Privighetoarea

Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină trăia un împărat nespus de bogat.

Palatul lui, construit în întregime numai din porţelanuri fine, era considerat cel mai frumos din

lume.

Palatul era împrejmuit de grădini întinse, pline de flori rare care îi sporeau frumuseţea.

Iar de jur-împrejurul acestor grădini, se întindea o pădure de pini ce adăpostea drumul până la

mare.

În acea frumoasă pădure de pini locuia o micuţă privighetoare care cânta atât de

frumos, încât, dacă ţi se întâmpla s-o auzi, nu mai puteai să îi uiţi vreodată cântul.

Pescarii care îşi aruncau plasele în mare, se opreau din munca lor când

auzeau privighetoarea cântând. „Ce frumos cântă!” îşi dădeau ei cu părerea. Şi, ascultându-i

muzica, de multe ori se întâmpla să uite de grijile zilnice.

În vremea aceea, foarte mulţi călători veneau din ţări îndepărtate să vadă regatul

împăratului, admirându-i delicatul palat de porţelan şi frumoasele grădini care îl

împrejmuiau. Dar atunci când se întâmpla să audă cântecul privighetorii, toţi spuneau: „Iată cel

mai grozav lucru dintre toate frumuseţile de pe aici!”. Tot în acea vreme, poposiră la palat

scriitori şi poeţi ce rămaseră uimiţi de frumuseţea palatului de porţelan. Şi-l copleşiră de îndată

cu mii de laude! Dar atunci când se întâmplă să audă privighetoarea, se întrecură în laude şi

mai meşteşugite. Îi închinară cărţi şi poeme care ajunseră peste tot în lume.

Aşa se întâmplă că într-una dintre zile însuşi împăratul deschise o asemenea carte şi zise:

„Ce frumos! Carte aceasta spune că dintre toate minunăţiile regatul meu, cântecul privighetorii e

cel mai grozav!” „Dar unde să fie această privighetoare, de eu n-am auzit-o niciodată cântând?”.

Împăratul îşi adună de îndată curtenii şi îi întrebă de privighetoare. Dar niciunul dintre

aceştia nu auziseră de dânsa. Nici doamnele de onoare, nici bucătarii, nici măcar servitorii nu

auziseră până atunci cântecul privighetorii. După cercetări îndelungate, împăratul află că unul

dintre ucenicii bucătari ştia de dânsa.

„Oh, privighetoarea, o ştiu foarte bine! În fiecare seară când merg în vizită la bătrâna mea

mamă, care locuieşte pe malul mării, o aud cântând în pădure. Şi are un cântec atât de dulce,

încât de multe ori îmi dau lacrimile ascultând-o.”

1

Astfel, ajutorul de bucătar porni, împreună cu alţi curteni şi doamne de onoare, spre

pădurea în care sălăşluia privighetoarea.

Au mers ei ce-au mers şi, la un moment dat, au dat de o pajişte întinsă şi plină de

flori. Acolo păştea o văcuţă care, de cum îi văzu că se apropie, prinse a mugii straşnic.

„Aceasta trebuie să fie cântul privighetorii!” zise unul dintre curtenii mai înceţi la minte.

„O, da’ parcă am mai auzit sunetul ăsta şi înainte”, îşi dădu cu părerea un altul, care îi era tovarăş

într-ale deşteptăciunii.

„Ah, nu, zise ajutorul de bucătar. Aceasta e doar o văcuţă. Mai avem puţin de mers

până să ajungem la privighetoare.”

Curând, trecură cu toţii pe lângă un iaz, unde câteva broaşte orăcăiau de zor, după cum le

era felul.

„Ce drăguţ, zice un alt curtean, vocile lor seamănă cu clinchetul clopotelor de la

biserică!”.

Auzindu-l, ajutorul de bucătar începu să râdă pe înfundate, şi îi zise. „Da’ nu

este privighetoarea! Fiţi însă pe pace, o vom găsi curând!”.

Au mai mers ei încă puţin şi, într-un sfârşit, ajutorul de bucătar le spuse:

„Iată privighetoarea!” Şi le arătă o pasăre micuţă, cenuşie, ce stătea pe o creangă aflată deasupra

capetelor lor.

„Nu ne-am fi imaginat niciodată că privighetoarea e o pasăre atât de ştearsă!”

şoptiră, dezamăgite peste măsură, doamnele de onoare.

Auzindu-le parcă, privighetoarea începu numaidecât să cânte, iar trilurile ei dulci

umplură pădurea.

„Ah, ce minunat cântă!” spuseră atunci doamnele de la curte.

