priveliȘti Și legende - cnprsvka12016.files.wordpress.com file3 desenați elementele simbolice din...
Post on 01-Sep-2019
6 Views
Preview:
TRANSCRIPT
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
2018EXTRAS
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
1
Introducere
Fiecare parte a Creației – munte, plantă, apă, pasăre sau insectă are o poveste. Le puteți
numi simplu – legende, însă, pentru cei care le-au creat, ele înmănunchează adevăruri,
constituind cadrul unei existențe în care omul participă la mișcarea vieții, într-un timp care se
înnoiește.
Toate aceste „povești adevărate” vin de departe, însă ele nu sunt în totalitate desprinse de
existența noastră din „era calculatorului”. Cei care privesc munții, pădurile și apele cu atenție
încă se mai străduiesc să le înțeleagă taina, să le asculte muzica, să prindă măcar un crâmpei din
veșnicia lor. Dar pentru această „ascultare”, care e de fapt o călătorie spre inima noastră, va
trebui să ne „facem timp” și să zâmbim mai mult.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
2
În timpul și după lecturarea textelor propuse în această broșură, vă propunem să
realizați, în echipă, următoarele activități:
1. Identificați în aceste legende aparținând unor culturi diferite asemănări și deosebiri
referitoare la următoarele elemente: personaje, scopul aventurii lor, problemele cu care se
confruntă, simboluri și semnificațiile acestora.
2. Scrieți o legendă din propria voastră țară.
3 Desenați elementele simbolice din legenda aleasă.
4 Scrieți propria legendă. Participați la o activitate cu elevii mai mici din școală și
spuneți-le povestea pe care ați creat-o.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
3
De la pădurea liniștită la savana cea tristă1
În regiunea Artibonite din Haiti, se află o întindere de pământ parcă uitată de lume pe
care localnicii o numesc Savana cea tristă. Povestea spune că priveliștea aceasta dezolantă este
rezultatul unor evenimente petrecute cu multă vreme în urmă. Pe atunci, prin locurile acelea,
creștea o pădure deasă numită Codrul liniștit. Era atât de tăcut totul încât ai fi zis că nici vântul
nu îndrăznea să sufle printre crengile umbroase.
Păsările, reptilele și mamiferele cu greu puteau fi văzute iar locuitorii din împrejurimi nu-
și puteau învinge teama când se apropiau de acest tărâm misterios și întunecat. Nimeni nu
îndrăznea să intre în pădure, chiar dacă viața săracă a localnicilor îi îmboldea de multe ori să
caute resurse lângă marginea pădurii.
Au trecut astfel mulți ani iar liniștea codrului a rămas netulburată până când, într-o
familie de localnici veni pe lume un băiețel foarte curios și isteț. Văzând dificultățile din satul
său, copilul nu-și putea lua gândul de la felul în care ar putea să-și ajute comunitatea dacă ar
îndrăzni să folosească resursele pădurii, ale cărei frunze mereu verzi arătau că apa exista din
belșug undeva în inima acestui codru misterios.
Așadar, mânat de sete, micuțul intră în pădure. Deodată, o voce se auzi din freamătul
cerngilor: „Ce dorești, copile? Cauți apă?” Băiatul, deși înfricoșat, a răspuns: „Da, am nevoie de
apă pentru mine și familia mea, căci murim de foame și de sete.” Freamătul se transformă într-un
huruit înspăimântător iar copilul auzi vocea din nou: „Ia câtă apă dorești și du familiei tale. Te
rog doar să nu aduci aici oameni care să taie copacii și să se atingă cu trupurile lor de izvoarele
mele”.
Băiatul alergă în grabă la familia sa, nerăbdător să transmită mesajul salvator.
„Incredibil”, strigau toți, „Să mergem repede să vedem dacă e adevărat”. Și astfel, grupuri întregi
de localnici înarmați cu topoare au intrat în pădurea cea liniștită. N-au întâmpinat nici o
dificultate. Pădurea și-a dat crengile la o parte, iar oamenii călăuziți de copil au avut cale liberă.
Însă nu bine au ajuns la izvor, când oamenii au uitat de spusele copilului și au intrat cu trupurile
lor în apa cristalină. Apoi au tăiat copacii din jur. La fel au făcut și în zilele și anii care au urmat,
1 Poveste din Haiti de Gabriel Petit-Homme (t.n.)
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
4
până când apa a fost secătuită iar puținii copaci rămași s-au uscat. Disperați, localnicii au tăiat și
tufișurile, scormonind lacomi pământul nădăjduind că vor găsi alt izvor.
Deodată, vocea bubui din nou: „Destul, nu mai puteți continua să distrugeți pădurea”.
Coroanele copacilor se ridicau iar oamenii priveau uimiți la toate vietățile care trăiau în pădure,
care-și căutau acum disperate salvarea în copacii rămași neatinși de lăcomia oamenilor. Într-o
clipă, toți localnicii au înțeles că miracolul pădurii liniștite a fost atât de aproape de ei dar că
nepăsarea lor l-a făcut inaccesibil pentru totdeauna.
Așa s-a transformat întinderea acea de pământ odinioară plină de viață într-o savană tristă
și stearpă.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
5
De ce berzele iubesc Olanda2
Dintre toate țările din Europa, berzele iubesc cel mai mult Olanda unde, după lunga
călătorie din Africa se simt ca acasă. Berzele pot fi văzute cu miile în Olanda, pășind maiestuos
pe străzi, făcându-și cuiburi pe acoperișurile caselor și chiar lângă turlele bisericilor. Dacă un om
punea o roată de căruță veche pe acoperiș, barza privea aceasta ca pe o invitație să se stabilească
acolo și de îndată începea să-și aranjeze penajul deranjat de zbor pentru a se pregăti cum se
cuvine de construcția unui nou cuib. Uneori, o pereche de berze se întoarce chiar la „locuința”
din anul precedent, pe care o repară cu grijă. Se spune că berzelor nu le plac schimbările. Dacă s-
au simțit bine pe o anumită casă, nu doresc să plece, mai ales dacă în casa respectivă se află
copilași asupra cărora se simt și ele datoare să vegheze. Reîntoarcerea unei berze este, așadar,
pentru olandezi, un motiv de mare sărbătoare.
Când ies din orașe, pe câmpuri, berzele au din nou motive de bucurie, întrucât Olanda
este un adevărat paradis al broaștelor. Nu e nevoie de prea mult timp sau efort ca să găsească un
prânz consistent, după care să se odihnească ținându-și tacticos ciocul în penajul bogat de pe
piept.
Olandezii numesc berzele „Ooijevaar”, sau „aducătoare de comori”. În fiecare primăvară,
băieți și fete, tați și mame, alături de bunici urează bun venit berzelor privindu-le zborul grațios
cu încântare. „Ce ne aduci?”, gândesc ei. Dacă o pasăre părăsește un acoperiș întreaga familie se
întristează, în timp ce în casa pe care se construiește un nou cuib bucuria este copleșitoare.
”Acolo unde se stabilesc berzele se vor naște bebeluși frumoși și sănătoși”, aceasta este credința
olandezilor și din acest motiv așteptarea lor este plină de speranță.
Pentru a spune însă mai exact de ce iubesc berzele Olanda trebuie să ne întoarcem în
timp, în Africa de acum un million de ani. Atunci, zânele din Olanda au reușit să facă din
tărâmul lor ținutul cel mai popular în lumea berzelor. De fapt, în acele vremuri nu exista Olanda,
întrucât pământul era încă stăpânit de ape. Când pe coasta Mării Nordului s-a constituit Pământul
celor o sută de insule, broaștele au fost primele care s-au stabilit acolo. Năvăleau cu miile, așa
încât puteai să te întrebi dacă ar mai fi putut încăpea și oameni pe acele locuri. Unele broaște se
făcuseră de mărimea vițeilor, făcând zi și noapte un zgomot asurzitor nespus de deranjant pentru
zâne, a căror muzică era de prisos. Zânele din Olanda erau foarte deranjate de acest
2 După William Elliot Griffs, Dutch Fairy Tales, disponibil pe wwww.Gutenberg project. org. (t.n.)
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
6
comportament, care făcuse imposibilă existența lor senină și veselă. Așa că, auzind de berzele
din Africa și de apetitul lor sănătos, s-au hotărât să le invite la ospăț în Olanda.
Zânele nu știau prea multe despre înfățișarea berzelor, însă auziseră de ținuta lor
maiestuoasă și de caracterul lor binevoitor și respectuos. Aceste păsări înțelepte aveau deja o
reputație foarte bună, nu doar pentru dragostea față de copii, ci și datorită respectului pe care-l
arătau mereu celor vârstnici.
După ce delegația zânelor a transmis invitația berzelor, acetea au convocat o adunare
pentru a hotărî dacă este sau nu oportun să se îndrepte spre vest. Mesageri au fost trimiși în
curând peste tot, în toate așezările de pe malul Nilului. În curând, răspunsul a fost clar. Pentru
început, doar cele mai puternice păsări vor pleca. Cei mai fragili vor mai aștepta, mai ales că
trebuia cineva să rămână cu puii și cu păsările mai în vârstă. Mii de stoluri de berze au părăsit
atunci Egiptul acoperind văzduhul Europei în doar câteva ore. Apoi s-au răspândit pe terenurile
mlăștinoase ale țării celei noi. S-au înțeles ca fiecare pereche de berze să-și caute loc pentru
cuibărit iar la venirea toamnei toți urmau să se reîntâlnească pentru a zbura înapoi spre Egipt.
