antares - axis libri nr. 4

anul IInr. 4mai/iunie 2014

) )

))

Filiala Sud-Est a USR

,

1ANTARES AXIS LIBRI

CuprinsExordii

Exigenţe în loc de concluzii sau Nevoia de valoare şi de prestigiu Zanfir ilie 3

Arta criticiiUn nou V.A. Urechia sau despre voința de cultură Ghiță NAZARe 5Ipostaze ale fantasticului în proza lui Vasile Voiculescu George bădăRău 7Franz Kafka: portretul ideal al unui însingurat diana vRAbie 10Scriitorul Leo Butnaru şi problema lecturii într-un parcurs artistic teleologic victoria foNARi 13

Istorie literarăProvincia şi memoria viorel comAN 22Cultura ca tehnică soteriologică în gândirea lui Mircea Eliade bogdan SilioN 26

Cronici de carteRecreând lumea cu zâmbetul pe buze ion mANeA 32O carte ca un album de romanţe ionel NeculA 36Grigore Hagiu şi „Lirismul pulsatoriu” Adrian dinu RAchieRu 39La distanţă, în urma lui Caragiale marian bARbu 43Decorativism şi jocuri simbolice Gabriela ciobANu 48De veghe în bostănăria inimilor… francisc AlvoRoNei 51Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri dumitru ANGhel 57Câteva critici la Radu Aldulescu Adrian hAidu 63

Note de lecturăDobre, Cătălina-Elena. O hermeneutică a categoriei de repetiție cu specifică referință la Soren Kierkegaard. Galați: Axis Libri, 2013 Andrei PARAPiRu 67Codreanu, Lina. Poştalionul. Iaşi: Junimea, 2014 Simona milicA 69Ene, George. Eminescu: Securitatea şi siguranţa naţională a României. Cluj-Napoca: Eikon, 2014 violeta moRARu 71

2 ANTARES AXIS LIBRI

Vintilă, Alexandru Ovidiu. Traian Brăileanu. dialectica unei istorii personale. Bucureşti: Tracus Arte, 2013 Petrișor miliTARu 73Uşurelu, Culiţă Ioan. Scriitori contemporani din Vrancea. Bacău: Ateneul Scriitorilor, 2012 dorina bălAN 75

ConfluenţiaInstinct şi voință la Carl Gustav Jung Ştefan l. RămeANu 77

Literatura în sinePoeme denisa cRăciuN 81Cubul lui Rubick doru căSTăiAN 84Poeme Nona Tatiana ciofu 92Poeme marius GRAmA 94Exod la Pontul Euxin (I) constantin lămuReANu 96Sânge de pasăre pe haine liviu G. STAN 98

FrondePervertirea criticii de întâmpinare liviu ioan SToiciu 103Despre himere Adrian buZduGAN 106

RememberPe urmele lui Creangă constantin Secu 108Filosofia vieții în lirica lui Dumitru Matcovschi Georgeta fâNARu 113

MapamondUn gălăţean în colecţia „Romanul secolului XXI”... a.g. secară 117Arta „nemuririi” mihaela GAlu 119O traducere inedită. Harry Harrison - Planeta fără întoarcere Petru iAmANdi 123

PortreteAcademicianul Constantin Gh. Marinescu – personalitate plurivalentă a ştiinței şi culturii române contemporane victor cRăciuN, Pompiliu comŞA 132Starea de fapt... a unei reviste de critică literară şi nu numai corneliu ANToNiu 138

EXORDII

3ANTARES AXIS LIBRI

Exigențe în loc de concluziisau

Nevoia de valoare şi de prestigiu

Zanfir ILIE

mersul oricărei literaturi se desfășoară conform rosturilor interne, specifice și suficiente, dar s-a dovedit că el nu poate fi în totalitate independent de evoluţia sistemului social căreia îi aparţine. dovada cea mai concludentă o oferă ceea ce s-a întâmplat cu literatura română în ultimele șase decenii, când, într-o perioadă relativ scurtă pentru relevarea unor caracteristici ferme și definitorii, s-au întâmplat două momente de sincope evolutive și tot atâtea resurecţii și reveniri, ceea ce ar putea fi prea mult pentru a susţine organicitatea, continuitatea și fluenţa paradigmatică.

A fost, mai întâi, deceniul 5 al veacului trecut când s-a produs o ruptură fundamentală a unei literaturi care îi dăduse, în câteva decenii, pe eminescu, caragiale, maiorescu, macedonski, minulescu, Topârceanu, coșbuc, Goga, Slavici, Rebreanu, camil Petrescu, Sadoveanu, Arghezi, ca să nu reamintim decât vârfurile, pentru a se reformula ideologic într-un discurs străin de propria sa evoluţie. momentul ruperii a mai fost marcat și de autoexilul valorilor, cu nașterea unei diaspore care avea să-i scoată în faţa lumii pe mircea eliade, emil cioran, eugen ionescu și ceilalţi. cu toate acestea, în ţară, chiar deceniul următor, poeţii și prozatorii „proletari” au fost spulberaţi de apariţia, mai întâi, a unui Nicolae labiș – „buzduganul unei generaţii” – cum îl numea eugen Simion și apoi a generaţiei înseși - șaizeciștii - cu Nichita Stănescu, marin Sorescu, ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana blandiana, constanţa buzea, Gheorghe Tomozei, leonid dimov, ioanid Romanescu, printre poeţi, marin Preda, fănuș Neagu, Augustin buzura, eugen barbu, Nicolae breban, constantin Ţoiu, d.R. Popescu, Alexandru ivasiuc, printre prozatori și, nu în ultimul rând, Nicolae manolescu și eugen Simion, printre critici și istorici literari.

literatura română autentică, sincopată de imixtiunea unui surogat de comandă, se reînnoda, se lega organic de firul logic al evoluţiei sale, revenea, cu alte cuvinte, la ea însăși. mai mult decât atât, a apărut, în următoarele două decenii, o pleiadă întreagă de scriitori de valoare, și, chiar dacă se desfășura în cuadratura unui regim totalitar, literatura își revendica independenţa și recursul la valoare. A fost perioada rezistenţei prin cultură. o altă rupere s-a petrecut imediat după decembrie 1989, când, eliberată totalmente de amestecuri străine sieși, literatura română a trecut la o nouă schimbare de paradigmă. valorile autentice afirmate


înainte și-au continuat scrisul, s-a trecut oarecum și peste mania revizuirilor și a blamării fundamentate ideologic sau pur și simplu subiectiv, au apărut noile generaţii de scriitori, dar, se pare, miracolul regenerării șaizeciste nu s-a mai produs sau se mai lasă încă așteptat. dacă în anii ’70, la două decenii de la instaurarea totalitarismului apăruseră numele de reper mai sus menţionate și încă multe altele, acum, tot la douăzeci de ani (ba, chiar și mai mulţi) de la noua schimbare, cu greu am putea reformula o listă care să cuprindă nume, și de poeţi, și de prozatori, și de critici literari, care să se apropie de rezonanţa celor de acum patru-cinci decenii... N-a mai fost un „buzdugan” de tip labiș, care să anunţe o reformulare profundă a scării de valori, s-a mers în schimb, dintr-o paradigmă în alta cu stindardul ridicat și păstrat la același nivel de cutezanţă de „optzecistul” mircea cărtărescu. În plus, s-a reintegrat organic în literatura naţională cea a exilului și a diasporei, scriitorii valoroși din europa și din lume revenind, cu operele lor, acasă.

Paradoxal însă, explozia producţiei de literatură a bulversat nu numai piaţa cărţii, dar și sistemele de evaluare, ale cititorilor, din ce în ce mai puţini și din ce în ce mai dezorientaţi, pe de o parte, dar și ale criticilor, ei înșiși, dacă nu mai puţini, mai timizi, mai nemotivaţi și mai lipsiţi de fermitatea actului de evaluare decât predecesorii, pe de altă parte... S-ar pune, în asemenea situaţie, problema cauzelor care au determinat o astfel de stare și mai ales aceea a modalităţilor – dacă acestea există cu adevărat – de a interveni în developarea și grăbirea factorilor favorabili unei explozii a valorii reale, una care să estompeze și, la urma urmei să facă nesemnificativă, explozia cealaltă, cu totul neprielnică/nenecesară, de carte comercială sau de semnificaţie strict personală. Așa de multă carte se editează acum în România, încât se poate vorbi, de existenţa, pe lângă cea a literaturii reale și semnificative, a acelei literaturi unice și unitare care continuă firul istoric al evoluţiei, cu toate sincopele, și a unor literaturi paralele, parazitare și, de aceea, derutante, neprielnice și periculoase.

de aceea se resimte acut nevoia de critică și mai ales de fermitate a actului critic, fără de care nu se poate face acea separare a apelor de care avem nevoie. Revenirea la un sistem unitar de evaluare critică autentică, bazată pe cumpănirea exclusiv valorică, revizuirea sistemelor premiale, revitalizarea târgurilor de carte, cu accentuarea rolului personalităţii scriitorului, și nu a editorului sau comerciantului, reformularea rolului de promotori de școli și de curente al revistelor literare, precum și alte multe exigenţe ale contemporaneităţii ar putea fi unele dintre necesarele soluţii.

foarte important în acest sens ar fi exportul de literatură și de valori naţionale, dar nu cum l-am făcut, adesea și de multe ori sublim, prin exil și diasporă, ci prin recunoașterea scriitorului român la el acasă și prin el însuși. Pentru anul acesta, uniunea Scriitorilor din România a propus patru nume pentru candidatura la acordarea Premiului Nobel pentru literatură: Nicolae breban, mircea cărtărescu, Norman manea și varujan vosganian. este cunoscută componenta ideologică a sistemului de evaluare la nivelul acestei supreme instituţii premiale, dar dacă șansa va face ca unul dintre aceștia să fie nominalizat și – de ce nu? – premiat, dacă, adică, literatura română va avea un Nobel, altul decât cel a hertei muller, altfel s-ar putea vorbi despre valoarea scrisului românesc al mileniului trei, chiar dacă, cel puţin trei dintre cei de mai sus s-au afirmat înainte de ultima schimbare de paradigmă.

las la latitudinea specialiștilor, a profesioniștilor de a se pronunţa asupra exigențelor sau asupra concluziilor necesare în domeniul de mai sus.

ARTA

CRITICII

5ANTARES AXIS LIBRI

din perspectiva unui profesor de istorie, evoluţia culturală a Galaţiului ar fi greu de imaginat fără vasile Alexandrescu urechia, personalitate complexă, nu numai culturală, ci și politică…

mulţumită lui, gălăţenii au și una dintre cele mai importante biblioteci din ţară, a cărei zestre a fost mereu îmbogăţită de către cei care au administrat această instituţie…

Personalitatea despre care scriu aici este un urmaș mai mult decât demn al primului român nominalizat la Premiul Nobel. biblioteca „v.A.urechia” a căpătat noi dimensiuni spirituale, sub conducerea sa, prin apariţia a noi reviste care apar sub egida sa, prin înfiinţarea unui Salon literar, dar mai ales printr-un Târg și festival de carte cum puţine orașe din ţară au, aceasta ca să punctăm doar câteva aspecte…

este vorba de eseistul, istoricul literar, publicistul, editorul și directorul bibliotecii „v.A. urechia” din Galaţi, Zanfir Ilie, om de o energie inepuizabilă despre care, în termeni aproape nietzscheeni, am putea vorbi că este animat de voinţa de cultură și de o mare dragoste pentru orașul său și oamenii săi.

Şi asta se observă cel mai bine nu numai din apariţiile sale publice, ci mai ales din articolele sale publicate ori din cărţile sale. Recenta mea documentare pentru un interviu mi-a permis să trec prin câteva cărţi ale domniei sale, Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000 (o formă adaptată a tezei de doctorat Reflectarea fenomenelor literare în presa românească…), Interferenţe culturale, Galaţiul în spaţiul cultural naţional, Faţete ale publicistului şi memorialistului Vasile Alexandrescu Urechia (ca să vedeţi că există și o altfel de legătură între cei doi, probabil v.A.urechia fiind un model asumat de către contemporanul nostru: nu degeaba, în biroul domniei sale, un portret mare al înaintașului tronează ocrotitor!), Dunărea. Poveste şi adevăr ( o carte de eseuri cum nu prea s-a mai scris prin această parte a României, o altfel de declaraţie de dragoste pentru orașul Galaţi), dar și o carte îngrijită de editorul Zanfir ilie, carte care, pentru profesorul de istorie care sunt, reprezintă o mare bucurie: reeditarea volumului „Galaţii în timpul marelui războiu. 1916-1918”, realizat de marele jurnalist George munteanu în perioada interbelică.

Un nou v.a. Urechia sau despre voinţa de cultură

Ghiță NAZARE

Realizările profesorului Zanfir ilie sunt apreciate de către personalităţi marcante: academicianul mihai cimpoi, criticii marius chelaru, Alex.Ştefănescu, eugen Simion, Theodor codreanu, scriitorii cassian maria Spiridon, daniel corbu, Theodor Parapiru ș.a., mihai cimpoi semnând prefaţa la „fenomenul literar…”, care este o istorie a ceea ce s-a întâmplat cu literatura română în primul deceniu de după revoluţia și lovitura de stat din 1989, o istorie așa cum se reflectă ea în mass media, accentul punându-se pe revuistica literar-culturală, fiind consultate aproximativ 200 de ziare și reviste publicate nu numai în România, ci și în Republica moldova, în bucovina ucraineană sau în banatul sîrbesc. bibliografia conţine 77 de monografii și 366 de studii sau articole.

Referitor la Galaţi, în capitolul „demarajul cultural zonal - coordonatele noii prese culturale din Galaţi” se realizează o sinteză binevenită pentru orice slujitor al muzei clio, aproape fiecare publicaţie gălăţeană de după revoluţie (Antares, Porto franco, dominus, dunărea de Jos, Axis libri, Şcoala gălăţeană), fiind prezentată pe larg. În „Semnele deschiderii - conjunctura și potenţialul manifestărilor culturale gălăţene” se accentuează unul dintre aspectele puţin remarcate ale activităţii lui Zanfir ilie, care este în același timp și un adevărat agent literar al scriitorilor gălăţeni, promovându-i cu generozitate, cunoscându-le „împlinirile și limitele”, după cum se intitulează un alt capitol, din „Galaţiul…”, subintitulat „În așteptarea liderilor locali”, dar și individualităţile, grupările ( pe care unii îndrăznesc să le numească „găști literare” ) și divergenţele: „se poate vorbi de o complexă diferenţiere de orientări, dar și despre starea conflictuală latentă și adesea vizibil manifestată în interiorul mișcării literare zonale. Atâta vreme cât conflictele – dincolo de orgolii – ar putea produce mai degrabă emulaţie decât dezbinare, mai degrabă performanţă decât războaie sterile, nimic nu poate alarma, iar teama de neînţelegeri și entropie ar dispărea cu desăvârșire dacă poezia, proza, eseistica, dramaturgia care se scriu la Galaţi ar ajunge tot mai sus în topurile naţionale, oficiale sau nu, că de talente și de autori valoroși nu ducem lipsă” (p.81).

Zanfir ilie lucrează, într-un fel, la o mitologie culturală gălăţeană, după cum se intitulează și prefaţa de la „dunărea. Poveste și adevăr”, prefaţă semnată de Theodor codreanu.

În „Galaţiul în spaţiul cultural naţional” de o foarte mare importanţă mi se pare a fi „dicţionarul” de scriitori gălăţeni, încă incomplet ( se indică dorinţa de a-l finaliza cât de curând), fiind prezentate „câteva date succinte privind activitatea, profilul, opera și performanţele celor mai importanţi, dar și mai vizibili dintre scriitorii gălăţeni, luând în consideraţie atât valoarea operei lor, cât și calitatea participării la viaţa culturală publică, la evenimente, lansări de cărţi, saloane literare, cenacluri, manifestări omagiale și comemorative”.

cred că o bună definire a aspiraţiilor lui Zanfir ilie este un fragment din ceea ce a scris Theodor Parapiru în postfaţa volumului „dunărea…” (tradus recent și în engleză): „a defini spaţiul gălăţean din perspectiva arhitecturii spirituale, reprezentate esenţial de fluviu, de oraș, de comunitate, înveșmântate în date biografice, în sentimente și semnificaţii”…

Quod erat demonstrandum!

ARTA

CRITICII

7ANTARES AXIS LIBRI

În teza sa de doctorat, Anastasia Dumitru, observând dificultatea de a încadra povestirile într-o modalitate sau alta a fantasticului, propune o metodologie și epistemologie a profunzimilor cu trei subcategorii: a) fantasticul de tip mitico-magic (de tip tradiţional, caracteristic duratei lungi); b) fantasticul interior, obsesional (de tip modern, ca rezultat al teoriei istoriei); c) fantasticul de tip iniţiatic (perceput ca recuperare a sacralităţii în spaţiul profan). A fost necesară o nouă lectură din perspectiva categoriei fantasticului, în care s-a urmărit evoluţia imaginarului: de la fantasticul de tip magic, în societăţile tradiţionale cu mentalitate arhaică, la unul de tip psihologic, când asistăm la desacralizarea lumii; fantasticul de tip iniţiatic presupune cercetarea de tip doctrinar sau chiar soteriologică, pe cale metaforică și simbolică a consubstanţialităţii om-cosmos.

Autoarea a urmărit traseul iniţiatic al eroilor voiculescieni și l-a prezentat, în rezumat, în paginile de concluzii: 1. homo religiosus, personalitate de tip umană, cu gândire prelogică (berevoi, luparul), omul prezentat în lumea lui, arhaică; 2. fiinţă de tranziţie, entitate liminală, cu numeroase conflicte intrapsihice (homo psihologicus: lupta contrariilor dintre raţional și iraţional, cu pulsuri interioare, nevroze, un erou matur, care parcurge individuaţie, probele iniţiatice), omul este scos din universul cosmicizat pentru a cunoaște toate straturile eului (Zahei, dionis); 3. după ce trece prin diferite transformări, homo simbolicus, homo arhetipus redescoperă sensul devenirii: căutarea totalităţii, a integrării, a Sinelui, a Supraeului (iţic, ilinca, Profira, copiii – simbol arhetipal al originii). Analizând diferitele ipostaze ale fantasticului, reușim să deslușim dimensiunile interioare și exterioare ale omului așezat în mister.

