proiect - cunoasterea psihologica a claselor de elevi
Post on 17-Jan-2016
255 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA ,,AUREL VLAICU”DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA
PERSONALULUI DIDACTIC
PORTOFOLIU DIDACTIC
CUNOASTEREA PSIHOPEDAGOGICA A CLASEI DE ELEVI
STUDENT: HORNE ANDREEA CODRUTACOORDONATOR ŞTIINŢIFIC:LECT.UNIV.DRD. TIBERIU DUGHI
ARAD, 2008
Argument Delimitarea teoretică a conţinuturilor
la tema aleasă Proiectarea obiectivelor/sarcinilor de
lucru Aplicaţii Concluzii Bibliografie
1
ARGUMENT
Clasa de elevi reprezintă un colectiv şcolar ,,format la nivelul unui ciclu de
învăţământ, definit după anumite norme de vârstă (…), iar din punct de vedere
pedagogic după programele modulate în funcţie de profesorul-conducător (învăţător) şi
de membrii echipei didactice“.
Din punct de vedere funcţional, clasa şcolară este definită ca ,,o instanţă de
socializare“ care anticipează evoluţia personalităţii elevilor din perspectiva rolurilor
sociale specifice ataşate statutului de adult care solicită o amplă susţinere cognitivă,
motivaţională, afectivă, caracterială. Această susţinere reflectă, în fapt, dubla
funcţionalitate a clasei de elevi, exprimată în general, la toate nivelurile sistemului, în
mod special spre sfârşitul treptelor secundare – gimnaziu, liceu, şcoală profesională – în
termeni de socializare şi de selecţie – şcolară, profesională, socială.
În contextul preocupărilor educaţionale termenul “cunoaştere” este probabil
noţiunea cea mai frecvent utilizată. Se vorbeşte despre cunoaştere ca: finalitate
(asimilarea cunoştinţelor unor discipline), criteriu de proiectare-realizare evaluare
a unei activităţi educative, proces de interiorizare integrantă a experienţelor individuale şi
colective,stare subiectivă de echilibru cu o realitate obiectivă, sistem cu funcţia de
reflectare pe plan mental a unei realităţi. În toate accepţiunile, fenomenul cunoaşterii
presupune: un subiect al cunoaşterii – cunoscătorul -, un obiect al cunoaşterii – ceea ce
urmează a fi cunoscut şi compatibilitatea elementelor care intră în relaţie – potrivirea
dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii, dintre mărimile de ieşire ale sistemului “obiect” şi
mărimile de intrare (modalităţile de recepţie) ale sistemului subiect.
Din perspectivă psihopedagogică, cunoaşterea prezintă interes mai ales în două
ipostaze:
- cunoaşterea ca stare de reflectare a unei realităţi ca imagine mentală
(subiectivă) a obiectului cunoaşterii; această accepţiune are aplicaţii
2
evidente în asimilarea cunoştinţelor aferente unui domeniu ştiinţific, a
unei discipline
- cunoaşterea ca proces comunicaţional între subiectul cunoscător şi
“obiectul” cunoaşterii; această accepţiune are aplicaţii evidente în
stabilirea şi controlul funcţionării relaţiilor intra şi interpersonale ale
situaţiei educaţionale.
Cunoaşterea psihopedagogică trebuie să tindă către atributele profesioniste ale
cunoaşterii: obiectivitate, rapiditate, consecvenţă, adaptabilitate. Însuşirile caracteriale,
rezultate ale autoformării şi modelării sociale a personalităţii profesorului sunt
particularităţi care asigură în cea mai mare măsură capacităţile autoreglatoare ale
activităţii de cunoaştere psihopedagogică.
3
1. CONCEPTUL DE SINTALITATE/GRUP SCOLAR
Abordarea sociopsihologică, operabilă la nivelul colectivului în termen de
sintalitate (analog celui de personalitate), analiza socio-pedagogică, în termeni de grup
educaţional; perspectiva sociocomunitară, operabilă la nivelul practicii de exprimare
democratică a elevilor în contextul mediului şcolar.
Sintalitatea desemnează totalitatea trăsăturilor ce caracterizează un colectiv
concret privit ca un tot, ca un întreg, rezultând din conţinutul concret şi modul în care se
manifestă diferite trăsături de grup.
