8/16/2019 Anghelos, nr. 53

1/12

anghel     sP A R O H I A O R T O D O X Ă “ S F . M . M C . G H E O R G H E ” S Â N M I H A I U R O M Â NRedactor șef: Pr. Dan D. Gîrjoabă Nr. 1 (53) - An V - 2016

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE MEDITAȚIE, INFORMAȚIE ȘI SPIRITUALITATE CREȘTIN-ORTODOXĂ

Postul este curațire de păcate șialbirea sufletului. Dumnezeu, în

marea Lui milostivire, a lăsatportițe pentru a intra în Rai, iar una din aceste porți este postul.Mulți sunt cei ce au intrat în Împăra ția Ce ruri lor spălându -șipăcatele prin post și rugăciune.Dacă postul este unit curugăciunea și cu faptele cele buneeste o cale sigură spre mântuire.Faptele cele bune se pot face la totpasul, nu putem să spunem că nuavem ocazia să facem bineledeoarece la tot pasul este cinevacare are nevoie de o mâna de aju-

tor, de un sfat, de o mangâire, deo bucata de paine.

Postul creştin îşi are originea înviaţa Mântuitorului. După ce Iisusa fost botezat de către Ioan în râulIordan, s-a retras în pustie unde apetrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, în pos t şi ru găciune. A fo st opregătire, înainte de a începepredicarea evangheliei, urmată depatimile şi moartea Sa. Cusiguranţă Iisus nu avea nevoie deacest post, dar a voit să arate câtde necesară este jertfa, pocăinţa, în vi aţa sp iri tu ală a cr eş ti ni lo r.

Postul are drept scop să ne în-moaie sufletul, să-l dispună la opocăinţă sinceră de păcate, spre obună spovedanie şi cuminecare,căci zice Fericitul Augustin: “Dacăvrei ca rugăciunea ta să fieascultată, pune-i două aripi, pos-tul şi milostenia”.

Numai atunci postul este cuadevărat folositor, când sufletuleste în statul harului, adică nu arepăcate pe conştiinţă. Fiecare

creştin are nevoie de aceastăpocăinţă, de o întoarcere sincerăla Dumnezeu, ca aceea a fiuluirisipitor. Suntem atât de slabi,

şovăitori, atât de mici, avemnevoie de lumină, de ajutor, de

iertare. Pocăinţa este o curăţire asufletului, care trebuie să se înc hei e pr int r-o spo ved ani e bu nă .Pocăinţă înseamnă părere de răupentru păcatele săvârşite, care seiartă prin spovedanie. În rai nu seintră nici cu cea mai mică umbrăde păcat. Să ne îngrijim din timp,căci cine este sigur de ziua demâine? Va mai fi t imp? Iar suferinţele vieţii de acum nu sepot compara cu cele de dincolo.Să facem tot ce se poate pentrumântuirea sufletului în această

viaţă.Prin patima Sa, Iisus a înnobilat

suferinţa. Noi fugim de suferinţă,dar nu o putem înlătura din viaţanoastră.

Durerea este cea mai meritoriepocăinţă. Chiar cei mai maripăcătoşi, dacă se căiesc sincer,sunt iertaţi. Să ne amintim de tâl-harul din dreapta. El recunoaştedumnezeirea lui Iisus, îşirecunoaşte păcatele şi acceptă curesemnare pedeapsa care omerită. În aceste sentimente întâl-nim credinţa, umilinţa şi căinţa,

cele trei lucruri necesare pentru afi iertaţi. I isus îl răsplăteşte,zicând: “Astăzi vei fi cu Mine înrai”.

Pocăinţa este necesară nu numaipentru păcatele proprii, ci şi pen-

tru păcatele celorlalţi oameni.Lumea trece printr-o perioadă demari prăbuşiri morale, negareaexistenţei lui Dumnezeu,minciună, ipocrizie, desfrâu, toatelovesc neîncetat în bunătatea şidragostea lui Dumnezeu. Prin-cipiile de viaţă creştină suntcălcate în picioare. Până când vapermite Dumnezeu acest dispreţ?Biserica are nevoie de suflete gatapentru jertfă, care să se dăruiascăca victime de ispăşire pentrupăcatele omenirii. În viaţa Bisericii

au fost permanent suflete eroice,care au suferit pentru ispăşireapăcatelor omenirii. Prin jertfavieţii lor, au potolit mânia şi drep-tatea lui Dumnezeu.

Să nu rămânem nepăsători, săne ridicăm din indiferenţa şiamorţeala care ne stăpâneşte, săne convertim cu adevărat la ocredinţă activă şi la o dragostereparatoare, oferind jertfele noas-tre pentru întoarcerea sărmanilor păcătoşi la viaţa creştină.

Stăm în faţa lui Iisus Euharistic,care ne cere să-L mângâiem în ex-ilul Său de bună voie pentruomenire. B. Pascal aminteşte cu-vintele lui Iisus care i le-a spus înt r-o viziune: “În ago nia Mea amcugetat la tine şi pentru tine amvărsat acest sânge!”. Iisus asângerat pentru fiecare dintre noiși ne cheamă neîncetat la iubireasa plină de bunătate şi îndurarelacrimă nu curge în zadar, seapleacă cu milă, ca samarineanulmilostiv, ne spală rănile şi se

 îng rijeşte cu dra goste di vină denoi.

Post ușor si binecuvântat!

S f â n t u l ș i a r e l e P o s t

  r c uș  p e c a l e a m â n t u i r i i  

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

2/12

Arhanghelul Gavriil este primulpurtător de cuvânt al veștii celeibune pentru mântuirea omului, alfaptei celei minunate a lui Dum-

nezeu - întrucât mântuirea omuluinu putea veni fără fapta ceaminunată a lui Dumnezeu. Preacu-rata Fecioară Maria a fost primacare a primit această veste bună șia fost cel dintâi om care s-acutremurat de frică și de bucurie.Cerul se oglindea în inima ei curatăprecum soarele în apa cea limpede.Domnul, Ziditorul lumii noi și În-noitorul celei vechi, urma să-șiodihnească capul în inima ei și săse îmbrace în trup.

Era în timpul domniei CezaruluiAugust, când ostaşii romani patru-lau şi jefuiau pământul Ţării Sfinte,când poporul lui Israel mocnea deură împotriva cotropitorilor străinicare le răpiseră libertatea.

Se aştepta din zi în zi ca cinevasă-i anunţe că prima veste bunăfăcută de Dumnezeu omenirii se împlineşte acum, că cerul a găsittimpul potrivit pentru a-l ridica peom de la moarte la viaţă.

Astăzi proorocia făcută de Isaiacu o sută de ani în urmă prin cuvin-tele: „Iată fecioara va lua în pânteceşi va naşte fiu şi vor chema numeleLui Emanoil” (7, 14) se împlineşte. În decursul istoriei omenirea aprimit multe veşti însemnate, dar cea mai frumoasă şi mai importantăveste pe care a primit-o vreodată,nu este alta decât aceea pe care oprimeşte astăzi din cer, de la Dum-nezeu, prin îngerul Gavriil.

Prăznuim astăzi sărbătoarea carene aduce aminte de marea dragostea lui Dumnezeu pentru omenireacăzută în păcat. Într-o lume în careomenirea se complăcea în cele maioribile păcate, într-olume în carecele zece porunci ale Decaloguluierau nesocotite, îngerul Gavriil etrimis de Dumnezeu în cetateaNazaret la Fecioara Maria al căreisuflet era candelă de lumină, ca ogrădină de pace şi binecuvântare.Intrând la Sfânta Fecioară a zis:

„Bucură-te ceea ce eşti plină de dar,Domnul este cu Tine, binecuvântatăeşti tu între femei” (Luca I, 29). Lanedumerirea Mariei, arhanghelul

completează: „Duhul Sfânt vapogorî peste tine şi puterea CeluiPrea Înalt te va umbri” (Luca I, 35).Stăpânită de dublul moment al

smereniei şi al dorinţei arzătoare dea împlini voia lui Dumnezeu, Maria îirăspunde: „Fie mie după cuvântultău”.

Fericit de acest asentiment,arhanghelul pleacă şi îndată are loctaina cea mare şi mai presus de firea zămislirii Fiului lui Dumnezeu subumbrirea Duhului Sfânt.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu născut

din veşnicie din Tatăl ia trup ome-nesc din Sfânta Fecioară pentru asălăşlui între noi.