„Da, într-adevăr, au zis toţi curtenii!” „Cântecul ei seamănă cu clinchetul unor clopoţei

de cristal!”

După aceea, ei îi spuseră privighetorii: „Bună ziua, privighetoare! Am venit să te rugăm

să cânţi şi pentru împăratul nostru.”

„Şi vreţi să merg cu voi acum?” îi întrebă privighetoarea.

„Nu chiar acum, dar poţi veni în seara asta la palat să-i cânţi împăratului, dacă pofteşti”,

îi zise unul din curteni.

2

„Dar cântecele mele sună mult mai bine în pădure” le spuse privighetoare, întristându-

se dintr-odată. „Însă dacă împăratul doreşte, voi veni în seara aceasta la palat!”

Spre seară, palatul împăratului fu împodobit cu lampioane colorate şi cu ghirlande aurii şi

argintii, în onoarea privighetorii. Iar în sala tronului, toţi curtenii stăteau în jurul împăratului,

îmbrăcaţi în cele mai frumoase veşminte pe care le aveau. Lângă tronul împăratului era aşezată o

stinghie de aur, pregătită anume pentru privighetoare.

În sfârşit, micuţa pasăre cenuşie îşi făcu şi ea apariţia! Intră în zbor pe fereastra deschisă,

se aşeză pe stinghie şi începu să cânte. Iar cântecul ei era atât de frumos, ca o zi însorită de

primăvară! Împăratul se aplecă către ea s-o asculte mai bine, în timp ce lacrimi grele începură să

i se rostogolească pe obrajii palizi.

Când privighetoarea termină cântecul, împăratul fu de părere că niciodată nu i-a fost dat

să audă ceva mai frumos.

El îi oferi în dar privighetorii lanţul său de aur, dar aceasta refuză spunându-i că lacrimile

pe care acesta le vărsase erau cea mai mare recompensă pentru dânsa. Şi privighetoarea le mai

cântă încă un cântec, chiar mai frumos decât primul, după care îşi luă zborul înapoi în pădure.

După încheierea reprezentaţiei, întreaga curte căzu de acord că aceasta fusese cea mai

frumoasă seară petrecută împreună. Şi nimeni nu mai vorbea decât despre cântecul

privighetorii! Câteva dintre doamnele de la curte încercară chiar să-i imite trilurile, dar

zadarnică le fu truda. Împăratul anunţă atunci că privighetoarea va avea un loc al ei la curte şi-

i oferi o colivie aurită şi zece servitori care să îi poarte de grijă.

De atunci, privighetoarea începu să cânte la curte în fiecare seară, iar curtenii erau

vrăjiţi de cântecele ei. După puţină vreme însă, împăratul primi în dar o cutie mare de la

împăratul Japoniei. Pe această cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea.

„Trebuie să fie o altă carte despre minunata noastră pasăre” gândi în sinea lui împăratul,

în timp ce deschidea cutiuţa.

Dar în cutie, ce să vezi? Sta ascunsă o privighetoare făcută numai din aur şi din

pietre preţioase!

Uimit peste măsură de aşa o minunăţie, împăratul o atinse, iar pasărea, ca prin

farmec, începu să cânte.

Iar cântul ei era la fel de frumos ca al privighetorii adevărate…

„Ce minunăţie!” strigară curtenii. „Va cânta în duet cu privighetoarea adevărată”.

3

Aşa încât, de voie, de nevoie, cele două păsări începură să cânte împreună. Vezi însă

că pasărea mecanică putea să cânte numai un singur cântec, pe care îl tot repeta la  nesfârşit. Iar

privighetoarea adevărată cânta altfel de fiecare dată.

„Ce muzică drăguţă şi ritmată cântă această privighetoare!” zise maestrul de ceremonii

al curţii despre cântecul privighetorii mecanice. Şi curtenii fură de îndată de acord ca noua

privighetoare să cânte singură. Mai ales că aceasta era şi mult mai arătoasă decât cea adevărată.

Împăratul ceru să mai asculte şi privighetoarea adevărată, măcar o dată, însă aceasta

dispăru pe fereastra deschisă şi se întoarse în căsuţa ei din pădure.

„Ce pasăre nerecunoscătoare!” strigară, într-un glas, curtenii. „Ei, dar nu-i nimic! Acum

avem cea mai bună privighetoare din lume!” mai adăugară ei.

După această întâmplare, adevărata privighetoare fu izgonită din regat, iar privighetoarea

din aur şi pietre preţioase îi luă locul în colivia aurită, cântându-şi melodia în fiecare seară.