În capitolul Fantasticul de tip mitico-magic au fost interpretate naraţiunile Lostriţa, Pescarul Amin, În mijlocul lupilor, Ultimul Berevoi și au fost relevate mentalitatea arhaică, mitemele gândirii arhaice, conexiunea microcosmos-

Ipostaze ale fantasticului în proza lui Vasile Voiculescu

George băDăRău


macrocosm, legătura dintre regnuri, transrealitatea miticului și magicului, totemism, animism, diverse ritualuri, practici oculte ale magiei, situaţii limită ale omului care luptă pentru a-și salva lumea sa arhetipală. mai puţin cercetată, ipostaza fantasticului obsesional (Zahei orbul, Lobocoagulare prefrontală) scoate în evidenţă personajele care parcurg o recentralizare și remitologizare a lumii, iar despre ipostaza fantasticului iniţiatic aflăm din povestirile Sacul cu cartofi, Revolta dobitoacelor, Lupta cu îngerul, Ciorbă de bolovani, Toiagul minunilor, Adevărul, Bunavestire.

Anastasia dumitru constată că universul voiculescian nu poate fi explorat cu o singură metodă de cercetare, vrea să ajungă la homo archetypus și a construit, în acest sens, un model creativ interdisciplinar care să circumscrie un hipersens, tip hermeneutic. În refacerea universului fantastic a făcut apel la interdisciplinaritate, studii arhetipale, mitologie, antropologie, a cercetat „rădăcinile psihologice”, gândirea mitică, prezentă în conștiinţa colectivităţilor arhaice, studii arhetipale c.G. Jung, hermeneutica de tip creativ, după m. eliade. eroul voiculescian se află în situaţie-limită, este o instanţă liminală, pentru că își pierde lumea lui arhaică, în care exista o comuniune între micro și macrounivers, o legătură între diferite regnuri.

Pentru a demonstra existenţa ipostazei fantasticului de tip psihologic (obsesiv), autoarea a pornit de la cercetările lui Pierre-Georges castex, care insista asupra efectului terifiant, și de la lucrările lui Paul diel, interesat de lipsa legăturii cu supraconștientul echivalând cu intrarea în subconștient, în lumea instinctelor.

În povestiri, v. voiculescu descrie criza spirituală a personajelor sale, oamenii care își amintesc de arhetip în momente dificile când este în joc existenţa colectivităţii. comportamentul anormal își are justificarea în situaţii-limită, când are loc regresia conștientului în inconștient (obsesii, stări psihologice, dezintegrarea umanului, egocentrismul). la nivel individual, teroarea istoriei se resimte în tensiune psihică, nevroză, dezorientare (status nascens), obsesii în căutarea inconștientului colectiv, în scenariu mitico-ritualic ascuns, irecognoscibil, experienţa sacrului prin vise, dorinţe, obsesii, aspecte ale comportamentului său (dragoste pentru natură), nostalgii, pulsiuni, distracţii (lectură, spectacole).

În general, scriitorii de opere fantastice apelează la simboluri, imagini, scheme, ieșirea din labirint prin ajungerea la centru, prin totalizare, atunci când fantasticul îţi dă senzaţia puterii de a depăși cadrele curente, de a oglindi esenţa metamorfozelor gândirii omenești, iar scopul esenţial al povestirii fantastice este a doua naștere, de tip iniţiatic prin cunoaștere. v. voiculescu prezintă o societate dezumanizată, omite individul ca personalitate complexă, individ care ajunge la robotizare, consumism, degradare, carnavalesc, utopie (Lobocoagulare prefrontală).

Analizând fantasticul de tip psihologic (obsesiv), autoarea a identificat ca temă necesitatea evadării, reîntoarcerea spre uman și existenţa unor simboluri care deschid lumea și îl ajută pe omul religios să ajungă la universal. odată cu întoarcerea în labirintul istoriei, sufletul cade în materie, suferinţele dispar în clipa trezirii (anamnesis), eroii merg spre centru sau spre rătăcire.

9ANTARES AXIS LIBRI

unele povestiri presupun două coduri de lectură. În viziunea unora, personajul este rătăcit, nebun (Sacul cu cartofi, Ciorbă de bolovani), iar pentru alţii, aceștia poartă semnele iniţiaţilor, care decodifică sensurile, acced prin hierofanii la sacru. Personajul voiculescian are particularităţi deosebite. Reprezintă marginalii societăţii (ciungi, orbi, ologi, schilozi, oameni fără căpătâi), niște cazuri, în situaţii-limită, complexaţi, marcaţi de dezgust, inadaptabilitate, indispoziţie, cu sentiment de vină (Schitul de ceară), evadând din determinismul istoric prin artă (Sakuntala, Iubire magică, Sezon mort, Fata din Java, Căprioara din vis).

mereu sub semnul pasiunii, personajele vor să-și depășească limitele și efemeritatea (La pragul minunii, Revolta dobitoacelor), în povestiri cu finalitate metafizică și cosmologică, având funcţie epifanică, existenţială, metafizică, soteriologică, și un fantastic obsesional și modern atins de teroarea istoriei (Sezon mort).

folosind, între altele, terminologia lui m. eliade (resacralizare, remitologizare), exegeta a evidenţiat condiţia omului voiculescian rupt de cronotopul arhaic, singuratic, dornic să se reintegreze în structurile sacrului, caracterizat prin „deschiderea spre lume” (homo religiosus), vrea să evadeze din contingent și să acceadă spre transcendent, să găsească resurse pentru a renaște spiritual (Pescarul Amin), pentru resacralizare.

fantasticul este generat de o teamă de necunoscut, de neliniște provocată de teroarea cosmică, de conflictul psihologic, de inconștientul colectiv, dialectica experienţei religioase, când omul, răspunzând unor chemări misterioase, caută aventura în spirit, călătorie în absolut, în transcendent.

S-a demonstrat că întoarcerea la origini, căutarea arhetipurilor (Pescarul Amin) sugerează triumful creaţiei, lumina, geneza, spiritualitatea (moartea simbolică), marcată de tăcere, interiorizare, rugăciunea, transsubstanţierea spre „transcendenţă”, ameninţarea morţii transformată în act de creaţie.

Proza lui v. voiculescu, mitică, are funcţie soteriologică, este o cale de a descifra o lume ascunsă. Personajul își găsește prin anamneză Sinele, călătorește spre centrul fiinţei, are deschidere în interior și exterior, se cunoaște pe sine, are cale de acces la realitatea autentică, la ireal, paranormal, supranatural.

eroul ex-centric trăiește într-o lume desacralizată, demitologizată, golită de fenomene religioase, erou descris de prozator în experienţe delirante, multiplicitate, alteritate, ieșire din tipare, iraţional, fără legătură cu Supraeu, cu transcendenţă, cu sacrul. Pentru el importante sunt spaimele, obsesiile, pulsiunile, dorinţele, eșec, disperare, nevroze.

Așadar, eroul voiculescian, cu predilecţie pentru anamnesis, are memoria tăcerii transcendentale, trece prin etapele: homo religiosus, homo sinergeticus, homo transcedentalis, vrea să se orienteze spre ceva, să iasă din determinările spaţio-temporale, să fie între două lumi. În epoca actuală, rezistă ideea globalizării, a satului universal.

10

ARTA

CRITICII

ANTARES AXIS LIBRI

Gestînd vreme îndelungată sub o tăcere procustiană, parte din cauza noutăţii formulei sale care aducea încălcarea tabu-urilor, parte din cauza complexităţii formulei sale epice plămădite din vis, luciditate, absurd și ironie, creaţia lui Kafka a avut efectul detunătorului cu efect întîrziat, cunoscînd o imprevizibilă glorie postumă. Așa se face că în anii ’50-’60, modelul kafkian cantonează atenţia filosofilor, sociologilor, psihanaliștilor, scriitorilor, care încearcă să dezlege misterul arhitectonicii sale, învăluite în mister. el devenise între timp „măsurătoarea universală”, aplicabilă reprezentanţilor din

diferite generaţii de scriitori și din diverse spaţii geografice,, constituind demarcaţia esenţială dintre ere literare, hotarul între vechiul și noul roman, matricea constituţiei moderne din care își luau cursul orientări dintre cele mai felurite. Kafka devenise reflexul decadenţei și existenţialismului, a misticismului sau iraţionalismului, avangardismului sau umanismului. mai mult, autorul Procesului dă naștere unei zone literare specifice, în care vor fi încadraţi fără ezitare marii creatori ai secolului, de anvergura lui camus, ionescu, friedrich dürrenmatt, Thomas mann ș.a.

dincolo de această slavă postumă, Kafka și-a consumat destinul într-o celebră deja însingurare, alimentată, în mare parte, de felul său inedit de-a fi, dar și de complexele unei copilării frustrante în umbra tatălui - demiurg rău, care emitea porunci și legi ce se doreau respectate doar de ceilalţi. Această complexă relaţie va obţine un profil distinct în revelatoarea Scrisoare către tată, concepută în 1919, și fără a ajunge vreodată în mîinile adresantului.

de altfel, în întreaga creaţie, autorul Procesului își manifestă disponibilitatea pentru prelungirea existenţei în operă, într-o încercare fermă de autoelucidare. indiferent de forma pe care o îmbracă, creaţiile sale sînt o

FRANZ KAFKA: PORTRETUL IDEAL AL UNUI ÎNSINGURAT

Diana VRAbIE

11ANTARES AXIS LIBRI

perpetuă revenire la propriile trăiri interioare. Acestea traduc complexe și frustrări personale, codifică în varii chipuri situaţii din viaţa privată a autorului, anunţă alte posibile ecuaţii existenţiale. În cazul lui Kafka, arta nu poate fi detașată de experienţa sa de viaţă. omul și opera nu sînt decît două ipostaze ale acelorași nobile aspiraţii și amare decepţii. o atestă plenar romanele sale (s-a remarcat frecvent că eroii principali ai celor trei romane (America, Procesul, Castelul) nu sînt decît alter-ego-urile lui Kafka), dar și proza scurtă, emanînd incertitudinile, tulburările, oscilaţiile scriitorului ceh și, cu atît mai mult, literatura sa de mărturisire.

dincolo de complexitatea mesajului kafkian, tema fundamentală a operei sale rămîne eșecul existenţei umane. consecinţă a ratării unei vieţi juste, neîmplinirea umană izvorăște din experienţa fundamentală a unei singurătăţi irevocabile. „opera lui Kafka este opera unui artist izolat, care își simte izolarea ca pe o vină de neaflat și, în consecinţă, de neiertat. este prin urmare un nesfîrșit monolog pe marginea prăpastiei, în care se pune problema sensului existenţei omenești”.1 Singurătatea sa este de sorginte ontologică. Toată viaţa, Kafka a pendulat între familia evreiască, limba germană şi poporul ceh, fără însă să-şi găsească vreodată un loc statornic, şi, reclamîndu-şi, implicit, izolarea. „conştiinţa sa era sfîşiată de aspiraţii neîmplinite, de iubiri zadarnice, de dăruiri fără răspuns. om al epocii sale, legat de fire inextricabile de mediul său, Kafka n-a fost deplin acceptat şi nici n-a acceptat deplin serviciile lumii sale. ca om, scriitor şi cetăţean a ocupat perpetuu o poziţie limitrofă, pe care însă a exprimat-o artistic cu o excepţională forţă sugestivă”,2 observă Radu enescu.

Povestindu-şi propria condiţie umană, el o repetă pe aceea a evreului rătăcitor în lume, a omului aflat în căutarea lui dumnezeu. Prin pelerinajul său labirintic şi tribulaţiile sisifice, Kafka aminteşte de iosif hechter, personajul lui mihail Sebastian. la ambii predispoziţia religioasă vine din dorinţa de a ancora într-o comunitate care să le ofere sentimentul de stabilitate și conștiinţa consistenţei lăuntrice rîvnite cu o disperată și tragică nostalgie. Însinguraţi și dezrădăcinaţi, îi înrudește geniul eșecului, spaima primară, ce îi pîndește la tot pasul, închizîndu-i într-o lume a incomunicabilităţii. Îi unește, finalmente concluzia amară, formulată de iosif hechter - „adversitatea lor, a antisemiţilor, va fi la urma urmelor suportabilă. ce să facem însă cu adversitatea noastră, cu propria noastră adversitate intimă”.

Singurătatea sinelui cristalizează natura lăuntrică a celui care se autodefinește drept propriul său monument funerar, condamnat la un irevocabil exil interior. „franz Kafka se mișcă în peisajul său interior, care e universul misterios al tenebrelor producătoare de o lume răsturnată, dar făcută din locuri comune, deși deconcentrate și care sparg regularitatea. eul său solitar poartă stigmatul

1. mălăncioiu, ileana, Vina tragică. Tragicii vechi. Shakespeare. Dostoievski. Kafka, bucurești, editura cartea Românească, 1978, p. 90.2. enescu, Radu, Franz Kafka, oradea, AioN, 2007, p. 37.


simplităţii – semn duplicitar care trimite către ceva secret și ca atare important. Acest eu e avid de comunicare cu un altul care nu există sau pe care, chiar dacă ar exista, nu dorește să-l cunoască. Tocmai de aceea, acest eu sfîrșește prin a deveni o a treia persoană – care poate fi fiecare dintre noi”.3

exilul interior se dovedește în cazul lui Kafka mai frustrant decît exilul ca fugă, sancţiune sau fugărire, tocmai pentru că le înglobează pe toate trei. Singurătatea lui Kafka vine din această fugă de sinele propriu, înţeleasă ca sancţiune pentru ceea ce nu a săvîrșit, dar pentru care a fost „prigonit”. Această încercare de definire a propriei esenţe, dar și de înţelegere a omenirii, este identificabilă în toată literatura sa intimistă: „În mod absolut sigur, scriu aceste lucruri din disperare faţă de trupul meu și faţă de viitorul care mă așteaptă avînd acest trup”.4 dincolo de această singurătate ontologică absorbită și de creaţia sa, problematica prozei lui franz Kafka este una a identităţii și alterităţii, a Puterii, a dublului și multiplului, a adevărului și mistificării. În literatura sa de mărturisire, Kafka instaurează un fel de pariu cu o realitate agresivă, dominatoare, în faţa căreia personajul se simte terorizat, incapabil de adaptare și integrare. Întreaga sa literatură conturează aceeași obsesie fundamentală a omului kafkian: alcătuirea „pe dos” a unei lumi în care naturalului i s-a substituit o ordine nefirească și în care supravieţuirea e condiţionată de o „viaţă dublă, înspăimîntătoare, din care, după toate probabilităţile, nu există altă cale de ieșire decît nebunia”.5

Singurătatea proverbială a lui Kafka înseamnă, dincolo de izolarea de ceilalţi, în primul rînd, izolarea de sine. „dialogul etic, existenţial cu sine, care înfiripă o identitate din nenumărate fragmente, s-a întrerupt. eu - o prezenţă punctiformă, suspendată cu fiecare clipă, fără legături cu celelalte prezenţe momentane ale identităţii – este în aceeași măsură celălalt, Străinul. Alteritatea aceasta perpetuă, descoperită în sine, nu are generozitatea de a suspenda efectul singurătăţii, dimpotrivă. Sinele și alteritatea întreţin o comuniune negativă, în care-și au originea peisajele mistuirii”.6

Se spune că franz Kafka a fost întrebat o dată: „Sînteţi chiar atît de singur, domnule Kafka?”, la care el a aprobat. „Precum Kaspar hauser?” Kafka a rîs: „mult mai singur decît Kaspar hauser. Sînt singur precum franz Kafka”. Singurătatea lui Kafka este tragică, determinînd anxietatea și disperarea. Printr-un act de tortură conștientă, Kafka și-a provocat singurătatea, refuzînd să trăiască în afara ei. Sub povara universului consternat în convenţii, el a căutat regăsirea de sine prin desprinderea de realitatea concretă și redescoperirea esenţei subiective.

3. ibidem, 146.4. Kafka, franz, Jurnal, traducere din limba germană de Radu Gabriel Pârvu, bucurești, RAo internatonal Publishing company, 2002, p. 11.5. oster, daniel, Kafka, Rimbaud – spaţiu vital cu intervale, în „contemporanul”, 1996, nr. 51-52, p. 11.6. constantinescu Romaniţa, Însemnările unui celibatar, „România literară”, 1998, nr.22, p.20.

ARTA

CRITICII


Posibilitatea de a se revedea, de a se regăsi și de a se cunoaște este centrată în albiile perceperii artistice, determinate de vizionarismele autorului. Poezia și eseul sunt scrise într-o formă de jurnal al cărţilor care au pătruns în eul poetic, asemenea vopselelor pe lutul umed. este o discuţie care nu se lasă diluată pentru a se pierde în timp. Scriitorul leo butnaru (n. 5 ianuarie 1949, Negureni, orhei. Între 1998 și 2005 – președinte al filialei chișinău a uniunii Scriitorilor din România, din 2005 – membru în consiliul, din 2009 – în comitetul director al uSR) preferă să scrie imediat gândurile ce-l frământă. Astfel, creaţia sa include această prospeţime într-un dialog viu dintre filosofi care nu s-au intersectat în timp și spaţiu, mituri care nu au tangenţe directe. Autorul îmbină absolut tot: geometrie, politologie, mitologie, semiotică, filosofie, teologie și creează nuanţe de culori specifice individualităţii creatoare.

Textul lui leo butnaru (apreciat cu mai multe premii ale uniunii Scriitorilor din moldova, cu Premiul uniunii Scriitorilor din România, 1998; Premiul Național al Republicii moldova, 2002; Premiul filialei chișinău a uSR, 2006; Premiul comitetului director și al consiliului uniunii Scriitorilor din România, 2008; Premiul Asociației Publicațiilor literare și editurilor din România Scriitorul anului, 2009) se sfâșie între lecturi și idei proprii, stereotipuri și revelaţia libertăţii, călătorii și discuţii, îndoială și omniscienţă, cititor și autor: „citeam / răsfoiam porţi simbolice ce dau spre înţelegerea pură spre / sens ca spre / geamăna parte a eului dedublat spre / dezrobirea altuia din hârtie spre / salvarea naiadelor istovite din secatele albii ale cernelii spre / minunea de subţiere și ardere a stâlpului e sare…” (Răs-timp).