Dar ce însemnătate are Bunave-stire în cadrul istoriei mântuiriinoastre şi ce semnifică ea pentrucreştinii de astăzi?

Ca punct de plecare, istoria mân-tuirii începe prin făgă-duinţa făcutăimediat după căderea făcută prim-

ilor oameni în păcat, căci la izgo-nirea din rai, Dumnezeu a făgăduitmântui-rea prin sămânţa femeii:„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şisămânţa ei; aceasta îţi va zdrobicapul iar tu îi vei înţepa călcâiul”(Facere 3, 15). Primii oameni n-au înţeles sensul adânc al acestor cu-vinte, dar acestea au fost cunoscutetreptat, prin profeţiile mesianice.Aşa se face că la plinirea vremii,când omenirea era conştientă de

neputinţa de a se mântui singură,fără ajutorul lui Dumnezeu, aceastasă implore ajutorul lui Dumnezeudin adâncul sufletului.

Plinirea vremii de care sevorbeşte adeseori, coincide cuBunavestire. În momentul tensiuniisupreme în aşteptarea mântuirii,

Dumnezeu satisface aceastăaşteptare, prin împli-nireafăgăduinţei unui Mântuitor. CuBunavestire începe etapa cea maiimportantă din istoria mântuirii: tre-cerea de la făgăduinţă şi pregătire,la realizare. Ca atare Bunavestireeste începutul mântuirii noastre, însensul că prin întruparea Fiului luiDumnezeu care se face Fiul Fe-cioarei, i se oferă posibilitatea mân-tuirii şi desăvârşirii. De aceea, pedrept cuvânt o putem numi cea maimare veste din istoria mântuiriiomenirii. O dată cu ea începe di-vinizarea pământului. Fiul luiDumne-zeu luând fire omenească,ca şi a noastră a tuturor, Iisus Hris-tos este omul cel adevărat, care avenit în lume ca pe toţi să ne facăoameni adevăraţi. Iisus Hristos secoboară mai adânc decât oricine înintimitatea noastră, se identifică cutoate durerile noastre şi ia asuprasa toate poverile noastre.

Sărbătoarea Buneivestiri necheamă să fim slujitori ai oamenilor,să sprijinim activ toate acţiunile de îmbunătăţire a vieţii, a condiţiilor detrai şi să le facem cât maicorespunză-toare demnităţii umane.

Aşa precum Maica Domnului şi-a dăruit toată fiinţa lui Dumnezeu,tot aşa să ascultăm şi noi chemarealui Dumnezeu, de a sprijini nevoileşi aspiraţiile lumii pentru ca omul săse poată realiza şi să-şi poată îm-

plini menirea. În acest sens, trebuiesă ne dăm seama de putereapurităţii în a face să se nască di-vinul în noi. Nu putem actualiza înnoi chipul Mân-tuitorului şi al MaiciiSale decât în puritate şi desăvârşiremorală. De aceea, chemareaimediată a Buneivestiri este ca prinpocăinţă sinceră şi deplină să neapropiem de Sfântul Potir spre a ne împărtăşi după cuviinţă cu trupul şisângele Domnului în Sfânta Taină aCuminecăturii. Când ne vom

 împărtăşi cu vrednicie, vom fipurtători de Hristos şi vom puteaspune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hris-tos trăieşte întru mine”.

Cuvânt la Buna VestireV e s t e a m â n t u i r i i

anghelos pag. 2

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

3/12

Acest cuvios părinte de neam străromâns-a născut prin anii 365 de la venirea mântuiriiprin Hristos Domnul, în Dobrogea, numită peatunci Scitia Mică, la un loc ce-i păstrează dinvechime până azi numele, "podișul Casian " și"peștera lui Casian". Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă de asemenea, numele.Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat

școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoaresete de desăvârșire duhovnicească, renunțăde tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare alevieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțitde ,,prietenul său, Gherman, frate nu prinnaștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoicălugări într-o mănăstire din Betleem. Înte-meindu-se după cuviință în rânduielile viețiichinoviale, adică de obște, după modelul deviață al călugărilor din Palestina, Mesopotamiași Capadocia și simțind în el dorul de o maimare desăvârșire, au hotărât să plece însihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror  îmbunătațită viață duhovnicească auziseră.Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului,

adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie.Dobândind pe cât puteau să adune din

 învățătura cerească, au mai rămas în Egiptșapte ani la sfatul Awei Iosif și apoi au mers maideparte, cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce auajuns în vestita pustie Schetica unde SfântulMacarie întemeiase și făcuse "pustiastrălucitoare" vrednică de a fi sărbatorită detoți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră unmare număr de călugari, printre carestrăluceau îndeosebi Cuvioșii Părinți: Moise,Se-rapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este de ajunspentru călugăr să renunțe la lume, părăsindbunurile și măririle lumești pentru a se dedicagrijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere.

De aici înainte trebuie împlinită o a doua"renunțare", care constă în a te lepăda de obi-ceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului șiale trupului printr-o luptă îndelungată șirăbdătoare, plină de ispite, dar care duce lacurația inimii. Căci acesta este scopulcălugărului: să stea de vorbă permanent cuDumnezeu prin neîncetata rugăciune, încâtmintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă culiniște ți pace în altarul despătimit, curățit al in-imii. Iar capătul lucrului său este viața de veci,unirea cu Dumnezeu, din care se poatedobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pre-gustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr,ajuns la un anume sfârșit al celei de-a doua"renunțări", sufletul pe de-a-ntregul tinzândcătre Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia "renunțare" carecuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceastaconstă în părăsirea oricărei amintiri a acesteilumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, so-cotite mărețe, deși sunt deșarte și repedetrecătoare, pentru a se lăsa condus de Dum-nezeu în "pământul făgăduinței" în care nu maicresc spinii și buruienile viciilor, în lăcașurilecele veșnice în care vom rămâne pentru tot-deauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea

negrăitei bucurii și a revărsării luminiidumnezeiești.Acesta este marele dar al rugăciunii curate,

căci "atunci precum grăia Awa Isaac - acea iu-bire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi,

trece și în adăncul inimii noastre prin virtutearugăciunii curate".

Astfel, îndrumați de pe culmile viețiicălugărești și contemplând plinirea vie la aceștistrăluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicatcu mare severitate și neclintită statornicie viețiicontemplative. În liniștea chiliei, Sfântul Casiana izbutit să facă experiența luptei aspre a sufle-

tului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gân-durilor patimașe ți a demonilor pizmați, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului,a plictiselii care-i tulbura pe eremiți și îi silescsă-și părăsească retragerea liniștirii. Dinaceastă adâncă experiență personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Evagrie Pon-ticul pe care l-a cunoscut în Nitria, CuviosulCasian a întocmit o învățătură aleasă de luptăduhovnicească împotriva celor opt păcatecapitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibăriide mâncare, al desfrânării, al iubirii de argințisub care se înțelege zgârcenia, al mâniei, altristeții, al neliniștii, sau al dezgustului inimii, alslavei deșarte și al trufiei.

După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de lapărintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a

trai de aici înainte în pustnicie. Și așa plecarăcu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenităcontemplației, din pricina unor învinuiri ne-drepte la care erau supuși călugării din Egiptde către arhiepiscopul Teofil al .AlexandrieiAtunci Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând unuigrup de 50 de monahi, hotărâră să-și cauteliniștea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfân-tului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta sepetrecea pe la anii 401. De îndată ce îi vazumarele între patriarhi, deslușind cu o tainicăprivire calitatea sufletelor lor, reuși să-lconvingă pe Ghe-rman să primească prinmâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cuceritde curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură deAur - și de negraita sa maiestrie a cuvântului,Casian se așeza cu un zel fierbinte subcălăuzirea sa spirituală, consimțind să

 jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștigdin petrecerea pe lângă un asemenea învățător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul IoanGură de Aur - victimă a lui Teofil - fiind dus în

exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimișide cler și popor în misiune la Roma, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să înștiințeze printr-oscrisoare pe episcopul Romei, Inocentiu I, desuferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. SfântulCasian petrecu astfel zece ani la Roma și înacest timp a fost hirotonit preot. De aici a mersla Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat,

pentru bărbați, Mănăstirea Sfântul Victor, pemormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe laanul 415. Bărbat mult încercat în viața asceticăși totodată părinte ajuns la o mare înțelepciunepastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care seadunau în jurul lui adevărata tradiție monahalăpe care o primise de la părinții din Răsărit,ținând seama însă de condițiile de viată dinGalia, de clima și de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfântului Castor, episcop deApt, el a întocmit lucrarea sa "Instituții ceno-bitice" (rânduieli pentru viața în comun), pentrumănăstirile pe care le întemeiase în Proventa. În această lucrare, el descrie modul de viețuire

al călugărilor din Egipt, dar cu oarecarepogorământ în ceea ce era prea aspru pentrucălugării din Galia, urmând și aici rânduielilecare se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci scrie el: "Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptasocoteală și după putere, atunci păzirea ei aremăsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nusunt aceleași". El descrie apoi leacurile și căilede vindecare ale celor opt păcate capitale, sprea conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Maitârziu el a completat această învațăturăduhovnicească prin cartea "Convorbirilor" încare înfățișează, la cererea eremiților care trăiaula Lerins și în insulele Hyeres de lângă Marsilia,treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea in-imii și contemplație.