Era o priveliște nouă pentru zâne, oameni și broaște să vadă peste câmpuri mii de păsări
albe ca zăpada, pășind mândru și tacticos, sau oprindu-se pentru odihnă pe malurile apelor. În
curând însă, păsările s-au dovedit a fi o mare problemă pentru broaște, spre bucuria zânelor care
puteau acum dansa liniștite pe pajiștile înflorite.
În tot acest timp, comprtamentul berzelor s-a dovedit a fi foarte distractiv pentru zâne. În
curând, au descoperit că aceste păsări nu puteau cânta, păreau doar că discută între ele
clămpănind din ciocurile lor lungi. Penajul lor imaculat părea o minune iar picioarele lungi și
roșii probabil că aveau această culoare datorită unor ciorapi lungi, foarte greu de spălat în zilele
de curățenie. Dintre toate creaturile din lume, credeau zânele, ce mai comică era un domn barză
îndrăgostit. Ca să o atragă pe iubita lui făcea gesturile cele mai caraghioase cu putință. Țopăia și
se răsucea pe pământ, dând din aripi și încercând zadarnic să o îmbrățișeze pe aleasa inimii sale.
În tot acest timp, el încerca să cânte cum putea mai bine, clămpănind din cioc, într-un fel de
serenadă doar de el înțeleasă.
Cu toate acestea, zânele erau nespus de recunoscătoare acestor păsări pentru că le-au
redat liniștea de care se bucuraseră înainte de venirea broaștelor. Cât despre oameni, erau și ei
atât de bucuroși pentru victoria berzelor, încât acestea au fost considerate salvatoarele acelor
ținuturi. Au început să pună cutii pe acoperișuri pentru a le invita să se așeze iar roțile de la
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
7
căruță erau și ele urcate chiar peste coroanele sălciilor, pentru a ușura construirea cuiburilor. Cât
despre cavaleri, aceștia au început să picteze berze pe scuturi, iar cetățenii se simțeau onorați să
poarte însemnele acestei păsări nobile pe veșmintele de sărbătoare. Copiii olandezi au învățat să
lege de picioarele berzelor bilețele purtând mesaje de prietenie pentru micuții din țara
piramidelor, ale căror răspunsuri puteau fi citite cu bucurie în următoarea primăvară datorită
acestei păsări minunate supranumită și „aducătoarea de comori”.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
8
Palatul fermecat3
Trăia într-un sat numit Altos Ares, din insula Terceira, o tânără numită Perola, sau
Perla. Pe măsură ce timpul trecea, fata devenea din ce în ce mai frumoasă, într-adevăr asemeni
unei perle printre alți tineri de vârsta ei. Perla era iubită de toți mebrii comunității nu doar
datorită chipului ei încântător, ci și pentru firea ei blândă și generoasă.
Într-o dimineață de primăvară, Perla s-a aplecat deasupra fântânii la care mersese să ia
apă. Reflexia chipului ei luminat de ochi mari și zâmbitori o fermecă pentru o clipă, făcând-o să
uite cine era, întreaga ei ființă fiind astfel atrasă prin vrajă în lumea misterioasă a zânei apelor.
Dispariția Perlei a provocat mare agitație în întreg satul. Nimeni nu putea spune ce se întâmplase
însă toți se rugau în bisericuța Sfântului Roque pentru salvarea ei.
În nordul insulei Terceira se află un grup de roci mărunte ascunse de valurile mării, cu
numele Biscoitos, sau biscuiți. În acest loc trăia o bătrână înțeleaptă, renumită pentru capacitatea
ei de a înțelege rostul celor mai misterioase evenimente. Încercând zadarnic să o găsească pe fata
dispărută, tinerii din Altos Ares au cerut sfat bătrânei care le-a spus: „Perla voastră a fost luată de
zâna apelor și ascunsă în platul fermecat din lacul Ginjal”. Auzind acestea, tinerii din Altos Ares
au organizat o expediție menită să o readucă la suprafață pe fata atât de mult îndrăgită de toți
oamenii din sat. Aceștia au căutat cu îndârjire în toată insula un loc prin care ar putea pătrunde
pe tărâmul apelor, însă totul părea să fie zadarnic. În cele din urmă, în ziua Sfântului Ioan, tinerii
au reușit să identifice, în centrul insulei, malurile lacului Ginjal.
„Acesta trebuie să fie locul fermecat, lacul în care se află palatul zânei apelor.”, a
strigat unul dintre tineri. „Cum vom reuși să ajungem la Perla, să rupem vraja?”, întrebă
altcineva.
„Să ne oprim pe malul lacului să petrecem noaptea. Ne vom odihni și vom hotărî apoi
ce e mai bine să facem”, zise liderul expediției.
În tot acest timp, mama Perlei se ruga în Bisericuța Sfântului Roque pentru întoarcerea
în siguranță a fiicei ei. Deodată, auzi o voce: „Perseverența și iubirea voastră o vor aduce pe fiica
ta la suprafață, mâine, la apusul soarelui, într-o barcă de fildeș trasă de o lebădă. Vestea cea bună
3 După Elsie Spicer Eells The Islands of Magic, Legends, Folk and Fairy Tales from the Azores
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
9
se răspândi ca vântul, iar bucuria tuturor locuitorilor satului era atât de mare încât nici o vrajă nu
ar fi putut să-i reziste.
La timpul anunțat, Perla a fost adusă pe malul lacului în barca trasă de o lebădă albă, la
fel de frumoasă și senină ca înainte. Așa au ajuns oamenii acelor locuri să descopere lacul Ginjal.
Este posibil ca palatul fermecat al zânei să se mai afle încă ascuns sub ape.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
10
Scările Gigantului4
Era odată în regiunea irlandeză Cork, domeniul numit Ronayne's Court, unde locuiau
Maurice Ronayne, soția lui, Margaret și fiul lor, numit Philip, un copil jucăuș și înzestrat cu o
istețime remarcabilă.
Într-o dimineață, însă, Phil, care tocmai împlinise vârsta de 7 ani, nu mai putea fi găsit
nicăieri. Servitorii l-au căutat în toate locurile unde știau că băiatul își petrecea timpul cu
prietenii, în pădurile și apele din împrejurimi, însă nu era nici urmă de copil. Ani întregi au trecut
astfel, fără ca familia să afle vreo veste despre micuțul Philip.
În acea vreme se întâmplă să apară în localitate un fierar deosebit de îndemânatic, pe
nume Robin. Pe lângă abilitățile necesare meseriei lui, fierarul mai avea un dar, acela de a
interpreta visurile oamenilor, știind în același timp cum să le intre tuturor în voie, ajutându-i în
vremuri de necaz și veselindu-se cu sătenii ori de câte ori se ivea ocazia potrivită.
Iată că și Robin avu un vis neobișnuit. Philip Ronayne îi apăru în miez de noapte, călare
pe un cal alb, pentru a-i spune că devenise paj la curtea gigantului Mahon Mac Mahon, care-l
luase din mijlocul prietenilor săi pentru a-i sluji în palatul său din inima stâncii. „Cei șapte ani,
timpul slujirii mele, s-au încheiat, iar dacă mă vei elibera în această noapte, te voi răsplăti cum se
cuvine.”
Neștiind dacă să creadă sau nu într-un asemenea vis, Robin, care cunoștea bine stânca
numită și „Scările Gigantului”, se hotărî să încerce totuși să meargă spre port, să vadă ce mister
era învăluit de pietrele ca niște scări gigantice. Se gândi totuși să nu plece fără un plug de fier,
pe care-l puse pe umăr și se îndreptă spre locul unde-l chemase copilul.
Era o noapte liniștită, frumoasă, iar barca lui Robin aluneca lin pe suprafața apei. În doar
câteva minute, Robin se văzu în umbra treptelor gigantice. Robin căută nerăbdător o intrare, fără
folos însă, pentru că încă nu era miezul nopții. Nerăbdarea îl mânase însă spre locul magic la un
timp nepotrivit, care nu-i îngăduia să vadă ceea ce era ascuns ochilor omenești. Chiar când în
încordarea sa, simțindu-se dezamăgit de încrederea sa într-un simplu vis, Robin se pregătea să
renunțe, din miezul rocii se ivi o lumină orbitoare. Stânca se mișcă iar fierarul păși curajos pe
4 După Fairy Legends and Traditions of The South of Ireland, T. Crofton Crocker, Gutenberg
Project
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
11
tărâmul gigantului. Intrarea se dovedi a fi înfricoșătoare, întrucât din bezna care se lăsase peste el
se iveau figuri înfiorătoare care se schimbau în permanență, luând forme din ce în ce mai
grotești. Auzi deodată un zgomot asurzitor, care-i indică închiderea porții din stâncă. Robin era
îngrozit. În depărtare însă, treptat, se ivi o luminiță, ca o steluță pe cerul nopții. Întoarcerea nu
mai era posibilă, așa că Robin hotărî să urmeze acea lumină, care-l conduse spre o încăpere
vastă, în mijlocu căreia se afla o masă uriașă. Siluete gigantice se mișcau în jurul acelei mese,
fără ca vreuna dintre ele să rostească vreun cuvânt. Deodată, Robin văzu în capul mesei pe
gigantul Mahon Mac Mahon însuși, a cărui barbă imensă parcă prinsese rădăcini în lespedea de
la picioarele sale. .
La vederea străinului, uriașul bubui: „Ce te aduce în casa mea?” „Vin să mi-l încredințezi
pe Philip, care te-a slujit deja timp de 7 ani. E timpul să-l lași să se întoarcă la familia lui”,
răspunse fierarul.