Tranzacţia interactivă de gemeni sau dublul, ca o întâlnire cosmică a eului fizic cu eul astral, insistă în mai multe poezii din volumul Sfinxul itinerant: „…o vecie a trebuit să te aștepţi pe tine însuţi” (Întârziatul). Tu-ul dialogal

Victoria FoNARI

SCRIITORUL LEO BUTNARU ŞI PROBLEMA LECTURII ÎNTR-UN PARCURS

ARTISTIC TELEOLOGIC


enunţă această apropiere de înţelegerea esenţei, ascunsă în misteriile universale prin „atavismul reîncarnării”. În jocul de cuvinte se discerne conexiunea a ceea ce nu poate să coincidă – epilogoprolog sau prologoepilog. În această corespondenţă ordinea își are substanţa proprie. e un cerc, dar mai degrabă o roată a timpului care nu are menirea să străbată aceleași timpuri, fiind sub o legitate de ore „asigură condiţia și tihna recitirilor.” În acest context în memorie îmi insistă cuvântul latin relegere, care în traducere ar însemna recitire, dar care a dat și cuvântul religie. Autorul înglobează această acţiune-stare de relectură, oferindu-i condiţia „de restituiri de tine și de t(a)ine.” la nivelul credinţei relectura urca treapta unei noi înţelegeri – de aici această detașare și apropiere concomitentă, derivată din necesitatea de a utiliza intertextul: „(nu râde… / (re)citește-naine…) accepta-vei fără prejudecăţi / postul de tăietor de / bilete (de erete) la bâlciul deșertăciunilor.” intertextele primesc o nouă viaţă. versul lui George bacovia sincopat cu titlul lui William makepiece Thackeray, cu imaginea tăietorului de lemne din poveștile germane cu biletele de papagal, revanșează deja noi existenţe. este o vivacitate a trăirilor din acel dialog dintre cititorul leo butnaru și autorul leo butnaru. Aceste relecturi includ oglinda eului în timpul textului viu, care are posibilitate de a trăi, chiar și dacă a fost ţesut în pânzele altor coperte. concomitent această sincronizare oferă acel amalgam de a crea o frescă nu doar cu materii prestabilite, dar și cu cele ce reapar în tranzacţia memoriei și imperativul timpului. intertextele incluse par șifoniere luate din anticariatul memoriei într-o perioadă dezordonată, unde lectura nu eclipsează imaginaţia, dar o acceptă și ca o materie primă pentru a o deturna și a o demitiza. intertextele în scafandrismul unui tu se disting într-o altă dimensiune.

lectura și scrierea imediată provoacă efectul pe care îl sesizăm în absorbirea ideilor care, primind conturul imaginii, nu pot fi pierdute de timpul incurabil. Astfel, în oglinda textului, leo butnaru se revigorează. eul liric trăiește concomitent în pielea lui castor și al lui Polux. Autorul își simte arhetipurile îngemănate: „renașterea ideii în cavitatea amintirii mele.” Amintirea nu se raportează doar la un trecut sintetic. Amintirea este albia care, în fluiditatea timpului, este de fiecare dată alta. Renașterea, similar păsării Phoenix, nu este o proeminenţă exactă a celui ce a fost. Nimic nu rămâne intact. de aici și problema lecturii, abordată în mai multe optici prin intermediul textului artistic în Către literatura ţării, Masa rotundă, Capitalul (după 20 de ani), Diptic juneţe-senectute, Cartea, Din experienţa unui traducător.

uneori leo butnaru își dorește să fie în ipostaza de creator de mit. deși cartea Ordine de zi, ordine de noapte anunţă un volum de versuri, autorul își începe scrierea cu „o proză în loc de prolog”, intitulat Cititor în limba română…

mitul se anunţă prin cronologie. Suntem obișnuiţi să percepem miturile dintr-o optică a trecutului, citindu-le într-un prezent etern. leo butnaru se eschivează de la originea timpurilor și, paradoxal, ne aduce la sec. XXXiii,


articulând textul în conjunctiv și mai-mult-ca-perfectul indicativ. În această mașinărie a textului poetic se revede metempsihoza autorului într-un ultim cititor sau autorul își construiește intenţionat holografia ultimului cititor.

Scriitorul ne ghidează în timp conturând date din istoria unei societăţi a ultimului cititor din acel viitor persecutat de sfera consumului turistic: „Prin secolele 27-29, poate, când cică, mai citeau încă până și fata babei și fata moșneagului, și făt-frumos și ileana cosânzeana, meșterul manole și Ana, președintele ţării și unii politicieni etcaetera. Așadar era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, homer nu putea nici să scrie, nici să citească.” În sec. al XXXiii-lea personajul „a participat la olimpiada internaţională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiră doar vreo 21 de concurenţi” (butnaru: 2009, p. 6). mitul dedicat evenimentelor din viitor e trist. deranjează prin schimb de valori, e tragic prin înmormântarea cititorului.

dintr-un empirism al omenirii, referindu-ne la mileniile trecute, deși omul a creat în multe domenii (nu se știe la ce foloseau firavele piramide de foi din arheologia Americii latine), cea mai multă informaţie conţine documentul scris, pe piatră, argilă, piele, hârtie. chiar și cel indescifrabil, cum este scrisul linear din insula creta, tot ar clarifica faptele mai mult decât arhitectura, desenele și alte obiecte. Scrisul a contribuit la dezvoltarea gândirii umane.

Poetul relevă raportul dintre cititor și orbire (homer – creatorul orb). cine știe ce rămânea din acest epos homeric, dacă nu era notat? Niște fărâme zbârcite de memorie, textul versus lectură permite tuturor care accesează cartea, să o facă vie. imaginaţia cititorilor gestionează creaţia, proiectând-o în perceperea sa de durere, de fericire, de frumos, de urât. Atunci mesajul începe să aparţină cititorului sau posibilitatea de a înţelege un alt mod de gândire, punctul de referinţă va schimba traiectoria unei atitudini și astfel cititorul își va determina poanta. e prea mult spus un destin. Nu. Nu un alt destin. or, și în cărţi fiecare caută acel ceva ce-și dorește. Sunt puţini care diferenţiază ce-i trebuie de ce vrea.

Leo Butnaru


Necesitatea machiavelică râde. În această concesie necesitatea este determinată de „vreau”, ceea ce nu-i identic cu „eu pot”. dar probabil acest „doresc” voalează posibilităţile, impulsionează persoana să-și depășească limitele canonice.

lectura permite această descătușare, în special poezia. ea transcende nu numai în imperativele formatării. ochii săgetează rândul după cum își dorește, tăcerea interioară vocalizează textul diferit, poate chiar distruge glasul autorului.

Glisarea privirii pe pagină ar reuși chiar sufocarea textului, concomitent și eul liric are posibilităţi de încătușare sintagmatică a eului cititor.

oare obsesiile proprii au capacitatea de a sublima obsesiile textului artistic? de ce cititorul secolului al XXXiii-lea este condiţionat să se refugieze în lecturi?! Având 15 copii, sărbătorind: „la 1 martie, le dăruia mărţișoare alor casei, la 8 – flori soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut” (butnaru: 2009, p. 7). comunicabilitatea nu-l determină să-și schimbe spaţii. călătoria în lumi se efectuează prin lectură, autorul radiografiază și răsfoirea paginilor. Pagini care păstrează etnicul. or, în acele secole globalizarea traversează cu amploare în favoarea unei omogenizări etnice, fiind „unicul care nu confundă literele cu cifrele… […] el citește românește, încă; dar, precum și ceilalţi conaţionali ai săi, vorbește deja o altă limbă. esperanto, se pare, sau, poate, încă engleza… Nu e frivol a presupune – și chineza… Sau – hindi…” (butnaru: 2009, p. 8).

după acest text S.f. parabola lecturii se intensifică prin interogaţia: „cum citește un sfânt?” (Cum citeşte sfântul). Poezia devine un cadru plin de evlavie, o catedrală îmbălsămată de cuvinte-lumânări: „Întâi / de la privirea lui / se aprinde / primul cuvânt / […] / ce-l luminează / și-l incendiază pe următorul.” Prezenţa unei reacţii nucleare luminează prin cuvinte, acestea devenind vii. cartea, într-un prezent de lectură, împlinește un destin al umanităţii, oferă reacţia în lanţ care sensibilizează sufletul. În aceste versuri autorul pune în faţa creatorului oglinda și îl privește după profilul umbrei ce lunecă pe pereţii grotei sau din reflecţia paginii, care deţine rolul scutului lui Perseu când a luptat cu Gorgona pentru a nu fi pietrificat. Pagina devine oglindă a creatorului în care se arată faţa-i de cititor. Scriitorul insistă pe o cunoaștere propedeutică a zidirii privirii în cuvânt.

Teoria metodologică a lecturii este valorificată, codificată, cenzurată la final. Gradaţia semantică „se aprinde” → „luminează” → „incendiază”, concentrată prin repetiţia „luminează / aprinde / arde”, este acel ceva care nu permite perceperea înţelegerii învierii cuvintelor. Sintagma „scrum de sens” devine o balanţă compensatorie de a palpa nucleul solar al sensului „mai rarefiat / mai dens.” lumina din acest text vizualizează până și termic cuvintele citite.

În spectrul interpretărilor la nivelul de lectură parcurgem treptele de înţelegere desemnate de origene: treapta inferioară fiind perceperea literară, a scoarţei textului, poziționarea la a doua este etapa implicării sufletești în receptarea textului – este implicarea propriilor concepte, nivelul superior –


filosofic sau spiritual – constituie înțelegerea sensului integrat în hipertext, astfel partea determină înțelegerea mesajului general-uman. harul poetic deslușește rezultatul: „Anume așa citește un sfânt / cuvânt cu cuvânt.” Întreaga poezie sigilează și deconstruiește mitul creației într-un mare mit al cititorului.

Poetul transcende în acest prim cuvânt ἀρχή din care emană începutul timpului, se desfășoară evoluţia și impune materiei să se dinamizeze în aștri, care au forţa să graviteze în galaxii. În această focusare a luminii „scrumul de sens” devine epiderma terestră, iar corpurile înhumate servesc evoluţia viului. Negaţia finală a dipticului „nimeni nu știe ce a citit / totuși / un sfânt…” nu se apropie de conceptul nihilist, e mai degrabă o teorie a relativismelor lăsate în suspensia imponderabilităţii cosmice.

Autorul trăiește și o relectură a sinelui pentru a se dezrobi de convenţie, dar și experienţa de rescriere sesizată în titlul Cu Allen Ginsberg rescriind o sutră a florii-soarelui. derivaţiile eului sugerează o deturnare în emisferele clepsidrei, unde „(ideea) o voi traduce în sentimente de culoare aurie” și în timpul proiectelor:

„mă gândeam să trec pe la ministerul Postmodernismului departamentul Textologie spre a primi aprobarea să-mi pun în aplicare planul de selecţie poetică naturală.” imaginea florii-soarelui constituie un joc de peritexte, contexte. Autorul e

într-o dublă performanţă, cea de lector, scrib și cea de operator care montează comparaţii, metafore, orizonturi. Își asumă o responsabilitate de rescriere după cum apare în termenul abordat de Tamara cărăuș: „Rescrierea este expresia unei subiectivităţi sau, formulat într-un limbaj postmodern, rescrierea este o artă a poziţionării. Textul poate fi considerat în continuare ca o ţesătură de puncte nodale, dar subiectul nu este neapărat dizolvat în punctele de întâlnire a codurilor, ci realizează hotărât o nouă recentralizare a textului” (cărăuș: 2003, p. 30). Astfel floarea-soarelui în perfuziile textuale devine o emblemă a simplului și a unui rococo postmodern, ea începe să tatoneze stratificări de interpretări artistice echivalente cu simbolistica lotusului. Nelipsită de complexitatea raţiunii în metamorfoza „pentru trans- / formarea tămâii în chihlimbar” (Inclusiv un final). metatextele includ o coerenţă în „implozia sferelor și păpădiilor” (Inclusiv un final) și „prăpastia vidului și sub- / conștientului” (Epocă).

implicat poetic în problemele de citire – traducere – receptare – dialog pe dipticul de scriere – lectură se iscă un racursi de „retrocedare de roluri”: „de la un timp / nu-l aștepți pe Godot – deja / te așteaptă el pe tine” (În aşteptarea ta). leo butnaru transfigurează textul printr-o lectură a supapelor, revizuită din semnificaţia silabelor care contribuie și ele la crearea de mini diptic, care își ia deja singur amplitudinea sensului: „domnule becket / pare-se/ am reușit să descifrez sensul acestui Godot / al dumitale / al nostru – ar veni de la englezescul / go – mergi, du-te / și / don’t – nu face…” eul liric nu poate fi oprit în invenția


sa de a vedea lucrurile până în măduva literelor. deși nu este un sonet, poezia este scrisă după rigorile structurii: teză (axa fiind cuvintele „cu majuscula N”: (poate de tăiat!!!!!!!) „Nevermore / Nevenire / Niciodată / Neființă”), antiteză (determinată de P.S.) și sinteză – „așadar / (ce mai dar!) / de la un timp / ne așteaptă Godon’t…” de fapt, această poezie constituie o proiecție genetică a structurii poetice a scriitorului cercetat. leo butnaru nu preferă tripticul, dar acest cuvânt Godon’t indică modalitatea lui de lectură, negând stereotipul, însumând proiecțiile provincialismului cu cele ale universalului, ale limbii române cu conotațiile limbii engleze, ale Antichității cu „ministerul Postmodernismului / departamentul Textologie”. dipticul este acea clepsidră care îi permite să dezghioace ideile într-o juxtapunere. Să le rotească în rebusul inteligenţei sale până irumpe originalitatea, iar îndoiala carteziană este un motiv pentru a striga Evrica! la finalul poeziei. Gândurile perindă interdisciplinar, textul lansează o siguranţă tectonică, implicând deconstrucțiile timpului. Arcadie Suceveanu a invocat alte aspecte ale modalităţii de abordare a subiectului la leo butnaru: „leo butnaru își concepe poezia ca pe un instrument de cercetare și cunoaștere, ce implică elemente provenite din filozofie, arte și chiar din știinţele exacte. Textele înglobează, într-o continuă alternanţă, elemente eterogene, colaje de real și oniric, formule sentenţios-aforistice și «felii» de viaţă. În timp ce scrie, poetul analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstraţiei” (Suceveanu: 2011, p. 738).

Revenind la plăcerea negaţiei rectilinii: „Nevermore / Nevenire / Niciodată / Neființă”, unde poetul jonglează semantica adverbelor în limba engleză plonjând în sita prefixului ne-, creând o filosofie a nihilismului. Într-o investigaţie a negaţiilor elena Puha remarca: „Prefixele in-, non- și anti- numesc trei ipostaze ale negării umanului, definind și direcţii, dialectici sau dezechilibre diferite de actualizare și potenţializare ale umanului, ca să folosim ideea logicii lupasciene. conform acestei logici, realitatea, cunoașterea și acţiunea au o structură ternară. Între contradictorii, la mijloc se situează, ca o punte, starea «T», de unitate și echilibru între ceea ce e disparat. Tot ceea ce privilegiază sau vizează absolutul, una sau alta din laturile contradictoriului, strivind menţinerea potenţială a opusului, este destinat dispariţiei. Actualizarea absolută a identităţii sau a diversităţii cu dorinţa de a transforma contradictorii în contrarii, cu alte cuvinte, fără potenţializarea progresivă a stării «T», sunt la fel de periculoase, indiferent de domeniul în care se produc” (Puha: 2006, p. 71-72). În expoziţia lui leo butnaru sau în colecţia sa de contestare aflăm centrul unei conștiinţe a absurdului. Punctul zero se amplifică prin această distorsionare a așteptării, unde senzaţia este mai semnificativă decât rezultatul așteptat. este contemplarea activă a unui repaus.

fiecare specie are un timp al său când este curtată, elevată, elogiată. Nu mai trăim în timpul odelor, totuși scriitorul leo butnaru implică cititorul într-o odă. Titlul sună peiorativ Odă marelui cititor.


Scrisă, cum recunoaște însuși poetul, „în stil etern-post-clasic” (butnaru: 2009, p. 105), însumează cuvinte care sunt determinante ale cuvântului cititor – „cititor neexperimentat”, „cititor sedus”, „cititor talentat”, „o talentatule, priceputule cititor.” Această odă lansează (sau: enunţă) mai multe incertitudini: de înţelegere a textului artistic, de vivacitate a mesajului prin complicitatea socială. În terminologia medicală textul devine „un transplant / din sine în altul.” leo butnaru abordează textul ca o verigă de legătură în lanţul interpretărilor, echivalent cu înţelegerea. În acest sens, se apropie de conceptul lui Schleiermacher: „Pentru că discursul și arta înţelegerii se oglindesc reciproc (însă discursul rostit nu este decât latura exterioară a gândirii) hermeneutica este în strânsă legătură cu arta de a gândi și este, astfel, o disciplină filosofică” (Schleiermacher: 2001, p. 22). Prin textul său artistic leo butnaru simte necesitatea de a fi înţeles și de a trăi conţinutul valoric al lecturilor sale. Pentru această înţelegere uzitează toată psihologia publicităţii: „sexy-cola”, „ușoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept / palimpsest pentru tabuul politicos” (Odă marelui cititor). Şi toate acestea pentru a apropia sau, cum preferă leo butnaru, „a seduce cititorul” spre… heraclit, în care apa își structurează ideile pe scările „de la / un nimeni-anonimeni la un erou.” eroicul este sublimat în era de post… modernism. elitismul sacadează în acea escaladare promisă, ce sună ca o promisiune înainte de alegerile electorale.

Acest poem încheie volumul de versuri Ordine de zi, ordine de noapte. este culegerea care a atenţionat cel mai mult asupra problemei cititorului, apropiindu-se parcă de cele Şase plimbări prin pădurea narativă scrisă de umberto eco. la această temă, a cititorului, ne-am referit în lucrarea noastră Factorii intelectual şi sentimental în opera lui Aureliu Busuioc (vezi: fonari: 2003, p. 190-192), unde am făcut referinţe la nivelul de cultură al cititorului-model al cărţilor lui Aureliu busuioc, apelând la o exemplificare-cer ce tare din practica de cititor al lui umberto eco cu privire la textul lui Alexandru dumas-tatăl: „Textul se ad re sea ză unui cititor ideal lovit de o insomnie ideală. dumas nu se aș tepta, ba chiar ar fi privit asta cu iritare, la un cititor ca mine, care se duce să controleze unde era Rue des fossoyeurs…” (eco: 1997, p. 142). Într-o paralelă Aureliu busuioc, autorul unei alte ode – Odă la noul meu stilou („Stiloul meu, / condei mecanizat, / cu vârful tău de aur / și iridiu, / ce falnică unealtă / comparat / cu micul grif / al bietului ovidiu!”) – își dorește și ar fi mul ţumit să-și vadă cititorul cu vreun dicţionar în mână, fie cel exp li ca tiv, fie cu o enciclopedie. Numele proprii din romane insistă la cunoaștere apriorică. metaforele, sim bo lu ri le, litotele, dacă nu se realizează prin intermediul acestor nume, pot diminua sugestivitatea textului, intensitatea lui emotivă, inc lusiv efectul umoristic.

la ce fel de cititor râvnește leo butnaru? În text se creează o discrepanţă dintre cititor și audioascultător: „marele cititor nu poate percepe la auz / după ureche…” finalul odei, unicei specii literare care ar supravieţui în statul ideal


al lui Platon, denotă o ierarhizare între cititorul care crede doar cuvântului văzut, documentat și cel care percepe altfel cuvântul similar unei confesiuni care trebuie auzită, simţită. Probabil că autorul, influenţat de stilul „etern-post-clasic”, s-a referit la acel clasic al Antichităţii, când ulise își povestea călătoria și putea să soarbă interesul celor ce-l ascultau sau rolul aezilor care au transmis faimoasele poeme homerice în epocile când scrisul nu a existat. Supravieţuirea Iliadei și Odiseei a fost determinată de dorinţa de a sensibiliza, de a percepe din nou și din nou valorile timpurilor. În secolul nostru grăbit sună bizar cerinţa anticilor de a citi textul cu glas sonor. or, cuvântul rostit este considerat viu. Replica lui diogene cinicul, reflectată de diogenes laertios, sugerează această atitudine: „hegesias îi ceru lui diogene cinicul să-i împrumute una din scrierile lui: «ești un prost, hegesias», îi răspunse el. când este vorba de smochine, nu alegi pe cele pictate, ci pe cele reale; dar dacă este vorba de învăţătură, neglijezi pe cea adevărată și te avânţi spre cea scrisă” (diogene laertios: 1997, p. 204). comunicarea are menirea învăţăturii, este superioară literei scrise. dialogul imprimă vigoare, prezenţă raţiunii ce are forţe de a transforma clandestinul în esenţă. o esenţă a timpului imprimat în memoria tranzacţiilor dintre spuse, priviri, raţionamente și emoţii, determinate de adevărul unui prezent viu al cunoașterii, similar respiraţiei în existenţă.

