei Austro-Ungarii şi a celor
căror leau revenit teritoriile acesteia s-a făcut printrun tratat special numit: ”Tratatul
dintre principalele Puteri Aliate şi Asociate şi Polonia, România, Statul Cehoslovac şi
Statul Sîrbo-Croato-Sloven, relative la unele frontiere ale acestor state”, încheiat la 10
august 1920 la Sevres. România a aderat la acest tratat la 28 octombrie 1920, anterior
semnat de Cehoslovacia şi Iugoslavia. Tratatul de la Sevres stabileşte linia de frontieră
identică cu cea fixată de Consiliul Suprem. Cutoate că în fapt, tratatul a fost aplicat, el
nu a fost ratificat.2
Tratativele şi Protocolul încheiat între România Polonia privind delimitarea
definitivă a frontierelor Bucovinei.
Comisia mixtă româno-polonă pentru delimitarea frontierei între cele două ţări,
Înfiinţată prin Tratatul de la Sevres, s-a constituit şi a lucrat în perioada dintre 1921 şi
1935, în şase conferinţe plenare, la nivel guvernamental. Delimitarea definitivă a
frontierei Bucovinei s-a făcut în cea dea cincea conferinţă plenară care a avut loc la
1.I.Ionaşcu, P.Bărbulescu, Gh.Gheorghe “Tratatele internaţionale ale României”, p.4262.N.Daşcovici “Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public”, p.27
31
Bucureşti în ziua de 26 ianuarie 1928. Cu acest prilej s-a convenit că teritoriul din
nord-estul Bucovinei, care aparţinea Polonieie să revină României. O serie de alte
probleme de frontieră litigioase între cele două ţări îşi găsesc reglementarea.
Guvernele României şi Poloniei au acceptat concluziile Comisiei mixte româno-
polonă şi au făcut cunoscută această hotărîre, prin notificarea unor note diplomatice
identice, schimbate la Varşovia în 10 octombrie 1928. În cea dea şasea şi ultima
şedinţă a Comisiei Mixte care a avut loc la Bucureşti la 17 noiembrie 1935 luînduse la
cunoştinţă de lucrările Subcomisiei tehnice de delimitare pe teren a frontierei adunate
în nouă volume de documentaţii. Comisia mixtă stabileşte prin art.2 al protocolului
încheiat că frontiera dintre cele două ţări, care va porni de la vîrful Stog şi avînd drept
punct final confluenţa pîrîului Zarncaz cu Nistru, se îndreaptă spre vechea frontieră
dintre Galiţia şi Bucovina.
În aceiaşi zi de 17 noiembrie, s-a încheiat o Convenţie pentru ocrotirea,
conservarea şi recunoaşterea unor semen convenţionale de frontieră. Atît Protocolul
cît şi Convenţia urmau să fie ratificate de Parlament, dar din motive ce nu sunt
cunoscute, acest lucru nu s-a produs. Cum ambele părţi au aplicat pe teren, prevederile
Protocolului şi a Convenţiei, acestea au rămas în vigoare.1
Unirea Bucovinei cu România, hotărîtă la Congresul General al Bucovinei, a fost
recunoscută pe plan internaţional, începînd cu Tratatul de Pace cu Austria şi
încheinduse cu protocolulComisiei mixte româno polone din 17 noiembrie 1935. Un
drum lung şi anevoios, care însă s-a încheiat cu rezultate positive, cu toate că
diplomaţia română a găsit cu greu mijloacele cele mai potrivite, pentru a convinge
asupra justeţei cauzei privind Bucovina
1. Radu Economu “Unirea Bucovinei 1918” p105-106
32
Postfaţă Politica promovată de Austria, în teritoriul Bucovinei din 1775 pînă la Marea
Unire a fost destul de dură, în deosebi pe plan social şi cultural. Etnia română a
reprezentat o etnie tolerantă, întrucît guvernul Austriac a promovat o amplă
politică de colonizare şi de integrare politică şi culturală în cadrul imperiului,
care a avut de multe ori o atitudine impasibilă în ceea ce privea dezvoltarea
economică a acestui teritoriu. Toate acestea s-au reflectat negative asupra
dezvoltării ulterioare a Bucovinei, nu în zadar în pragul Marii Uniri, Bucovina se
afla într-o stare deplorabilă.