„Dacă îți pasă atât de mult de el, trebuie să-l recunoști printre ceilalți băieți care-mi
slujesc. Daca greșești, vei rămâne și tu in lumea din inima stâncii.”, strigă uriașul. Apoi Robin fu
condus într-o altă încăpere, mult mai luminată, în care mai mulți băieți de șapte ani, îmbrăcați în
costumașe verzi, îl așteptau așezați în două șiruri. „Iată”, spuse uriașul, „esști liber să-l iei pe
Philip, dar amintește-ți că ai dreptul la o singură alegere”.
Robin se simțea confuz, întrucât nu și-l amintea bine pe băiatul din vis iar în fața sa erau
zeci de copii. Mergea însă prin încăpere, privind cu atenție, alături de gigant, sperând că vreunul
dintre băieți îi va da un semn. Părea că nu era tulburat de nimic, dar mintea lui căuta o modalitate
de a câștiga bunăvoința gigantului. Se gândi că, în semn de prietenie, ar putea să dea mâna cu el,
și-i ceru aceasta uriașului, însă, în loc de mână, fierarul întinse plugul de fier care trosni sub
degetele massive ale noului prieten.
Văzând aceasta, toți copiii au izbucnit în râs. În acel moment, Robin auzi pe cineva
strigându-l pe nume. Privind în acea direcție, recunoscu pe băiatul care-l chemase în vis și-l luă
de mână. „Fie ce-o fi, acesta este Pilip”, zise Robin. „Este, este chiar Philip cel vesel”, strigau
bucuroși ceilalți copii și într-o clipă totul se întunecă. Robin îl ținea în brațe pe micul Philip și ca
și cum s-ar fi trezit dintr-un vis, își dădu seama că era din nou în fața stâncii, de data aceasta
însoțit de băiatul care dispăruse cu multă vreme în urmă, dar care rămăsese la vârsta de șapte ani.
Micuțul Philip s-a întors la părinții lui, care s-au bucurat nespus de mult să-l știe teafăr și
îmbogățit cun un prieten atât de bun precum Robin. Băiatul cunoștea meseria de fierar atât de
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
12
bine, încât în scurt timp i s-a dus vestea în toată regiunea pentru destoinicia lui, pe care mulți o
puneau și pe seama timpului petrecut în palatul gigantului din inima stâncii.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
13
Originea Lacului Tiis5
Un troll se stabilise lângă satul Kund, pe malul înalt unde sătenii construiseră o
bisericuță, devenind după o vreme foarte pioși, hotărâți să lase în urmă vechile credințe în tot
felul de creaturi fantastice. Din această cauză, trollul se supără foarte tare, la toate acestea
adăugându-se și deranjul constant cauzat de zgomotul clopotelor care bateau în turla bisericii.
În cele din urmă, trollul se văzu nevoit să plece, pentru că nimic nu contribuia la plecarea
în masă a trollilor de pe tot cuprinsul țării mai mult decât devotamentul oamenilor fața de noua
credință și felul în care aceasta era legată de dangătul clopotelor. Trollul din Kund se îndreptă
spre regiunea Funen, unde a trait o vreme în pace și liniște.
După o vreme, un călător care venea din localitatea Kund, trecea prin Funen pentru
diverse afaceri. În drumul său, acesta îl întâlni pe troll care-l întrebă: „Unde locuiești?” Pentru că
pe timpurile acelea nu era greu pentru trolli să-și ia înfățișare omenească, drumețul i-a răspuns:
„Sunt din localitatea Kund”. „Nu te-am mai văzut”, zise trollul, „și credeam că-i știu pe toți din
acea regiune. Nu vrei să duci o scrisoare pentru cineva din acest loc, de unde spui că vii? ”.
Desigur, călătorul nu avu nici o obiecție, Apoi, trollul îi puse repede o scrisoare în
buzunar, instruindu-l pe mesager să o arunce peste zidul bisericii, dincolo de care se afla și
destinatarul care o aștepta. Trollul s-a îndepărtat apoi în grabă iar nu după multă vreme, călătorul
nostru a uitat de scrisoare. Însă, în drumul său, pe când se odihnea pe o pajiște unde astăzi se află
lacul Tiis, și-a amitit deodată de întâlnirea cu trollul și de plicul primit de la acesta. Mânat de
curiozitate, dorind doar să o privească, drumețul a scos scrisoarea din buzunar. Deodată, din
plicul trollului, a început saă picure apă. Treptat, picăturile s-au transformat într-un adevărat
șuvoi. Cu greu a reușit călătorul din Kund să-și salveze viața, căci apa a acoperit totul în jur. Se
pare că trollul ascunsese în scrisoare un lac întreg cu gândul să se răzbune pe bisericuța din
Kund. Nu a fost însă după voia lui, după cum o arată lacul Tiis pe care-l puteți vedea și astăzi
acolo unde odinioară era o pajiște înflorită.
5 Legendă scandinavă
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
14
Inelul Sfintei Kinga6
Principele regiunii Wawel, ducele Boleslaw, își căuta soție, după cum se obișnuia în acele
vremuri, în funcție de alianțele politice care erau necesare pentru prosperitatea întregului ținut.
Pentru ducele Boleslaw, soția potrivită a fost identificată tocmai în Ungaria, în persoana prințesei
Kinga, fiica regelui Bela al IV-lea și a reginei Maria Laskaris.
Frumoasa prințesă a fost de accord cu această alianță, însă a cerut în schimb tatălui ei o
zestre mai puțin obișnuită. Nu a dorit bijuterii sau alte obiecte de preț, ci posibilitatea de a crea
prosperitate pentru poporul din țara mirelui ei.
În acele vremuri, sarea era le fel de valoroasă precum este astăzi petrolul, așa că regele
Ungariei i-a dăruit fiicei sale una din minele de sare care se dovedise a fi folositoare poporului
său. Mina era însă situată la mare distanță de Polonia iar prințesa știa că va fi foarte dificil să
valorifice cum se cuvine acest dar. Privind la minerii care munceau în galerii, dorindu-și cu
ardoare să realizeze ceva asemănător pentru poporul polonez, a scos inelul de pe deget și l-a
aruncat într-o adâncitură a pământului cu gândul că va primi ajutor de la Sfântul Francis de
Assisi.
Curând după acestea, Kinga se îndrepta spre Polonia împreună cu alți cavaleri. Primele
luni petrecute la castel i-au permis să-și cunoască mai bine supușii, ajungând să-i îndrăgească din
ce în ce mai mult. Într-o zi, l-a rugat pe ducele Boleslaw să-i permită să organizeze o expediție
care să exploreze toată regiunea în speranța că va fi găsit locul potrivit pentru o mina de sare.
După încheierea pregătirilor necesare, ducele și tânăra sa soție au plecat la drum. La lăsarea serii,
au hotărât să înnopteze în satul Weliczka. Fără să mai stea pe gânduri, ducesa a decis: nu erau
necesare alte căutări. Acela era locul în care urmau să se facă săpăturile pentru mină. Nu se știe
dacă primele blocuri de sare au fost vizibile imediat după începerea lucrărilor sau în zilele
următoare. E sigur însă faptul că ducesa era prezentă când evenimentul s-a întâmplat. S-a
îndreptat ea însăși spre primele galerii, arătându-le fericită sătenilor bogăția cu care fuseseră
binecuvântați. Deodată, ceva începu să strălucească printre blocurile cenușii de sare. Kinga s-a
aplecat și a ridicat un inel, același pe care îl aruncase în adâncul pământului când își dorise să
afle o cale prin care să-și ajute poporul.
6 Legendă poloneză
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
15
Mina de la Wieliczka a creat prosperitate pentru toți locuitorii din țară, iar în zilele noastre este
considerată una dintre cele mai frumoase atracții touristice din Polonia.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
16
Legenda trandafirului și a scaiului7
La o margine de drum, înflori prima data trandafirul. Și a fost o minune, căci floarea
trandafirului era așa de gingașă, așa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineața de
primăvară. Avea crengile lucii, rumenea ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaraldul […]. Iar
mirosul florii lui se împrăștia peste întreg cuprinsul câmpiei.
Fluturii cădeau adormiți, celelalte flori se plecară in fața adevăratei stăpâne.
Pasările veneau de la depărtări mari, atrase de mirosul parfumat, să vadă și ei tulpina
măiastră care își desfăcea frumusețea pentru întâia oară pe pământ. Și parcă și lui Dumnezeu îi
părea acum rău că pusese într-o floare așa de minunate daruri, pe care nu le împărțise nici în rai.
Lucrul acesta îl șoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu cate
o sămânță din fiecare floare ce creștea pe pământ, s-o păstreze Preasfântul, pentru răsad.
Până la amiază, trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeții treceau si rămâneau
locului, puneau mâinile la ochi, resfirau nările sa înghită mirosul nemaisimțit până atunci, apoi,
cu priviri lacome, rupeau câte o floare.
După câteva zile, trandafirul se mâhni; el se împodobea și oamenii îl despuiau.
“Uite”-își zicea el- “scaiul de lângă mine e înalt, e chipeș și nimeni nu-l atinge; și pe mine
mă dezbracă toți de frumusețile mele”.
Un sticlete care tocmai atunci se așezase pe o creanga îl desluși:
-Cum sa se atingă cineva de scai când tot e îmbrăcat in ghimpi!
Atunci trandafirul se uită și văzu că într-adevăr scaiul avea ghimpi.
Și nu mai zăbovi; se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere și pe dânsul cu ghimpi, ca să-
i păzească floarea.
“Vezi,” își zise Atotstăpânitorul,” era dat ca pe pământ să nu ramâie ceea ce numai în rai
trebuia să fie”.
Și, bucuros, îndată a făcut un semn și tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii
tot se opreau; și nu era unul care să nu se repeadă lacom, la floarea minunată.