Pentru leo butnaru cuvântul trebuie inserat în cele cinci senzaţii, este o coordonată a memoriei, pe care mulţi o vor uitată. Scriitorul pledează pentru cuvântul înţeles, atât prin raţiune, cât și prin sensibilitate. Își dorește un cuvânt viu, similar celui al lui Socrate. un argument în favoarea acestei afirmaţii este colocvialul: „fără a-și lua tălpășiţa / intră familiar-textualist în discurs.”

Rebelul Paul valery transcende și el la relaţia dintre cititor și poet. Preferând să-l facă complice. În dorinţa sa de a transmite senzaţii prin cuvinte, poezia lui îndemna la creaţie, acest îndemn se întrevede în surprinzătoarea destăinuire: „un poet se recunoaște sau cel puţin își recunoaște poetul său – după acest simplu fapt că transformă cititorul în inspirat. inspiraţia este ceva ce e generos acordat de cititor poetului său.” Relaţia cititor – poet este subjugată sau eliberată de inspiraţie. concept considerat propriu omului de artă, mai degrabă decât celui care o asimilează.

În basorelieful ironiei postmoderne echivalenţa lui leo butnaru („cititor atât de bun încât / n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel / al autorului; în egală măsură / voi daţi valoare literaturii – presupun”) sună dintr-o filosofie a indeterminismului. Atitudinea faţă de cititor este diferită în Ideea lui Heraclit, care plasează identitar fiecare lectură simţită ca o scăldare într-o nouă apă. Acest aspect, referindu-se la volumul de versuri Iluzia necesară, îl identifică și criticul literar constantin ciopraga: „lumea, o carte mereu adăugită, vorbește prin homericul ulisse, prin biblicul iona, prin Socrate și cezar; ne ţin în loc antinomicii boccaccio și hamlet, eminescu și Poe; la rândul


lor, Salvatore Quasimodo, umberto eco, maica Tereza și alţii sunt tot atâtea argumente de meditaţie despre Timp și destin, motiv de nuanţări și reflecţii în raport cu propria experienţă… dacă în subtext leo butnaru e un patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt leo butnaru, posedat de mirajul reflecţiilor generale, se abandonează trans-orizonticului” (ciopraga: 2005, p. 69-70).

Niciodată nu putem percepe identic același text. Posibilităţile de lectură sunt similare cu dialogul platonician în descoperirea eului cititorului și el diferit graţie timpului, frământărilor, călătoriilor sale pe acest pământ, în această viaţă.

Referinţe bibliografice:butnaru (2009) – buTNARu, leo. Ordine de zi, ordine de noapte. Râmnicu

Sărat: valman, 2009.Cărăuş (2003) – căRăuŞ, Tamara. Efectul Menard. Rescrierea postmodernă:

perspective etice. Pitești: Paralela 45, 2003.Ciopraga (2005) – cioPRAGA, constantin. [Leo Butnaru: Referinţe

istorico-literare]. În: mica enciclopedie ilustrată a scriitorilor din Republica moldova. Sel.: mihai cimpoi, Anatol vidrașcu, vlad Zbârciog. bucurești; chișinău: litera internaţional, 2005, pp. 69-70.

Diogene Laertios (1997) – dioGeNe lAeRTioS. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Trad. de c.i. balmuș; studiu introductiv și coment. de Aram m. frenkian. iași: Polirom, 1997.

Eco (1997) – eco, umberto. Şase plimbări prin pădurea narativă. constanţa: Pontica, 1997.

Fonari (2003) – foNARi, victoria. Factorii intelectual şi sentimental în opera lui Aureliu Busuioc. chișinău: ce uSm, 2003.

Puha (2006) – PuhA, elena. Paradoxele umanismului. Poate fi umanismul un concept ştiinţific? În: l’umanesimo latino nella Repubblica moldova: aspetti filosofici, letterari e linguistici. Treviso: fondazione cassamarca, 2006, pp. 69-86.

Schleiermacher (2001) – SchleieRmAcheR, friedrich d.e. Hermeneutica. Trad. de Nicolae Râmbu. iași: Polirom, 2001.

Suceveanu (2011) – SuceveANu, Arcadie. Leo Butnaru, poet al „texistenţei”. În: butnaru, leo. Poeme din secolele XX – XXi. iași: Tipo moldova, 2011, pp. 735-748.

22

ISTORIE

LITERARĂ

ANTARES AXIS LIBRI

dacă vreun istoric literar iniţiat în tainele sud-estului european ar propune un canon literar balcanic atunci s-ar vedea ceea ce acum scapă la prima vedere: structura unitară a literaturilor din această parte a europei. dacă ar fi studiate mai ales din perspectiva a ceea ce le unește și nu din perspectiva a ceea ce au individual și unic, adică din perspectiva a ceea ce le desparte, de la edirne la Novi Sad, din Pind și Albania până în câmpia dunării și bărăgan s-ar observa marea coerenţă a temelor și motivelor folclorice, mitologia comună și o atitudine oarecum asemănătoare în istorie.

doar istoria severă și orgoliile au făcut ca cele zece literaturi din balcani să nu se afirme ca structură unitară în europa așa cum s-au impus literaturile Americii latine în urmă cu jumătate de veac. În domeniul folclorului și mitologiei mai pot fi identificate studii care evocă elementele comune, dar în ceea ce privește literatura clasicilor din balcani nu știm mare lucru. Realizarea acestui mare proiect nu poate ocoli în niciun fel litereratura română, mai ales literatura din provincia din sud-est care poate propune și susţine modele în canonul literar balcanic. bărăganul, brăila, balta, dunărea formează azi un spaţiu literar inconfundabil, o „ţară niciodată numai pământ, niciodată numai apă, întotdeauna pământ și apă”, cum rezuma fănuș Neagu. chiar dacă a venit printre ultimele la marele festin al himerei, provincia literară din sud-estul României are un sunet fundamental unic.

cu o viaţă culturală rutinieră, fără o mare revistă literară care să adune și să susţină valori, cu o instituţie a mecenatului ca și inexistentă, doar cu o școală bună, rezistentă enigmatic tuturor vicisitudinilor, această provincie a trăit un paradox al fântânii: cu cât a oferit mai mult unui centru, adesea ubicuu, cu atât ea a sporit, a fost mai bogată.

Situată chiar la joncţiunea a trei provincii românești, moldova, muntenia și dobrogea, brăila, port cu o dezvoltare formidabilă spre finalul secolului

Provincia şi memoria

Viorel CoMAN


al XiX-lea și începutul celui următor, a însemnat „un neam de oameni”, cum spunea Nae ionescu, formaţi dintr-o plămadă, chiar dacă nu rară, în mod sigur atipică. În preajma ei, ca o centură de siguranţă, bărăganul întins până în malul Siretului în nord, până spre munţii buzăului la vest iar în sud, până spre ialomiţa. În faţă, dunărea – brăilenii privesc de aproape două veacuri „curgerea” locuind într-un mare amfiteatru – „dincolo”, balta, gazdă a ultimilor haiduci din europa. există neîndoielnic o victorie a provinciei din sud-est în literatura română, dar nu împotriva a ceva, cum adesea se sugerează, ci împotriva propriilor complexe. Primul care a cadastrat zona și a încercat aici puterea cuvântului a fost prozatorul constantin Sandu-Aldea, în primul deceniu al secolului al XX-lea. dar atunci erau deja constituite cele mai multe din provinciile literare românești. bărăganul este o descoperire târzie, ca o revelaţie.

Prin 1931, „huronul de la dunăre”, cum îl numea mircea iorgulescu pe Panait istrati, s-a întors la brăila. destinul său se închidea rotund, ca un șarpe care începe să-și devoreze coada. Trăise mari înălţări și mari prăbușiri. colindase lumea în lung și-n lat cum niciodată nu făcuse un alt scriitor român. Acest nesaţiu de spaţiu devenise o formă de cunoaștere. fusese în ultimul deceniu un răsfăţat, atât în vest cât și în est, în uniunea Sovietică. Acum se întoarce acasă, la brăila și spune aceste cuvinte profetice: „brăila îmi ajunge. ea este lumea”. Pornind de la această replică, se cuvine să spunem pe scurt, din perspectiva creatorilor de literatură, povestea brăilei.

două evenimente au marcat istoria provinciei din sud-est. Primul, fixat în istorie, vizează dărâmarea raialei brăila, în preajma anului 1828, deci încheierea unei perioade care a rămas până azi enigmatică prin durată – aproape trei veacuri – și prin ignoranţă – nici azi nu știm mai nimic din viaţa ei internă. Raiaua brăilei pare a nu avea memorie și, pe cale de consecinţă, nu are încă expresie literară. Azi ea a devenit asemenea „cetăţilor moarte ale pictorilor flamanzi” de care vorbea și G. călinescu în analiza poeziei lui octavian Goga. În istoria noastră rareori s-a întâmplat ca trei veacuri să lase atât de puţine urme. dar, când s-a mai întâmplat acest fapt, martor și cutie de rezonanţă a fost întotdeauna cuvântul. el a captat polen și praf, slin și lustru. dacă raiaua a putut rezista trei veacuri ca ghimpe otoman înfipt de Suleiman magnificul în călcâiul bărăganului, ea va mai rezista, alambicată și metamorfozată, încă alte trei veacuri în mentalităţi.

credem că „biciul răbdat se (va) întoarce în cuvinte”. celebrul vers arghezian are acoperire în nădejdea noastră că cineva, cândva se va ocupa de acest anafor al istoriei locale. chiar dacă literatura scrisă despre provincia din sud-est nu ilustrează relaţia cu istoria, deci să fie sora istoriei – șansa aceasta rămâne în „germenii viitorului”, cum ar spune mihai eminescu într-un basm – ea este fiica bună a mitologiei.

dacă raiaua brăilei este încă o structură absentă, se cuvine să evocăm al doilea eveniment care a marcat destinul literar al acestei provincii. dărâmarea


raialei este o răbufnire violentă a brăilenilor în istorie în schimb, al doilea eveniment este lent, desfășurat pe o perioadă de un veac și ceva și constă în popularea bărăganului de către mocanii transilvăneni. o vreme bărăganul a avut, ca și raiaua, aceeași soartă: era fără memorie, în afara istoriei, doar loc de trecere, deci un semn de nestatornicie. cele câteva sate de pe la 1800 erau mici și supuse. mocanii își întrerup transhumanţa milenară și se fixează mai întâi cu târlele apoi cu gospodăriile în balta brăilei sau în bărăgan. ei acceptă pentru prima dată să înlocuiască nestatornicia cu statornicia. Aduceau cu ei firea aprigă a omului singuratic, trăitor mai mult lângă stihii și sub stele, completând astfel firile celor din satele brăilene care de veacuri trăiau sub iatagan. dacă Panait istrati și Perpessicius au ceva din vigoarea și patima neamurilor de la miazăzi, Nae ionescu, vasile băncilă, vasile voiculescu, fănuș Neagu, Ştefan bănulescu, mihu dragomir, Nicolae Grigore mărășanu – adică aproape tot ce înseamnă creativitate literară în provincia din sud-est – au rădăcinile fiinţei în aceste neamuri de mocani care cuceresc bărăganul în o sută de ani. Strict literar, veacul al XiX-lea nu contează. dacă acceptăm că spiritul veacului se încheie în preajma Primului Război mondial, pentru provincia literară din sud-est înseamnă doar menţionarea primelor semne. ion codru drăgușanu, vasile Alecsandri, Al. i. odobescu, constantin Sandu-Aldea sunt primii scriitori importanţi care scriu despre bărăgan. existenţa primitivă, spaima de spaţiile necuprinse, preaplinul existenţei arcadice și violenţa sunt primele mărci ale acestui nou spaţiu literar.

marea aventură, de anvergură europeană, începe însă cu Panait istrati. Toate mărcile fundamentale ale provinciei din sud-est își au prima expresie memorabilă în povestirile și romanele lui. de abia după un sfert de veac tragic de la moartea lui Panait istrati – războiul mondial, pacea pierdută, proletcultismul – se încheagă spiritul generaţiei literare a anilor ’60 care cuprinde cel puţin doi scriitori fascinaţi de spaţiul bărăganului: fănuș Neagu și Ştefan bănulescu. Între Panait istrati și scriitorii anilor ’60, o punte de mătase face trecerea: povestirile lui vasile voiculescu scrise în primii 12 ani de după război. Provincia din sud-est, cuprinzând brăila și bărăganul a impus în literatura română cele mai subtile forme de existenă a balcanismului literar. Pe vatra fostei raiale care a menţinut în satele din preajma ei o mentalitate de ev-mediu întârziat până în pragul secolului al XX-lea s-a clădit, s-a limpezit opţiunea pentru magic, mitic, folcloric. desigur, existenţa acestor elemente poate fi decelată și la alţi mari scriitori români, adesea canonici, care ilustrează alte perioade din alte provincii creatoare, dar nicăieri nu vom găsi această opţiune ca formă de identitate literară. Aici magicul și istoria se înfruntă, se dovedesc pe rând, ca într-o luptă de dimensiuni mitologice, se suprapun ca plăcile marilor mișcări tectonice. literar vorbind, este aici un ceas genezic exemplar.

de fapt, o literatură de mare valoare a fost posibilă numai atunci când scriitorii mari care reprezintă provincia din sud-est au avut revelaţia că, de fapt, bărăganul stă pe o carte. Aici totul pare deja scris iar autorilor nu li se cere decât să


identifice în real semnele mari ale lumii - ele strălucesc ca flăcările pe comori doar pentru mari iniţiaţi - și să le transcrie. Această revelaţie oarecum târzie reaprinde duhul vechi al povestirii – parcă și romanele despre acest spaţiu literar sunt doar cu numele, căci toate sunt colindate de un duh șeherezadic – deoarece tocmai acum au apărut cei apţi să cunoască semnele vechi înscrise în carte.

de fapt, spaţiului bărăganic acum i-a venit Timpul. Provincia din sud-est și-a căpătat identitate literară numai după ce a învăţat să citească semnele adânci ale cărţii „de sub ierburi”. Rezultă o lume îmbibată de elemente magice și mitice, în fond, o literatură în stare gemă, numai bună de tras în șipul subţire ca de raft de alchimist, al povestirii sau poeziei. Toţi scriitorii care reprezintă azi provincia literară din sud-est, de la fănuș Neagu și Ştefan bănulescu până la ion Gheorghe și George Alboiu, de la Gheorghe istrate la liviu ioan Stoiciu și de la Grigore hagiu la corneliu Antoniu și Nicolae Grigore mărășanu care, în mal de dunăre brăileană închide cercul, toţi au această patimă de a căuta „oul de sub cuvânt” cum ar spune un personaj al lui Ştefan bănulescu.

Neavând șanse pentru înfruntarea în istorie, trăind într-un spaţiu în care existenţa părea provizorie, schimbătoare ca soarta, omul acestor locuri și-a întors puterile în interior, în sine, a sculptat în verb și a șlefuit până la rafinament singura „materie” pe care o avea din belșug la îndemână: cuvântul. când au venit poeţii, au găsit aici o limbă română în care metafora era un semn de putere. Nu susţinea ortega Gasset că „metafora este un instrument necesar pentru actul creaţiei, pe care dumnezeu l-a uitat într-una din făpturile sale așa cum chirurgul distrat își coase unul dintre instrumente în burta pacientului”? (apud Şt. Avădanei, „la început a fost metafora”, ed. virginia, iași, 1994, p. 19) În consecinţă, aici vorbirea are un „relief ” special, care îi dă un farmec unic în literatura română.

Trei personaje memorabile ale romanelor provinciei din sud-est au destin de rătăcitori. ele sunt Zahei, che Andrei și Adrian Zografi, adică un orb, un chior și un însetat de spectacolul lumii. evocate de vasile voiculescu în „Zahei orbul”, de fănuș Neagu în „Îngerul a strigat” și de Panait istrati în romanele sale începând cu „chira chiralina”, ele rezumă o experienţă de viaţă în care călătoria se împletește cu elementul picaresc. Trei personaje, trei vârste neliniștite, trei forme de cunoaștere a lumii! deși au destine total diferite, ceva îi unește: ei caută izbăvirea. bărăganul, spaţiul dintre dunărea brăileană și munţii buzăului, deși e un spaţiu al libertăţii, îi ţine într-un fel de captivitate. Zahei e în căutarea unei vederi mai adânci, izbăvitoare. che Andrei caută rostul adânc al lumii și nu-l găsește. Târziu, când simte că „vine cucuveaua” se retrage în munţi, să moară în singurătate. Adrian Zografi colindă lumea necuprinsă și vrăjmașă, se întoarce la brăila ca la un sălaș ocrotitor. cele trei personaje sunt fiinţe buimace. ele sunt mereu pe drumuri, au o nestatornicie care a devenit o formă de cunoaștere. călătoriile lor, deși au conotaţii strict geografice, prin lumea concretă a bărăganului, a balcaniei, a mediteranei, de fapt sunt mari călătorii iniţiatice, au un rost gnoseologic.