Trecu aşa un an. Privighetoarea de aur cânta în fiecare seară, iar curtenii ajunseseră să îi

ştie cântecul pe dinafară. Într-o seară însă, când împăratul deschise ca de obicei colivia

privighetorii, în loc să cânte, pasărea scoase un sunet supărător. Privighetoarea de aur se stricase!

Împăratul îşi chemă de îndată toţi meşterii din regat să examineze pasărea şi s-o facă să

cânte din nou.

Însă meşterii nu se pricepură s-o repare decât pe jumătate: de acum, ea nu mai putea să

cânte în fiecare seară, ci numai o dată pe an. Ştirea îi întristă nespus pe curteni, dar până la urmă

se împăcară şi cu gândul acesta.

Mai trecură astfel alţi cinci ani şi o gripă cumplită se abătu asupra regatului. Împăratul

însuşi se îmbolnăvi foarte grav şi căzu pe patul de moarte. Curtenii, care-l iubeau mult, se

întristară. Din păcate însă, nu mai era nimic de făcut pentru dânsul. Împăratul zăcea în pat, atât

de palid şi de lipsit de vlagă, încât cu toţii se aşteptau ca el să moară dintr-o clipă în alta. Unii

chiar începuseră să-l creadă deja mort şi aduceau osanale succesorului său la tron.

În tot acest timp, împăratul zăcea singur în dormitorul lui superb, în patul lui de aur cu

colivia privighetorii aurite alături. Abia mai putea respira, de parcă o greutate imensă i-ar fi

apăsat pieptul.

La un moment dat, când deschise ochii, împăratul văzu moartea stând lângă patul său, cu

coroana lui de aur pe cap, iar în jur se auzeau numai voci ameninţătoare şi crude.

4

„Măcar de aş putea asculta puţină muzică, să nu mai aud vocile astea chinuitoare…”

mormăi împăratul.

Se întoarse către privighetoarea de aur de lângă el şi îi spuse: „Cântă pentru mine, te

rog!”. Dar pasărea de aur rămase tăcută. Iar odaia îi păru împăratului atât de tăcută şi de rece…

Deodată, o muzică dulce intră prin fereastra deschisă. Era privighetoarea adevărată, care

auzise de boala împăratului şi venise să îi cânte. Privighetoarea cântă despre primăvară, despre

vremea când mugurii se sparg în frunze verzi şi bobocii florilor se deschid.

În timp ce asculta trilurile privighetorii, împăratul simţi cum sângele începe să-i alerge

mai iute prin vene, iar culorile îi apărură din nou în obrajii palizi. Atunci vocile înspăimântătoare

pe care împăratul le auzise înainte încetară, iar chipul morţii dispăru de parcă nici n-ar fi fost

vreodată acolo.

Privighetoarea cântă din ce în ce mai frumos, iar împăratul, când se simţi din nou în

putere, o întrebă:

„Cum aş putea să îţi mulţumesc vreodată? Te-am izgonit din regatul meu, iar tu ai venit

să-mi salvezi viaţa. Cere-mi orice şi vei avea!”

„Vreau doar să mă laşi să cânt în fiecare seară la fereastra ta. Prin cântecul meu vei

afla tot ce se întâmplă în regatul tău – şi bune, şi rele, dar să nu laşi pe nimeni să afle că o micuţă

pasăre îţi şopteşte toate acestea.”

„Foarte bine”, zise împăratul.

A doua zi, la răsăritul soarelui, când toţi servitorii se aşteptau să-l găsească pe împărat

mort în patul său, fură nespus de uimiţi să-l vadă cum apare în sala tronului şi le spune zâmbitor:

„Bună dimineaţa!”

Hainele cele noi ale Împăratului

A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost

în stare să îşi dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se

ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie

cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege “E la sfat!”,

astfel se spunea despre dânsul “E la dulapul cu haine!”.

5

În cetatea regelui era mereu mare veselie: treceau pe acolo tot felul de străini, era zarvă mare.

Într-o bună zi, iată că ajunseră în cetate şi doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători

şi spuseră că ei ştiau ţese cea mai frumoasă stofă din întreaga lume. Nu numai culorile şi

desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire

ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era

mărginit la minte.

“Astea da haine straşnice!” gândi împăratul. “Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-

am să-i pot deosebi pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă

magică.”

Şi le dădu pe îndată o sumă imensă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea

cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu

toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în

loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele

goale.

“Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei” îşi zise în sinea lui împăratul. Şi

i se umplu inima de grijă gândindu-se că proştii şi cei nepregătiţi pentru slujba lor nu vor putea

să vadă acea stofă minunată. Nu numai că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi mai

înţelept să trimită întâi pe altcineva care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau

de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost ori de

netrebnic era vecinul lui.