7 Legendă atestată în Muntenia, după Mirea, Legende, 101, în Legendele florei, Editura ”Grai și suflet – Cultura
națională”, București, 1994, p. 53-54.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
17
Dar acum fiecare când rupe floarea, lasă câte o bobiță de sânge în vârful vreunui ghimpe.
Iar în ghimpe, sângele a pătruns încetul cu încetul în tulpină, s-a ridicat până în boboci, și într-o
dimineață, floarea trandafirului se desfăcu roșie aprinsă ca sângele.
Scaiul stătea ursuz alături. De la o vreme, se trezi și-n dansul pizma, că prea nu-l băga
nimeni în seamă.
-Uite cum se înclină toți trandafirului și mie, nimeni.
Și se ruga lui Dumnezeu să-i schimbe și lui floarea să i-o facă roșie, bătătoare la ochi, ca
a trandafirului. Atunci Dumnezeu și-a zis: “Așa e pe pământ. Fiecare aleargă după ce bate la
ochi; dar numai eu știu că ce am menit odată, așa rămâne aceeași!”
A făcut Dumnezeu un semn și floarea scaiului se făcu roșie ca focul…Și au trecut mereu
drumeții și au rupt întruna florile trandafirului și nu s-au uitat la scai.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
18
Busuiocul și bujorul8
Cică în vremea de demult, când bunul Dumnezeu a făcut florile pământului și le-a
înzestrat cu culorile și mirosul pe fiecare, busuiocul a fost orânduit să aibă floarea roșie și
frumoasă, însă fără miros, iar pe bujor l-a dăruit cu floricele mici, albe și cu miros plăcut. Și-a
început bujorul a se mândri cu mirosul său, bătându-și joc de busuioc. Și-i zicea bujorul:
- Eu sunt mai frumos ca tine. Mirosul meu place la oricine. Albinele toate vin la mine, iar
fetele mă poartă în cosițe, mă îngrijesc și mă sădesc în grădinițele lor, pe câtă vreme tu ești urât
de toți! Mirosul tău scârbește pe oricine. Păcat de floarea-ți roșie ce ai, că nu-i bună de nimic. Eu
să am floarea ta, aș fi cel dintâi dintre flori.
S-a întristat mult busuiocul de batjocura ce-i făcea bujorul și plângând, ruga pe Tatal
Ceresc să-l scape de bujor și batjocurile lui.
Și zise Domnul busuiocului:
- Bine, floare îndărătnică și nerecunoscătoare! De ce ești tristă? Oare nu ești mulțumită cu zestrea
ce ți-am dat?
Și-i răspunse busuiocul:
- Ba nu, Doamne...dar bujorul... – și îi spuse pe rând cele ce-i zicea el și cum se mândrea cu
podoaba sa.
Și se mânie Dumnezeu de mândria si îngâmfarea bujorului, blestemându-i și zicându-i:
- Blestemat sa fii! De acum înainte tu vei purta podoaba busuiocului, pe care ai nesocotit-o, ca să
nu mai iți bați joc de celelalte flori.
Și de-atunci are busuiocul flori mici, albe și cu miros frumos, ca rasplată a modestiei și
răbdării sale. De atunci el e iubit de toată lumea, pe când bujorul, cu floarea sa rosie, dar cu
miros urât, nu e iubit de nimeni, crescând singur prin livezi.
8 După Marin I. Apostolescu, ”Calendarul Bibliotecii folcloristice”, 1913, în Legende despre flori și păsări, Editura
Minerva, București, 1990, p. 34-35.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
19
Legenda macilor9
Se zice că florile cele frumoase, roşii, pe care le vedem noi presărate prin lanuri și pe
câmpie, cărora le zicem maci, n-ar fi răsărit ele de la început, ci mai târziu încoace, din durerea
sufletului de mamă. Odată, demult, o mamă văduvă și sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor
de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba mamei, ca
de sfânta Evanghelie.
Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neștiind ce să-i dea băiatului de
mâncare, a scos un ștergar ales pe margine, pe care îl primise în dar de la maică-sa pe când se
măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise tocmai în alt sat, la un neam al ei, ca
să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză. Dar bordeiul văduvei era la marginea satului
şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să treci printr-o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie
şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când
socotea că-i atâta cale lungă pentru bietul ei fecior, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ținea
pe picioarele-i șubrede, dar ce era să facă? Își făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să
zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi
bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieșea în prag, punea mâna streașină la
ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfințește soarele şi nici țipenie de
vietate nu se zărește cât cuprinzi cu ochiul, își trase ștergarul bine pe cap, înțepeni ușa bordeiului
şi, mai moartă decât vie, porni în căutarea feciorului. Merse ea mai întâi mai domol, trecu
pădurea şi ieși pe câmpie.
Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea
tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de
mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nici
că simțea ceva, că în sufletul ei nu simţea decât dorul de copilu-i rătăcit ori, Doamne ferește,
mâncat de fiarele sălbatice din pădure.
9 Legendă atestată în Muntenia. Adaptare după Lia Hîrsu, ”Albina”, Buc., 1925, în Legendele florei, Editura ”Grai
și suflet – Cultura națională”, București, 1994, p. 171-172.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
20
Și alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de
spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roșie, până ce se umplu câmpia
toată de asemenea flori.
Chiar când striga ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un
glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.
Femeia nu mai simți nici urcușul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu
lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, își luă feciorul în brațe şi porni cu el
înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, cât vedeai cu ochii.
De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
21
Bradul sau pomul darurilor10
Când bunul Dumnezeu a creat lumea pomilor, a împodobit pe fiecare cu o mulțime de
lucruri frumoase şi bune. Astfel un pom a fost dăruit cu pere de toată mâna, ori cu frumoasele
mere galbene şi roșii; altul a căpătat gustoasele cireșe, care sunt cel dintâi dar de fructe ale verii,
sau vișinele roșii, surori bune cu cireșele; iar alt pom a rodit nucile cu coaja tare, care ne îmbie la
trudă, ca să le putem gusta miezul alb şi lăptos; tot așa a luat ființă rodul diferit al lumii întregi de
pomi, care împodobesc dealurile şi văile, grădinile şi livezile, de-a lungul şi latul pământului lui
Dumnezeu.
Bradul, ar fi vrut şi el să fie un pom cu fructe pe dânsul, să stea în apropierea oamenilor şi
să aducă şi el bucurie copiilor, cum fac dulcile cireșe, când se îngână primăvara înflorită cu vara
soarelui cald. Dar veșmântul lui întunecat nu atrăgea pe nimeni şi toți râdeau de frunzuțele lui ca
acele şi de cucuruzul lui țepos.
Şi bietul brad, văzând că nici cucuruzul, nici rășina lui mirositoare nu se pot asemăna cu
fructele celorlalți pomi şi nu ademenesc pe nimenea, plecă amărât din lumea pomilor şi se retrase
departe, în pădure. Acolo îşi plângea în taină obida. Ce putea să facă? N-avea ce să dea
oamenilor. Plângea în sufletul său, dar fără să se tânguie, fără să se revolte.
Iar bunul Dumnezeu, care le vede pe toate şi are grijă şi de bobul de rouă şi de firul de
iarbă, auzi râsul răutăcios al pomilor roditori şi văzu lacrimile bradului cuminte. Se apropie
atunci de dânsul şi-i spuse:
- Nu fi mâhnit, bradule. Ție nu ţi-e dat să porți fructe, pentru a sătura lăcomia nemăsurată
a celor mai neastâmpărați copii ai mei care sunt oamenii. Așteaptă şi vei vedea că şi ție îți port de
grijă.
Așa trecu vara şi toamna. Când veni iarna, pomii îşi pierduseră nu numai fructele
frumoase şi ademenitoare, ci şi întreaga bogăție a frunzelor. Şi stăteau acum cu ramurile goale şi
triste, în bătaia gerului şi a vânturilor, care treceau hăulind şi râdeau de sărăcia lor.
Bradul însă rămase verde, păstrându-și întregul veșmânt de cetină, nepăsător de asprimile
iernii.
Iar după mulți ani, când fiul lui Dumnezeu luă înfățișare de om, născându-se din trupul
neprihănit al Fecioarei Maria, împărații de la răsărit, care veniseră să aducă daruri copilului
10
Legende nemuritoare, Editura Ion Creangă, București, 1999, p. 31-32.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
22
dumnezeiesc, voind să le împodobească şi cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decât bradul,
care își păstrase veșmântul verde.
Ei aduseră atunci copilului Isus un brăduleț verde, pe care au aninat darurile, aprinzând şi
lumânări într-însul.
De atunci ar fi şi obiceiul pe care noi, românii, l-am luat de la alte popoare şi care este
atât de plăcut copiilor, că vine Moș-Ajun şi le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale
Crăciunului.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
23
Legenda florii soarelui11
Ștefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul
pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A
întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul
muțeniei.
La urmă, așa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, așa de bătrână, de-şi gâdila
pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povățuiește să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după
toate rânduielile cuvenite fețelor strălucite. După ospăț, când toți ar fi în toane bune, să trimită
fata şi să cerșească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la
grai.
Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însă un
blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea,
aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găsește pe stăpâna nopții bocindu-se
de necredința Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi
o lasă să alerge ca o bezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu
pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peșteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meșteșugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară
cu fata lui Ștefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”
Doamna-Nopților, pe aci să turbe. Își aprinde argintul din față şi fulgerând de răzvrătire,
se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăznețului voievod. În noaptea
ospățului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărească dușmanca,
pentru ca s-o zdrobească.
Soarele, un Făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu Vodă şi cu toată curtea. Când, pe la
sfârșit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la
picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja
codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A
căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.