26

ISTORIE

LITERARĂ

ANTARES AXIS LIBRI

Tehnicile soteriologice, cum ar fi yoga, șamanismul sau alchimia, îl conduc pe om către autonomia spirituală. dar limitele ontologice ale omului „istoricist” nu-i permit acestuia să treacă peste barierele gnoseologice și să ia calea dificilă a iniţierii prin asceză și spiritualizare. iniţierea obţinută prin asceză și spiritualizare progresivă este destinată unui număr redus de indivizi, în general aleși, cum este cazul șamanilor, sau asociali și „extremiști”, ca în cazul yoghinilor și tantricilor devoţionali. Însă eliade este interesat mai mult de metodele „concrete”, non-ascetice, așa cum este „totalizarea extremelor” în tantrismul sectar al „mâinii

Stângi”. dar și în cadrul acesteia se urmărește o depășire a condiţiei umane obișnuite, prin iniţiere fizică și spirituală. Astfel, se poate spune că trecerea de la profan la sacru se poate face doar abrupt, fără soluţie de continuitate.

Totuși, eliade nu este consecvent în a urma această cale „transcendentă” de obţinere a libertăţii. Poziţia sa de savant și o anumită deziluzie privind diferenţa dintre filosofia yoga și practica yoga, trăită în ashramul indian din Rishikesh, îl conduc către teoretizarea unei alte „metode” de realizare a libertăţii, comună și larg accesibilă: cultura. deoarece rezultatele unei vieţi culturale sunt similare cu cele obţinute prin intermediul tehnicilor spirituale, omul se poate „elibera”: „departe de a despărţi pe om de Natură, de a-l izola în mijlocul cosmosului, cultura solidarizează pe om, în același timp, cu viaţa și eternitatea”.1

În plus, eliade vede în actul creator o „intenţie transcendentală”, dar și o dispoziţie ontologică. În lipsa unui contact direct cu Sacrul, categoriile formative ale conștiinţei îl predispun pe om la o atitudine culturală. În acest sens, hermeneutica preia rolul tehnicilor spirituale, prelungind scenariul iniţierii, specific acestora. Astfel, iniţierea prin cultură se justifică prin faptul 1. mircea eliade, Convorbiri cu Lucian Blaga, în „vremea”, an X, 22 august 1937, pp. 10-11.

Cultura ca tehnică soteriologică în gândirea lui Mircea Eliade

bogdan SILIoN


că scenariile iniţiatice, care „aduc” cu ele arhetipurile creatoare, s-au păstrat în inconștientul omului și îl însoţesc pas cu pas: „fiecare om dorește să cunoască anumite situaţii periculoase, să înfrunte încercări de excepţie, să se aventureze în lumea de dincolo și el trece prin toate aceste experienţe la nivelul vieţii sale imaginare ascultând ori citind basme sau, la nivelul existenţei sale onirice, visând”.2

conștiinţei transcendentale a arhetipului i se adaugă însă o conștiinţă istorică. după „căderea în timp”, pe care eliade, după modelul brahmanic kāli-yūga, al devoluţiei temporale, o consideră o a doua „cădere” după cea originară, omul nu mai poate să restabilească legătura cu Sacrul sau cu unitatea primordială decât prin cultură. Simbolul se degradează în istorie, transformându-se din „fapt viu”, concretizat prin mit și ritual, într-un fapt cultural. dar, pentru că existenţa omului areligios ascunde arhetipurile omului religios, cultura poate prelua funcţia ritualului sau a mitului. chiar simplele acte de a citi, a medita și a înţelege un text echivalează în prezent cu o iniţiere. intrarea arhetipului în istorie și „realizarea” lui în mod concret presupun prezenţa culturii în viaţa omului. Astfel, „omul este condamnat să primească revelaţia prin cultură”3, limită care, în același timp, „nu limitează”. „condamnarea” nu este decât expresia imposibilităţii omului de a extirpa sacrul din fiinţa proprie. omul este situat în orizontul permanent al culturii, ce îi determină și modul de existenţă, deoarece el poartă cu sine, ascuns în inconștient, arhetipul. orice formă istorică încearcă să imite arhetipul, astfel încât cultura, ca simbioză între forma perenă și conţinutul temporal, este, în același timp, arhetip și temporalitate. de aceea, în fiinţa umană se contopesc cele două orizonturi: temporalitatea, ca destin al fiinţei-întru-moarte, și eternitatea. cultura unește aceste două dispoziţii fundamentale.

creaţia culturală dobândește, în același timp, o semnificaţie contingentă, ce ţine seama de limitele fiinţei umane, și un sens transcendent, care face ca centrul să fie peste tot, iar eternitatea să înceapă încă din acest moment.4 Această 2. m. eliade, Naşteri mistice, p. 164.3. m. eliade, Încercarea labirintului, editura dacia, cluj-Napoca, 1990, p. 59. Arșavir Acterian, în Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, editura humanitas, bucurești, 1998, p. 22, observa efectele trecerii de la tradiţia orală la cea scrisă: „condamnaţi să descifrăm «misterele» și să «descoperim» drumul către mântuire prin cultură, adică prin carte (nu prin tradiţiile orale, transmise iniţiatic de la maestru la discipol), nu avem nimic mai bun de făcut decât să adâncim dialectica misterioasei coincidentia oppositorum, care ne îngăduie nu numai să descoperim «sacrul» camuflat în «profan», dar și să resacralizăm creator momentul istoric, adică să-l transfigurăm, acordându-i o dimensiune sau o «intenţie» transcendentală”.4. Aceasta este, în viziunea lui Altizer, credinţa finală a lui eliade; a se vedea Th. Altizer, op.cit., p. 195. În realitate, dialectica sacru-profan nu justifică o astfel de interpretare. cultura este, în același timp, limită gnoseologică, prin imposibilitatea realizării unei interpretări totale a faptului religios, dar și o creaţie continuă, prin care se dă răspunsul esenţial, de altfel singurul posibil, lui dumnezeu. ca dispoziţie transcendentală, cultura este o fuziune între cele două orizonturi. considerăm că această interpretare, care îl apropie pe eliade de blaga sau berdiaev, este mult mai aproape de ceea ce credea de fapt istoricul religiilor. interpretarea noastră are avantajul că ţine cont de existenţa misterului coincidenţei contrariilor, care își afirmă logica ambiguă prin


simbioză de orizonturi este o extensie a dialecticii sacru-profan, care reprezintă în fond modelul coincidenţei contrariilor. Şi hermeneutica, dar și creaţia umană sunt supuse acestei dialectici contradictorii.

creaţiile omului sunt arhetipice – se realizează în permanenţă în jurul unui centru și este semnificată de prezenţa simbolurilor. chiar și degradat, simbolul își păstrează funcţiile sale în cadrul culturii. În plus principiul omologiei sau al simultaneităţii care stă la baza lui – participă la două realităţi contradictorii – își dezvăluie semnificaţia doar în cadrul culturii. este adevărat însă că imperfecţiunea hermeneuticii, supusă, cum deja știm de la heidegger, limitei transcendentale a temporalităţii daseinului, face imposibilă surprinderea esenţei a-logice a simbolului. Acesta din urmă rămâne doar un semn, o marcă a realităţii, care nu poate fi decât recunoscut în mod spontan și nicidecum abordat „discursiv”. Totuși, însăși înţelegerea limitei determinate de limbaj transformă cultura într-un act esenţial și peren. doar prin creaţie simbolul își poate dezvălui semnificaţia, deși esenţa nu și-o dezvăluie decât unei conștiinţe care depășește, în anumite condiţii, caracterul intenţional. impresia este că prezenţa sacrului în lume este actul libertăţii absolute a divinităţii și nu o „activitate” conștientă a omului. Sacrul se manifestă unde vrea și când vrea, de la cele mai banale lucruri până la misterul Întrupării. de aceea, credinţa lui eliade este că revelaţia se produce dinspre divinitate către om și doar o conștiinţă „afectată” de Sacru poate să mai primească o astfel de revelaţie: „Şi tot el are să-l vadă cel dintâi, când dumnezeu adevărat își va arăta din nou faţa nu în biserică, nici în universităţi, ci se va arăta pe neașteptate, deodată, aici între noi, poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-l vom recunoaște și nu vom mărturisi pentru el.”5 Paradoxal, imposibilitatea funciară a omului de a recunoaște simbolul face posibilă și necesară cultura. ea reprezintă, în viziunea lui eliade, „materia”, „scena” unde se manifestă Sacrul. În acest sens, lectura, concertele, spectacolele pot constitui locuri de unificări care permit transcenderea polarităţilor existenţei.6

Astfel, cultura, și implicit necesitatea omului de a descoperi prin intermediul hermeneuticii structurile perene ascunse în „faptele” culturale, reprezintă „materia” esenţială, unica posibilă, pentru posibilităţile creatoare ale omului. individul nu mai poate surprinde în mod spontan Sacrul, de aceea experienţa directă este înlocuită cu dispoziţia hermeneutică. Aceasta devine însă singura legătură posibilă cu sursele originare ale vieţii. istoria spirituală a omenirii este o devoluţie, în urma căreia se pierde treptat orice intuiţie fundamentală. legea degradării fantasticului (a Sacrului),

suspendarea unei poziţii definitive ori prin acceptarea ambelor contrarii. ca un exemplu, se poate susţine ideea că tocmai opacitatea limbajului este o “înţelegere” ce trimite dincolo de ea însăși. limita este, pentru oricine folosește simbolul coincidenţei contrariilor, însuși centrul care dă naștere unei noi semnificaţii. limbajul trimite dincolo de el însuși, către inefabil. Așa cum am arătat deja, coincidentia oppositorum rămâne simbolul privilegiat al limbajului apofatic.5. În mircea eliade, O fotografie veche de 14 ani, în „integrala prozei fantastice”, vol. ii, p. 403.6. A se vedea în acest sens și S. Keshavjee, op. cit., p. 422. Această dialectică paradoxală, a actelor culturale care trimit către transcendenţă, este lait-motivul nuvelelor fantastice ale lui eliade.


care funcţionează ca o normă hermeneutică esenţială pentru demersul literar și știinţific al lui eliade, impune și sensul creaţiei umane: Sacrul camuflat în profan nu mai poate fi intuit direct, ci doar „interpretat”, într-un fel recuperat prin limbaj și gândire. calea sinuoasă a hermeneuticii nu exclude însă utilizarea limbajului simbolic; mai mult chiar, pentru că hermeneutica, la fel ca și simbolul, are ca arhetip Totalitatea, se poate aspira la dezocultarea misterului. dar drumul pe care trebuie să-l facă interpretarea este exact calea inversă, împotriva curentului, dinspre prezent către trecut. orientată către origini7, hermeneutica își găsește centrul în preistorie și chiar în protoistorie. Acest „plonjon” către origini, asemănător „plonjonului” cosmogonic căruia îi este cu siguranţă model, este singura modalitate rămasă omului „căzut în istorie” de a-și recupera paradisul pierdut. Această încercare de recuperare echivalează cu repetiţia mitului creator și cu ritualul prin intermediul cărora orice act dobândea „pecetea” Sacrului.

de fapt, cercetătorul astfel orientat – precomprehensiunea își pune amprenta în orice cercetare – ia cu el întreaga sa experienţă istorică și culturală, altfel spus, toată „istoria” sa, ca destin al său, și o întoarce către trecut. doar o conștiinţă istorică poate descoperi importanţa marilor creaţii ale spiritului. Înseși etapele vieţii mentale ale omenirii sunt în legătură cu metalurgia sau cu agricultura. Acestea din urmă au creat noi sinteze spirituale, noi experienţe, care, la rândul lor, au dat naștere omului actual. este vorba despre o viziune originară asupra cosmosului: orice modificare în univers conduce la o modificare în mentalul și comportamentul omului. Această adevărată lege a universului, fundamentată pe ideea solidarităţii dintre om și cosmos, nu mai este „asumată” de omul „istoric”. el a pierdut experienţa directă și își poate doar reaminti sensul acestei pierderi, prin aplicarea unei hermeneutici corecte.8

Sintezele mentale realizate de agricultură și metalurgie sunt factori de evoluţie spirituală și psihică,9 pentru că, odată cu fiecare descoperire, omul experimentează un nou ordin al realităţii. Aceasta deoarece în orice sinteză se păstrează arhetipul-model al oricărei creaţii. evidenţierea structurii arhetipale perene păstrată în orice

7. drumul invers al gândirii este metoda indicată și de heidegger pentru regăsirea „originii” fiinţei în gândirea greacă. 8. Nu știm încă exact dacă eliade a crezut cu adevărat că prin anámnēsis se poate schimba și comportamentul omului. Anamneza produce modificări în conștiinţa umană sau rămâne doar un act hermeneutic izolat de orice gândire? eliade lasă să se înţeleagă faptul că orice experienţă, orice modificare în sistemul de valori ori fiecare metodă urmată are puterea să producă modificări importante și directe în comportamentul omului. conceptul de hermeneutică participativă sau unele ipoteze din nuvelele fantastice ne fac să credem că, de fapt, eliade a vizat chiar o astfel de modificare esenţială. În fond, însăși legea universului dictează o astfel de transformare: în univers totul se „leagă” printr-un sistem de corespondenţe magice, astfel încât orice modificare a unei structuri produce o modificare a întregului sistem. Nu știm dacă eliade a gândit până la capăt o astfel de consecinţă, dar credem că, în sensul interpretării noastre cel puţin, se poate justifica o asemenea ipoteză.9. A se vedea, de exemplu, în Prefaţa la m. eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, p. 9.


formă religioasă este sarcina hermeneuticii. Relaţia cu tradiţia îmbracă forma unui program cultural îndrăzneţ, aflat la baza ecumenismului prezent sau viitor. Arhetipul explică și influenţele protoculturale asupra culturii occidentale. omul prezent este creaţia omului arhaic, religios, cel care s-a raportat într-un anumit fel la cosmos. Şi chiar dacă premisa magică ce a stat la baza acestei raportări nu mai este asumată de omul actual, se poate vorbi, totuși, de o continuitate. creștinismul „popular”, miturile desacralizate sau obiceiurile rurale stau mărturie pentru prelungirea credinţelor civilizaţiilor arhaice ale vânătorilor și cultivatorilor. În orizontul arhaic al timpului circular și al repetării se pot integra unele creaţii contemporane – sculpturile lui brâncuși, de exemplu –, precum și fenomenele religioase care continuă, într-un fel sau altul, creaţiile omului religios (folclorul oricărui popor din imaginarul colectiv dominat de arhetipuri).

imaginile arhetipale fac posibil dialogul dintre culturi și explică și unitatea profundă dintre orient și occident, între civilizaţii diferite și îndepărtate în timp. Subliniem că doar repetarea arhetipului este creator. chiar dacă occidentul s-a îndepărtat tot mai mult de creativitatea populară - singura care a păstrat legătura directă cu sacrul – există, totuși, soluţie de continuitate: folclorul. creaţia populară este cea care universalizează întreaga civilizaţie europeană. dacă se studiază folclorul diferitelor popoare, se pot desprinde cu ușurinţă structuri comune. ele sunt determinate de prelungirea creativităţii civilizaţiilor neolitice, de „boicotul” faţă de istorie al ţăranului din orice parte a lumii.

În scrisoarea adresată lui constantin Noica, datată 18 august 1981, eliade își decriptează sensul renunţării la idealul ascetic al indiei; credinţa în structura comună a culturilor și speranţa realizării unui nou umanism, pornind de la unitatea dintre orient și occident au fost adevăratele „mesaje” primite din india. În acest sens, rolul României și al Peninsulei balcanice în realizarea unităţii dintre culturi este unul important: „România nu e numai o răscruce, ci mai ales un pod între orient și occident”.10 Podul este civilizaţia neolitică, reprezentată de credinţele, tradiţiile sau de portul popular. dar mai presus de acestea, creaţia populară românească reprezintă simbolul unităţii dintre cultura europeană și cea orientală, pe de o parte, și dintre civilizaţia creștină și creaţia precreștină, pe de altă parte. creaţia populară de origine neolitică este adevărata sinteză a culturii, pentru că aceasta valorizează în istorie arhetipul, ca structură comună a tuturor culturilor. este evident că fiecare popor realizează sinteze individuale, unice; însă nu pe baza acestor individualităţi etnice se creează istoria, ci în raport cu miturile, legendele sau credinţele populare. În unitatea sintetică a contrariilor dintre creaţia individuală și fondul neolitic comun culturilor se realizează sensul generic al fenomenului cultural. cultura este sinteza dintre creaţia unui popor și arhetipurile universale. Arhetipul se dă tuturor în același fel; stilul și straturile diverse fac diferenţa între culturi. iată de ce prin

10. mircea handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, editura humanitas, bucurești, 1998, p. 244.


preistorie, și nu prin contemporaneitate, fiecare popor participă la istoria comună a umanităţii: „poporul român, care nu a avut un ev mediu glorios (în sens occidental) și nici Renaștere, și deci n-a participat la istoria și la crearea culturii europene – are o preistorie și o protoistorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante și are un folclor incontestabil superior tuturora”.11

unitatea civilizaţiilor se explică tot prin funcţia universală a simbolului. Acesta există ca structură transcendentală și se difuzează în fiecare „matrice stilistică”. „Religiozitatea cosmică” pe care eliade o descoperă în urma călătoriilor printre triburile de santali din india este elementul de sinteză al culturii, cheia de înţelegere a unităţii culturale a umanităţii. Așa cum, în civilizaţia indusului, substratul prearian reprezintă elementul creator al culturii indiene, ce a stat la baza tuturor sintezelor hinduiste sau budiste, și în cultura română substratul dacic creează matca unde s-au „topit” toate celelalte influenţe. civilizaţia neolitică, unde simbolul făcea legătura cu realitatea eternă, este, astfel, stratul comun tuturor culturilor, din india până în Portugalia.12 de aceea, analiza oricărui sistem de simboluri (simbolism) conduce la înţelegerea universului arhaic al popoarelor: „mi se părea că, prezentând aportul elementelor preariene în cultura indiană sau comentând simbolismul templului din barabudur, eram mai aproape de universul spiritual al ţăranului român și contribuiam și mai temeinic la înţelegerea acestui univers decât, bunăoară, traducând pe Kant (...)”.13

cultura este sinteza Spiritului. Prin hermeneutica simbolului este descoperit arhetipul unificator al tuturor creaţiilor umane. metoda fenomenologică, a reducerii oricărui fenomen la structura de bază, are deci aceeași miză ca și „sintezele Spiritului”, alchimia sau yoga. de data aceasta, prin hermeneutica simbolului se ajunge la libertate și creaţie. Această hermeneutică este tot o coincidentia oppositorum, în măsura în care culturi diverse au, pornind de la structura lor comună, același limbaj. Prin identificarea unităţii culturilor, pe baza stratului neolitic unic, eliade regăsește sensul căutărilor sale în studierea simbolismului religios, care trimite către arhetipul oricărei căutări. Acesta este „podul” dintre orient și occident descoperit în india. Alegând să studieze simbolul, savantul român unifică, în mod paradoxal, istoria cu mitul, creaţia culturală cu simbolul. dialectica misterioasă sacru-profan se revelează, astfel, în însăși experienţa culturală. fără a nega importanţa tehnicilor spirituale - pe care, de altfel, le integrează în actul cultural - eliade vede în cultură sinteza creatoare ce poate duce atât la o nouă înţelegere, cât și la un nou umanism, supus, la rândul său, unei înţelegeri speciale a simbolului coincidenţei contrariilor. Adevărata trezire spirituală se produce în „materia” istoriei și coincide cu înţelegerea sensului simbolului pentru existenţa umană.11. Prefaţă la m. eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, p. 8; aceeași idee în m. eliade, Fragmentarium, editura humanitas, bucurești, 1994, pp. 42-44.12. mircea eliade, Memorii, vol. i, p. 22113. ibidem, p. 223

32

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

de la Quintus horatius flacus încoace, lumea a început să se redescopere pe sine privindu-se, fie pe furiș și strâmbându-se, fie bărbătește, drept în faţă și fără cruţare, în oglinda năzdrăvană a Satirei. Şi cum noi știm că satira este o invenţie latinească, e lesne de explicat de ce i-au presărat românii grădina cu multe răsaduri vânjoase și nemuritoare. ion budai deleanu pe la început, Anton Pann, caragiale mai apoi, pe urmă urmuz și eugen ionescu, baranga, băieșu și mazilu, mai spre zilele noastre, au făcut ei ce-au făcut pentru a

ne înţelege că suntem așa cum suntem, ba chiar mai mult decât atât. În postmodernismul primelor decenii ale mileniului trei, satira, nu neapărat ca gen, ci ca manieră de a scrie în toate genurile, a găsit la lucru mai multe condeie de pe tărâmul românesc, unul dintre ele, printre cele mai ascuţite și mai nobile, relevându-se tocmai în orașul tristului bacovia. el este Calistrat Costin.