Eforturile depuse pentru o eventuală unire a Bucovinei cu Vechiul Regat au
fost destul de fragile pînă la primul război mondial. Odată cu capitularea Austriei
s-au creat premise favorabile pentru unirea Bucovinei cu Patria Mamă, premise
care au fost valorificate de unii politicieni autohtoni, cărora li se datorează
realizarea idealului naţional.
Conştiinţa naţională, care a rămas veşnic aprinsă a servit drept element
fundamental în realizarea acestui eveniment şi nici cea mai aspră politică de
subjugare nu a putut să curme interesul pentru realizarea acestui ideal. Marea
nedreptate realizată între Ruşi şi Austrieci în 1775, în sfîrşit a fost ştearsă, însă
cei 144 de ani de dominaţie străină nu pot fi uitaţi aşa uşor. Integrarea politică,
administrativă şi culturală a Bucovinei, a fost destul de anevoioasă, efectuînduse
printr-un şir de proiecte de legi cu caracter unionist.
Pe plan extern, recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei a întîmpinat de
asemenea unele impedimente, determinate în mare măsură de instabilitatea politicii
externe a României. Caducitatea Tratatului de Pace, semnat între România şi
Puterile Centrle, au înclinat balanţa în favoarea intereselor române. Activitatea
diplomaţiei române în promovarea intereselor reale ale bucovinienilor nu a fost
caracterizată de o eficacitate deplină, de aceea au apărut numeroase controverse în
33
delimitarea definitivă a frontierelor, iar în final pierderea celor cinci localităţi din
nord-vestul Bucovinei.
Cu părere de rău guvernul roman a dat dovadă de impasibilitate în unele
cazuri faţă de această regiune din nordul Basarabiei, după ce tinsese cu atîtă
înverşunare şi fermitate la realizarea unirii. Aceasta a dus cu ca în present
teritoriul fostei Bucovine să includă altă etnie, altă cultură, cu toate că am avut
aceeaşi istorie comună, care n-ar trebui ignorată.
34
Anexa 1
Cuvîntul lui Iancu Flondor la Constituanta Bucovinei din 27 octombrie
1918.
Domnilor,
O iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cît de dureroasă pe atît
de ruşinoasă, e pe şfîrşite. Poporul roman din Bucovina e pe cale de a sparge şi de a
lepăda lanţul care i-a ferecat sufletul. Liberi, în puterea suveranităţii naţionale, d-
voastră veţi hotărî astăzi, ce veţi afla de bine pentru un viitor fericit şi falnic al
neamului românesc din Bucovina. Dar să nu uităm, că acest moment înălţător s-a
35
născut din suferinţe grele şi adîncă jale şi e sfinţit cu singe abundant al eroilor noştri.
Vă provos să vă sculaţi în picioare ca semn de juruinţă că nu-I vom uita niciodată şi
că ne vom arăta întodeauna demni de sacrificial lor. Închei cu rugămintea
fierbinte:”Dee Dumnezeu la momentul acesta mare şi acele care vor urma să afle în
rîndurile noastre numai suflete mari”
Ion Nistor, Unirea Bucovinei-28 noiembrie
1918,Cartea Românească,Bucureşti, 1928,p.36-37
Anexa 2
Cei 50 de membri ai Consiliului Naţional Român aleşi de Adunarea Naţională la 27 octombrie 1918
1. Balmoş Gheorghe 26.Niculiţă Popovici2. Băncescu Gheorghe 27.Odoilicean Ilie3. Dionisie Bejan 28.Onciul Aurel4. Bondărescu Vasile 29.Popovici Dorimedont5. Boncheş Gheorghe 30.Popovici Alecu6. Bucevschi Dumitru 31.Procopovici Alecu7. Candrea Ion 32.Puşcariu Sextil8. Clain Cornel 33.Reuţ Romul9. Culda Toader 34.Saghin Alexandru
10.Dan Dimitreie 35.Şandru Gheorghe11.Flondor Nicu 36.Şandru Alboi Vasile12.Flondor Iancu 37.Sîrbu Gheorghe 13.Gheorghian Octavian 38.Sbiera Radu14.Grigorovici Gheorghe 39.Scalat Modest15.Homiuc Cornel 40.Simeonovici Teofil16.Hurmuzachi Alexandru 41.Tarnavschi Ipolit
36
17.Hurmuzachi Constantin 42.Teleaga Gheorghe18.Iacob Mihai 43.Tomaşciuc Victor19.Iliuţ Ion 44.Tomoiagă Laurenţie20.Isopescul-Grecul Costantin 45.Ţurcan Aurel21.Jascu Constantin 46.Ţurcan Dimitrie22.Leuştean Teodor 47.Vasilovschi Nicu23.Lupu Florea 48.Voitea Gheorghe24.Marcu Vasile 49.Voronca Aurel25.Mihalescu Nicolae 50.Zanca Teoader
Glasul Bucovinei, Cernăuţi nr.3,29 octombrie 1918.