11
Legende nemuritoare, Editura Ion Creangă, București, 1999, p. 32-34.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
24
Cu toții s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu fața îndurerată
de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna,
neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belșugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe
fereastră, de o înnămolește departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a
temutului stăpân pământean şi o sădește în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă
îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu fața ei galbenă şi înfiorată de
durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerșitorindu-și
sărutarea mântuitoare.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
25
Legenda crinului12
În mijlocul unei păduri se înălța odinioară un palat vechi, care aparținea Zmeului
Zmeilor.
Acum însă era locuit de o vrăjitoare vestită, de care tremura tot ținutul. Ziua se prefăcea
în șarpe sau în pasăre și numai noaptea umbla cu chipul de om. Dacă se apropia cineva de palat,
se împietrea. Vrăjitoarea aceasta fura şi copii. Avea mii de suflete nevinovate, prefăcute în flori.
Pe vremea aceea, doi copii fură izgoniți din casa părintească de mama lor vitregă. Bieții
copii, flămânzi şi obosiți, luară drumul spre pădure. Tot mergând, se rătăciră şi, după multe
umblete, văzură înaintea lor palatul.
Fetița, fără să știe al cui e, se apropie bucuroasă, dar când fu la doi pași de el se prefăcu
îndată într-o floare.
În zadar se tângui micul frățior, căci vrăjitoarea rupse floarea şi pieri înlăuntrul palatului.
Atunci băiatul o porni mai departe, în lumea largă, singur şi abătut.
- Doamne, fie-ţi milă de mine şi dă-mi îndărăt pe scumpa mea surioară - se ruga el
neîncetat.
Bietul băiat, după câtva timp, flămând, izgonit de toți, se băgă argat la un cioban. Seara,
când n-avea ce face, dădea târcoale prin jurul palatului dar nu se apropia prea tare, de frică să nu
pățească ce pățise surioara lui.
Când luna aluneca ușor de după nori, copilul prindea să cânte din fluier copilăria lui
oropsită. Ochii i se umpleau de lacrimi, când își aducea aminte de ea. Într-o noapte, obosit şi cu
gândul la surioara lui, adormi în pădure. Visa că rătăcise prin locuri întunecoase şi că găsise o
floare foarte frumoasă, pe care rupând-o, o duse în palat. Cum atingea ceva cu acea floare, toată
vrăjitoria dimprejur pierea.
Când se trezi de dimineață, începu să caute floarea. După câteva zile, obosit şi flămând, o
găsi. Bietul băiat râdea şi plângea de bucurie, căci tălmăcirea visului spunea că va scăpa pe draga
lui surioară.
Cum ajunse la palatul vrăjitoarei, repede atinse cu floarea cea binecuvântată, floarea în
care era prefăcută surioara lui şi numaidecât floarea se prefăcu din nou în fetiță.
12
După Florica D. Ionescu, Legende și povești cu păsări, flori și animale, în Legende despre flori și păsări, Editura
Minerva, București, 1990, p. 35-36.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
26
Fericiți, vrură să plece dar, vai, poarta nu se mai deschise, era închisă pe veci.
Bietul băiat, zgâlțâi cu putere poarta, dar nu putu s-o deschidă. În clipa aceea, vrăjitoarea,
auzind gălăgia, veni să vadă ce e. Cum dădu cu ochii de ei, îi prefăcu în două flori mari şi albe,
cu un miros îmbătător. Dar şi ea pieri, căci tot farmecul se duse. Palatul se ruină şi pe ziduri
începu să crească iarba.
Două flori mari, albe şi înalte, răsăriră lângă poarta palatului. Erau cei doi frați prefăcuți
în crini.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
27
Legenda ciocănitoarei13
Zice că de mult, în vremea veche, când pe pământul țării noastre erau mult mai mulți
codrii ca acum și când veneau peste românii de atunci hoardele sălbatice [...] de-i omorau și li se
luau averile, trăia o domniță frumoasă și cu multă credință la Dumnezeu. Palatul ei era la poalele
codrului de la Mestecăniș, în munți, spre a fi apărat de unguri.
Se zice că domnița aceea era a lui Dragoș, craiul Codrilor Moldovei.
Într-o zi pe când Dragoș era la vânătoare, au venit ungurii și au călcat palatul domniței.
Când au voit s-o prindă și pe dânsa, ea s-a rugat lui Dumnezeu:
-Doamne, apără-mă, Doamne! – iar Dumnezeu, ca s-o apere de unguri, a schimbat-o într-
o păsărică ce s-a pierdut în fundul codrului.
Dacă s-a văzut ea liberă, a început să-l caute pe Dragoș, spre a-i vesti sosirea ungurilor.
Însă Dumnezeu s-a arătat lui Dragoș chiar în noaptea aceea și i-a spus marea lui nenorocire.
Atunci el s-a rugat:
-Doamne, fă-mă Doamne, un stejar înalt ca pe crengile mele să se odihnească adesea
domnița mea! Dumnezeu, ascultându-i ruga, l-a schimbat într-un stejar bătrân și trufaș.
Domnița, care era păsărică, a aflat că soțul ei este un copac și a început sa-l caute prin
toate pădurile. Se apropia de toți copacii, bătea cu ciocul în scoarța lor, îl striga pe Dragoș și pe
urmă asculta să audă glasul lui chemând-o. Dar el nu-i răspundea și ea mergea mai departe și la
fiecare copac făcea la fel.
De atunci și până-n zilele noastre, domnița schimbată în păsărică, umbla pe la toți copacii
și-l căuta pe Dragoș. Și zice că atunci când îl va găsi, ea se va preface iar domnița, iar el iar se va
face domn și se vor apuca să curețe țara de străini. Păsărica aceea, care zice că ar fi domnița, este
pasărea numită ciocănitoare.
13
După Mihail Gr. Constantinescu, ”Neamul românesc pentru popor”, 1929, în Legende despre flori și păsări,
Editura Minerva, București, 1990, p. 127-128.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
28
Balaurul din Cracovia14
Weichsel este un râu larg din Polonia. Acum mult timp pe un deal de lângă râu se afla o
cetate, în care locuia prințul Krak cu soția și cu cei trei fii ai lui. Prințul își dorea tare mult să
construiască un oraș, dar nimeni nu voia să locuiască în apropierea cetății. De ce? Sub cetate, în
stâncă era o peșteră, iar acolo sălășluia un balaur înfricoșător, care mânca tot ce-i cădea în
gheare: și oameni și animale.
Prințul avea o turmă mare de oi. În fiecare zi balaurul prindea o oaie și o devora. Dar erau
și zile în care nu prindea oaia și atunci balaurul prindea un om și-l mânca cu tot cu oase.
Într-o zi, prințul porni împreună cu fiii și cu oastea lui cu gândul să omoare balaurul.
Ajunși la peșteră, îl atacară cu săbii și cu lăncii, însă balaurul scoase foc și un fum
otrăvitor pe nări, astfel că bărbații căzură într-un somn adânc. Săbiile se rupseră în solzii mari ai
pielii balaurului. A doua zi, balaurul ieși din văgăuna sa și atacă cetatea, izbindu-și cu furie
coada de zidurile cetății. Prințul le porunci supușilor să arunce un berbec gras în afara cetății.
Balaurul se aruncă asupra berbecului, îl devoră și se întoarse în văgăuna sa. Atunci, prințului îi
14
http://www.sos-halberstadt.bildung-lsa.de/indextexte.htm
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
29
veni o idee: „Trebuie să otrăvim balaurul!”. Ordonă să se taie un berbec, pe care îl umplu cu var
și pucioasă. Apoi femeile cusură blana berbecului, iar bărbații îl duseră în fața cetății. Dimineață,
balaurul ieși cu urlet mare din peșteră. Zărind berbecul, se repezi cu poftă asupra lui. Grohăind
satisfăcut se îndreptă spre peșteră, însă nu mai ajunse acolo, că se și prăbuși. Coada biciui
pământul, iar ghearele săpară urme adânci în pământ. Astfel își dădu ultima suflare. Acum mulți
oameni veniră și-și construiră case la poalele cetății. și așa își primi Cracovia numele după
prințul Krak.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
30
CREAȚII REALIZATE DE ELEVI PRIN ACTIVITĂȚI BAZATE PE PROIECT
ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI ÎN LIMBA ENGLEZĂ
Frunza blestemată
Bianca Mitrofan
A fost odată un copil
El avea un comportament dificil.
El distrugea tot din natură
Lăsând pe fiecare frunză o semnătură.
Dar într-o zi s-a nimerit,
Să rupă din copacul greșit
O frunză blestemată,
Să nu-și găsească iubirea adevărată.
Băiatul și-a dat seama că a greșit
Și speră ca blestemul să ajungă la sfârșit,
Să poată fii și el fericit
Și de o fată iubit!
Și cum stătea mereu lângă acel copac,
Singur, trist și sărac,
Vine o fată drăguță
Ce avea în păr o steluță...
El o privea de la distanță,
Cu o tristețe pe față,
Sperând ca ea să-i fie aleasă
Să-i fie a lui mireasă!
, Rinului i-ar plăcea s
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
31
Încet, timid și speriat
De ea s-a apropiat
Și o întreabă șoptit
Și foarte uimit,
Dacă vrea să-i fie
A lui soție.
Fata s-a speriat,
Și a plecat imediat.
El a început să plângă,
Și gândindu-se se n-ar fi trebuit să atingă
Acea frunză blestemată
Și de toți evitată! ...
Frunza zburătoare
Selena Rusu și Gabriel Rusu
Frunza călătorea
Cu scopul de a se distra
De nimic nu îi păsa,
Căci vântul o tot purta.