Poet, prozator, dramaturg, traducător, fost director de teatre și actual președinte al filialei bacău a uniunii Scriitorilor, calistrat costin ni se dezvăluie ca un scriitor de cetate, el urcă pe scenă sau iese în agora și declamă „lume, lume și iar lume”, „uite viaţa, nu e viaţa”, ba mai mult decât atât, ţintește spre înalturi, devenind un subtil „bârfitor la colţ de univers” și (ne)temându-se că „om fi greșit galaxia!”. Sunt câteva dintre titlurile volumelor sale, pe lângă „Satiră duhurilor mele”, „umor la gura ţevii”, „Închis pentru inventar”, dacă ar fi să le reţinem doar pe acelea în care liricul de fond al discursului irumpe în superbe și încântătoare artificii de inteligenţă ludică, ironie ultrafină, umor și paroxism estetic. În fond, calistrat costin întoarce lumea pe dos (nu întâmplător satira vine de la latinescul satura, adică dezordine, harababură) pentru a o reface într-o altă ordine, mai veselă, și deci mai bună și mai acceptabilă.

Recreând lumea cu zâmbetul pe buzeCalistrat Costin: „Pe contrasens...”,

Editura Ateneul ScriitorilorBacău, 2014

Ion MANEA


el înaintează cu abilitate în contrasens printre marile adevăruri ale lumii și, poate de aceea, cel mai recent volum al său, apărut în 2014, la bacău, se cheamă chiar așa, „Pe contrasens...”.

volumul, de numai 100 de pagini, este o culegere de „re-versuri”, cum le numește chiar autorul, sugerându-ne ab initio să citim cu mare atenţie, pentru că, fie există o cheie necunoscută pe care trebuie s-o găsim cu propriile noastre mijloace, fie ne-ar putea paște pericolul de a nu înţelege mare lucru, dacă nu căscăm cu atenţie ochii când citim și nu ne punem la bătaie toate cunoștinţele despre lume și viaţă pe care le-am dobândit noi, de la profesori, poeţi, filosofi, înaintași sau contemporani. este un gest foarte frumos din partea autorului să ne prevină, pentru că, vorba domniei sale, „de-o vreme-ncoace îmi tulbură/ dulcea mea lene/ (să-i zicem intelectuală)/ o sumă de neînţelegeri:/ una ar fi că personal nu mă mai/ înţeleg cu/ doamna lume,/ alta că doamna în chestiune nu/ vrea să mai audă de mine!” („Înţelegeri”, p. 23) și, în aceste condiţii, noi cititorii, trebuie să ne așteptâm la orice, inclusiv la grozăvii de tipul. «„dumnezeu e mort” – s-a trezit/ unul vorbind și-a înnebunit/ pe loc» („Polemică”, p. 22).

dumnezeu, Atotputernicul, este adesea invocat mai ales ca Judecător Suprem al unei lumi pline de nedreptăţi, dar asta nu-l scutește – dimpotrivă! - pe cel de Sus să fie, el Însuși, judecat: „Ţi-ai părăsit, doamne, fiul iubit, cel mai iubit,/ l-ai lăsat în ghearele mulţimii, pradă furiei/ celorlalţi/ (și ăștia tot progeniturile tale...) - de ce?/ din înalturi priveai cum îl răstignesc,/ batjocorindu-l, pironindu-l pe cele două lemne/ așezate cruciș,/ de ce l-ai părăsit, atotputernicule?!/ („atotputernic...”)” („doamne, de ce l-ai părăsit?!”, p.27). Şi, mai departe: „Greu de înţeles de ce-a trebuit ca/ cel mai pur,/ cel mai curat, mai adevărat dintre/ creaturile tale/ să fie sacrificat spre deliciul unei gloate/ fără suflet, fără creier, fără nici un.../ dumnezeu!” (idem). Nedumerirea și muștruluiala aplicată divinului este cu atât mai legitimă cu cât „... un fel de busolă/ va fi existat de unde de neunde,/ că domNul dumNeZeu, creatorul,/ impecabilul,/ nu va fi fost vreun hoinar/ de-a tolomaca, debusolat/ prin propriul, mirabilul său neant!” („busola lumii”, p. 28).

Se manifestă în dialogul poetului cu dumnezeu și un fel de incertitudine și nedumerire argheziene – „de ce, demiurgos,/ nu vrei să exiști printre noi,/ cu noi, cu Tine, de ce?/ exiști sau nu exiști, răspunde-ne,/ ce te costă?!” („visarea”, p.69) – dar, spre deosebire de autorul „Psalmilor”, care ia lucrurile în foarte serios, până la urcarea lor în dramatic, calistrat costin mânuiește cât se poate de fermecător tactica ironiei, a jocului, a travestiului și chiar a dialogului lumesc la un pahar de vorbă: „Am stat de vorbă cu bunul dumnezeu - / eu: foarte concret, carne, oase și/ el: abstracţiunea absolută,/ eu m-am plâns de-ale mele,/ el de-ale concepţiunii Sale,/ eu, cu


oarecare efort, l-am înţeles/ el, pe mine mai puţin/ (eram prea neînsemnat pentru/ imacularea Sa,)/ ceva totuși a priceput,/ ca de la părinte la fiul său...” („Răzleţe”, p. 89) de altfel, muritorului poet nu-i este deloc teamă să-l înfrunte pe dumnezeu, ba, mai mult decât atât, se pare că s-a ajuns la un fel de înţelegere, la un pact de neagresiune, negociat de pe picior de egalitate, evident: «„Problemele cu bunul (!) dumnezeu/ le-am cam încheiat,/ le-am rezolvat oarecum rezonabil,/ amiabil, în favoarea ambelor părţi;/ ce va să fie ulterior,/ la mult trâmbiţata/ „Judecată de-apoi”...-/ vom muri și vom vedea/ (eu voi muri, dânsul, „bunul”,/ va vedea!)» („o problemă”, p. 34).

Relaţiile cu divinitatea fiind stabilite, intră în obiectiv creaţiunea ei, lumea ca lume, pe care poetul, cu aceeași poftă inepuizabilă de prelucrare ludică a crudei realităţi, o prezintă într-o succesiune de secvenţe care de care mai imprevizibile și mai pline de înţelesuri. ca să îmbuneze această lume, ca să o facă mai frumoasă și mai acceptabilă, schimbul de roluri și de meniri se potrivește de minune și chiar produce un lirism de altă natură, tandru, cald, înduioșător, ca în poemul „Așteptări”, pe care, pentru delicateţea lui, îl reproducem în întregime: „Aștept să-mi dea muguri de aripi/ în umeri, în piept, în frunte,/ în inimă,/ s-ajung și eu în ceruri,/ să nu mai simt pământul.../ Paserile văzduhului, parcă sătule/ de zboruri,/ așteaptă în legea lor/ să le crească/ în loc de aripi pereche de braţe/ să aibă parte, și ele,/ de îmbrăţișări, ca oamenii...”. dar, dincolo de farmecul ei, lumea e așa cum e, adică, în mare parte pornită pe căi de rătăcire, fără măcar a ști spre ce se îndreaptă: „lume nebună, cu oamenii tăi smintiţi,/ unde vrei să ajungi?/ - Nicăieri, băieţică - / sper să-ţi placă răspunsul!” („miniaturi”, p. 86). Așa cum este ea, năucă la prima privire, lumea pare plictisitoare și fără sens, „Zilele sunt, cele mai multe, cam la fel/ unele cu celelalte,/ nopţile, aproape toate, sunt, unele mai/ cam la fel cu celelalte,/ anii și ei, se scurg cam la fel unii cu/ ceilalţi,/ și deceniile și veacurile și mileniile/ asemenea se perindă cam la fel unele// cu celelalte...” („cam la fel”, p. 21), numai că omul, creaţiunea lui dumnezeu, știe să le populeze cu propriile sale trăiri, frumoase în esenţă, dar și, tocmai de aceea, producătoare de mari necazuri: „Partea mai delicată e cu visele,/ speranţele, rătăcirile, nebuniile,/ smintelile, vrerile, amăgirile, toanele,/ patimile, maniile, trăsnăile, beţiile,/ și câte și mai câte, care/ nu sunt unele peste altele «cam la fel»/ și de aici puzderia de neajunsuri/ ori neajungeri/ ale traiului nostru pe pământ/ (de «subpământ» nu facem vorbire/ că acolo chiar că toate sunt nu «cam» dar «la...la...la...la fel»,/ o apă și-un mormânt!) (idem).

Abordarea senină, ironică, pe alocuri pamfletară a unor probleme atât de importante și de grave produce efectul scontat, cel al detașării, al împăcării înţelepte cu sine și, mai ales, al acceptării destinului întocmai cum ni l-a hărăzit alcătuirea universală: „Îmbătrânește universul, bietul de el/ (bieţii de


noi) -/ procesul e-n curs, aneantizarea/ s-a pornit, gata, punct,/ sau... sau doar li se pare unora/ orbecăind prin prăpăstii,/ că nici noi (noi, oamneii-oameni)/ nu prea o ducem pe roze cu.../ întinerirea!” („de senectute”, p. 31). Această manieră de a lua lucrurile serioase în neserios, este, în fond, cea mai serioasă metodă de a le înţelege rosturile, iar calistrat costin ni se arată, ca și în volumele anterioare, un maestru al jocului de-a existenţa umană, sub toate dimensiunile sale, un magician, sub bagheta căruia râsul devine plâns, iar plânsul devine râs, ca în duplicitatea măștilor teatrului, cu care a cochetat și cochetează în stil caracteristic. În aceste condiţii, totul trebuie regândit și redimensionat, reinterpretat și reînţeles în „re-versuri”, situaţie nouă în care până și misterul ploii bacoviene (de la bacău, nu de la bacovia) este demitizat și, mai mult decât atât, folosit ca bun motiv de interrelaţionare scenică: „...Plouă, nimic extraordinar în natura mamă/ - o cafea, te rog, domnișoară!/ - Şi mie o ciorbă de burtă!/ - măsline aveţi?/ - măi frumuseţe, să fie o votcă mare!/ - Numai după ora... domnul!/ - care oră, comoaro?/ - după aia, ora aia, domnu!/ - dar e aia fărî zece, ce mai aia vrei?/ - Până la... aia vă servesc o cafea și/ vedem noi după aceea...” („Plouă, nimic extraordinar”, p. 48). Adevărat, bine zice despre autorul acestor insolite versuri, însuși eugen Simion: „când trece la stilul parodic, calistrat costin are imaginaţie, ironie, inocenţă prefăcută, abilitate prozodică și, prin toate acestea, el este foarte convingător”.

cultura solidă, formaţia clasică, preumblările folositoare prin filosofiile lumii, de la cel ce știa că nu știa nimic, până la cel ce decretase moartea lui dumnezeu (interlocutorul favorit al poetului), experienţa de viaţă ca jurnalist, profesor, om de teatru, staroste al scriitorilor, toate acestea, plus talentul și imaginaţia, care stau în spatele unui spirit atât de sprinten și de îndrăzneţ, fac din calistrat costin un maestru al discursului ludic asupra alcătuirii umane și asupra marilor probleme existenţiale, singurul care poate anihila încrâncenarea și tragismul, lăsând cale liberă seninătăţii în asumarea destinului: „Am visat/ și-n somn și cu ochii deschiși,/ noapte-zi, ziuă-noapte,/ o lume,/ alta,/ mai curată, mai bună mai altfel,/ și m-am mirat când m-am trezit/ (nu mă mai mir)/ că lumea dorită, visată, ideală,/ e lume, doar lume,/ trecătoare, pieritoare,/ da, trezirea e dăunătoare!” („Reverie”, p. 58). Şi, pentru ca totul să se termine cu bine în cea mai bună dintre lumi, poetul iese în final pe scenă, și rostește spășit, dar ferm și cu înţeles, în aplauzele publicului: „iertare, doamne, iertare,/ pentru această aiurare,/de vină-i divina Ta eroare!” („iertare”, p. 74). de vină este însă calistrat costin însuși, pentru că ne bruiază frumos schemele rutinate de receptare și ne face să pătrundem zâmbind și minunîndu-ne în esenţa lucrurilor, așa cum sunt și, mai ales, așa cum ar putea fi...

36

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

Toate fluviile își leagănă apele în aval și, odată cu ele, dau liberă curgere la legendele izvodite pe seama lor și depuse ca borangic aluvionar la neodihnele undelor lor. ce-ar însemna Nilul, Rinul, Amazonul sau volga fără acele bijuterii narative, care să le salveze de la trecere, de la efemeritate și să le confere eternitate? veșnicia unui fluviu, înţelege oricine, nu se poate logodi decât tot cu un corelat nedeterminat, cu un pandant nesupus vremuirii. or, poveștile unui fluviu trec în legendă și mit și sfidează efemerul, așa cum catedralele medievale iau în răspăr

istoria și vremuirea terestră. Sunt convins că toate fluviile au izvodit atâtea povești cât să le asigure

nemurirea literară, dar nu mai știu dacă legendele izvodite pe seama lor au fost adunate în cuprinsul unor cărţi. Ştiu doar că una dintre cele mai frumoase cărţi ale adolescenţei mele fugoase se intitula Volga petrece și aduna în paginile ei o sumedenie de legende izvodite de locuitorii izbelor ruse scăldate de apele fluviului, în curgerea lui de la izvor la vărsare.

de asta spun, toate râurile - și cele mari și cele mici – sunt generatoare de mituri, de legende, de povești. cine mai poate desprinde imaginea frumoasei lorelay de apele Rinului în care se oglindește? Şi exemplele pot continua, cu alte ape ţi cu alte izvodiri, care de care mai ademenitoare.

cartea lui Zanfir ilie, Dunărea, poveste şi adevăr (editura ideea europeană, bucurești, 2013) se resoarbe din acest depozitar de fapte și întâmplări fabuloase, decupate din atriul stâng al dunării, așa cum s-au sedimentat în conștiinţa gălăţenilor, la mila 80, după ce diluviul ocolește ostrovul de la cotul Pisicii. ideea de poveste este, desigur, o disimulare, pentru că autorul nu fabulează și nu se lasă amăgit de mirajul ficţiunii. faptele și întâmplările adunate în această carte sunt reale și adevărate, dar atât de neobișnuite că aproape sfidează verosimilul. Sunt așa de reale c-ar

O carte ca un album de romanţe

Ionel NECuLA


putea constitui un certificat de mândrie locală pentru orice gălăţean legat afectiv și sentimental de acest areal mirific.

cine mai știe azi că străzile acestui oraș au răsunat sub pasul apăsat al poetului eminescu? Zanfir ilie reconstituie cele două adăstări ale poetul în Galaţi - în 1867, cu trupa lui iorgu caragiale, unde figura ca sufleor și în iunie 1869 cu trupa lui mihail Pascali, când a locuit vreme de cincisprezece răsărituri de soare în locuinţa unui pescar, unul din cei mulţi de care Galaţiul n-a dus lipsă niciodată. va mai poposi și a treia oară, de data asta definitiv, în 1911, când s-a dezvelit statuia din parcul central – prima recunoaștere și stâlpire în granit a chipului său, de unde înfruntă zădărniciile și vremuirile lumii. ulterior vor apare reprezentări statuare în toate localităţile ţării, dar atunci, în 1911, Galaţiul a fost primul oraș care i-a extras chipul angelic dintr-un bloc amorf de marmură de carara. dezvelirea grupului statuar, operă a cunoscutului sculptor frederic Storck, a fost unul din momentele cele mai înălţătoare ale Galaţiului, festivitatea fiind onorată de prezenţa unui mare număr de scriitori și cărturari ai vremii, fiecare marcând evenimentul prin cuvinte calde de omagiere la adresa celui ce-a pus în lumină și-n rosturi de vrednicie fiinţa românească.

de la Galaţi, unde-și avea reședinţa pârcălăbia ţinutului cu același nume, s-a remarcat viitorul domnitor unionist Al. ioan cuza și tot de Galaţi se leagă numele lui costache Negri, sfetnicul de taină a lui cuza și unul dintre cei mai harnici diplomaţi, din câţi au răsărit în această parte de ţară.

cine-și mai amintește de maica Teodosia de la mănăstirea din vladimirești și de preocupările sale cărturărești? Sub vrednica stăreţie a măicuţei veronica, mănăstirea de la vladimirești ajunsese o societate în miniatură unde se producea tot cea ce răspundea nevoilor comunităţii. maica Teodosia provenea din Ardeal și-a lucrat o vreme, după absolvirea universităţii din cluj, la institutul Român de lingvistică. A publicat versuri în revista Gândirea condusă de Nichihor crainic, arătând o apetenţă mai specială pentru motivele creștine.