Modelul sociopsihologic abordează clasa de elevi ca grup microstructural care
acţionează într-un câmp social deschis ,,rezultat al interacţiunilor dintre persoanele care-
l compun în vederea realizării unor obiective educaţionale“ . Un astfel de grup poate fi
definit ca ,,un grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei
(elevi) şi un animator (profesorul) ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul
sarcinii şi de normele de funcţionare“
Normele de funcţionare ale clasei de elevi – de conformare, aprobare, adaptare,
cooperare, competiţie etc. – reflectă finalităţile acestui grup microstructural special care
vizează:
– pregătirea procesului de integrare psihosocială a membrilor săi;
– orientarea relaţiilor din interiorul clasei în direcţia dobândirii coeziunii
colectivului;
– reglementarea relaţiilor interindividuale în raport cu ,,oglinda socială a grupului“;
– asigurarea securităţii membrilor săi în termenii unui anumit confort psihic.
Clasa de elevi presupune o relativă unitate psihosocială exprimată prin
următoarele trăsături:
4
– numărul de membri (de regulă între 20-40 de elevi într-o clasă) şi timpul de
funcţionare şcolară (pe parcursul a cel puţin o treaptă de învăţământ);
– relaţiile directe de comunicare şi de cunoaştere promovate în condiţiile activităţii
de educaţie şi de instruire;
– structura configuraţională proprie care reflectă interdependenţa statutelor şi a
rolurilor membrilor;
– coeziunea care asigură coerenţa şi autonomia funcţională a grupului în condiţii de
stabilitate şi de mobilitate specifice;
– dinamica proprie la nivel intern şi extern (cu mediul şcolar, în general);
– orientarea constantă în direcţia realizării scopurilor propuse pe termen mediu
(semestru, an şcolar) şi lung (treaptă şcolară) şi a sarcinilor curente operaţionale
În calitatea sa de ,,grup microstructural“ clasa de elevi nu este o societate în
miniatură, ci ,,un colectiv cu caracteristici proprii izvorâte din activitatea dominantă –
învăţarea –, din particularităţile specifice vârstei elevilor, din relaţiile cu persoane adulte
(cadre didactice) investite cu atribuţii speciale în această direcţie“
Aceste trăsături evoluează în raport cu situaţia existentă în colectivul respectiv,
concretizată în raporturile interindividuale dintre elevi şi profesori, dintre elevi –
profesori şi mediul şcolar şi extraşcolar, ceea ce conferă individualitate fiecărei clase de
elevi.
Aceste trăsături psihosociale distincte care circumscriu specificitatea unui colectiv
concret de elevi, constituie ceea ce se înţelege prin sintalitatea sa – concept operaţional
care reflectă personalitatea unică a fiecărei clase obiectivată chiar în contextul aceluiaşi
mediu şcolar şi comunitar (conştiinţa de ,,noi“, „clasa noastră“).
Portretul“ unic al clasei de elevi se realizează în primul rând pe profesorul-diriginte,
cu sprijinul profesorului consilier, colectivului didactic, familiei elevului etc., utilizându-
se în acest scop o paletă metodologică care include observaţia psihosociologică, studiul
de caz, experimentul psihosocial, testele sociometrice etc. şi care îşi găsesc expresia
sintetică în ceea ce se numeşte fişa de caracterizare psihosocială a colectivului de elevi
(fişa de sintalitate).
Un fenomen întâlnit, de loc de neglijat, în cadrul clasei, este formarea de
subgrupuri, cu efecte pozitive sau negative (atunci când scopurile, comportamentul,
5
„normele” particularităţilor intră în conflict cu cele ale procesului instructiv-educativ. În
cazul liderilor informali pozitivi, educatorul trebuie să îi apropie şi să îi antreneze în
procesul instructiv-educativ, mai ales că didactica modernă sugerează şi recomandă
cooperarea educator-elev în educaţie, bazată pe interacţiune).
Relaţiile interpersonale ce se manifestă la nivel de clasă de elevi sunt:
relaţii cognitive – vizează acumularea şi interpretarea informaţiilor despre ceilalţi
în vederea cunoaşterii acestora;
relaţii de comunicare;
relaţii interperceptive – vizează comunicarea nonverbală;
relaţii simpatetice sau preferenţiale, şi de conţinutul acestora depinde şi realizarea
unei sarcini/funcţii importante ale grupului – integrarea socială.
Clasa ca unitate pedagogică, ca sistem social modelează (prin prisma activităţii
desfăşurate şi a acţiunilor exercitate asupra fiecărui membru al său) şi este un puternic
factor de contact social, de socializare (prin integrarea elevului în colectiv, prin
implicarea acestuia în activitatea colectivă a clasei pentru realizarea scopurilor, prin
asimilarea normelor de comportament ale grupului), contribuind decisiv la formarea şi
manifestarea spiritului de colegialitate şi cooperare, a spiritului de responsabilitate şi
solidaritate, la dezvoltarea unor comportamente caracterizate prin iniţiativă, activism
social, evaluare colectivă.