Ca ucenic credincios al marilor învățători ca-padocieni: Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teo-logul și Grigorie de Nyssa, ca și al SfântuluiIoan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridi-cat atunci împotriva unei separări adânci întrefirea omenească și harul divin, pe care FericitulAugustin o stabilise pentru a lupta împotrivaereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot daruldesăvârșit și tot harul de sus coboară, de laDumnezeu Părintele Luminilor, libertateanoastră omenească, zidită dupa chipul libertățiiabsolute a lui Dumnezeu și reînnoită în SfântulBotez, este chemată să răspundă și să conlu-creze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți.

Față de aceste împotriviri care au mai durat,Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic îndreapta credință a Bisericii, departe de zgomotși certuri, învățat cu adâncul contemplării di-vine, taină a unei păci nesurpate și blânde și aunei liniști senine. El își încredință în pace su-fletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunos-cut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstitde toți călugării Bi-sericii Apusene ca părinte allor și ca unul dintre cei mai mari învățători aimonahismului. Sfintele sale moaște suntpăstrate până în ziua de astăzi în Mănăstirea

Sfântul Victor din Marsilia.

S f â n t u l C u v i o s I o a n C a s i a n

anghelos pag. 3

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

4/12

anghelos pag. 4

P r e d i c ă l a D u m i n i c a Î n f r i c o ș a t e i J u d e c ă ț i  

“Când va veni Fiul Omului întrumărirea Sa... se vor aduna înaintea luitoate neamurile şi-i va despărţi pe uniide alţii, precum desparte păstorul oilede capre“ (Matei XXV, 31–32).

Prin aceste cuvinte, Domnul nostru

Iisus Hristos ne ves-teşte judecatăcea de pe urmă, care îl aşteaptă pefiecare creştin şi care este cea maimare şi mai înfricoşătoare. La această judecată, fiecare om va trebui să deasocoteală pentru toate faptele relesăvârşite.

Ceea ce Fiul lui Dumnezeu ne înfăţişează în icoana înfricoşatei Sale judecăţi îşi are rădăcina şi temelia tot în învăţătura Sa, cuprinsă în legea

milosteniei sau a îndurării. Căci El azis: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat sămănânc; însetat am fost şi Mi-aţi datsă beau; străin am fost şi M-aţi primit.Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnavam fost şi M-aţi cercetat...” (Matei XXV,35–36).

 Împăratul va zice celor de-adreapta Lui: „Moşteniţi împărăţia ceapregătită vouă de la întocmirea lumii”(Matei XXV, 34) şi „celor de-a stânga:

duceţi-vă de la Mine... cel veşnic, careeste gătit

diavolului şi îngerilor lui“ (MateiXXV, 41). Deci se cuvine să respectămporunca Mântuitorului de a ne iubi şia ne ajuta unii pe alţii. Să fim pătrunşide aceeaşi bunătate şi îndurare decare a fost pătruns şi sufletul Mântu-itorului, de nenumărate ori, în aniivieţii Sale ca om pe acest pământ.

De aceea e bine ca această

măreaţă şi aleasă pornire a sufletului,de a fi buni şi milostivi, care întot-deauna îl poate înălţa sau osândi peom pentru faptele sale în faţa înfricoşatei judecăţi, să ne-o înfăţişămşi noi mai lămurit în cugetul şi înmintea noastră.

Tatăl ceresc a trimis, prin nespusasa bunătate, chiar pe Unicul Său Fiu,pe Domnul şi Mântuitorul nostru IisusHristos, să fie sprijinul şi luminarea

oamenilor; celor mici şi sărmani să leaducă vestea cea bună, pe cei bolnavisă-i tămăduiască, pe cei căzuţi şi

 împovăraţi să-i ridice şi pe ceipăcătoşi să-i mustre. Nefericirea celor rătăciţi L-a atins până în adâncul su-fletului, lipsa celor însetaţi şi flămânziI-a întristat inima, suferinţeleşchiopilor şi ale orbilor L-au înduioşat

până la lacrimi, iar mila pentrunecazurile şi greutăţile oamenilor L-acuprins în această vale a plângerilor, în această lume trecătoare.

Dându-Şi seama de înalta Sachemare, a înţeles că trebuie să ajutepe cei osteniţi şi împovăraţi şi i-achemat la Sine pentru a le damângâiere şi alinare.

Dar aceasta a cerut-o şi El aceloracare-I ascultau cuvântul, să o facă şi

ei cu aproapele lor.

Nu poate să poarte în sine chipul şiasemănarea lui Dumnezeu acela carese simte bine la masa sa plină debunătăţi, atâta vreme cât în jurul luisăracii mor de foame, orfanii suntlipsiţi de pâine, iar văduvele duc lipsăde sprijin şi ajutor. Chipul şiasemănarea lui Dumnezeu o poartănumai creştinul care pe cei slabi şineputincioşi îi ajută şi care pe tot

săracul îl numeşte frate. Într-un orfelinat dintr-un mare oraş

din Anglia, copiii şedeau într-o searăla masă. Supraveghetorul lor, ca deobicei a rostit cuvintele: „Doamne Iis-use, vino şi fii oaspetele nostru în cea-sul acesta!” Unul dintre copiii care erade faţă, ridicându-şi privirea sa blândăcătre chipul supraveghetorului, zise:„Dumneata totdeauna îl pofteşti peDomnul ca să vie şi de ce nu vine

niciodată? Va veni El cândva”Supraveghetorul îi răspunse „că vaveni"! Iar copilul a zis iarăşi: „Atunci

am să pun un scaun şi pentru El, lamasă, în această seară“. Şi nu dupămult timp, cineva bate la uşă. Ce săvezi? Un om sărac, ud de ploaie şiflămând intră în sala de mese, iar copiii îl primesc cu multă bucurie, îl

aşează la masă chiar pe scaunul pusanume pentru Domnul. Acest lucru adeschis ochii copilului şi a zis iarăşicătre supraveghetor: „Acum înţeleg:Domnul Iisus nu a putut veni şi deaceea l-a trimis pe acest om sărac înlocul Său, nu-i aşa?”

„Da!” i-a răspuns supraveghetorul,„aşa este, dragul meu!”

Putem spune că nu numai o datăDomnul nostru Iisus Hristos ne-a

trimis şi nouă în locul Său pe ceiosteniţi, goi, întristaţi şi flămânzi pen-tru a ne ospăta şi bucura împreună cuei.

Adevărata bucurie e numai atuncicând simţi că trăieşti în cugetele şi îninimile mai multora, când petreci încercul acelora care îţi doresc binele şifericirea, iubirea şi încredereaadevărată pentru faptele milostenieicu care le-ai înveselit sufletul. Miloste-

nia este cea care duce la cea maicurată şi sinceră bucurie, iar după unvestit scriitor ai Bisericii, ea este pia-tra fermecată a filosofului, care toatele preface în aur, până şi virtuţile toatele botează şi le preface în virtuţiadevărate creştineşti.

De aceea, nu ne va îngrozi înfricoşata judecată a Fiului lui Dum-nezeu dacă, pătrunşi de faptelemilosteniei, această binecuvântată

pornire a sufletului, vom săvârşi acelefapte de ajutorare faţă de cei suferinzişi în necazuri, pe care cu atâtadragoste şi tragere de inimă, le-asăvârşit El. Vom fi chiar mângâiaţi şi întăriţi în nădejdea, că în acea mare zi,când Fiul Omului va veni întru slavaSa, despărţind neamurile ca păstoruloile de capre, ne va zice: „Veniţibinecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la în-

temeierea lumii“ (Matei XXV, 34).