Chirie nu mai plătea
Și copacul o alunga
Pe meleaguri îndepărtate,
Necurate.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
32
Acesta a ajuns în iad
La balaurul de jad
Atât era de necurat
Încât în rai a fost alungat.
Dumnegod l-a admirat
Căci avea un suflet neînfricat
Cu Pavel se înțelegea
Cu Mihail se tot certa
Dar Selena îi împăca
Și Gabriel o încurca.
A fost odată ca niciodată
O frunză încurcată
Din iad alungată
Și în rai promovată.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
33
Frunza
Ioana Lorena Dumitrov
Soarele desenează umbre din tulpinile groase și sigure ale copacilor stupefiați. Norii se
plimbă pe cerul senin ca și cum ar fi uitat ce aveau de făcut. Stoluri de egrete zboară deasupra
marelui lac al orașului, iar la mal micii oameni dansează fericiți. Păsările se plimbă vesele printre
casele noastre, ba chiar uneori vin și în vizită.
Astăzi, Penata, frunza vecină, mi-a spus că sunt cu adevărat specială și că ar trebui să
profit de pe urma acestui lucru. Cum în ultima vreme ploaia s-a adăpostit de pădurea noastră, m-
a sfătuit să mă prezint soarelui. Bineînțeles că nu am acceptat, date fiind circumstanțele. Eu, o
umilă frunză, să mă prezint Regelui Soare?! Nici gând! Văzând reacția mea, s-a sfătuit cu
celelalte frunze cu care locuiam și au pus la cale un plan, pe care nu l-am putut desluși o bună
perioadă de timp.
Fiind sfârșitul lunii august, noi, frunzele, ne așteptăm la ce este mai rău. Și cel mai rău,
pentru noi, este să cădem și să rămânem acolo. Căderea este cel mai tragic sfârșit inevitabil.
Prietenele mele de pe rangul inferior m-au sfătuit ca, în caz de vreau să mai trăiesc în această
locuință, să le anunț când mă simt rău, iar ele mă vor găzdui la etajul lor un timp, poate îmi voi
reveni. Întotdeauna mi-au spus că și-ar dori în locuința lor o frunză la fel de multicoloră și
grațioasă cum sunt eu. Deși nu am înțeles la ce se refereau, le-am mulțumit și le-am promis că le
voi vizita cândva.
Într-o zi, când Regele Soare nu era in apele lui, în pădure au venit niște... oameni. Și
oameni mai mici. Noi, frunzele, ne-am cam mirat. Nu suntem vizitate decât foarte rar de oameni:
când au nevoie de casele noastre sau de puțin aer curat. Ei bine, scopul acestei vizite era cu totul
diferit.
Omuleții mici erau mult mai încântați decât cei mari; unul dintre ei chiar s-a apropiat de
casa mea. În timp ce îl priveam, am auzit că are un nume, exact ca noi. Îl chema Matei. Era
foarte entuziasmat de prietenele mele, dar pe mine nici nu m-a observat. Pe moment m-am
întristat, însă mi-am revenit repede când i-a chemat și pe ceilalți oameni să mă admire. M-am
rușinat, dar nu cunoșteam motivul. Matei a scos o cutie, așa părea, cu care mi-am făcut o poză.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
34
Știam de poze, oamenii vin des să facă poze acasă la noi. Și, când se uita la poză, am văzut o
frunză mare, care respecta o cromatică îngrijită, fiind brăzdată cu nuanțe subtile de roșu pe
margini, iar în vârf cu un galben aprins, exact ca al regelui Soare. Eram eu, deci vecinele aveau
dreptate. Nu aveam de ce să mă ascund.
Dintr-o dată, Matei și-a întins mâna spre mine. M-am speriat, însă vecinele mele
chicoteau fericite. Într-un moment foarte scurt, eram deja în mâinile lui Matei. Deci, a venit
timpul! Am plecat din casa mea! Vecinele m-au salutat fericite și mi-au spus să nu uit niciodată
de ele. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă, însă declarațiile finale m-au făcut să-mi dau seama că
nu voi mai vizita pădurea.
Matei m-a luat la el acasă și m-a așezat lângă o frumoasă colecție de frunze mari și viu
colorate. Ne-a făcut poze tuturor și ne-a promis că ne vom simți bine la el. M-am și împrietenit
deja cu doua frunze mai rotofeie, care m-au complimentat întruna. Au spus că de acum înainte
mă voi simți mai bine decât acasă și că abia așteaptă să ne petrecem timpul împreuna. Am fost de
acord cu ele, apoi am primit încântată cina.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
35
Nutella
Selena Rusu și Gabriel Rusu
Aceasta este povestea unei ciori
Dacă te uiți la ea mori
Sau în cel mai bun caz orbești
Drumul spre casă nu-l găsești.
Când toamna a venit
Copacii au îmbătrânit
Berzele s-au pus pe călătorit
Cuiburile și-au părăsit.
Din copac a răsărit
Nutella cel vestit
Mulți zic că era parvenit
Și avea ciocul ascuțit.
Când berzele plecau
Ciorile locul le preluau
Acestea livrau stocul inferior
Adică copii de infractori.
Cel mai vestit infractor
Era Nigga „hai că te omor"
Te controla la buzunare
În gară sau în parcare.
Nutella are o misiune de îndeplinit
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
36
Să livreze un copil afurisit
Acesta copilul lui Nigga era
Dacă îl pierdea o încurca.
Totul a mers ca pe șleau
Și a scăpat de bau bau.
Petrică
Camelia Paraschiva Andreica si Gabriel Rusu
Era odată o pietricică.
Minune! Se numea Petrică.
Toată ziua lenevea,
Lumea-n picioare o călca.
Și ceva ce nu-i un mit:
Venea din familia Granit,
Dinastie peste Răsărit,
Deci nu îi păsa de lege,
Căci era fiică de rege.
„Asta e fiică de rege,
Două cuvinte să nu lege?"
Striga toată-mpărăția:
„Sus cu democrația!"
Și-asa tatăl s-a mâniat,
Pe fiul său a alungat
De la tron și de la stat.
Petrică nu s-au opus,
Căci era un fiu supus,
A plecat către Apus.
Dându-și seama ce-a făcut,
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
37
Pe el însuși s-a-ntrecut,
S-a făcut tare ca piatra
Ca să-și revendice vatra.
Simțindu-se pregătit,
A pornit spre Răsărit
Și chiar de pedici a-ntâlnit,
Rezolvare a găsit
Ajuns în împărăție,
N-a dat de o bucurie;
Că familia nu-i era vie;
Au murit de supărare,
A plecat băiatul mare.
Și-n locu-i a urcat pe tron,
Devenind un mare domn.
Sub el regatu a-nflorit,
Chiar și-o regină și-a găsit.
Și-a avut un copilaș
Care să fie al său urmaș.
Pân'la adânci bătrâneți a trăit
Tot Petrică, împăcat și fericit.
Și-am încălecat pe-o șa
Și v-am spus povestea așa
Și-am încălecat pe-o căpșună
Și v-am spus o mare minciună.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
38
Ploaia
Ioana Lorena Dumitrov
În 1943, lumea nu e prea diferită de cea prezentă. Soarele răsare la aceeași oră, strălucește
la fel de tare, iar ploaia... Ploaia e la fel de rece, oriunde te-ai afla. Am simțit-o "pe pielea mea".
Falange de lumină pală, hibernală, se agaţă de draperie şi intră prin crăpăturile ei. Stau în
canapeaua părăsită din camera mea albă şi mi se pare că totul se micşorează în jurul meu. Sunt
doar o pată de culoare dintr-o paletă cu nuanţe sumbre.
Iau certificatul de naştere şi îl cercetez, poate s-a m-ai schimbat ceva. Nu. Sunt tot
"Fluturele lui Ulises", fără o identitate proprie. Zbor până la perdeaua maro şi mă opresc pe ea.
Prin faţa geamului meu trecea György, un fluture poliţist foarte sever, care ne atrage atenţia
întotdeauna, fără motiv. Am noroc de aripile mele care se camuflează când sunt în repaus, altfel
aş fi fost acum în minunata "Cameră a Secretelor", vorbind cu poliţistul şi oferind răspunsuri
unor întrebări existenţiale.
Profit de soarele de afară şi ies să zbor. Chiar dacă îi "aparţin" lui Ulises, culoarea este a mea.
Nuanţele azurii ale mărilor tropicale se regăsesc pe aripile mele. Ştiu că atrag atenţia, dar fluturii
din Australia sunt mult mai prietenoşi decât par a fi. Îmi place lumina, poate pentru că, fără ea,
nu aş mai putea trăi. Şi pentru că mă reprezintă, îmi scoate în evidenţă calităţile şi culoarea
aripilor; "albastrul uitării", cum îmi place să-i spun.
De sus, în zbor, lumea pare a fi perfectă. Aproape că se vede bunătatea. Casele sunt gigantice, cu
draperii şi paturi mult mai mari decât mi-am putut închipui. Oamenii ăia par să folosească prea
puţin din ce au şi, totuşi, să râvnească la mai mult. Dintr-o dată, gândurile îmi sunt spulberate de
o rafală de fluturi, colegi şi prieteni, care pleacă din parcuri, aşa-zisele "flori" ale oamenilor, fapt
ce demonstrează sosirea ploii. Nu am simţit niciodată ploaia pe aripile mele.