În cadrul clasei, toţi membrii au drepturi si indatoriri egale, precum şi alte trăsături
ce conferă omogenitate (astfel de criterii fiind capacitatea intelectuala şi apartenenţa
sexuală).
Organizarea omogenă este eficientă în cazul claselor de elevi cu rezultate bune şi
foarte bune, dar este un handicap pentru clasele slabe.
Din punct de vedere al interacţiunii elevilor sunt mult mai eficiente clasele
eterogene, foloase având, în această situaţie, şi elevii slabi, şi elevii buni.
În dinamica sa de grup educogen, clasa de elevi evoluează de la situaţia de grup
educaţional de-abia constituit, la colectiv şcolar. Pe parcursul existenţei şi al evoluţiei
sale, el dobândeşte noi şi calitative trăsături cum ar fi: o mai bună conştientizare a
6
scopurilor; o mai solidă sudură a relaţiilor sale interne şi externe; o coeziune din ce în ce
mai puternică; o orientare comportamental-atitudinală pozitivă, constructivă; o ierarhie şi
o sedimentare valorică puternice şi expresive; opinie constituită şi funcţională.
Structura de relaţii interne a colectivului se diversifică pe măsură ce viaţa sa se
îmbogăţeşte; astfel vom întâlni o constelaţie, un univers de relaţii de colaborare, de
cooperare, de întrajutorare, de competiţie şi concurenţă, conflictuale, afective (simpatie
univocă, simpatie reciprocă, respingere univocă, respingere reciprocă, indiferenţă etc.).
Structura formală, mai puternică la începutul constituirii colectivului ,,păleşte“ în
intensitate în faţa celei informale.
Compoziţia colectivului este relativ omogenă la formare (aceeaşi vârstă, acelaşi
nivel de pregătire, nivel de aspiraţii relativ omogen etc.); o anumită influenţă asupra
climatului, coeziunii şi performanţelor colectivului pot exercita aspectele legate de: sex
(fetele sunt mai sârguincioase, băieţii sunt mai neastâmpăraţi); etnie (numărul românilor
este mai mare decât al celorlalţi elevi de alte naţionalităţi); rezidenţa (mai mulţi elevi din
mediul urban decât din mediul rural); originea socială (mai mulţi copii de muncitori decât
de funcţionari, profesori etc.).
Solidaritatea de grup, în general, este în creştere pe măsură ce colectivul se
sudează; la început ea este slabă (copiii de-abia se cunosc, se tatonează reciproc) pentru
ca apoi ea să devină din ce în ce mai puternică. Pe acest fond general al creşterii
solidarităţii apar desigur situaţii diverse şi paradoxale uneori: solidarizări pe subgrupe la
„bine“ sau/şi la ,,rău“, frondă colectivă faţă de anumiţi profesori sau elevi, reacţii polare
faţă de anumite atitudini negative a unor elevi-problemă, manifestarea spiritului de
dreptate în cazuri vizibile de favoritism, nepotism etc.
Aceste trăsături ale colectivului şcolar trebuie bine cunoscute de către cadrele
didactice implicate în viaţa lor şcolară, şi mai ales de către profesorul-diriginte care
trebuie să le transforme în veritabile mijloace de educaţie.
7
2. DIMENSIUNI SI INDICATORI
Condiţiile unei reale cunoaşteri psihopedagogice – cunoaşterea să fie sistematică şi
permanentă, utilizarea cât mai multor metode şi procedee pentru acelaşi elev, copilul nu
trebuie să ştie că este studiat, împrejurările în care este studiat elevul să fie cât mai
variate, observaţia copilului presupune un climat de încredere şi afecţiune reciprocă,
intimitatea creaza si sporeste increderea. Activitatea de instruire si educare presupune
cunoasterea de catre cadrul didactic a personalitatii copilului, educatia si cunoasterea
celui educat aflandu-se intr-o stransa legatura.
Solicitarile externe, inainte de a duce la anumite rezultate si de a se concretiza in
anumite performante, se rasfrang prin prisma conditiilor interne ale personalitatii
copilului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale si de varsta. Variabilele
psihologice care mediaza performantele si manifestarile scolarului sunt
numeroase:trebuintele si interesele,disponibilitatile si inzestrarile generale, aptitudinile
specifice, structurile tipologice si temperamentale, fondul emotional, atitudinile
caracteriale, insusirile intelectuale, achizitiile anterioare. Ele actioneaza ca un filtru,
imprimand o nota de specificitate individuala proceselor de invatare si conduitelor
infantile. Concomitent cu fenomenul variabilitatii si dispersiei, actioneaza si legea
aderentei personalitatii individuale la tabloul de valori medii al caracteristicilor psihice
induse de apartenenta mai multor copii la acelasi stadiu de dezvoltare psihica, cu
insusirile lui generale, comune, repetabile.