Sub numele mirean de Zorica laţco a publicat până la intrarea în cinul mănăstiresc trei volume de versuri, bine apreciate de critica vremii. este vorba de volumul Insula albă (1944), osana luminii și Poemele iubirii (1948).

A venit la mănăstirea din vladimirești în 1948, la îndemnul părintelui Arsenie boca și-a rămas până în 1956, când lăcașul a fost închis iar măicuţele întemniţate sau zburătăcite precum vrăbiile iarna. când, la începutul anului 1990, mănăstirea a fost redeschisă, maica Teodosia a fost printre primele care s-au grăbit să continue slujirea mântuitorului, de-acolo de unde fusese întreruptă brutal de trimișii iadului. din păcate, a mai avut puţin de trăit. A încetat din viaţă după numai câteva luni, iar suratele ei au înmormântat-o în cimitirul mănăstirii, unde candela nu se stinge niciodată.


Aceasta a fost poeta Zorica laţco și schivnica maică Teodosia, și subscriem la concluzia autorului că publicul gălăţean încă n-a descoperit-o în tot borangicul liricii sale și n-a integrat-o spiritualităţii gălăţene.

multe pagini ale cărţii lui Zanfir ilie sunt consacrate vechilor clădiri, reprezentând și azi adevărate bijuterii arhitecturale ale Galaţiului, sau vechilor instituţii ce-și aveau sediul în Galaţi, cum ar fi comisia europeană a dunării, cu sediul în Palatul de Navigaţie, construit după planurile reputatului arhitect Petre Antonescu.

la toată această zestre moștenită se adaugă construcţiile noi, care fac din Galaţi un oraș modern, cu multe ademeniri turistice, dintre care faleza, Păpădia sau coloana verticală a orașului – Strada Domnească și parfumul răspândit de mulţimea teilor bătrâni ce-o acompaniază pe toată lungimea ei, de la dunăre la Grădina Publică.

Autorul ne oferă o imagine romanţată a Galaţiului, o carte briliantă, plină de poezie, de nostalgie și de simţire glazurată, din care Galaţiul ni se înfăţișează ca-ntr-un album de romanţe vechi, dar executate într-o versiune modernă.

Şi mai subliniez, măcar fugos și turistic că lucrarea, prin felul cum este realizată, are și valoare bibliofilă. editura ideea europeană s-a întrecut pe sine, a făcut dovada unui profesionalism de excepţie, și-a dovedit încă odată că poate realiza lucrări competitive, demnă de a figura pe standurile celor mai pretenţioase târguri de carte.

Această carte merită premiată. Nu știu cine poate s-o facă - poate uniunea Scriitorilor, sau poate administraţia locală a orașului, dar ar fi trist să treacă anonim și neonorată de instituţiile abilitate.

CRONICI

DE

CARTE


„cu mâna din ce în ce mai străvezie /copiez după natură /explozia celulară.”

Într-o proaspătă reeditare (a doua ediţie, e drept, „revăzută și adăugită”) dedicată lui Grigore hagiu, criticul constantin Trandafir solicita, îndreptăţit, în acea „mică scriere”, „un spor de empatie pentru poetul din Târgul bujorului”. evident, Grigore Hagiu şi generaţia sa (editura Axis Libri, 2013), ca „studiu monografic responsabil”, asta își propunea, respectând chiar recomandarea poetului: cea de a activa criteriul estetic „la pragul de sus”, „desprins de cauze minore”, dincolo de orice soi de suspiciuni. ceea ce, pentru o dreaptă reconsiderare, presupune o „relectură atentă și justă” a textelor și, desigur, o interogare a contextului, provocând, se știe, „marea explozie lirică” a anilor ’60.

vital, risipind „nobleţe sufletească” (au consemnat contemporanii), absolventul secţiei de critică literară a universităţii bucureștene (începută în 1955) s-a dovedit indiferent la concizie, sedus de o „adâncire intelectivă”, filosofardă. A fost, nota N. manolescu (încă în 1968!), „victima unei iluzii critice”. „Împădurit de păsări albe”, poetul, aderent, a îmbrăţișat – ca atâţia alţii – „cântecul luminos” al Revoluţiei și „marele crez proletar”, sensibil la „erosul social”, constata c. Trandafir.

dar criticul din câmpina, încercând a-i defini „feţele eului”, se străduia să ne convingă că avem de-a face cu „un remarcabil poet al iubirii”, părând chiar surprins că mai toţi comentatorii au neglijat „această dimensiune a liricii sale”. cu anevoinţă, mărturisim, am putea îmbrăţișa o atare opinie, livrată, însă, pe un ton ferm, cu decupaje alese pe sprânceană, izolând erotica (câtă e!). mai ales că un marian Popa, de pildă, nu ezita să denunţe „frapanta lipsă de interes” a poetului pentru tema erotică. iar N. manolescu îl găsea „remarcabil” tocmai în erotică! Nu ne propunem să împăcăm atari

Adrian Dinu RAChIERu

Grigore Hagiu şi „lirismul pulsatoriu”


opinii, în vizibil conflict, dar, schiţând un posibil profil, survolând întregul creaţiei, aducem, inevitabil, câteva retușuri, fără a oculta aspectele dezagreabile.

fiindcă, purtându-și „surâsul subţire de adolescent”, Grigore hagiu intra încrezător pe scena lirică, „plin de clopote de bronz”. debutase în 1950, la Tânărul scriitor și, editorial, abia în 1962, cu Autoportret în august, pe linia unui militantism specific epocii, conectat unei retorici entuziaste, mărturisindu-și febril adeziunea „la ideile sublime ale comunismului”, remarcată, desigur, de prefaţatorul plachetei, matei călinescu. În acei ani, încă ai opresivului realism socialist, matei călinescu, om al cărţilor, ins informat, cu lecturi bine orientate a pus umărul la modernizarea literaturii noastre. A fost recunoscut, nota Alex

Ştefănescu, drept un critic de direcţie al generaţiei, consiliindu-l pe Nichita, având un cert rol „culturalizator” în cercul lui Stănescu, cezar baltag, breban și Grigore hagiu, cum își amintește breban însuși (v. Trădarea criticii, 2009). Pe linia lirismului civic, glorificând „ţara altoită pe oase de dac”, hagiu va mai produce prompt câteva volume, cum ar fi De dragoste de ţară (1967) și Cântece de stemă (1971). cartea primă poartă, însă, un ecou labișian. era vorba de o generaţie traumatizată de ororile războiului. cum „accidentul lui labiș încheia o epocă istorică”, va mărturisi Grigore hagiu, dispariţia poetului, văzut ca lider, acceptat „șef post-mortem” (zicea tot Alex Ştefănescu) responsabilizase generaţia. Încât, „împădurit de păsări albe”, îmbrăţișând obsesiile generaţiei și temele ei (migratoare), poetul se vrea, și el, „un trunchi vocalic”: „cu primăvara am venit, / sămânţa ei cea mai fecundă sunt”. fascinaţia labiș, ca „reflex al necesităţii”, l-a urmărit lungă vreme, întreţinând și cultul prieteniei. fiindcă în camera din str. Pictor Stahi, acolo unde încropise primele versuri, s-au perindat viitori mari scriitori: Nichita, breban, velea, fănuș, cezar baltag, mugur. Prieten de tinereţe cu Nichita Stănescu, ploieșteanul fiind iute recunoscut ca nou lider, va acuza și impactul nichitian. hoinărind discursiv prin spaţiile visului, adulmecând „mireasma florii nenăscute”, poetul prelucrează – conceptualizând – astfel de sugestii (vidate de serafism) și eșuează, deseori, într-o „poliloghie filosofardă”, cum îl taxase Al. Piru, sancţionând emisia febrilă de versuri absconse ori asociaţiile hazardate. Poetica visării, descoperindu-i „sfere gravide / întomnate în cuvânt”, îi procură și reverii erotice, înecate în „ceaţă verbală”, constata Gheorghe Grigurcu.

Sfera gânditoare (1967) este volumul de răscruce. „Trăim într-o sămânţă vastă” va spune poetul, devorat de propriu-i vis, închipuind o cosmogonie populată

Grigore Hagiu


cu șerpi hipnotici. el, de fapt, se reîntoarce în sine, împăcând lăuntricul, acel dor clamat de „spaţii închise” cu fascinaţia celestului (exterioritatea). blagian pe alocuri și, mai ales, apăsat stănescian, va invoca sfera născătoare și „izvoarele somnului”, germinaţia și forţele genezei, setea de unul. Pe bună dreptate, daniel dimitriu, lansând o sintagmă norocoasă, vorbea de un lirism pulsatoriu, alternând – în complementaritatea jocului poetic – prăbușirea „în sine însuși”, palpând „adâncul obscur”, „oglinzile întunecate”, motivul germinaţiei etc. cu tentaţiile expansivităţii, pigmentată oniric, precum în Descântece de gravitaţie (1977). e o formulă pe care hagiu, un copist cu o mână „din ce în ce mai străvezie”, risipitor până la „pacea letală”, o va frecventa cu asiduitate. chiar dacă, tot el, dorind o lume întemeiată, „stabilă” (cf. lucian Raicu) intră în alertă, cutreierat de neliniști, chemând salvator „frâiele gravităţii” când lumea își iese din ţâţâni. Pomenita alternanţă se confirmă și pe alt plan; nu doar elanul introspectiv, „dorul de spaţii închise” vs. celestul intră, opozitiv, în relaţie, ci și redactarea febrilă, nesupravegheată, redundantă (reluând motive bătătorite), contrapusă unui autocontrol sever, cenzurativ, sub presiunea constrângerilor prozodice, în ipostaza de remarcabil sonetist (v. Sonete, 1978 sau Alte sonete, 1983). ca să nu mai vorbim de alternativa patriotică (amintită), cinstind – pe teme politizate – „pătrarul de veac republican”, de pildă, firește, în contextul remake-ului modernist și, în replică, puzderia de enunţuri axiomatice, cosmicizând delirant în pragul „metafizicii astraliste” (cf. marian Popa), cu imbold regresiv: „înapoi la seminţele / trecute prin burţile de animal”. iată un alt exemplu: Miazănoaptea miresmelor (1973), proclamând retragerea bruscă în sine, lasă „lumea să curgă”. Aici, Grigore hagiu mizează pe olfactiv; e împrejmuit de un vălmășag de mirosuri haotice, terne, repulsive, „tencuit de aeru-împăclit”, vâscos. „hoardele” de mirosuri lunecătoare, agresive, desenând conture aburoase, suportă corecţii din partea celui care, aproape resignat, înarmat cu „o sabie de-arhanghel orbitoare” râvnește „mirosuri dulci / de lucruri simple”. Poate că astfel de căutări, spărgând coaja fenomenală, ţin de teama instalării în manierism, vestind posibila închistare într-o unică formulă, proprie. Pe de altă parte, tot hagiu își reproșa, într-un interviu (provocat de florin mugur), neacceptarea deplină a unei singure modalităţi, o cale urmată până la capăt, zicea, oferindu-i, prin rafinări succesive, acea „adâncime unică”.

concluziv, putem spune că toată creaţia lui Grigore hagiu se răsfaţă sub acolada poeticii visării. „Secat” de vis, rătăcind prin „spaţiile somnului”, sub un „curcubeu de sunete” și „fulgerări de sânge”, poetul compune – demonstrativ – stranii reverii erotice, cu efecte lirice discutabile (cf. eugen Simion). captiv „într-o sămânţă vastă”, bărbat falnic, pitoresc, cu un traseu sinuos marcat de boemie, interesat lax, permeabil, de arte (de unde și preocupările sale de cronicar plastic, trase în volumul Bucureştiul artistic, 1984), alternând perfecţionismul (când activa matriţa sonetului) cu visătoria (lejeră), plonjând în lumea copilăriei, Grigore hagiu (1933-1985), adunat – prin grija prietenilor – și în câteva volume postume,


grupând ineditele (antologia Poeme, 1986; Cristal de primăvară, 1991; Liniştea versului, 1997) până la Jurnalul de vise (2012), dezvăluind un om / poet „speriat, înfricoșat, îngrozit sau resemnat”, scria Gina hagiu, sora poetului. oricum, cu o stranie premoniţie, semnatarul volumului Zilele, vârstele, anii. Mărturii despre mine însumi (1985, prefaţat de cezar baltag) își recunoștea „spaima de frig”. În gerosul februarie 1985, încercând să se încălzească la aragaz, va muri asfixiat, alături de Gabriela cresin, dobândind liniștea râvnită: „în cer / liniște / pe pământ / e ger”. Ne-a părăsit intempestiv, purtându-și „surâsul subţire” și încredinţându-se unei lumi mai bune: „un trup cedat definitiv luminii”.

de rădăcină semirurală (născut la Târgu bujor), vădind o sensibilitate expansivă, în efervescenţă și, în replică, replieri, prăbușiri în sine, cu apetit filosofard, jonglând cu noţiuni sonore, de circulaţie, frecventate harnic și de congeneri (sferă, monadă, elipsă, stea, sămânţă, oase, vis etc.), poetul rămâne remarcabil în prestaţia sonetistică. Între germinaţia nebuloasă, hălăduind prin lumi celeste și lirismul interiorizat, nu aflăm, s-a observat, o „sfâșiere antinomică”, în pofida alternanţelor, cultivate, s-ar zice, cu program. Poate cânta jubilant „pătrarul de veac republican” și vede în ithaca „o visată comună”, după cum, invocând „o vreme fără minutare”, poetul ne anunţă, sub imbold regresiv-elegiac, refugiindu-se într-un trecut imemorial că „cel mai frumos vers / de tot neînţeles / ni-l vor scrie oasele”. Sau: „câmpul fugise acasă / arborii se trăseseră în seminţe”. Într-adevăr, pendularea devenise manieră, iar retorismul tulbure, hrănind o metafizică astralistă (cf. marian Popa), coexista, într-o cronologie capricioasă, cu disciplina sonetului, visele ctitorind „biserică în carnea trupului”.

da, despre o erotizare a Universului (febra germinativă, pulsiuni thanatice) poate fi vorba, cum observase constantin Trandafir. după cum, fie așteptând adolescentin „un dulce cutremur”, fie invadat de suferinţă / dezamăgiri, poetul va chema iubita-mireasmă, „fără contur”, refăcând contrastativ, „cu toate patimile deodată”, lumea. Aproape uitat, azi, însuși Grigore hagiu și-a ignorat, din păcate, filonul erotic. foarte productiv, ispitit de un speculativism pretenţios, împins în abstractizare, poetul – sugera mircea martin, în 1967 – ar fi trebuit „deconcertat în insistenţa cu care cultivă poemul de mari dimensiuni”. Recomandarea n-a avut, se pare, consecinţe palpabile.

Regretabil, cel venit dintr-un târg „prăfuit și lenevos”, văzut insistent ca un „emul stănescian”, ca spirit mimetic (adevărat, doar „la suprafaţă”, puncta valeriu cristea), îndepărtându-se, treptat, de propria-i generaţie (în sensul micirii) nu a dobândit un loc cert în ierarhizările curente, fiind, mai degrabă, ignorat. Părerile sunt împărţite și, așa cum scria Traian T. coșovei, poetul își așteaptă „inspiratul comentator”. el deja a venit, observăm. contribuţia lui constantin Trandafir, străină de ispita „febrei apologetice”, este o pledoarie onestă, evitând, deopotrivă, rigiditatea rece ori copilăreasca înflăcărare; fiind, de fapt, o invitaţie la relectură.

CRONICI

DE

CARTE


Prin intermediul colegului de breaslă și de tâmplă, domnul viorel dinescu, din Galaţi, am cunoscut scrisul lui Ion Manea, sociolog, ziarist și scriitor. două brevete de prezentare semnate de Th. Parapiru, pe volumul Ion Ionescu’s Story, în 2011, 168 p., și de Zanfir ilie, în 2013, pe alt volum, intitulat Regele ghioceilor (148 p.)

Prezentările acestora sunt adevărate termometre critice în afara cărora nu se mai pot decât adăuga in extenso, alte identificări privind valorile scrisului domnului manea. Se vede cât de colo, din unghiul oricărei lecturi de text, spiritul scormonitor în cultura de profil a lumii, deoarece autorul a frecventat asiduu teme, subiecte și idei din arealul universal care l-au preocupat în mod expres.

Nu cunosc să fi găsit în scrisul literar contemporan o forţă eruptivă cu așa stranie consecvenţă ca la ion manea, chiar dacă ghemul încâlcitului comic a fost strâns bine în chingi de către caragiale. comicul oficiat de acesta, în prea solicitatele dezghiocări: de tipologie, de situaţii, de limbaj, de caracter, și alte câteva, derivate, din acestea, până la Teodor mazilu, Aurel baranga, ion băieșu și alţii nenominalizați aici, are un ingenios rezoner în persoana lui ion manea. mai corect zis, în personalitatea scriitoricească a acestuia.

un mic intermezzo! fișa de dicţionar a cuvântului (de origine franceză - raisonner) are două explicaţii: una, primară (1) – personaj dintr-o operă literară, în special dintr-o piesă de teatru sau dintr-un film, care reflectează asupra acţiunii, asupra celorlalte personaje; (2) secundară, de fapt, adiacentă. și iată de ce zic așa, fiindcă ea, persoana, face obiecţii în orice împrejurare.

Nu stau deloc în cumpănă să afirm că vârsta primului sens al cuvântului poate fi coborâtă până în Grecia antică și dezvoltată, comedia, de către latini (comoedia).

Marian bARbu

La distanţă, în urma lui Caragiale


bifurcaţia sensurilor a fost semnalată și în biblie. Sau originalul textului biblic sau varianta traducătorilor români au pus pecetea pe cel de-al doilea sens în translaţie directă, încât termenul de gâlcevitor (<gâlcevi + tor) s-a retras ca un om sărac care nu putea sta la aceeași masă cu a bogaţilor. Pentru high-life, s-a întărit primul sens, dezvoltat pe de-a-ntregul la spectacolele de teatru sau de filme, mai întotdeauna, după consumarea actului artistic. A rămas cel de-al doilea sens care s-a îmbogăţit nesperat de mult. două capodopere literare l-au făcut nemuritor. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul de dimitrie cantemir (1697) și Ţiganiada, de i. budai-deleanu (1800, 1812)

Şi uite așa se poate face o microistorie numai a celui de-al doilea sens care a început să aibă individualitatea lui, personalizată, s-ar zice astăzi.