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

5/12

R u g ă c i u n e l a c e r e r e  

Pr. Ioan Brânzei 

Deși mă au-n Sfântă Țara Ta,Îmi este dor de țara mea, IISUSE,Minuni mi-ai arătat, umblând pe 

calea Ta,Ce pentru ochii multora-s ascunse.

Aș vrea ca întunericul s-alung Din ochii celor dragi de-acasă,

Ca-n pâinea înmuiată-n vinSă vada blându-Ți Chip pe Sfânta 

Masă.

Să vadă-n Lemnul Sfânt și preacu- rat 

Al tuturor surorilor Maicuței dinAlbac 

Icoana Precistei, în ecare sat La care tot ce-a fost Român s-a 

închinat.

E tot ce îndrăznesc să-Ți cer Iisuse 

Să duc celor iubiți de-acasă,E pâinea veșniciei vieții 

E hrana sfântă creștinească.

D o r …

Pr. Dan D. Gîrjoabă 

Dor de Dumnezeu în suet Simt când timpul se închide,

Gol și un ecou în cuget Parcă mintea se deschide.

Și pământul umed simte Cum din cer cad stropi de apă,

Și încet mi-aduc aminteDe o lacrimă uitată.

Acea lacrimă-i iubirea,Sentimentul cel divin,

Ce aduce NemurireaÎmpreună cu-n suspin.

Dar suspinul nu-i durere Ci un dor nemărginit,

Ce se pierde în tăcere Dacă nu este dorit.

T o r e n ț i a l  

Pr. Dan D. Gîrjoabă 

Plouă în conștiința mea,Olindu-mi zările...

Plouă peste fruntea mea,Veștejindu-mi zorile...

Plouă roșu-nsângerat,Omorând poemele...

Suetul-mi e răsrat,Urlă amintirile...

Plouă peste chip de lut,Umezindu-mi genele...Plouă-n ochiul abătut,

Scuturându-mi stelele...

Plouă-n lună și în stele,Legănându-mă în noapte...

Mă înec amar în ele,și iar rătăcesc în șoapte...

Plouă în cuvântul meu 

Ce îngână glas de ape,Simt că e suspinul greu Ce mă cheamă mai aproape.

anghelos pag. 5

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

6/12

anghelos pag. 6

Întâlnirea publiciștilor bănățeni 

Sâmbătă, 27 făurar cu în-cepere de la orele 10:00 a avut loc în incinta Muzeului SatuluiBănățean prima întâlnire pe anul2016 a membrilor Asociaț ieiPubliciștilor din Presa Rurală dinBanat.

 În deschide rea întru nirii pr of.Ioan Traia, președintele Asociațieia rostit un cuvânt de întâmpinare,apoi lucrările întâlnirii au debutatcu rostirea de către participanți arugăciunii , ,Tatăl nostru”. A fostexpus programul zi lei:prezentarea ult imelor cărț i și re-viste, urmând ca în partea a douasă f ie discutate mai multe pro-bleme organizatorice: primirea de

noi membri, achitarea cotizaț ieianuale, decernarea unor premii șidistincții publiciștilor.

Un cuvânt de bun venit a fostrostit de domnul Dan Radosav, di-rectorul Muzeului SatuluiBănățenea care a arătat disponi-bi l i tate în găzduirea pe mai de-parte a tuturor lucrări lor  Asociaț iei . Muzeul Satului , , f i indlocul cel mai potrivit în păstrareavalorilor existente în hotarul satu-

lui de astăzi”. În prima secțiune destinată

lansări lor editoriale au fostlansate opt cărți și două reviste.

Cel dintâi vorbitor a fost se-niorul Ion Murariu, profesor, pub-l icist de referință din culturabănățeană, autor a 10 volume șiredactor al revistei ,,Lumina satu-lui” din Giroc. Autorul a prezentatauditoriului volumul Consemnări

critice, Editura David Press Print,Timișoara, 2015, 160 p. . Carteatipărită sub imboldul profesorilor Eugen Dorcescu și Ioan David, pe întinsul a 5 capitole prezintă:medalioane l i terare, recenzii ,studii monografice, precum și ar-t icole ale autorului publicate înpresa locală. Majoritatea materi-alelor sunt destinate spațiuluigirocean: poetului Petru Chira,note care fac referire la Mono-

grafia comunei, a Bisericii, revis-tei parohiale ,, Iconostas”.

Părintele Valentin Bugariu a

prezentat cartea Biserică și Presă în Ba nat, Editura Sitech, Cra iova,2015, 201 p. Studiul își propune săilustreze contr ibuți le Biserici i îndezvoltarea presei din Banat. Peparcursul a șase capitole se încearcă i lustrarea sentimentuluireligios așa cum apare în presă. Înistoria presei din provincia dintreDunăre și Mureș am avut preoțiproprietari de ziare, redactori aiacestora, membri în colegile deredacție, dar și pioneri ai unor publicaț i i bisericești din Ardeal:,,Telegraful român” de la Sibiu afost condus între 1853 – 1856 deDr. Pavel Vasici.

Desigur, presa religioasă

din Banat s-a dezvoltat începând

cu imprimarea de preotul DavidVoniga a ,,Revistei Preoților”.Acest debut a fost urmat de altevaloroase inițiative de astă dată at inerei Episcopii , apoi Arhiepis-copii a Timișoarei . Un loc de-osebit în tratarea subiectului l -aavut apariția și dezvoltarea preseiparohiale și sătești. În cazul celeidin urmă, preotul are un rol de-osebit, uneori membru în redacție,

alteori colaborator al f iecăruinumăr. Cercetarea întreprinsă s-abazat pe experiența unui ziar istamerican care afirma că satul, co-munitatea fără publicaț ie, e cabiserica fără de amvon.

Economistul Petru Opruț a in-trodus pe cei prezenți în pitores-cul satului natal , așa cum reiesedin lucrarea Calea feratăforestieră și industrială ‹‹Trenulmic›› Voislova – Rusca Montană –

Ruschița, Editura David PressPrint, Timișoara, 2015, 333 p.

Profesorul Gheorghe Lungu

prin volumul Poezii târzii, EdituraEurobit, Timișoara, 2015, 116 p. aadus pe cei prezenți în lumea sat-ului de odinioară și de totdeauna:, ,Nu vreau să uit de satul meu, ̸Nici de bunul Dumnezeu.̸ ̸ Nuvreau s ă uit de casa mea, ̸ Căcigreu m-am despărțit de ea. ̸ ̸ Nuvreau să uit de neamul meu, ̸ Nicide ce am drag pe lume eu”. Carteaare la origine sentimentuldragostei de folclor al autoruluipe parcursul a șase secțiuni: Ver-suri le mele, Dor de sat, Poezii îngrai, Ode, Parodii, Adio.

Ioan David de la Bibl iotecaAcademiei Române, f i l ialaTimișoara a oferit publicului tit lul

a două noi volume t ipărite laDavid Press Print , o monografie închinată revistei t imișorene Ba-natul și monumentala lucrare En-ciclopedia Banatului . Literatura,Timișoara, 2015, 886 p cu 914 scri-itori cercetați de 41 de autori.

Etnologul Ioan Viorel Boldure-anu a înfăț ișat cuprinsul a douănoi volume, primul închinat unuifenomen unic din culturatradiț ională a locului: Antologia

l i teraturi i dialectale bănățene.‹‹Gura satului› › la RadioTimișoara, 20 de ani. Contempo-ranii , Editura Marineasa,Timișoara, 2015, de Ioan ViorelBodureanu, Simion Dănilă și Cor-nel Ungureanu și Atlasul Etno-grafic al județului Timiș, Făget,vol. I I I , Editura Eurostampa,Timișoara, 2015 sub coordonareaprof. univ. Ioan Viorel Boldureanu.

Dușan Baiski și Vasile Barbuau vorbit de revistele:, ,Morisena”, af lată la debut și,,Tibiscus” ajunsă la numărul 288.

 În final au fost audiate frag-mente din lucrarea de arhivare agraiului bănățean, cuexemplificări făcute de profesorii:Gheorghe Lungu și Ion Murariu:, ,pancovă”, , ,păcăni”, , , leat”,,,abțiguit” ș. a..

 Întâlnirea s-a încheiat cu

tradiționala agapă.