Principali indicatori ai cunoaşterii sunt descriptibile prin cuvinte perechi ca:
(a) obiectivism – subiectivism, care se referă la corespondenţa dintre imaginea
mentală a subiectului cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii; nu se confundă natura
8
subiectivă a cunoaşterii(inerentă oricărei activităţi realizate de o fiinţă) cu
subiectivismul privit ca o insuficienţă, chiar defect al cunoaşterii subiective,
(b) rapiditatea – lentoarea cunoaşterii, care se referă la timpul necesar formării
imaginii mentale,
(c) consecvenţa – inconsecvenţa cunoaşterii, care se referă la gradul de nealterare a
imaginii mentale în condiţiile schimbărilor apărute la nivelul subiectului
cunoscător,
(d) adaptabilitatea – neadaptabilitatea cunoaşterii, care se referă la schimbarea
imaginii mentale în condiţiile în care apar schimbări la nivelul obiectului
cunoaşterii.
În funcţie de instrumentele folosite, procesul de cunoaştere este realizabil în două
modalităţi distincte. Se vorbeşte despre cunoaştere nemijlocită atunci când acţiunea se
desfăşoară în relaţia directă dintre subiect şi obiect, fiind implicate doar modalităţile
senzorio-perceptive,de recepţie ale primului şi caracteristicile fizice ale celui de-al
doilea.
Se vorbeşte despre cunoaştere mijlocită atunci când subiectul cunoaşterii se
foloseşte de instrumente speciale în relaţia lui cu obiectul cunoaşterii.Instrumentele
utilizabile au o mare varietate; ele pot fi: teorii ştiinţifice – concepte, legi,principii sau
relaţii fixate în cuvinte, metode conceptualizate, tehnici, procedee şi mijloace obiectuale
precum: unelte, instrumente, aparate,instalaţii, substanţe.Cunoaşterea teoretică este
întotdeauna mijlocită, prin faptul că se foloseşte de concepte, noţiuni şi principii,
exprimate în cuvânt.Între cele două forme de cunoaştere există o relaţie de
interdependenţă; cunoaşterea directă (nemijlocită) precede cunoaşterea indirectă
(mijlocită), aceasta la rândul ei optimizează cunoaşterea directă.
Specifice cunoaşterii psihopedagogice sunt problemele legate de particularităţile
de vârstă ale educaţilor în ipostaza lor de obiect al cunoaşterii. Sunt ştiute “marile”
sensibilităţi afective ale adolescenţei sau curiozităţile “infinite” ale pubertăţii şi
vârstelor latente. Desigur, aspecte de identitate legate de teme sensibile trebuie abordate
cu mult
tact şi multă răbdare; acestea sunt însă probleme care privesc mai degrabă
compatibilitatea dintre subiect şi obiectul cunoaşterii.Compatibilitatea crescută dintre
9
subiectul şi obiectul cunoaşterii în context psihopedagogic priveşte în primul rând
competenţa formatorului, perfecţionarea instrumentelor sale de cunoaştere cu noţiuni,
principii, procedee, tehnici, metode şi metodologii de cunoaştere a personalităţii.
Cunoaşterea psihopedagogică a persoanei cuprinde urmatoarele dimensiuni:
Identitatea fizică se referă la vârstă, sex, starea integrităţii corporale–inclusiv
functionaliatea analizatorilor stare de dezvoltare (raportulînălţime/greutate/vârstă/sex),
fizionomie, ţinută corporală, stare de sănătate, antecedente medicale relevante –
personale şi familiale -, regim de viaţă şi alimentar, dependenţe (medicamente, restricţii
alimentare, proteze, limite de adaptabilitate la climă, microclimat ş.a.).Datele referitoare
la identitatea fizică a persoanei sunt constatabile pe bază de observaţie,conversaţie sau
documentare; adesea însă este nevoie de o cunoaştere specializată, situaţie în care se
face apel la cooperare pluridisciplinară.
Identitatea psiho-comportamentală priveşte însuşirile de personalitate pe
dimensiunile: dinamică (temperamentale), instrumentală (nivelul funcţional al
principalelor procese psihice, aptitudini generale şi speciale, cunoştinţe şi deprinderi
speciale – limbi străine, folosirea unor mijloace tehnice, de la bicicletă la automobil, de
la maşină de scris la calculator) şi valorică (dominante atitudinale,calităţi voluntare,
interese). Datele de identitate psiho-comportamentală se pot constata prin interpretarea
datelor de observaţie privind comportament sau pot fi interpretate deductiv pe baza
analizei rezultatelor activităţii, cel mai uşor a testelor psihologice profesioniste
(destinate utilizării de către psiholog) sau orientative(destinate autoaplicării sau
utilizării lor de către neprofesiononişti iniţiaţi în folosirea acestora). În cazul utilizării
testelor orientative se recomandă cooperarea permanentă cu un psiholog, în sistem de
supervizare sau consiliere educaţională continuă (mentorat).
