totalitarism și democrație
Post on 08-Aug-2015
51 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ISTORIE ȘI GEOGRAFIE
Domeniul: Relații internaționale și studii europene
DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM
-Referat-
Ciobanu Zamfirescu Edward
1
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
CUPRINS:
1. Introducere................................................................................................................................................. . 3
1.1 Democrația ........................................................................................................................................... . 3 1.2 Totalitarismul ............................................................................................................................................ 4 2. Democrația................................................................................................................................................ . 5 2.1 Trăsături specifice ale regimurilor democratice...................................................................................... . 6 3 Totalitarismul............................................................................................................................... ............... 7 3.1 Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare........................................................................... . 8 3.2 Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului................................................................................ . 8 3.3 Ideologie şi practică politică în statelecomuniste.................................................................................... . 9Bibliografie............................................................................................................................................................11
2
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
1.Introducere
1.1 Democrația
Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit
nevoia de organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că
ne referim la marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi
fără îndoială de forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat
sau conservat de-a lungul istoriei.
În această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de
democraţie, privit din perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale,
evoluţia, problematicile ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul
teoretic, dar şi practic.
Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat
neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale
de democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau
politologi care încearcă să ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la
fundamentele afirmării, funcţionării, menţinerii sau răspândirii democraţiei.
Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei definirii conceptului de
democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în ceea ce
priveşte studiul asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei
lucrări.
Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două
mii patru sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel
democraţia însăşi era o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie
politică a evoluat mult de-a lungul istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi
incosistentă ce variază de la stat la stat, funcţie de nivelul economic, de condiţiile
sociale, sau de practicile politice existente. De aceea, democraţia este greu de
definit şi identificat în spectrul politic contemporan. În general, când vorbesc despre
democraţie ca regim politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic în care sunt
respectate drepturile omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la putere.
Dar, atât teoretic cât şi practic, lucrurile diferă în realitate.
3
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau
la suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare
participativă directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional,
altfel spus la guvernământul conform legii.1
1.2 Totalitarismul
Conceptul de totalitarism, apărut în prima jumătate a secolului XX a avut o
istorie sinuoasă. El a fost uneori, ideologizat, ceea ce a făcut ca utilitatea sa
ştiinţifică să fie pusă la îndoială, deşi răspândirea lui a devenit tot mai largă.
Considerăm că, precizându-i sensurile şi eliminând balastul ideologic care i-a fost
uneori adăugat, el se dovedeşte deosebit de util pentru abordarea ştiinţifică a
comunismului şi fascismului. Chiar dacă regimurile fasciste au dispărut pe la mijlocul
secolului XX, iar cele comuniste, în cea mai mare parte, la sfârşitul acestui secol,
conceptul de totalitarism îşi menţine vigoarea, atât pentru faptul că este necesară o
cât mai bună înţelegere a fenomenului totalitar fascist sau comunist, cât şi pentru
faptul că posibilitatea apariţiei unei noi forme de totalitarism nu sunt excluse.
Evoluţiile actuale ale unor regimuri islamice, de exemplu, par să ne ducă spre ideea
apariţiei unor noi forme de totalitarism.Fenomenul totalitar a marcat, în mod tragic
istoria secolului XX. De-a lungul acestui secol, în numeroase ţări, o parte importantă
a populaţiei lumii a suportat presiunea unor regimuri totalitare de stânga sau de
dreapta.
Instaurate în numele unor ideologii şi legitimându-se prin ele, aceste regimuri
comuniste sau fasciste promiteau o schimbare radicală a societăţii, în conformitate
cu proiecte utopice, derivate din respectivele ideologii totalitare, realizarea unui
„bine” general de care să beneficieze toţi membrii noii societăţi. Acesta a fost
pretextul pentru ca deţinătorii puterii politice să exercite o dominaţie totală asupra
întregii societăţi, asupra fiecărui individ, prin intermediul partidului – stat, politizând şi
ideologizând întreaga viaţă socială.
Apariţia regimurilor totalitare este legată de problemele ridicate de
modernizarea unor societăţi, de eliminarea disfuncţionalităţii inerente acestui proces
de modernizare. Aceste regimuri au promis o modernizare rapidă şi în beneficiul
tuturor membrilor societăţii sau, mai bine zis, a celor pe care îi considerăm, pe criterii
1 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153
4
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
ideologice, demni să facă parte din noua societate. Gradul în care ele au reuşit să-şi
respecte această promisiune este discutabil. Cu siguranţă însă, regimurile totalitare
au reuşit să folosească mijloacele tehnice existente în societăţile moderne pentru a-
şi întări, pentru a-şi extinde controlul asupra întregii vieţi sociale, asupra fiecărui
individ, pentru a-şi elimina adversarii reali sau posibili, pentru a se menţine la putere.