Autor: Pr. Dr. Valentin Bugariu 

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

7/12

anghelos pag. 7

T r e i s u t e d e a n i d e l a c u c e r i r e a B a n a t u l u i d e c ă t r e h a b s b u r g i !

La 30 iulie 1552, Timișoara și Banatul au fostcucerite de turci, iar soldaţii, civilii şi aproape toţisupravieţuitorii au fost măcelăriţi cu cruzime de cătreieniceri. Cetatea Timișoarei a fost apoi prădată, șidevastată, bisericile creştine sunt transformate în geamiimusulmane, iar clopotele, aruncate din turnuri.

Transformarea Timişoarei în paşalâc a avut un im-pact major asupra Banatului, în primul rând în ceea cepriveşte componenţa etnică. Musulmanii privilegiaţi auvenit aici şi, pe lângă agricultură, au dezvoltat mult şicomerţul. Cea mai mare parte din nobilimea din Banat aplecat în Transilvania iar populația românească s-a re-tras în satele de munte. În această perioadă, o mareparte din Banat a fost organizat de către turci în Vilaiet,condus de un Pașă de rang superior.

Nereușind sa cucerească Viena în 1683, înfrângereade la Zenta din 1697 prin care pierd Pașalâcul de la Buda(Ungaria) și controlul asupraTransilvaniei, arată Europei căImperiul Otoman a intrat pe un

drum fară întoarcere. Asediulcetăţii Timişoara din 1716 a avutloc în contextul războiului aus-tro-turc izbucnit la începutulsecolului XVIII.

Eliberarea Timişoarei de substăpânirea Imperiului Otoman,se încadreză aşadar, în războiulpurtat de Imperiul Sultanilor îm-potriva Veneţiei şi ImperiuluiHabsburgic, război care a izbuc-nit ca urmare a încercării derefacere teritorială a otomanilor, după ce coaliţiacreştină a impus Imperiului Otoman numeroase pierderi

teritoriale prin pacea de la Karlowitz, din 1699.Războiul început de otomani în 1715, prin atacareaVeneţiei, le va aduce şi pierderea Timişoarei, Curtea dela Viena reuşind să cucerească de sub stăpânireamusulmană şi Belgradul, în 1717, cetate importantă înapărarea occidentului creştin. Războiul început în 1715avea să se încheie în 1718, odată cu pacea de la Pas-sarowitz, din 21 iulie, pace prin care Imperiul otoman vapierde Banatul Timişean, dar şi alte teritorii, acesteatrecând sub stăpanirea Casei de Habsburg.

După victoria de la Petrovaradin (langă Novi-Sad)din 5 august 1716, armata austriacă condusă de prinţulEugeniu de Savoia decide cucerirea cetăţii Timişoara,pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie

strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit debombardamente repetate, garnizoana otomană a capitu-lat iar Timişoara şi mare parte din Banat au intrat substăpânire austriacă.

Prințul Eugeniu de Savoya intra pe Poarta Forforosa într-o cetate grav avariată dupa tirul bombardamentelor la care fusese supusă. În 21 octombrie 1716 prinţul Eu-geniu de Savoya i-a propus împăratului Carol al VI-lea caBanatul să fie organizat şi guvernat ca o provincie desine stătătoare în beneficiul Casei Imperiale, si îl pro-pune pentru postul de guvernator al provinciei pe ge-neralul contele De Mercy. Câteva luni mai târziu,proaspătul guvernator Mercy a înaintat Camerei Aulicede la Viena „Proiectul modest de organizare a BanatuluiTimişoarei”. După aprobarea proiectului, s-a întocmit„Comisia de organizare a Ţării Banatului”. În 28 iunie1719, Împăratul a semnat Decretul care numeaAdministraţia Banatului şi stabilea sediul acesteia la

Timişoara. Astfel, ea devenea reşedinţa principalelor structuri administrative si capitala unei provincii impor-tante a Monarhiei Habsburgice. Până în anul 1751 Ba-natul a fost guvernat militar.

 În primii ani după cucerirea Timişoarei de către ar-matele conduse de prinţul Eugeniu de Savoya s-aureparat fortificaţiile turceşti, s-au construit clădiri noi, s-au asanat mlaştinile şi bălţile, a fost săpat canalul Begași transformat în arteră navigabilă. Clădirile din inte-riorul fortăreței au fost dispuse pe un plan de străzi rec -tangulare tot din raţiune militară. În interiorul cetăţii ex-istau două pieţe: Piaţa Domului, care adăpostea clădirilebisericii şi administraţiei, dar si câteva case private, şiPiaţa Paradei, care a fost rezervată activităților cu ca-racter militar. Atunci s-au construit: Domul romano-catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxă din PiaţaUnirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei. Tot atunci au

apărut suburbiile Elisabetin,Iosefin şi Fabric, separate decetate printr-un "glacis” (teren

neconstruit), care făcea parte dinsistemul de apărare al cetăţii. Inanul 1781, pe 21 decembrie, Împăratul Iosif al II -lea a acordatTimişoarei statutul „Oraş liber regesc”, statut reînnoit în anul1790 de către Împăratul Leopoldal II-lea. Prin acest statut, orașulbeneficia de avantaje importantecare au permis dezvoltareaactivităţilor urbane: a avut pro-prii săi reprezentanţi în Dietă; și-

a ales dregători şi juraţi; a perceput vamă la intrarea şiieşirea mărfurilor; a organizat târguri anuale şi

săptămânale, a fost scutită de anumite obligaţii fiscale;a avut dreptul la o stemă proprie .După cucerirea Banatului, a avut loc un amplu pro-

ces de colonizare. Au fost aduși germani catolici (şvabi)din Würtenberg, Schwaben, Nassau , dar clima neprimi-toare a favorizat îmbolnavirea acestora de malarie înprimele trei luni de la sosirea lor. În timp, ponderea ger-manilor catolici a ajuns la aproape jumatate din totalulpopulaţiei. Fiind meșteri pricepuți, ei au fost pionierii in-dustriei si comerțului în Banat. În Timişoara, şvabii s-au stabilit mai ales în cartierul Fabric, unde au pusbazele meşteşugăritului. Autoritățile austriece, preocu-pate de bunăstarea svabilor trimiși aici, au început reor-ganizarea tuturor satelor din Banat, concomitent cu

ridicarea altora noi. În cetate locuiau mai mult germaniși unguri, în vreme ce populaţia româneasca locuia însuburbii și la sate.

După peste un secol și jumatate de stăpânireturcească, cucerirea Banatului de către austrieci a însemnat un mare progres pentru provincie. Austrieciiau construit Banatul aproape din temelii. Făcând un ex-periment care până la urmă s-a dovedit reușit, au făcutdintr-o provincie de la capătul Imperiului găsită intr-ostare jalnică, una dintre cele mai importante provinciidin mai multe puncte de vedere ale Casei de Habsburg.Bibliografie

Ilieșiu, Nicolae, Timișoara. Monografie istorică, Timișoara, 1943

Griselini Francesco, Încercare de istorie politică și naturală a Bana-tuluiTimișoarei, Ed. Facla, Timișoara, 1984.

Autor: Dorin Carabeț

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

8/12

anghelos pag. 8

Sfântul Grigorie cel Mare - Dialogul,născut în jurul anului 540, în Roma, și tre-cut la cele veșnice în ziua de 12 martie 604,a fost primul călugar ales episcop (papă)al Romei. În calitate de episcop, el a con-dus Biserica vreme de peste treisprezeceani, parcurgând o perioadă marcată de in-vazii păgâne și calamități naturale.

Sfântul Grigorie cel Mare este socotit între cei șase Părinți apuseni ai Bisericii,alături de Sfântul Ambrozie al Milanului,Fericitul Augustin, Fericitul Ieronim, Tertu-lian și Sfântul Ciprian din Cartagina. SfântulGri-gore a fost singurul papă care a maiprimit supranumele de "cel Mare", dupăSfântul Leon cel Mare, prăznuit de Biserică în ziua de 10 noiembrie.

"Cel ce de sus, de la Dumnezeu, ai luatdumnezeiescul har, mărite Grigorie, și cu

puterea aceluia întărindu-te, de bunăvoieai urmat Sfintei Evanghelii a lui Hristos, dela Care ai luat plata ostenelilor tale, întru totfericite; pe Acela roagă-L să mântuiascăsufletele noastre."