Identitatea socio-culturală este dată de: statutul instituţional (şcolar sau
profesional), nivelul de şcolarizare, comunitatea (urbană sau rurală) căreia îi aparţine
persoana, grupurile de referinţă din care îşi selectează valorile (familie, şcoală,
profesie, de petrecere a timpului liber, sport,vocaţional neprofesionist, politic ş.a ),
10
prietenii, modele, grad de instruire, condiţiile materiale şi climatul cultural-educaţional
al familiei, apartenenţă etnică, religioasă, afiliere organizaţională ş.a. Definitoriu
pentru dimensiunea socială este identitatea civilă a persoanei: numele, prenume,
domiciliul şi starea civilă).Datele identităţii socio-culturale sunt accesibile, în general,
prin documentare şi conversaţie.
3. INSTRUMENTE DE INVESTIGARE
O buna caracterizare a copiilor permite sa se evite multe erori in materie de
educatie, dupa cum o proasta caracterizare poate sa complice relatiile copilului cu grupul.
Elevul poate fi caracterizat fie pe baza cunoasterii activitatilor lui, fie pe baza
raspunsurilor date de el la o ancheta sau pe baza rezultatelor obtinute in urma aplicarii
unor probe diagnostice.
Metode de cunoaştere – observaţia, analiza produselor activităţii elevilor, convorbirea,
ancheta retrospectivă, metoda biografică, autocaracterizarea, experimentul, chestionarul,
evaluarea (aprecierea obiectivă), tehnici sociometrice, studiul de caz, metoda testului.
Ca metode şi procedee utilizate în acest scop, se folosesc:
observaţia psihosocială – presupune un contact direct cu realitatea
colectivului, asigurând obţinerea unor date reale, care vor fi prelucrate şi
interpretate;
tehnici sociometrice – destinate înregistrării şi măsurării configuraţiei şi
intensităţii relaţiilor interpersonale din interiorul grupului social;
metoda chestionarului – bazată pe formularea unor întrebări la care elevii
urmează să răspundă oral sau în scris;
metoda scărilor de opinii şi atitudini – scări de apreciere;
metoda aprecierii obiective a personalităţii – urmăreşte aprecierea făcută
de elevi asupra diferitelor componente ale personalităţii colegilor
(atitudini, inteligenţă, caracter, temperament, calităi individuale ale
proceselor psihice);
11
metoda experimentului acţional-ameliorativ – presupune introducerea
unor modificări care să determine un alt mod de desfăşurare ulterioară a
fenomenelor; presupune o dublă determinare – retroactivă şi proactivă,
asigurând interdependenţa dintre toate cele trei componente: cunoaştere-
acţiune-rezultat.
Cunoaşterea psihopedagogică capătă obiectualizare în diferite documente ale
instituţiilor de educaţie. Sunt cunoscute în acest sens fişele şcolare purtătoare de date
personale ale elevilor,caracterizările psihopedagogice secvenţiale anuale) sau finale (la
sfârşit de ciclu de şcolarizare), recomandările pe care anumite instituţii şcolare le
pretind unităţilor de provenienţă a viitorilor lor elevi, recomandările pe care le solicită
instituţiile administrative sau nonguvernamentale pentru acordarea unor facilităţi
educaţionale, financiare sau general umanitare, raporturi de consiliere, de orientare sau
de informare educaţională, vocaţională, şcolară, profesională ş.a.
FISA PSIHOPEDAGOGICA concretizeaza, ordoneaza si organizeaza informatiile
semnificative despre copil(recoltate si inregistrate cu diferite prilejuri), atat pentru a fixa
o stare de fapt, cat si pentru a prognoza asupra evolutiei lui ulterioare. Fisa
psihopedagogica este un instrument metodic, structurat ca o lista selectiva de dimensiuni,
variabile si indicatori(un esantion de trasaturi menite sa puna in evidenta aspecte
relevante ale intelectului, afectivitatii, personalitatii si conduitei copilului).