Şi, fără să îmi dau seama, picuri mari şi grei se desprind din norii pufoşi. Aripile îmi sunt fericite,
aproape le aud cum îmi mulţumesc. Culorile par şi mai vii în natura care se dezlănţuie. Sunt în
centrul existenţei şi, pentru prima dată, simt ploaia. E rece, dar plăcută. Gripa ce va urma
aproape că nu mai contează.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
39
Acum, pe lângă soare, iubesc şi ploaia. Am auzit pe cineva, odată, acolo jos, spunând că
"Dragostea este o ploaie de fluturi într-un suflet ales". Îmi place cum gândesc oamenii, de aceea
m-am hotărât să le ofer iubire reciprocă.
Reîncarnarea unei biete Frunze
Andreea Sorina Savuca
Era odată o frumoasă și verde frunză, însă viața, mai precis viețile sale, nu erau întocmai
la fel de frumoase ca ea. Frunzy, căci așa se numea, s-a născut într-o primăvară acum mult timp,
în inima unei păduri nepătrunse de ochii și atingerile agresive ale oamenilor. Aceasta a crescut și
a trăit fericită până la sfârșitul toamnei, când și-a dat seama că viața ei se scurge pe sfârșite,
frigul pătrunzându-i până la clorofilă. În cele din urmă, aceasta s-a îmbolnăvit, iar culoarea sa s-a
transformat treptat din verdele pătrunzător de altădată într-un maro-cărămiziu. S-a temut pentru
viața sa, însă în cele din urmă a acceptat ideea de a fi doar o frunză de conifer, trecătoare.
Aceasta a privit întristată timp de câteva săptămâni cum prietenii și rudele sale frunze își pierd
viața, căzând în gol și fiind transportate de văpaia vântului departe de raza sa vizuală sau
depunându-se pe pătura de frunze ce acoperea solul verde și frumos de altădată. În cele din urmă
i-a venit și ei rândul, desprinzându-se de creanga pe care locuise atât de multă vreme.
La câteva luni după moartea sa, aceasta s-a trezit ca dintr-un somn adânc, doar că din nou
mică, locuind undeva în mijlocul unui oraș și fiind înconjurată de alte frunze ca ea, necunoscute
și neajutorate. Aglomerația și aerul din oraș nu-i plăceau, se simțea incomod și îi era dor de
liniștea pătrunzătoare și aerul curat din pădure. Viața sa, însă, nu a durat prea mult, căci un copil
nepăsător a smuls-o din copacul în care trăia, iar viața acesteia s-a stins iar. Aceasta s-a trezit iar,
amețită, de această dată pe corpul unei bombe gata să explodeze, numită roșie. A fost stropită cu
o mulțime de substanțe ciudate ce îi faceau rău. Viața ei nici aici nu a ținut prea mult, căci a fost
smulsă de pe roșie și aruncată la gunoi în momentul în care o bucătăreasă a vrut să gătească roșia
pe care locuia ea.
Tot așa s-a trezit de nenumărate ori, viața sa fiind mai îndelungată sau mai scurtă, iar
moartea sa fiind provocată din cauze naturale sau nu. Și în ziua de astăzi Frunzy tot renaște,
reîncarnându-se în diferite soiuri de frunze și sperând că poate va fi ultima dată când va trebui să
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
40
se trezească ca și frunză, să nu mai fie nevoită să înceapă o nouă viață de fiecare dată, privind
mereu cum i se duc prietenii și simțindu-se iar singură și neajutorată. Frunzy încă speră că noua
sa viață va fi una permanentă, fericită și nu va mai fi nevoită să își amintească toate întâmplările
neplăcute prin care a trecut.
A Sad Love Story
Alina Solovastru
When God created the world there was no light. In other words, there was
an endless darkness. God didn't know what to do, but two kids in love came to help Him.
Moon was a beautiful girl, with blue eyes and gray hair. She was 19 when she fell for
the first time in love with a boy as beautiful as she was. He was tall with blond hair and green
eyes. While Moon was passing by a river, she saw this gorgeous guy walking along on the other
side, his name was Sun. At that very moment she knew he was the chosen one. From this
moment on, she was thinking only about him.
Days passed by, then weeks and years, but after all this time she couldn't help but
dreaming about him. What she didn't know was that the feeling was mutual. He saw her too that
day, and he did just as her.
Finally, one day, somehow, they got to know each other. The only problem was that
their families didn't agree with their relationship.
Not knowing what else to do, Sun decided to ask God for help.
''God, I don't know what to do. I love Moon, but our family don't get along with each
other. I want to be with her, forever. Please help us.''
'' If you agree, I'll put you too in the sky. You'll have the light so that you can give
happiness to everyone.'' said God.
''We agree with anything just to be together. Thank you, God'' he said.
Starting from that day they were put in the sky and shared light everywhere. Though they were
together Sun was always complimented and Moon was on the second place. She couldn't
complain, though. She wanted just to be with him and nothing more. But one day, she
couldn't resist anymore.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
41
They were on Earth for a trip, but everyone would keep welcoming just the boy,
Sun. No one knew who Moon was. In that evening, the legend says that they had a fight and the
girl refused to go home, choosing to stay a little bit longer on earth, alone. The sun went home,
but he never thought that the mysterious, dangerous darkness will occurs. The darkness fell in
love with Moon at the first sight and was willing to do anything that pleased her. The girl liked
the darkness too. When staying beside him, she looked as bright as the sun. Darkness asked her
why is she so unhappy, and she told him the reason why.
From that moment on, Moon never returned to Sun, choosing the darkness instead.
Even so, there are moments when the two heartbroken kids meet, they are called Eclipse. But do
you want to know something? They still love each other.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
42
Me, Sunflower
Georgiana Văleanu
Hi, my mane is Sunflower. It‟s a pretty unique name, isn‟t it? Do you want to know why
it is like this? It‟s because I‟m a bee. Yes, you heard well, a bee. When I was little my mum
gave me that name because I liked to collect pollen just from sunflowers, and since then that‟s
my name.
However, let me tell you something. As you probably know to collect pollen is the job of
a bee. Everyone enjoys that, but me. One day, when everyone was working outside, I decided to
take a nap. I‟d just fallen asleep when my mum entered the room and woke me up. I could see
anger on her face.
„Again? You‟re sleeping again? We‟re out working and you do nothing?‟ she started to
yell.
„Sorry mum, but I really don‟t like the heat of the sun.‟ was my response.
„You know what, Sunflower? I can‟t argue with you anymore. You follow the rules or
you‟re out of the house.‟
I couldn‟t say anything. I knew it was my fault but I wasn‟t going to agree no matter
what. So, in the following moment I got out of my bed and I exited the room.
As I was flying I realised that I couldn‟t hear my mum anymore. In that very moment I
was scared. No, I‟m wrong. I wasn‟t scared, I was totally horrified. Still, the anger was boiling
inside me so I just couldn‟t stop. I was wandering for about two hours, when the anger started to
disappear. When I figured out how much I flew, I suddenly stopped. I made my way to the
nearest sunflower I could see and sit down. I didn‟t know where I am or what to do to go back
home. I couldn‟t think about anything.
„What should I do? I don‟t want to be alone. I don‟t want my mother to be upset. I have
to find a way. There must be a way, right?‟ that‟s what I thought. „Oh, I know. Maybe
somebody will pass by here so that I can ask for some indications.‟
Later on, the sun started to set. I wasn‟t so sure about my plan anymore. I started to lose
all the hope I had. I wasn‟t good at working at home, but how could I find a new beehive? I was
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
43
sure no one would welcome me. As I started to imagine all this horrible things an old bee passed
by. I flew as fast as I could to her.
„I‟m sorry, grandma. Could you help me?‟
„Sure little bee. How can I? What‟s your name? Why are you here?‟ she wouldn‟t stop
questioning.
„I want to find my way back home. My name is Sunflower. I had a fight with my mother
and I reached somehow here. But I don‟t know where I am and something tell me that I‟m far
away from home. My beehive‟s name is „‟Honey and Flowers‟‟. Have you heard of it?‟
‟Oh, I understand. Of course I‟ve heard of it. I have a friend who lives there. Actually I
was on my way to her. You can come with me if you want to.‟
„Thank you very much.‟‟
I helped her with her bags and we started flying to our destination, my home. We passed
by some wonderful sunflowers that I didn‟t see on my hurry. It was wonderful. Starting with that
day I realized how beautiful the nature is and how ignorant I was all that time. Soon after, I
arrived home. In the doorframe of the entry was my mum. Probably she could hear my tone.
When our eyes meet I could see tears in hers. She wasn‟t the only one, mine was watery too.
„Oh God, Sunflower I was so worried. I couldn‟t follow you and I was afraid of losing
you. I can‟t believe that you are here. „
„Mum, I‟m sorry. I promise I‟ll do my job and I won‟t upset you anymore. Can you
forgive me?‟
„Of course I can my little bee. And who is this lady?‟
„Oh yeah, I forgot. Mum, she‟s my saviour. Grandma, thank you for your kindness and
patience‟
„You don‟t have why, darling.‟
Then our ways separated. I am still thankful for what she did. If she hadn‟t helped me, I
wouldn‟t be here. From that moment, I was the most hard-working bee that everyone has seen.
Since then I realised how important my mum and my home was. Don‟t fight, you‟re wasting
time.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
44
The Legend of the Cursed Eye
Simona Dumitrescul
It was a sunny day. Tom wanted to go outside and play with his friends but he was unable
to because he had to read a book for school. The book was called “History of mankind and
witches”. Although, the title was interesting, Tom thought it wasn‟t as he hoped and was trying
to give up but he was stopped by his grandfather. He said that it was important to get an
education about the past.
As they were sitting in the living room, Tom placed the book down and sighed. He
whished his book wasn‟t so boring, while looking out the window.
“What is it Tom?” grandfather asked. “Have you finished the book so soon?”