Pentru milioane de oameni, experienţa vieţii într-un regim totalitar a avut
consecinţe tragice. Unii au fost eliminaţi fizic, alţii au petrecut ani îndelungaţi în
închisori şi lagăre, alţii deşi în libertate au trebuit să suporte presiunea zilnică a
ideologizării, a supravegherii, a fricii de ameninţare continuă şi arbitrară a represiunii,
a lipsei unor drepturi fundamentale.2
2 Democrația
Marx teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige libertatea,
considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza folosirii
omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa
putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se
poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă
de Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă”
atunci putem spune ca Marx dorea o democraţie fără stat, care să guverneze
singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte
de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare
în comun a existenţei comunitare” 3
Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost
puse în aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război
Mondial şi după prăbuşirea regimului comunist.
Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist, vede în
democraţie un soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se
ajunge la anumite decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a
decide prin intermediu unei luptei competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul
populaţiei.
2 www.wikipedia.com3 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365
5
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
2.1 Trăsături specifice ale regimurilor democratice.
În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege
miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi
Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului
Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955).
În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor
întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.
Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959,
a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării.
Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, Franţa înregistrând progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut Unul dintre preşedinţii de stânga a fost François Mitterand, din partea
Partidului Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de
orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac,
de dreapta. În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la
Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a
constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene
(Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat
reunificarea Germaniei (1990).
6
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
3 Totalitarismul
Societatea atomizată este nucleul totalitarismului şi originar în secolul XX.
Regimurile totalitare se disting nu numai prin manipularea extrem de inumană a
puterii politice şi prin aceea că ele dau naştere „unui concept de putere, cu totul fără
precedent”4. Totalitarismul este un regim politic în care deţinătorii puterii, sub
pretextul schimbării radicale a societăţii, în conformitate cu un proiect ideologic, îşi
impun dominaţia totală asupra vieţii sociale.
Raymond Aron consideră că şase elemente principale definesc
totalitarismul.
Pentru Aron acestea sunt:
- fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă monopolul
activităţii politice;
- partidul monopolist are o ideologie care are autoritatea absolută şi
devine adevărul oficial al statului;
- pentru răspândirea ideologiei este necesar monopolul asupra
mijloacelor violente şi ale celor de presiune;
- mass-media este sub comanda statului şi a celor ce-l reprezintă;
- marea majoritate a activităţilor profesionale şi economice sunt
supuse statului, devin în acest mod impregnate de ideologia
oficială;
- pe calea de consecinţă orice greşeală în economie sau profesie,
devine greşeală ideologică, apărând astfel politizarea oricărei
activităţi5.
Aron nu consideră că dacă aceste elemente sunt reunite trebuie să se ajungă la extrema teroare. Regimurile nu devin totalitare progresiv ci pornind de la intenţia originară de a transforma fundamental ordinea, existenţa în funcţie de o ideologie. În opoziţie cu Aron, Arendt constată diferenţierea dintre fenomenul stalinist şi hitlerist „diferenţa este esenţială oricare ar fi similitudinile”
4 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 1545 Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 78
7
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
6Totalitarismul înseamnă o pătrundere a politicului în toate domeniile vieţii sociale. Politizarea, extinderea sferei politicului, a influenţei puterii politice, este totuşi o caracteristică a societăţilor moderne care ţine de creşterea gradului de complexitate a acestor societăţi şi a creşterii gradului de complexitate a problemelor pe care trebuie să le rezolve puterea politică.
3.1 Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare.
Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale.
Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:
- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului- încălcarea de către regim a drepturilor omului- cultul personalităţii- controlul absolut al statului asupra societăţii- lichidarea oricărei forme de opoziţie - supravegherea populaţiei de către poliţia politică- cenzura presei etc.
3.2 Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.
Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză profundă.
Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară.
Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei, 1922). În aceste condiţii, prim-ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist.
Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite. Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau
fasciste (partide, sindicate etc.). Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul
Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.
Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător).
6 Hannah Arendt, Opere citite, p. 54
8
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste.
3.3 Ideologie şi practică politică în statele comuniste.
În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.
Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat. Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor
partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B.
Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.
Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la
conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime
milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale.
Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-ul.
Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.
În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului.
Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene.
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată.
Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.
Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare.
9
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.
Sursa: www.csa.com
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.
Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict -“războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul
10
Razboiul Rece si regiumurile de conducere în vremea respectivă pe plan mondial
Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward
S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi “lumea liberă“, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.
Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul “Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.7
Bibliografie:
www.wikipedia.com
Hannah Arendt, Opere cititeMariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
7 Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010
11
top related