Pe langa itemii structurati ca enunturi scrise, fisa poate sa cuprinda tabele grafice,
scari de apreciere,liste de atribute disjuncte sau dispuse gradat,destinate sa ofere o
imagine nuantata asupra starii unei trasaturi,preintampinand lunecarea catre aprecieri
simpliste,empirice,de genul:elevul are (nu are) memorie, imaginatie, gandire,
temperament, caracter etc. Ea face posibila ,totodata, depasirea situatiei in care
educatorul, conducandu-se dupa dominanta perceptiva a cunoasterii copilului, observa
numai extremele( elevi foarte buni, cu aptitudini si cunostinte si elevi slabi, cu
insuficiente evidente pe aceasta linie), ignorand zona de mijloc, unde se plaseaza cei
mai multi din efectivul clasei. Fisa de caracterizare psihopedagogica cuprinde un
ansamblu de sectiuni indicand teme majore ale cunoasterii si caracterizarii copilului,
12
cum ar fi :datele personale( de identificare ), datele familiale, datele medicale, datele
privind rezultatele( performantele, reusitele ) activitatii scolare si extrascolare, datele
referitoare la procesele intelectuale si la stilul activitatii cognitive,date privind linia de
conduita in raport cu lectia si in raport cu grupul de apartenenta, date care vizeaza
trasaturile de personalitate.
Observaţia psihopedagogică este o activitate discursivă care se realizează în mai
multe faze succesive, precum: pregătirea observaţiei, observarea propriu-zisă şi
prelucrarea datelor observaţiei.
Pregătirea observaţiei psihopedagogice debutează cu definirea scopului urmărit
prin demersul care urmează a fi întreprins, deoarece acesta devine principiu organizator
al acţiunii.Strâns legat de scop, se delimitează câmpul observaţiei, în general în funcţie
de limitele capacităţii de percepţie a observatorului. În particular, câmpul observaţiei
psihopedagogice priveşte numărul de persoane care pot fi observate concomitent. Atunci
când observaţia se efectuează pe fondul activităţii didactice – în timpul orelor – chiar de
către profesor, câmpul observaţiei va fi cât se poate de redus pentru a nu periclita
eficienţa activităţii de bază sau pentru a garanta în cât mai mare măsură calitatea
observaţiei;
Observarea propriu-zisă priveşte aplicarea proiectului elaborat în etapa anterioară.
Utilizarea metodei, în context de cercetare mai ales, nu permite schimbarea “din mers” a
elementelor precizate în etapa de pregătire; se impune însă consemnarea tuturor faptelor
care ar conduce la o asemenea decizie, pentru a se lua în considerare în etapa următoare.
Prelucrarea datelor observaţiei este etapa în care se stabilesc relevanţele datelor
consemnate în raport cu scopul urmărit, cu ipoteza în virtutea căreia a fost realizată
acţiunea. Principalele operaţii întreprinse sunt analiza fiecărui demers de observare,
compararea acestora, sintetizarea elementelor comune atunci când faptul urmărit se
manifestă dar şi a eventualelor condiţii atunci când faptul aşteptat nu apare, generalizarea
elementelor cu apariţii semnificative (frecvenţă, intensitate,caracter surprinzător etc.)
Prelucrarea datelor observaţiei este realizabilă prin tehnici statistice (calcularea mediei,
stabilirea medianei, reprezentarea grafică etc.) sau tehnici comparative cu rezultatele
obţinute prin alte metode (teste, conversaţie, analiza produselor activităţii).
13
4. ANALIZA DATELOR
Analiza datelor oferă informaţii, repere despre lumea interioară a unei persoane
(interese, motivaţie, aptitudini, originalitate, expresivitate). Orice proces psihic se
oglindeşte în produsele elevilor de la intuiţie, percepţie şi reprezentări până la gândire,
imaginaţie,memorie,limbaj.
Pentru ca rezultatele cercetării psihopadagogice obţinute prin observaţie – ca
metodă de cunoaştere să fie cât mai eficiente, ea trebuie să respecte unele cerinţe:
- să fie bine fondată, rezultatele să fie consemnate cu grijă;
- să se refere la situaţii semnificative din care învăţăm (să se apropie de rolul de
spectator sau de arbitru imparţial);
- cadrul didactic să fie binevoitor pentru a crea o atmosferă de sinceritate;
- observaţia să fie obiectivă, nepărtinitoare, neutră, pentru a fi real folositoare;
Cunoştinţele de care avem nevoie în cunoaşterea psihopedagogică şi pe care le
obţinem prin toate mijloacele şi metodele menţionate mai sus sunt :
* Date generale despre elev- biografice, probleme de sănătate, climat familial, dezvoltare
fizică generală;
* Aptitudini şcolare şi sociale – interese şcolare, extraşcolare, stil de muncă
(conştiincios, temeinic, inegal, superficial, ambiţios leneş etc)
* Calităţile proceselor intelectuale – înţelegere (rapidă-dificilă), memorie (stematic-
logică sau mecanic-formală), capacitatea de observaţie (bună-slabă), imaginaţie
(reproductivă- creativă).
* Caracteristici ale limbajului- exprimare orală (greoaie, incoerentă- clară, corectă),
scriere (corectitudine, lizibilitate), vocabular (sărac- bogat).