“Am să-l trimit pe cel mai vechi şi mai bun dintre miniştrii mei”, gândi împăratul. “Vreau

să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se

deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciunea, şi prin vrednicia lui.”

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor

goale.

“Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic.” Dar nu zise niciun

cuvânt.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi îl întrebară cum i se par

culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele lor. Bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu văzu

nimic, pentru simplul fapt că nici nu era nimic acolo.

6

“Doamne! se gândi ministrul cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginit? Nici în ruptul

capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednic? Nici nu

îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!”

– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

– Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse

bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, împăratul va fi foarte

mulţumit.

– Asta ne bucură grozav, ziseră cei doi ţesători, apoi începură să îi arate desenele şi

culorile închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare

atenţie, ca să îi poată spune împăratului toate tainele lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur. Aveau nevoie de foarte multe,

din ce în ce mai multe lucruri pentru stofa cea nouă! Bineînţeles, ei puneau de-o parte toate cele

primite de la împărat, războaiele lor rămânând mereu goale.

După un timp, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii

mai au mult până s-o isprăvească. Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: privi ce

privi, dar nu văzu nimic.

– Nu-i aşa că e minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul

desen şi culorile strălucite, ce nu se vedeau deloc.

“Cu toate acestea, prost nu sunt!” gândi omul. “Te pomeneşti că n-oi fi vrednic de locul

meu… Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd.”

Apoi lăudă şi el stofa. Şi se arătă nespus de încântat de alegerea culorilor şi a desenului.

– E de-o frumuseţe neînchipuită! îi spuse el împăratului.

Astfel, tot oraşul ajunsese să vorbească numai despre stofa aceea minunată. În sfârşit, vru

şi împăratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care

erau şi de cei doi credincioşi ai lui ce “văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi

ţeseau mereu, dar fără fir de aur ori de mătase.

– Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt

demne de măria-ta! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă

într-adevăr ceva.

7

“Ce-i asta, se gândi împăratul, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de prost?

Ori sunt nevrednic? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se

întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi, zise:

– Într-adevăr, este de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără să îndrăznească să spună

adevărul. Toţi curtenii priviră unii către ceilalţi, fără să vadă însă ceva şi îi ziseră şi ei

împăratului:

– Într-adevăr e de toată frumuseţea!

Curtenii îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la următoarea paradă.

– E neînchipuit de frumoasă, e fermecătoare, e admirabilă! strigară toate gurile, în timp

ce mulţumirea domnea pe feţele tuturor. Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari

Ţesători ai curţii.

În ajunul marii parăzi, ei vegheară toată noaptea şi lucrară la lumina a şaisprezece

lumânări. Lumea văzu osteneala ce şi-o dădeau să facă hainele noi ale împăratului. În sfârşit, se

prefăceau că scot stofa din război, că taie în aer cu nişte foarfeci mari, că cos cu ac fără fir. Apoi,

într-un sfârşit, spuseră că haina-i gata!

Când împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în

aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia, înălţimea-ta! Totul e uşor ca pânza de

păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că haina aceasta o să vă fie vreodată grea. Asta este, de altfel, şi

cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.

– Negreşit! răspunseră aghiotanţii. Dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

– Dacă măria-ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii

celei mari. Împăratul se dezbrăcă, iar pungaşii se făcură că îi dau hainele una după alta. Îl

învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în fata oglinzii.

– Doamne! Ce bine vine, parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce

desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Atunci marele maestru de ceremonii intră şi spuse:

– Vă aşteaptă la uşa baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

8

Şi se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, ca să îşi poată privi mai bine înfăţişarea

măreaţă.

Curtenii, care erau nevoiţi să-i ducă trena, se prefăcură că ridică ceva de jos. Apoi, îşi

ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu lui măreţ, toţi oamenii pe care îi

întâlnea, în uliţe şi pe la ferestre strigau: “Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce

croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se observe că el nu vedea nimic. S-ar fi dat de gol

numaidecât că e prost ori că e nevrednic de slujba lui. Astfel, niciodată hainele împăratului nu

stârniră o admiraţie mai mare!

– Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

– Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti mama lui. Şi de îndată rosti şi mulţimea

cuvintele copilului.

– Un copilaş zice că împăratul nu are haine deloc!

– N-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că aveau dreptate. Aşa era… Totuşi, socoti în

gând şi luă următoarea hotărâre: “Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit!” Aşa

că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, iar curtenii ţinură ca şi mai înainte, cu respect, trena

care nu era…

9