“No!” said Tom. “I don‟t want to read it anymore, it is so boring, I just want to go outside
and play with my friends. I don‟t care about this stupid book!”
Grandfather looked at him with big eyes.
“I know it might not be that interesting, but you have to read it, it is important that…”
“That I get an education about the past.” said Tom while rolling his eyes. “I‟m starting to
think you are saying this just so that I don‟t get to go outside. Otherwise, you would have told
me what is said.”
“Now, now, Tom…” said grandfather with the same soft and calm voice. “I can‟t tell you
what it says, you have to find out that yourself…” Tom sighed. “… but, I can tell you the story
behind the book.” Tom widened his eyes, looking at his grandfather with hope invading every bit
of his being.
“You would tell me a story?” Tom asked, his heart beating fast.
“No, not a story, a legend,” said grandfather with a calm and mysterious voice. “This is the
legend of the Cursed Eye…” Tom made himself comfortable and listened carefully to what the
old man was saying. “This legend starts long ago, when people were fighting for kingdoms and
fearing that one day, a dragon would crash into their castle, burning houses and killing people.
You see, back then, humans feared the mystical creatures, before they killed them all. When
dragons roamed free between the lands, that is when our legend begins. A powerful witch, the
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
45
most powerful one that existed, ventured to the Cave of Death. It was called that way because a
very strong dragon lived in there, it would sometimes come out to hunt, killing animals and
mostly, humans. Many tried to kill the dragon but none succeeded. They all died by the burning
flames of the fire breather.
When the witch arrived, she could smell the rotten stink of death exiting the cave. She was
determined to end the beast, and after a fight that would be forever remembered, she killed the
dragon, and without anyone noticing, she took one of its eyes. She received a lot of gifts and
gold from the people of the kingdom she had saved, but she did not care for rewards, she
achieved her goal.
Getting back home, she turned the eye into a powerful medallion that she placed many
charms upon, in order to make it never lose its magic. The witch had gave birth to a baby girl,
few years after. She enchanted her daughter, and so, her family could have only girls. As the
little girl grew up, her mother taught her all that she knew, and that happened many generations
after, the Eye being passed from one witch to another.
Now, Tom, is when our legend really begins. Five hundred years later, in the same house,
lived a witch more powerful than the one that forged the medallion. She lived hidden from other
people, making her house visible only to the people that wanted to find her. And so, the young
prince of the kingdom paid a visit to the witch. He wanted a poison spell from the witch to put an
end to his brothers rule over the kingdom. He knew that it was the only way that he could sit on
the throne be called King.
When the witch saw the young prince, she welcomed him with open arms. Little did she
know what he was about to do. Upon entering the back room, the one with potions, the prince
laid his eyes on the magnificent medallion with the center of a dragon eye. Amazed by its beauty
and attracted by its charms, he asked the witch how much it costs. After receiving the answer
that it wasn‟t for sale, the prince got upset and decided to steal it. In a moment of distraction, the
prince stole the Eye from the witch, paying for the potion and leaving as fast as he could. That
day, the young prince decided never to return to the witches house.
With the Eye gone, the witches power started to fade away, for as long as it stayed in her
house, the Eye would get more power, and the witch would use the power to make stronger
spells. With the power that she had left, the witch did two things, make herself immortal and
curse the Eye so that anyone who wore it would die.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
46
The prince, got onto the throne after the tragic death of his brother and he had the Eye
around his neck, making it the kings jewel. As time passed, the kingdom was suffering from the
greed of its new king. He had grown dark and greedy. Soon enough he lost his mind and died,
but before he died, he hid the Eye in a box that was later found by one of his servants.
Seeing the Eye, the peasant took it home with the same greedy look that the king had
before he stole the medallion from the witch. That night, a thief entered the castle, odd was that
he didn‟t take anything. The witch was looking for her dragon eye but she was unable to find it
because it was stolen by the peasant a few hours prior.
I could tell the same story for the servant, he died a short while after he stole the Eye. A
few days later, another person died because of the Eye. The curse that the witch casted upon it
was driving its owners mad, killing and absorbing their souls. Anyone who wore it more than
two hours a day would get affected by the curse and within days, they would die.
The witch was trying to chase down the magic of the Eye but she was never close enough
to get it back. Becoming desperate, she started thinking of what her mother and ancestors would
say about what she did. As time went by, she went mad and she kept looking for the Eye,
mumbling things like: “I‟ll get it back…” or “Stop screaming at me, I‟m trying.”. she seemed to
be trapped in a never ending argue with herself.
The years passed and the Eye was doing more and more victims, becoming more powerful
as days went on. The witch was chasing it everywhere, mumbling words to herself.
After its owners died again, the Eye fell into a young man‟s hand. Impressed by its beauty,
he decided to gift it to his wife . She gladly accepted the medallion from her loving husband
without knowing the dangers of wearing it. Needless to say, she died short after the Eye was in
the house. Filled with grieve, the man threw away all of his wife belongings, thus throwing the
Eye into the ocean. Like that, the Eye was never able to hurt anyone else.
The witch hot to the house of the grieving husband driven there by the magic of the Eye.
She asked the man if he had seen it and he answered with the truth: “I threw it in the ocean after
my wife‟s death.” The witch didn‟t want to accept the truth and started searching for the Eye in
the other houses.
Legend has it that she is still looking for it to this day, unable to find it, not willing to
admit that it was lost in the ocean. Meanwhile, the power of the Eye remained the same, but it
was unable to absorb any other souls or hurt anyone ever again.”
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
47
Tom looked at his grandfather with amazement and with excitement as he asked.
“Is this legend true? Is the witch still looking for the Eye?”
“Well, legends are inspired from true facts that happened.” Grandfather explained. “That is
why humans feared witches, that is why they killed them, so that the Eye would never return to
the surface again.”
After grandfather finished his story, Tom returned to the book.
“Tom, didn‟t you want to go outside?” grandfather asked.
“No, it can wait, I must finish this book to understand the history of the witches.”
Grandfather didn‟t say anything, he just smiled and left Tom to read the book.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
48
Charmed
Alina Solovastru
The legend says that when the clock stroke midnight a beautiful
baby girl was born in a house at the end of the woods. She wasn‟t just
a simple child she was the definition of beauty. She had beautiful big
green eyes that showed curiosity about everything around, brown
silky hair that was shining in the light of the sun like gold yarns and
she had the purest heart that the world had ever seen before. Everyone
was more than delighted about the young child and charmed by her
beauty. That‟s why they named her Ella.
She was the treasure of her family, the first born child from a
big love. In honor of her birth, her family threw a big baptism even though they weren‟t the
wealthiest people in the land. People drank and ate for her health and bowed in front of her
features even though she was just an infant.
The legend says the Ella had been chosen to have three fairy godmothers. The first one,
Isabella, wished her to keep her beauty forever, the second one, Elisa, wished her bravery and
knowledge but the third one, Lucinda, that wasn‟t much of a fan of babies and seeing Ella being
really energetic and never staying still, gave her the gift to always obey when commanded.
Years and years had passed and Ella was growing more beautiful with every minute of the
day. She had been living in the same house with her mother and Elisa. Her father died when she
was 5, letting behind a lot of pain but also memories to remember.
Lucinda‟s gift ended up over the years to be more of a curse than a blessing. No matter
what commanded or what her wish was, Ella was obeying. That‟s why the gift had to remain a
secret.
Every year the Royal Family was organizing a ball in honor of His Majesty. It‟s said that
the King was a barbaric person, old, grumpy and alone, except from his orphan nephew Theodor
which was the rightful heir to the throne, and his poisons snake. That year‟s ball‟s reason was to
find a bride for the young prince. So every young lady in the land had been invited.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
49
When Ella entered the room all eyes were on her including the king‟s and prince‟s. The
latter fell in love with her immediately and asked her into marriage.
No one knows how the King found out about her „gift‟, some say it was by accident, others
say that the snake could speak with His Majesty, but what we do know is that the malefic old
man turned everything in his advantage. The day of the big wedding he ordered to the young
bride to stab her future husband and kill him. No human being in the whole world could stop
Ella, not even herself.
We don‟t know what happened with the young couple or if the old king‟s plan succeeded.
And I guess we will never ever know for sure.
PRIVELIȘTI ȘI LEGENDE
50
REFERINȚE
Apostolescu, Marin I. Calendarul Bibliotecii folcloristice, 1913, în Legende despre flori și
păsări, Editura Minerva, București, 1990
Constantinescu, Mihail Gr., ”Neamul românesc pentru popor”, 1929, în Legende despre flori și
păsări, Editura Minerva, București, 1990
Eells, Elsie Spicer The Islands of Magic, Legends, Folk and Fairy Tales from the Azores
disponibil pe wwww.Gutenberg project. org
Griffs, William Elliot, Dutch Fairy Tales, disponibil pe wwww.Gutenberg project. org
Hîrsu, Lia, ”Albina”, Buc., 1925, în Legendele florei, Editura ”Grai și suflet – Cultura
națională”, București, 1994
Ionescu, Florica D., Legende și povești cu păsări, flori și animale, în Legende despre flori și
păsări, Editura Minerva, București, 1990
Legende nemuritoare, Editura Ion Creangă, București, 1999
http://www.udoklinger.de/Deutsch/Sagen/S13.htm
https://www.waokiye.de/indianische-traditionen/maerchen-der-indianer/117-die-entstehung-des-
traumfaengers-lakota-legende.html
http://gutenberg.spiegel.de/buch/der-gaukler-der-ebene-und-andere-afrikanische-marchen-und-
legenden-7031/9
https://www.regionalgeschichte.net/mittelrhein/sankt-goarshausen/kulturdenkmaeler/loreley/die-
sage-von-der-lorelei.html
top related