* Calităţile atenţiei- concentrare – distragere, mobilitate, rezistenţă la perturbări
14
* Trăsături de personalitate – temperament (coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic),
voinţă şi caracter (pozitive- sinceritate, modestie, disciplină, amabilitate, prietenie,
recunoştinţă etc, negative – nesincer, orgolios, leneş, umil, indisciplinat).
Testele în paleta lor diversificată (de cunoştinţe, lărgimea vocabularului,
abstractizare-generalizatoare, sociometrice, privind analiza şi sinteza, memoria, gândirea
etc), oferă informaţii despre prezenţa unor microsechele şi a unor tulburări de
comportament: anxietate, timiditate, instabilitate emotivă, impulsivitate, agresivitate.
Tot metodele de cunoaştere psihopedagogică ne ajută să depistăm cauzele
insuccesului şcolar şi a mediocrităţii crescute din fază premargătoare (încetinirea
ritmului, apariţia lacunelor), la faza rămânerii în urmă la învăţătură propriu-zisă
(acumularea golurilor, evitarea efortului pentru îndeplinirea individuală a sarcinilor,
aversiune faţă de învăţătură), până la repetenţie sau abandon şcolar.
Dacă dispunem de cunoştinţe putem acţiona în modelarea personalităţii elevilor,
încurajând cultivarea trăsăturilor pozitive de voinţă, caract şi dezvoltarea proceselor
intelectuale în învăţare.Având o bună cunoaştere psihopedagogică a fiecărui copil, putem
interveni în stoparea aspectelor negative ale comportamentului lui.
Cunoaşterea fiecărui elev ne ajută să individualizăm procesul instructiv – educativ
la nivelul colectivului şi, de nu, la fiecare copil în parte, pentru că dispunem de
particularităţile de vârstă, dar şi cele individuale. Tratarea diferenţiată a elevilor are ca
scop imediat eliminarea certă a unor rămâneri în urmă la învăţătură, iar ca scop final
sporirea randamentului şcolar, individual şi colectiv.
15
PROIECTAREA OBIECTIVELOR/SARCINILOR DE LUCRU
Obiective in scopul cunoasterii psihopedagogice a clasei de elecvi:
cunoasterea concreta a interactiunilor ce se stabilesc în cadrul colectivului de
elevi/studenti
cunoasterea afinitatilor exprimate de membri grupului si implicit a relatiilor din
cadrul colectivului
o cunoastere mai buna de catre elevi a propriilor lor pozitii în grup
îmbunatatirea relatiilor si a climatului psihosocial a grupului scolar prin actiuni
psihologice specifice
Testul sociometric este considerat instrumentul principal si punct de plecare în
cunoasterea diferitelor aspecte a procesului de interactiune ce se manifesta în colectiv. El
ofera doar materialul brut în legatura cu aspectele relationale ale elevului si ale grupului
în totalitatea sa. Ulterior acest material se va prelucra si numai pe baza celor rezultate
vom putea cunoaste aceste aspecte.
Prin testul sociometric ca instrument al metodei sociometrice se pot determina:
- amplasamentul, statutul unui elev/student în câmpul relatiilor interpersonale (lider,
popular,izolat,ignorat,respins,etc.), - structura psihologica globala a grupului si a subgrupurilor din cadrul sau,- diversele centre de influenta, - perceptia grupului fata de un anumit membru, - coeziunea de grup, etc.
Testul sociometric consta în formularea unor întrebari prin intermediul carora se
solicita fiecarui elev sa-si exprime simpatiile si antipatiile fata de ceilalti colegi ai sai.
16
Foarte important este ca întrebarile sa aiba la baza criterii atent alese, care sa fie în
concordanta cu interesele, preocuparile si aspiratiile tuturor elevilor, dar si cu interesele
cercetarii. Este necesar sa li se ofere elevilor suficiente motive pentru a raspunde cât mai
sincer. În cercetarea pe care am întreprins-o am folosit un test sociometric cu 4 întrebari
solicitând elevilor sa indice 3 nume ale unor colegi pentru fiecare întrebare. Aceste
întrebari pot avea ca referinta diverse aspecte sau domenii de interes: petrecerea timpului
liber, participarea la sarcini profesionale, cooperarea în cadrul echipei sportive, etc.