Sfântul Grigorie Dialogul s-a născut în jurul anului 540, într-o familie de patricieniromani, cu o veche tradiție creștină, dincetatea Roma. Familia sa locuia într-o casădeosebită, așezată pe colina Celius, pe ac-tuala stradă "Sfântul Grigorie", care, înnord, merge spre Coloseum, iar în sud,

spre Circus Maximus. Familia sa dețineaproprietăți însemnate în jurul Romei și îninsula Sicilia. În timpul copilăriei sale, Italia a fost

recucerită, de împăratul bizantin Iustiniancel Mare, de la goți. Mai înainte însă, unbunic de-al său, anume Felix al III-lea, fu-sese numit episcop (papă) al Romei, decătre regele got Teodoric cel Mare. Tatălsău, Gordian, a deținut o funcție bi-sericească, necunoscută nouă, iar mamasa, Silvia, a fost canonizată de Biserică,fiind praznuită în ziua de 4 noiembrie. Mai

mult, două surori ale tatălui său, anumeTarsila și Emiliana, care au viețuit ca maici,au fost și ele canonizate de Biserică.

Grigorie a avut parte de o pregătireintelectuală completă, pe lângă studiilelaice, constând în autorii latini, științele na-turii, istoria, matematică și muzică, el fiind îndrumat și de Sfântul Grigorie de Tours,care îl socotea pe învățăcelul său drept "celmai învățat om al vremii, mai ales lagramatică, dialectică și retorică".

Deoarece cunoaștea foarte bine și drep-

tul imperial, imediat după terminarea stu-diilor, tânărul Grigorie a îmbrățișat carierapoli-tică, având parte de o ascensiunerapidă în administrația romană. Astfel, în

anul 573, la vârsta de numai 33 de ani, el afost numit prefect al Romei, de către împăratul bizantin Iustin al II-lea. În anul575, însă, după moartea tatălui său, SfântulGrigorie a renunțat la funcția politică înaltăpe care a deținut-o timp de doi ani și atransformat casa părintească într-omănăstire de călugări.

După ce își vinde moștenirea și împartemulți bani săracilor, Grigorie întemeiazășase mănăstiri pe pământurile familiei, îninsula Sicilia. Apoi, renunțând la hainelelumești, el îmbracă haina monahală, in-trând ca simplu monah în mănăstirea înființată în casa părintească, închinatăSfântului Apostol Andrei. În această mă-năstire se vor adăposti și călugării alungațidin Mănăstirea Monte Cassino, de cătrelongobarzi. În anul 579, după ce papa

Pelagius al II-lea îl hirotonește în slujirea dediacon, Sfântul Grigorie este trimis în Con-stantinopol, în calitate de "apocrisar" (del-egat, ambasadador). Timp de șase ani,sfântul a cunoscut în profunzimecreștinismul și monahismul răsăritean. Înaceastă perioadă, Sfântul Grigorie cel Mare

a consemnat în scris "Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite", care, până atunci, cir-cula numai pe cale orală. În anul 585, Sfântul Grigorie Dialogul se

 întoarce la Roma, aducând cu sine cinstitulBraț al Sfântului Apostol Andrei și cinstitulCap al Sfântului Evanghelist Luca. Odatăajuns în mănăstirea de metanie, de pe co-lina Celius, el este rânduit stareț, acestlucru neputând să-l împiedice să trăiască în cel mai simplu sărac mod cu putință. Cutoate acestea, papa Pelagius al II-lea îl

numește secretar-consilier al său, cel dintâiavând mare nevoie de ajutor în încercarealui de a-i uni cu Biserica Romei pe episcopiidin nordul Italiei.

 În anul 590, însă, în toiul unei epidemii deciumă, când papa Pelagius trece la celeveșnice, Sfântul Grigorie Dialogul este alesepiscop al Romei, de către popor, cler șisenat. Deși, vreme de șapte luni de zile,Sfântul Grigorie s-a împotrivit și a încercatsă fugă, socotindu-se nevrednic deaceastă cinstire, el a fost găsit și adus înapoi în cetate. Apoi, în pofidainsistențelor sale către împăratul bizantin,de a nu semna numirea sa, în ziua de 3septembrie 590, împaratul iî numește epis-cop (papă) al Romei.

Sfântul Grigorie cel Mare - Dialogul și-apăstorit credincioșii în timpul unor mari încercări, precum inundațiile, foametea,rătăcirile donatiste și maniheiste, ciuma șiinvaziile longobarzilor. În anul 591, noulepiscop a cerut credincioșilor din cetatea

Romei să țină post și să se pocăiască, pen-tru a atrage mila lui Dumnezeu și a fi îndepărtată ciuma. A luptat pentruapărarea dreptei credințe, împotriva erezieidonatiste, și a lucrat mult la convertireagoților și a păgânilor britanici. Tot el a ne-gociat o pace cu lombarzii care asediauRoma. Se știe că Sfântul Grigorie a refuzattoate titlurile și onorurile, cu excepția titluluide "servus servorum Dei", adică "slujitorulslujitorilor lui Dumnezeu".

Sfântul Grigorie cel Mare, episcopul

Romei, a lăsat Bisericii o seamă de scrieriduhovnicești de mare importanță. Pentruscrierea "Dialoguri despre Viață și MinunileSfinților din Italia", carte în patru volume,Sfântul Grigorie a fost numit și "Dialogul".Această lucrare este primul izvor despreviața Sfântului Benedict de Nursia.

De la acest Sfânt Părinte al Bisericii ne-au mai rămas și următoarele lucrari: "Co-mentariu la Cartea Iov", scrisă pe când era în Constantinopol; "Omilii la Iezechiel";"Re-gula Pastorală", adresată slujitorilor Sfântului Altar; în jur de 848 de scrisori și

multe alte predici. Sfântul Grigorie Dialoguleste pus în legatură și cu metodaapuseană de cântare bisericească numita"gregoriană". Pentru aceasta, el este so-cotit ocrotitorul muzicienilor și alcântăreților, dar și al studenților și al învățătorilor.

Sfântul Grigorie cel Mare - Dialogul a tre-cut la cele veșnice în ziua de 12 martie 604, în Roma. În pofida averilor aflate oricând la îndemâna sa, Sfântul Grigorie a fost cara-cterizat toată viața de iubirea sărăciei de

bună voie. El a fost recunoscut ca sfântimediat după moartea sa. Cinstitele saleMoaște se află în Catedrala Sfântul Petru,din Vatican.

S f â n t u l G r i g o r i e c e l M a r e - D i a l o g u l

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

9/12

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

10/12

anghelos pag. 10

 Într-un recipient închis ermetic, pastrat timp de 1300 de ani pe sit-ulunei biserici ortodoxe, arheologii au descoperit apa sfintita cu o pu-ritate incredibila. Vasul are aproximativ 1 tona.Sfințita în secolul al VIII-lea si poate chiar mai devreme, apa din vas

a fost descoperita pe sit-ul bisericii distruse din orașul Kvareli(Kakheti).Săpăturile de pe sit-ul acestei biserici au fost efectuate pe malul

drept al râului Duruji, în așezarea numită de localnici Dolociopi, din

perioada medievală timpurie târzie a istoriei Georgiei.Apa sfințită, a cărei vechime are câteva secole, este prima de-scoperire de acest gen, conform publicatiei georgiene Kvirispalitra.Conform profesorului șef de expediție, din cadrul Muzeului Național

al Georgiei, Nodar Bakhtadze, vasul a fost descoperit în parteacentrală a bazilicii. În sol uscat, acesta a fost găsit complet protejatde influențele externe din sol.Zidurile bisericii sunt astăzi conservate, după distrugerea sfântului

lăcaș ortodox, din timpul invaziei arabilor, din secolul al VIII-lea.Aghiazma din rezervor și-a păstrat toate proprietățile sale originale,

acest lucru fiind confirmat prin analizele de laborator.

Agheazmă păstrată perfect și nestricată, cu o vechime de 1300 de ani, descoperită în Georgia 

Părintele Teofil Părăian: „Eu am avut ca ideal să înmulţesc binele şi bucuria!“ 

Părintele Teofil Părăian s-a născut la data de 3 martie 1929, în localitatea Topârcea, la aproape 25 de ki lometri de Sibiu,din părinţii Ioan şi Elisabeta, agricultori credincioşi, fiindprimul din patru fraţi şi purtând numele de Ioan. Dincopilăria sa a păstrat amintiri şi nostalgii, mărturisind fap-tul că a intrat în viaţa conştientă fără vedere. Însă, deşi nua putut vedea cu ochii trupului, părintele Teofil a văzut cuochii sufletului în viaţa şi în inima ucenicilor săi, dis-cernând faptele acestora şi dăruind fiecăruia bucurie dinbucuria sa, prin sfat bun şi mângâietor, aducător de pacelăuntrică, linişte şi odihnă sufletească. Mitropolitul NicolaeColan l-a caracterizat deplin, spunând că a fost un „om fărălumină, dar luminat“.