Anexa 3
Moţiunea Congresului General al Bucovinei
Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala
sinoidală din Cernăuţi,
Considerînd că de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde
vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, au făcut pururea parte din Moldova, care
în jurul ei s-a închegat ca stat.
Considerînd că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de
domnie de la Suceava, gropniăele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum
şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei.
37
Considerînd că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii din Moldova şi sub
conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului
lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi cotropirii păgîne.
Considerînd că în 1775, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul
Moldovei şi cu dea sila alipită Coroanie Habsburgilor.
Considerînd că 144 de ani poporul bucovinean a indurate suferinţele unei
ocîrmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale, care prin strîmbătăţi şi
persecuţii caută să-I înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri, cu care
voieşte să trăiască ca frate.Considerînd că, în acelaşi timp, poporul băştinaş a fost
împiedicat systematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de cîştig ale acestei ţări
şi despoiat, în mare parte de vechea sa moştenire.
Considerînd că, cu toate acestea,bucovinienii n-au pierdut nădejdea cîă ceasul
mîntuirii, aşteptat cu atîta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună,
tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui
Ştefan şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui,
cînd se vor uni toate ţările române dintru Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar.
CONSTATĂ CĂ CEASUL ACESTA MARE A SUNAT
Astăzi, cînd după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor
şi nobililor ei aliaţi s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru
toate neamurile, şi cînd în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a
zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit şi toate neamurile încătuţate în cuprinsurile ei
şi-au cîţtigat dreptul de liberă hotărîre de sine, cel dintîi gînd al Bucovinei dezrobite
se îndreaptă către Regatul României, de care am legat nădejdea dezrobirii noastre.
Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupînd suprema putere a
ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii
naţionale hotărîm:
UNIREA NECONDIŢIONATĂ ŞI PE VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHILE
EI HOTARE PÎNĂ LA CEREMUŞ, COLACIN ŞI NISTRU CU REGATUL
ROMÂNIEI
38
Acest act votat în unanimitate, reprezentînd hotărîrea liberă a poporului
bucovinean, se va înmîna de către o delegaţie Majestăţii sale Regele Ferdinand I al
României ăi se va aduce la cunoştinţa Puterilor Aliate.
„Monitorul Bucovinei” , Fascicula nr.8, 5 ianuarie 1919
Anexa 4
Extras din Memoriul general al României, prezentat la Conferinţa preliminară de Pace referitor la revendicările privind frontiera Bucovinei
România sub regiunea răpită de la Moldova şi ataşată Coroanei Austriei, sub numele de Bucovina.
Frontierele se definesc astfel: Nistru de la vărsare pînă la frontiera cu Galiţia. De aici, o linie atingînd Prutul la confluenţa cu Ceremuşul, urmînd de aici frontiera către Galiţia şi Ungaria la punctul Stog.
Bucovina este un fragment din Moldova, răpită în 1775 de Austria printr-o combinaţie diplomatică. Administraţia austriacă s-a atrăduit să micşoreze importanţa elementului românesc, care era aproape exclusiv în 1775. Spre deosebire de Ungaria, Austria a preferat să provoace un amestec de naţionalităţi, introducînd colonii ăi favorizînd imigrarea.
Cu toată favorizarea elementului ucrainean, acesta n-a ajuns la mai mult de 3/8 din populaţia totală.