APLICATII
Etapele aplicarii testului sociometric:
a) membri grupului primesc motivari, li se explica scopul cercetarii:
- fiecare îsi va cunoaste mai bine locul în grup,
- în repartizarea anumitor sarcini se va tine cont si de preferintele interpersonale,
- se va tine cont de relatiile sociopreferentiale si în structura formala a grupului;
b) se obtine încrederea subiectilor în caracterul confidential al raspunsurilor la
întrebari;
c) se distribuie membrilor grupului formularele cu întrebari ce urmeaza a fi completate
si se explica clar modul de completare;
d) se precizeaza caracteristicile situatiei:
- grupul în cadrul caruia se fac alegerile si respingerile;
- sensul fiecarei întrebari;
- limitarea la un anumit numar de raspunsuri, se recomanda 3
sau 5 raspunsuri în functie de marimea grupului;
- se explica faptul ca poate raspunde atât cât corespunde
preferintelor sale dar sa nu depaseasca numarul maxim
indicat
- se precizeaza faptul ca ordinea preferintelor este o ordine
valorica, cel de pe locul întâi sa fie cel mai preferat, iar
urmatorii în ordine descrescatoare;
- nu se impune o limita de timp pentru completare.
e) se recolteaza raspunsurile.
17
Testul sociometric
1. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine ati dori sa fiti din nou coleg? De ce?
1. 1.............
1. 2.............
1. 3.............
2. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine nu ati dori sa fiti din nou coleg? De ce?
2. 1.............
2. 2.............
2. 3.............
3. Cine crezi ca te-a ales, ca te-a nominalizat la prima întrebare? De ce?
3. 1.............
3. 2.............
3. 3.............
4. Cine crezi ca te-a respins, ca te-a nominalizat la a doua întrebare? De ce?
4. 1.............
4. 2.............
4. 3.............
Testul sociometric se poate folosi într-o cercetare transversala pentru a surprinde
evolutia relatiilor colectivului. Astfel testul urmeaza a fi administrat periodic, iar
rezultatele obtinute sa fie comparate între ele. Trebuie specificat faptul ca reluarea
testului la intervale prea scurte îi diminueaza eficacitatea, subiectii orientându-se mai
mult dupa raspunsurile anterioare, care sunt înca vii în memorie, decât dupa ceea ce simt
în momentul respectiv. De asemenea în cazul în care intervalele sunt prea mari riscam sa
18
pierdem din vedere dependenta stricta dintre fenomene. Putem recomanda pe baza
experientei reluarea testarii sociometrice anual.
CONCLUZII
Complexitatea procesului de cunoaştere interumană implică procese cognitive, dar
şi empatic-afective, prin capacitatea de a te identifica cu subiectul studiat. Personalitatea
copilului este un sistem dinamic, continuu şi evolutiv , necesitând pentru cunoaştere
corelarea aprecierilor, primite din mai multe surse. Este greu, necesită timp, organizare,
sistematizare şi perseverenţă din partea învăţătorului procesul cunoaşterii psihopedagogi-
ce a elevilor, dar adaptarea şcolară, cu tot ansamblul de procese şi activităţi, devine mai
uşoară pentru copilul mileniului III, ce poartă pe umerii săi binefacerile, dar şi
disconfortul progresului. Are nevoie elevul învăţământului actual de toată atenţia noastră.
De el şi de felul în care noi, educatorii, vom şti ai modela personalitatea, depinde
confortul societăţii viitoare. Consilierea şcolară este un proces care a început, dar se
mişcă prea încet. Scopul consilieri este acela de a-i ajuta pe elevi să acţioneze, să opteze
în luarea deciziilor.
Satisfacţiile cunoaşterii psihopedagogice a elevilor, pentru noi educatorii, sunt mari
pentru că:
* viaţa lăuntrică a copilului cuprinde o mai mare bogăţie de aspecte decât se află în
cărţi;
* fortifică optimismul pedagogic;
* sporeşte simpatia faţă de prospeţimea şi unicitatea spirituală a fiecărui copil;
* ne stimulează respectul faţă de cea mai bună educare a sa ;
* ne menţine sufleteşte tineri mereu.
19
Cu ajutorul metodelor de investigare, respectiv fisa psihopedagogica,testul
sociometric sau chestionarul individual ,profesorul coordonator,isi poate face o imagine
asupra sintalitatii clasei si poate gasii solutii in vederea organizarii unui proces instructiv
educativ eficient.
BIBLIOGRAFIE:
- Maria I. CARCEA CUNOAŞTEREA PSIHOPEDAGOGICĂ A PERSOANEI Manual de învăţare autonomă
instituţional asistată Editura „Gh. Asachi” Colecţia Ştiinţele Educaţiei 2003
- Cunoasterea personalitatii elevului, înv. Stratica Lenuţa- Caracterizarea psihopedagogica a copilului, Inv.Gherman Nicoleta- Grupul şcolar – factor socio- educativ, Lupu Daniela / institutor
20
învăţământ primar Şcoala „Ştefan cel Mare” – Focşani
21
top related