Părinţii săi au ţinutnespus ca pruncullor să studieze,gândindu-se căaceasta îl va ajuta înviaţa sa încercată, şide aceea, în anul1935, i-au îndreptatpaşii spre Cluj, iar din anul 1942, spre

Timişoara. Am-intirea şi sfatulmamei sale l-auurmat necontenit,aducându-şi perma-nent aminte desfatul acesteia: „Nu-ţi uita de Dumnezeu!Nu-ţi uita de rugăciune!“.

După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultăţii deTeologie din Sibiu, dobândind numeroase şi înaltecunoştinţe creştine, în special de Noul Testament şi dedoctrină ortodoxă.La data de 1 aprilie 1953 îşi îndreaptă

paşii spre Mănăstirea Sâmbăta, dar, precum glumea hâtrupărintele Teofil, „nici nu s-a păcălit, nici nu a păcălit pe ni-meni“.

La praznicul Adormirii Maicii Domnului este călugărit cu

numele de Teofil, în amintirea dorinţei bunicii sale de a fiavut un copil cu acest nume, şi având ca naş de călugăriepe Irineu Crăciunaş.A fost hirotonit ierodiacon, în anul1960, de către mitropolitul Nicolae Colan; în 1983ieromonah, de mitropolitul Antonie Plămădeală; în 1986 aprimit hirotesia de protosinghel, iar în 1998, pe cea de arhi-mandrit.„Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!“

De la primii paşi în mănăstire, a încercat să se apropie depărintele Arsenie Boca, cercetându-l, însoţit de studentulteolog Simion Săsăujan la Bucureşti, la Schitul Maicilor şiprimind de la acesta o înaltă argumentaţie potrivit căreia

teologia este trăire,nu teorie şipăstrând îndemnuladresat de părinteleArsenie teologuluiSăsăujan de a fi înţelegător faţă den e p u t i n ţ ăomenească, sfat pecare şi părintele Te-ofil l-a adresat ade-

sea ucenicilor săi.Pe părintele Ar-senie l-a mai întâl-nit o dată înmănăstire şi dedouă ori laBucureşti, păstrândde la dânsul îndem-

nuri antologice precum: „nici abuzul, nici refuzul“(referindu-se la cumpătarea conjugală); îndreptarul deviaţă (oxigen, glicogen, păstrarea hormonilor, somn,concepţie creştină de viaţă), dar şi afirmaţii de genul:„Cine face curte, nu face carte“, „Să-ţi fereşti capul de frigşi de prostie“.Modelul de dragoste şi bunătate, de blândeţe

şi înţelegere a fost însă pentru el părintele SerafimPopescu. Acesta i-a fost duhovnic, slujind împreunăLiturghiile şi simţindu-se ca în „tinda raiului“.

Continuare pag. 11

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

11/12

anghelos pag. 11

„Sunt o realizare a prietenilor mei“

Adeseori, părintele Teofil spunea: „Sunt o realizare a priete-nilor mei“, aducându-şi aminte şi evocându-i pe aceştia cuo deosebită plăcere.Prieteni de nădejde i-au fost şicunoştinţele pe care le-a acumulat cu stăruinţă, în specialdin Sfânta Scriptură, din Pateric şi din Vieţile Sfinţilor, pre-cum şi din Filocalie. Una dintre marile bucurii ale vieţii salea constituit-o faptul că, aflându-se odată în prezenţapărintelui Stăniloae, traducătorul şi tâlcuitorul Filocaliei înlimba română, patriarhul teologiei academice româneşti ar fi afirmat că părintele Teofil este cel mai bun cunoscător alacestei colecţii de scrieri duhovniceşti din toţi câţicunoaşte.Părintele Serafim Popescu spunea că, prin traduc-erea Filocaliei în limba română, părintele Stăniloae a aduscerul Ortodoxiei pe pământ românesc. Ducând şi mai de-parte această afirmaţie a părintelui Serafim, putem spune şinoi că, prin cercetarea Filocaliei şi prin lucrarea de popu-larizare a conţinutului ei în numeroasele sale lucrări,conferinţe, interviuri, recomandăriduhovniceşti, părintele Teofil Părăian

a coborât acest cer în inimile noastre.„Duhovnicul tinerilor“

Părintele Teofil a fost socotit şi ade-seori numit „duhovnicul tinerilor“,această caracterizare arătând, pe de oparte, dragostea şi preocuparea sa dea oferi tinerilor sfaturi şi îndemnuriaducătoare de bucurie şi speranţă şideschizătoare de drumuri pline delumină şi nădejde, iar pe de altă parte,preţuirea pe care i-au acordat-otinerii, care s-au regăsit pe ei înşişi în

dragostea şi căldura lui.Toate aceste îndemnuri de viaţă creştină, crâmpeiede bucurie şi sfinţenie, au fostadunate în 35 de volume, în atât denumeroasele şi ziditoarele conferinţesusţinute în peste 200 de localităţi, în unele dintre acestea,precum Timişoara sau Făgăraş, conferenţiind de peste 100de ori

.„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“

 În repetate rânduri, păr intele Teofil explica auditor ilor semnificaţia cuvântului „călugăr“, care, în limba greacă înseamnă „bătrân frumos şi bun“. Prin tot ceea ce a făcut,

dar în mod deosebit prin îndemnurile şi îndrumările saleduhovniceşti, părintele Teofil Părăian şi-a meritat cuprisosinţă aceste calificative. A fost un om al lui Dumnezeuprintre noi, un bătrân sfânt şi bun, frumos la chip şi la su-flet.Pe sine se caracteriza ca „duhovnic mare, mic şi denimic“. Mare pentru cei care-l caută şi îi urmează sfatul, mic – pentru cei ce nu îl ascultă şi de nimic – pentru cei care nu îl cunosc şi nu sunt preocupaţi de mântuirea sufletuluilor.Ca duhovnic, a fost un om al echilibrului, bun cunoscător al sufletului omenesc, dăruit cu sfat mântuitor şidiscernământ duhovnicesc.

Om al iubirii, bucuriei şi odihnei sufleteşti, mângâia prin cu-vintele sale, care ajungeau în sufletul însetat de sens ca unbalsam alinător. Adesea repeta cu plăcere cuvinteleathonite: „În inima mea nu este decât uşă de intrare“, pentrucă, odată intrat, cineva nu mai putea ieşi din dragostea şi

rugăciunea părintelui.Chip al bucuriei creştine, părintele Te-ofil învăţa că bucuria nu este o frumoasă recomandarecreştină, ci o poruncă dumnezeiască şi că noi ne arătăm afi împlinitori ai poruncilor divine şi în măsura în care suntemoameni ai bucuriei.Dăruia odihnă sufletească şi pace tu-turor, iar pacea, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, scri-itor filocalic îndrăgit, este semn al prezenţei Duhului Sfânt,după cum şi sufletul omului paşnic este locaş al dum-nezeirii.Însă, în acelaşi timp, părintele Teofil a fost un om alrugăciunii. Totdeauna a considerat Sfânta Liturghie a ficulme a rugăciunii şi ne-a îndemnat a încerca să trăim, săsimţim curat fiecare Sfântă Liturghie, nu ca nişte asistenţipasivi, ci ca slujitori activi ai ei. Iar îndemnurile sale privindrugăciunea ne vor însoţi pe toţi cei care l-am preţuit:„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“, ori îndemnul filocalic: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea ta, ca atunci când Îl vei uita, să Îşiaducă El aminte de tine“.

Moştenirea lăsată ucenicilor săi decătre duhovnicul bucuriei creştine

Chemat la Domnul pentru a-şi luarăsplata ostenelilor sale, părinteleTeofil trăieşte în sufletele noastreprin modelul său sublim de viaţă închinată slujiri i lui Dumnezeu şimângâierii aproapelui.Ne-a lăsat fru-moase ziceri duhovniceşti, pe care,amintindu-ni-le, îl vom simţi peduhovnicul tinerilor aproape: „Ceeace faci, te face! Omul devine cerealizează“, „În mintea strâmbă şi lu-crul drept se strâmbă“, „Gândiţi fru-mos!“, „Pace celor ce vin. Bucurie

celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă“.