39
Moldova a reclamat tot trupul Bucovinei şi s-au manifestat tendinţe iredentiste.
Guvernul provizoriu, născut dintr-o Adunare Naţională a românilor şi toate naţionalităţile provinciei, cu excepţia ucrainenilor, a proclamat la 28 noiembrie1918, la Cernăuzi, unirea definitivă fără condiţii cu România a întregii Bucovine.
România a luat act de această voinţă de unire a Bucovinei ţi a făcut loc în guvernul ei a reprezentanţilor privinciei. Tratatul din 1916 a stabilit frontiera pe Prut, fiindcă ruşii s-au opus ca România să ajungă la Nistru, dar prin unirea Basarabiei şi-a regăsit frontiera naturală la acest fluviu.
Mircea Djuvara „Războiul româniei 1916-1918” Editura, Cartea Românească, Bucureşti 1968, p.278
Anexa 5
Memoriu asupra primului proiect al Tratatului de Pace cu Austria privind frontierele Bucovinei
Paris, 4 iulie 1919
În 28 noiembrie 1918 a hotărît Adunarea Naţională din Cernăuţi compusă din marea majoritate a populaţiei întegii ţări Unirea Bucovinei în hotarele ei vechi istorice, pînă la Nistru, Colacin şi Ceremuş cu România.
Unirea aceasta nu constitue o anexiune ci o dezanexiune, realipindu-se teritoriul Moldovei, răpit de Austro-Ungaria în 1775, iarăşi la patria mamă.
Precum s-au respectat vechile frontiere ale Alsaciei şi Lorenei ale Galiţiei etc., restituindu-se statelor din care făceau parte, în graniţele lor istorice, de asemenea trebuie tratată şi Bucovina, restituindu-se în vechiul ei ciprins, cu atît mai bine că aceste frontiere nu s-au schimbat în decurs de mai bine de 5 secole fiind respectată chiar de Austria ca frontieră naturală a Bucovinei.
40
În special nu sw poate admite o schimbare a frontierelor între Nistru şi Prut din următoarele motive:
Calea ferată Cernăuţi, Zalesciki, e o arteră principală a Bucovinei, care leagă sistemul căilor ferate bucovinene cu reţeaua din Galiţia orientală, deci trebuie să treacă prin teritoriul românesc, cu o zonă, care să fie scutită, cel puţin la 40 km. Între frontiera veche a Bucovinei şi între frontiera nouă stabilită se află mai multe sate răzeşti, cu o populaţie românească, în partea slavizată, care doreşte să rămînă sub România. Şi în valea Ceremuşului se află multe sate răzăşeşti, care prin alipirea lor la Galiţia ar cădea prada slavizării. Valea Ceremuşului îşi are debuşeul economic natural la Cernăuţi. Unica rectificare a frontierelor istorice ce sar putea admit ear fi referitor la cedarea districtului Storojineţ-Putila, a cărui cedare n-ar constitui o pierdere mare economică şi etnografică.
Radu Economu “Unirea Bucovinei1918”
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1994, p.187
Bibliografie selectivă
1.Abrudeanu Ion Rusu “Memorii asupra Chestiunii Ucrainene “, Editura Semne, Bucureşti p.3542.Atanasiu Victor, Anastase Iordache, Mircea Posa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, “România în primul Război mondial”, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.421.3.Bălan Teodor „Bucovina în preajma războiului mondial” , Editura Rum –Irina, Bucureşti, 1992, p.1364.Brătianu Gheorghe “Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei Lui Ion I.C.Brătianu”, Bucureşti, 1940, p.149.5.Campus Eugen, Moisiuc V. “România şi Conferinţa de la Paris (1918-1920).Triumful principiilor Naţionalităţilor”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.261.6.Daşcovici Nicolae, “Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public”Editura Socec, Iaşi 1996, p.27.7.Djuvara Mircea “Cîteva consideraţii generale asupra Conferinţei de la Paris”, EdituraColisseum, Bucureşti, 1991, p.13.8.Djuvara Mircea „Războiul româniei 1916-1918”Editura, Cartea Românească, Bucureşti 1968, p.279.Djuvara Mircea „Pămînt românesc”, Cartea Românească, Bucureşti 1977, p.27110. Dutceac Vasile „Minimul drepturilor minorităţilor naţionale în românia”, Editura Semne, Bucureşti 1988, p.511.Economu Radu “Unirea Bucovinei 1918” Editura fundaţiei culturale române, Bucureşti 1994, p.105-10612.Economu Radu „Unirea Bucovinei 1918” p.2
41
13.Economu Radu, „Unirea Bucovinei 1918”, p.4014.Economu Radu“Unirea Bucovinei 1918” p.9815.Economu Radu “Unirea Bucovinei1918” Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1994, p.18716.„Glasul Bucovinei” 5 noiembrie 1918, p.117.“Glasul Bucovinei”, Cernăuţi nr.3,29 octombrie 191818. ”Glasul Bucovinei” nr.548, octombrie 192019.„Glasul Bucovinei”, nr.424, mai 192020. Ibidem, p.5-8.21.Ibidem, p.62-6422.Ibidem, p.180-181.23.Ibidem, p.241.24.Ibidem, p.29125.Ibidem. Dosarul nr.11, p.7426.Ibidem. Dosarul nr.46, p.8-2127.Ibidem , textul cuvîntării lui Ion Nistor p.3-428.Ibidem, Textul adeziunii polone şi germane p.429.Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gh.Gheorghe, “Tratatele internaţionale ale României”, EdituraUniversitatea Bucureşti1996, vol.I, p.426.30.Ionescu N.I. „Rezultatele din martie 1920, pentru adunările naţionale constituante”, Editura Universitatea, Bucureşti 1998 p.5,2131.Krupensky Boris “Istoria Ucrainei”, Editura Geschichte, Leipzing, 1999, p.26332.„Monitorul Bucovinei” , Fascicula nr.8, 5 ianuarie 19133.Muşat Mircea şi Ion Ardeleanu” Viaţa politică în România 1918-1921”, Editura Adevărul, Bucureşti 1998, p.26734.Neagoe Stelian “Bătălia pentru Bucovina”, Editura Helicon, Timişoara 1992, p.11735.Neagoe Stelian „Bătălia pentru Bucovina” p.9235.Neagoe Stelian „Bătălia Pentru Bucovina” p.11236.Negură Ion “Consideraţii asupra românităţii nordului Bucovinei”, Cartea Românească, Bucureşti,1984, p.241.37.Nistor Ion “Amintiri răzleţe din timpul Unirii”, Cernăuţi 1928, p.18138.Nistor Ion “Unirea Bucovinei”, Editura Adevărul, 1993, p.117.39.Nistor Ion „Uirea Bucovinei” p.11540.Nistor Ion “Unirea Bucovinei-28 noiembrie 1918. Studii şi documente”, Cartea românească,Bucureşti 1988, p.36-3741.Ion Nistor”Zece ani de la unirea Bucovinei”, Cartea Românească, Bucureşti 1978, p.138.42.Nistor Ion “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.384-38543.Panaitescu Petru „Istoria Românilor”, Editura Logos, Chişinău 1991, p.270-27144.Pătroiu Ion, Valeriu Florin Dobrinescu, “Marea Unire din 1918 în documente diplomaticeAmericane”, Editura Socec, Iaşi, 1989, p.153.45.Petrencu Anatol, Chiper Ioan “Istoria Universală”, Editura Prut Internaţional, 2002, p71-7246.Popa Dumitru „Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină” Editura fundaţieie culturaleRomâne 1989,p.13-1447.Puşcariu Sextil, “Memorii”, Editura Minerva, Bucureşti,1978, p.339.48.Rangheţ Boris, “Relaţii româno-americane în perioada primului război mondial 1916-1920”,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p.169.49.Varta Ion, Demir Dragnev, “Istoria Românilor”, Editura Civitas, Chişinău 2003, p.19550.Vascan Vasile „Modul de administrare a serviciului public în Bucovina”, Editura Universitatea, Bucureşti 1991, p.19551.Vianu Alexandru “Relaţiile Internaţionaleîn acte şi documente 1917-1939”, p.3552.Vianu Alexandru, Dorin Zamfir, Buşe Constantin, “Relaţiile româniei în acte şi documente “
42
Editura Universitatea Bucureşti, 1971, p.7.
43
top related