 În mod deosebit, amintirea saluminoasă va rămâne vie în sufletele

noastre prin convingerile şi programul de angajare în viaţacreştină pe care ni l-a lăsat. Esenţa acestuia o constituia,potrivit Sfinţiei Sale, dragostea faţă de Sfânta Biserică,manifestată prin participarea plină de trăire şi simţire laSfânta Liturghie; Rugăciunea de dimineaţă, de seară şi lamasă; lecturarea, zilnic, a cel puţin două capitole din NoulTestament şi cugetarea asupra celor citite; lucrarearugăciunii de toată vremea, pe care o considera o adevărată„respiraţie a sufletului“ şi „convorbire cu Părintele ceresc“;

postul ortodox – cale a apropierii de Dumnezeu.

Aceste mijloace ascetice alcătuiesc o veritabilă scară aurcuşului duhovnicesc, ale cărei trepte sunt identificate depărintele Teofil în câte un nume grecesc: TEOPIST – credin-cios lui Dumnezeu; TEODUL – slujitor al lui Dumnezeu;TEOGNOST – cunoscător al lui Dumnezeu; TEOFIL – iubitor al lui Dumnezeu; MACARIE – „Fericitul“. Treptele acesteiscări devin astfel, în tâlcuirea părintelui Teofil: credinţa, slu- jirea lui Dumnezeu, cunoaşterea Lui, iubirea Sa, toate aces-tea conducând spre adevărata şi nepieritoarea fericire.Însufletele tuturor celor care l-au iubit pe preacuviosul părinteTeofil şi care s-au bucurat de preţuirea sa, cuvintele salesunt un veritabil testament duhovnicesc: „Eu am avut caideal, de când am început să-mi dau seama, să înmulţescbinele şi bucuria!“.

P ă r i n t e l e T e o f i l p ă r i n t e l e b u c u r i e i

8/16/2019 Anghelos, nr. 53

12/12

anghelos pag. 12

Redacție:Redactor șef: Pr. Dan D. Gîrjoabă, membrii: Pr. Pompiliu Rediș, Pr. Ioan Brânzei, Pr. dr. Valentin Bugariu, Prof. Dorin

Carabeț, Prof. Teo Zbîrcea Adresa:

Parohia Ortodoxă Română “Sf. M. Mc. Gheorghe” Sânmihaiu Român, Comuna Sânmihaiu Român, nr. 92, jud. Timișe-mail: girjoaba@yahoo.com, telefon redacție: 0769628711

ISSN 2457-9440ISSN-L 2457-9440Protopopiat Timișoara I, Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolia Banatului 

sanmihaiu-roman@blogspot.com

D e s p r e s p o v e d a n i e

Taina Pocăinței sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu,ascunsă sub chip smerit. Din punct devedere teologic, spovedania este tainaprin care credinciosul căindu-se depăcatele sale și mărturisindu-le înainteaepiscopului sau preotului duhovnic

dobândește iertarea păcatelor de laDumnezeu prin dezlegarea episcopului,respectiv a preotului, fiind reașezat înstarea harică din care căzuse datoritălor.

Această taină a mai fost numită și aldoilea botez, adică taina prin care securățesc păcatele personale mărturisite înaintea preotului duhovnic și sereface legatura spirituală cu Biserica,legatură slabită din pricina păcatelor,locul apei de la botez fiind luat delacrimile pocăinței.Săvârșitorul Tainei Spovedaniei: în

chip nevăzut, Hristos Domnul, iar închip văzut, arhiereii, precum și preoțiiduhovnici, care au primit prin hirote-sie puterea de a lega și dezlegapăcatele. Săvârșitorii Sf. Taine aPocăinței sunt episcopii și preoțiihirotoniți în mod valid.

De fapt, iertarea propriu-zisă apăcatelor va fi săvârșită tot de Mân-tuitorul Hristos, așa cum ne zice șiSfântul Ioan Gură de Aur în Tratatuldespre preoție: ,,Câte le fac preoții jos, le întărește Hristos sus, și jude-cata robilor o confirmă Stăpânul”. ,,Eiau fost ridicați la această putere, în-trucât s-au mutat mai înainte în cer și audespărțit firea omenească și s-au eli-berat de patimile noastre”. ,,Prin preoțise săvârșește și Sfânta jertfă și alte slu- jbe și în ce privește vrednicia preoțeascăși în ce privește mântuirea noastră. Oa-menii, care trăiesc pe pământ și locuiescpe el, au primit îngăduința să admi-nistreze cele cerești și au o putere pecare Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor,nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor ci oamenilor: ,, Ori câte veți lega pe

pământ, vor fi legate și în cer, și oricâteveți dezlega pe pământ vor fi dezlegateși în cer” (Matei 18;18)

Puterea sau însușirea necesară pentru

administrarea acestei Sfinte Taine a fostdată Sfinților Apostoli de către însușiMântuitorul: ,,Oricâte veți lega pepământ, vor fi legate și în cer, și oricâteveți dezlega pe pământ, vor fi dezlegateși în cer” (Matei. 18; 18). Într-un chip șimai grăitor spune: ,,Luați Duh Sfânt,

Cârora le veți ierta păcatele, iertate vor fi, și cărora le veți ține, ținute vor fi”(Ioan 20; 22-23).Toate Tainele sunt înalte,nespus de adânci; toate Tainele neunesc cu Dumnezeu, ne fac părtași la onouă viață, viața veșnică, ne dau o nouăperspectivă duhovnicească, plină desfințenie. Astfel, ele ne deschid un

univers extraordinar, de neatins. De aiciși numirea de ,,taină” - lucru greu de înțeles pentru mintea omenească. Tainaatinge, întru întuneric, inima celui cares-a deschis către ea. Taina Pocăințeicere însă nevoință; iar aceasta înseamnăcurăția inimii omului, nevoia depocăință. Iar pocăința este un lucruextraordinar.

Orice Taină cere omului să se îndreptecătre Dumnezeu. Orice Taină cerefăptuire duhovnicească; la Taina

Mărturisirii aceasta se cere însă lamodul cel mai înalt. Aici omul trebuie săse pocăiască, să ia aminte la sine însuși,să dorească să se schimbe, să se nască

din nou. În timpurile noastre, Taina Pocăinței a

devenit greu de înțeles de către toți,chiar dacă ne este cunoscut tuturor căspovedania are ca țel curățireaconștiinței păcătosului care se căiește.Toate acestea ne sunt destul de clare. În

realitate, doar teoria ne este limpede. Înfapt insă, foarte rar întâlnim un om carear putea să ne explice așa cum ar trebuisă decurgă spovedania și cum ar trebuisă ne raportăm noi la ea. Pocăința, caTaină, este punctul culminant în careduhovnicul se întâlnește cu uceniculsău și prin care el are posibilitatea – și

datoria – să pătrundă în cele maitainice unghere ale sufletului ome-nesc; prin această Taina el trebuie să-l povățuiască și să-l ajute pe om să sedescopere până la capăt, să sedeschidă pe sine înaintea lui Dum-

nezeu și înaintea lui însuși, fără sătăinuiască ceva, spre a-și înfrângeorice răutate, fățărnicie ori dorințarușinoasă față de anumite lucruri, dea le tăinui. Și în momentul uneiasemenea deschideri, desăvârșite șiirepetabile, care, desigur, presupuneo încredere maximă, preotul primeșteposibilitatea să îndrume sufletul celuice se pocăiește; căci omul care secăiește vine și își încredințează sufle-tul în mâinile duhovnicului.Când vor-bim despre spovedanie, trebuie săspunem că feluritele păcate și patimiau nevoie de leacuri aparte, de un

tratament adecvat. Și aici trebuie să sespuna ceva despre ceea ce numimtipologia păcatelor. Față de oameni nutrebuie să avem însă o abordareschematică; nu este nevoie ca ei să fie împărțiți în grupe foarte rigide: unul esteașa, iar altul este altminteri; să le punemetichetă și să-i aranjăm ca pe rafturi. Șitotuși, după cum bolile pot să fie cer-cetate sistematic, și aici pot fidescoperite oarecare gradații, care ar putea să ajute păstorul să se orienteze

pe marea acestei lumi, ce amenințăadesea să ne înghită.