Sub masca lui ion ionescu, sociologul și ziaristul ion manea își cercetează contemporanii sub cele mai diverse aspecte ale existenţei lor. el dă în vileag orice tară cât de mică ar fi, prin înţepături sau tușe de luptător sau spadasin, ochind sau vituperând fapte, comportamente, mai puţin limbaje tipice, deoarece acestea sunt împrumutate – fabricate anume de către scriitori (deh!, amintiri!, personaje tipice şi împrejurări tipice – ion manea, fiind născut la 26 ian. 1951, în judeţul buzău).

centura de siguranţă a prozelor (a povestirilor, na, story) se află în ideea ascunsă, ca orice mediană, în etica obsecvioasă pe care autorul o posedă din angrenajul moralei creștine. ca orice român, dezlegat de contract după Evenimentele din ’89, refuzând să mai facă vreun pact cu diavolul, concepe și scrie direct (vorba vine), deoarece mediile socio-culturale și politice prin care circulă ionescu impresionează nu numai prin diversitate socio-comunală, ci și prin departajare de limbaje.

la acest nivel, afirmăm că scriitorul ion manea are extrem de bine însușită lecţia semantismului din limba română, căci simţul proprietăţii termenilor îl dezleagă de orice întâmplătoare ligamente(!).

Am luat în analiză completă, îi zic eu, secvenţa Fantezie caniculară. un domn vrea să bea o bere rece pe o vreme de torpoare incredibilă. desigur că numai o berărie poate fi și refugiu, dar, mai cu seamă, binefacere.

Tot ceea ce se întâmplă ţine de imaginarul cititorului. faţă de caragiale, aflat la Gambrinus, în bucurești, deci cumva la nivelul apropiat al străzii, ion manea, până ar ajunge la mult râvnita băutură, trebuie să urce și să coboare mai multe scări. doar este începutul halucinaţiei, deoarece masa pe care urma să își servească în tihnă berea era agăţată în tavan. o altă scară de acces înlesnea drumul spre masa preferată.

Jocul cu... scările începe să-i placă (teatrul absurd este un mic copil verbal pe lângă straniile descrieri ale lui ion manea. Regizorul Silviu Purcărete ar fi încântat dacă ar întâlni un asemenea text care are toate materialele indicate în funcţionalitatea lor de semnificaţii). imaginarul scriitorului este în priză și emite ca un reflector, aflat în vremurile lui bune de funcţionare. Ziaristul care știe că


trebuie să transmită de la faţa locului își pornește aparatul de filmat. Îl pune pe masa care i s-a rezervat, și, la developat pelicula, se vede pe sine cum prinde cu mâna dreaptă balustrada și urcă aproape vertical spre masa indicată. Mă aşez destul de uşor pe unul din scaunele suspendate şi ele. Aştept. Nu prea mult, pentru că, agăţată de nişte frânghii invizibile, apare, în zbor, o chelneriţă cu o halbă în mână.

Şi acum autoscopia: Am impresia că sunt într-un vis sau într-o cupolă de circ şi chelneriţa face acrobaţii miraculoase prin bolta răcoroasă a berăriei. ca orice hedonist nu se poate abţine: O admir cum levitează cu halbele în mâini.

Stăruie aproape nevrotic cuvântul suspendat, iar omul-ziarist își ia inima-n dinţi și filmează lumea urmuziană a berăriei: La celelalte mese suspendate, mai mulţi cetăţeni suspendaţi pe scaunele lor suspendate beau bere suspendată şi discută cu glasuri suspendate în atmosfera îndulcită de o muzică bizară. ș.a.m.d.

Straniile situaţii suprarealiste prezentate de ion manea nu se opresc aici, pentru că la nota de plată, conform obișnuinţei, de a fi întocmită de chelner, aici, în Ion Ionescu’s Story, și-o-ntocmește clientul, iar ospătarii, adică noi suntem cei care plătim pentru serviciul de a ne vizita şi de a ne consuma produsele.

clientul primește cinci lei, cât a crezut că face o bere, plus un leu, bacșiș.Şi acum a luat-o îndărăt, tot așa, prin scara din acoperiș, apoi prin celelalte,

ca să poată ajunge în stradă. Stupefiat..., personajul a constatat că afară era iarnă. era frig și ploua, ploua cu găleata.

N-am ce face și constat că mircea eliade, din nuvela La ţigănci, nu s-a lăsat mult așteptat și a venit în dezlegarea misterului sucit al prozei lui ion manea.

din păcate, nobila fantezie pe care scriitorul a deșirat-o în tandem cu un absurd, raţional controlat, sfârșește printr-o minoră observaţie a doamnei Ziţa (na, caragiale en titre!) „vecina de la cinci”, care-i spune părintește: să nu mai ieşi afară pe căldurile astea! N-ai auzit că sunt radiaţii? Nu te uiţi la ştiri?

Aș înclina să definesc pe acest erou după o formulare atribuită odinioară unui personaj al prozatorului Nicolae velea – un om sucit!

drept însă că scriitorul are sub control toată biografia lui și compune… un caracter, în care se substanţializează trăsături fiziologice, în parte văzute de noi cititorii, dar mult mai multe nevăzute, camuflate eliadian numai în excelentul imaginar al autorului.

un psiholog american, pentru asemenea situaţii, ar observa că scriitorul traduce, în proiecţii, imagini legate de concepte jungiene. ele au fost aduse în palpabil, în real, de cauze pur senzoriale – căldură, frig, lumină, zgomot. c.G. Jung a stabilit și locul de formare a turbulenţelor psihice – în subconștient.

În plan zodiacal, ziua de 26 ianuarie are certe deschideri astrale; așa încât, întâlnirea dintre eforturile subconștientului, pentru a ajunge la lumina conștientului (a raţionalului) și iluminările departelui cosmic sfârșesc în armonia cuvântului tipărit.


concluziv, spun doar atât: de acum avem și noi, povestitorii noștri, alţii decât cei care au fost derivaţi din creaţia sadoveniană. din când în când, noi românii cârcotim și în istoria sobră, serioasă. dar când literaturizăm cu scop predestinat, nu se cuvine să râdem, să ne gâlcevim? mulţumesc ion manea pentru seriozitatea prozelor produse de dumneata! limba română folosită este la mare cinste!

Rămân îndatorat, viorel dinescu, pentru ofranda prozastică adusă la craiova.

***

În volumul din 2011, despre Ion Ionescu, scriitorul ion manea oferea, pe pânze ale prezentului, parcă în maniera lui Picasso, din Guernica, radiografii de blitz, în cele mai sofisticate culori de limbaj și de viziune, cu gândul nemărturisit, dar de etică și învăţătură creștină.

de data aceasta, adică în volumul din 2013, Regele ghioceilor, deontologia îl obligă să se pună la adăpostul unui motto avertizor: Orice asemănare cu personaje şi întâmplări din realitate este imposibilă.

desigur, toate bune și ingenioase, până când dăm de același ion ionescu, ba familist – sărbătorind, după calendar, indicatorii religioși, consemnaţi – după anotimpuri, luni și zile – spre destinderea celor din casă și servind ca modele de unitate și de înţelegere pentru ceilalţi; ba excursionist, cu organizare oficială a revelionului.

Prilejul este pentru scriitor de a privi în oglinda retrovizoare a epocilor trecute pe același subiect. Numaidecât apare și... combatantul de politică internă din „perioada băsescu”. Rând pe rând, sunt transcrise numele unor politicieni, dar și al lui Gică Petrescu – Stolojan, Geoană, emil constantinescu, ion iliescu, d-tru mazilu.

o hilară escapadă făcută de bobotează cu prinderea crucii aruncată de preot în dunăre, la Galaţi, salvată, de cine credeţi?!, de ion ionescu, de acum pensionar. și tot așa, înot, ion ionescu ajunge la Tulcea, prinzând și crucea aruncată de acolo, pentru același gest creștinesc.

dar autorul nu-l scapă din blitzul... consemnărilor, făcându-l arhitect pentru a construi un pod între cele două localităţi.

Năzdrăvăniile de viaţă ale lui ion ionescu se ţin lanţ, sunt fără număr – de la pisicul Nabucodonosor, care vorbește și este vegetarian (în cele din urmă, fuge, mâncându-i urechea stăpânului; trimitere directă la pierderea proiectului de construire a gazoductului cu Nabuco rusesc), până la șarja cu strecurarea de valută în euro în buzunarele călătorilor numai pe traseul de autobuze 33 barat. În perioada când situaţia devenise fenomen, toate instituţiile care operau cu bani prosperă incredibil. explicaţia vine de la primar – pregătirea populaţiei din zona lor ca să știe cum trebuie accesate și cheltuite fondurile europene ș.a.m.d.


mă tem că numai la scriitorii clasici ruși s-au mai întâlnit astfel de scene cu umor programat spre deliciul degustătorilor de râs sănătos și cu adresă! dar ce să mai zicem de ilf și Petrof?

Şi uite așa sunt luate în tărbacă toate neajunsurile vieţii omenești, toate faptele care parazitează viaţa oamenilor.

În aceeași tagmă semnalăm și micile infiltrări acide de gastronomie, de gândire și de acţiune în dungă, la care ion ionescu ia parte, fie involuntar, fie cu un anumit scop. ion ionescu este păpușa de lemn care joacă așa cum scriitorul ion manea îi mișcă sforile.

N-ar fi lipsit de interes ca o televiziune centrală să deschidă un serial cu asemenea texte, fie și sub provocarea unui divertisment. Toate astea, în zile de relache, și la ore de maximă audienţă. Zău este prea multă învăţătură în fiecare dintre cele 18 + 16 + 13 secvenţe de proză serioasă, cu toate trecerile bruște în care ion ionescu juisează.

Am senzaţia, după ce am închis și pe cel de al 13-lea episod din Pur verde românesc că sunt în ţara cailor lui Swift. Toate vorbesc – animale, păsări, obiecte statice sau mișcătoare spre deliciului unor indivizi care pot savura, în mod superior, comicul. ion manea ne servește delicatese de situaţii datorită unor viziuni fantasmagorice (în genul lui creangă, din harap Alb, și nu numai), întotdeauna în contra obișnuinţelor, al acelui deja vu. și e normal că își adaptează stilul, comunicarea, fără a sta prea mult pe gânduri. Parcă ar fi un reporter frenetic. cred că de aceea a procedat la segmentarea comentariilor. În fiecare dintre ele, a pus cel mult 2-3 idei din realitatea imediată. cămașa epică aplicată fiecăreia în parte are savoare stilistică, apelându-se mai mereu la dialog, sau la stilul indirect liber.

după cum excelent a constatat Theo Parapiru, ion manea se află permanent în tensiunea textului. Ştie că el, textul îi aparţine ca un copil, căruia îi oferă nu numai condiţii optime de creștere, dar mai ales de supraveghere într-un viitor nu prea îndepărtat când s-a desprins de sine.

Şi tot prozatorul a studiat îndeajuns mentalul de grup la români și că râsul pro forma nu mai este suficient ca pe vremea lui Alecsandri, și a câtorva înaintași; publicului de astăzi, necunoscându-i nivelul de pregătire intelectuală, trebuie să-i stârnești întâi interesul prin... șocuri (deloc electrice pentru resuscitare!), auzite, întâmplător sau nu, și de el. Şi tu comunicatorul îi oferi un text cu o morfo-sintaxă aparte. discutăm de „cumpărarea” acelei „benevolentia”. iar după aceea, tu, scriitorul de texte, îl obligi să reţină limbaje, idei, chiar componente de structură. Numai așa evaluatorul se înscrie în dezvoltarea progresiei geometrice a receptării sui generis.

eu consider că prozatorul ion manea a răspuns admirabil cerinţelor moderne de fluidizare a lecturii.

48

CRONICI

DE

CARTE

ANTARES AXIS LIBRI

deși a apărut în 1969, romanul Princepele, scris de eugen barbu, a fost mai puţin studiat nefăcând obiectul decât al unor articole publicate în diverse reviste, cu excepţia cărţii Adei brumaru Masca Princepelui. Publicat cu câţiva ani mai devreme, romanul Groapa a monopolizat, în general, aprecierile criticii punând în umbră restul activităţii omului de litere eugen barbu, poet, nuvelist, romancier, dramaturg, reporter, memorialist, traducător, scenarist.

Princepele, roman destul de controversat, propune o experienţă

oarecum diferită faţă de cea din Groapa. de altfel, scriitorul mărturisea: „mă plictisesc să scriu în același fel... cine se mulţumește cu ceea ce a cucerit bate pasul pe loc. literatura este o continuă expediţie în zonele necunoscute ale sufletului omenesc, și sunt nemulţumit de cei ce socotesc această știinţă (vreau să fie subliniat cuvântul) o îndeletnicire oarecare”1.

Am considerat că, fiind un roman deosebit nu numai în cadrul creaţiei lui eugen barbu, dar și în cadrul literaturii române, Princepele merită să i se acorde o atenţie specială. orice analiză a acestui roman trebuie să aibă în vedere și mărturisirile autorului din Caietele Princepelui și din Avertisment. comparând datele din scrierile de mai sus cu cele ce se regăsesc în roman, am ajuns la concluzia că, în timpul genezei sale, ce ar fi constituit centrul unei trilogii (Săptămâna nebunilor – Principele – Amza haiducul) niciodată terminată, se metamorfozează într-o carte completă și complexă ce nu are nevoie să penduleze în interiorul unei triade pentru a-și defini sensul.

Analiza comparativă (pornind de la ideea exprimată în Avertisment de a reda epoca fanariotă „copiind din toate”) demonstrează, cu ușurinţă,

1. emil manu, Eugen Barbu interpretat de..., editura eminescu, bucurești, 1974, p. 27.

Decorativism şi jocuri simbolice

Gabriela CIobANu


că Princepele nu reprezintă o „antologie” de texte referitoare la o domnie sau la o epocă istorică. Tot materialul folosit de scriitor este prelucrat, este modificat și îmbogăţit cu fapte, personaje, descrieri desprinse din imaginaţie, totul reintegrându-se într-o structură nouă, într-un tipar nou ce pare a se înrudi cu toate tipurile de roman (istoric, bildungsroman, pamflet, iniţiatic, epistolar, alegoric) nefiind definitoriu pentru niciun tip, ci o sinteză a toate. ideea e sugerată și de scriitor în a doua parte a Avertismentului („o sinteză, un basm și o operă lirică”).

Romanul este, fără îndoială, construit pe două planuri: unul al naraţiunii propriu-zise ce creează aparenţa de realitate prin jocul auctorial asupra tehnicilor de autentificare a ficţiunii (scrisori originale, fragmente preluate din cronici ale vremii, etc.) și în acest sens cartea se înrudește cu falsul roman istoric al lui umberto eco, Numele trandafirului, și un plan simbolic. cel de-al doilea este realizat printr-o reţea foarte densă de simboluri. În cadrul acestei structuri simbolice, se desprind o serie de metafore ce devin adevărate laitmotive propunând chei de lectură a textului. Încă de la primul capitol, Ciuma, semnele morţii abundă prefigurând finalul. fluturii, apa, ca simboluri ale maleficului și ale feminităţii, legate de ottaviano, ca și „melanholia” Princepelui revin într-o manieră obsedantă. Primele semne ale morţii (ca și casa meitani – un veritabil mormânt, templul ridicat în memoria lui ottaviano – o arcă de trecere a Styxului) definesc figura messerului, un veritabil înger aruncat din paradis (după spusele lui eugen barbu), care-l convinge pe Princepe să se lase ademenit, să intre în jocul morţii în speranţa unei cunoașteri iluzorii, să încheie un pact cu diavolul.

destinul Princepelui este de la început trasat, este imuabil, nota lui definitorie fiind, „melanholia” profundă ce-l caracterizează și care nu este altceva decât setea de nepotolit de a pătrunde în tainele universului. Princepele, marcat și el de simbolistica acvatică, își regăsește poate aici elementul


de legătură cu lumea messerului și, spre deosebire de eroul din basme, face alegerea greșită, și anume messerul. barbu insistă, de altfel, pe acestă opoziţie între autohton și străin, între lumea luminii reprezentată de ioan valahul și lumea întunericului, a abisurilor, a solitudinii (lume în care se pierde, până la urmă, Princepele) reprezentată de messerul ottaviano.

din capitolul Iniţieri, se poate deduce că, odată ales ca maestru messerul, procesul este ireversibil, pactul s-a încheiat, Princepele a început coborârea în interior. Structura capitolului ca și aceea a cărţii sugerează mai multe grile posibile de lectură, toate unificate într-o reușită sinteză. Se combină astfel iniţierea în misterele alchimiei cu cea în tainele francmasoneriei și cu iniţierea în dragoste. la toate acestea se adaugă o tehnică mai nouă a romanului, pusă oarecum între paranteze prin prezenţa în acest conglomerat, și anume iniţierea cititorului în universul cărţii și chiar iniţierea scriitorului, adevăratul iniţiat al acestui lung și complicat proces. după ce a experimentat această nouă tehnică de scriitură, după ce și-a făcut ucenicia, vocea auctorială poate să realizeze finalul cărţii scriind un Epilog ce înseamnă o deschidere spre o altă lume, spre un alt proces iniţiatic al creatorului și al lectorului. Se pare că avem de-a face cu mai multe iniţieri. descoperim că Princepele conţine o semnificaţie mult mai profundă decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură. Putem vedea în aceasta o carte care vorbește despre iniţiere nu doar în tainele literaturii, dar, prin extindere, și în cele ale culturii. este romanul unui roman, căci cel care se iniţiază este, de fapt, autorul. Romanul este, în realitate, istoria scrierii Princepelui, iar aventura eroului este călătoria pe care autorul o face printre paginile celor mai importante opere ale Renașterii.

Bibliografie:Adrian Al., Mirajul limbajului baroc, în „disocieri”, ed Junimea, 1973,

pp. 242-250.barbu N., Originalitatea Princepelui, în „cronica” vi, nr.9, 27 februarie

1971.brumaru A.i., Masca Princepelui, ed. dacia, cluj-Napoca, 1977.constantinescu v., Singurătatea Princepelui, în „convorbiri literare”,

nr.4, 1970.udrea Silvia. Avatarurile unui Princepe, în „vatra” ii, nr. 21, 20 decembrie

1972.

CRONICI

DE

CARTE


Romanul înainte de era Facebook. În aşteptarea unei schimbări de paradigmă literară şi a noi modalităţi de valorificare a sublimului…

Moto: „dacă vi se dă o cafea, nu căutaţi în ea bere.” Anton Cehov

unul dintre puţinii scriitori ai spaţiului cultural covurluiano-tecucean preocupaţi și de locul tehnicii și teoriei literare întru textul literar propriu-zis, Grigore Postelnicu provoacă cititorul să-i spună dacă poate un text literar să surprindă o epocă, aceea dintre agonia tipăriturilor clasice și victoria nemiloasă a epocii digitale, resuscitând romanul epistolar (sau, mai degrabă, contribuind la evoluţia romanului e-mailar), într-o combinaţie destul de (in)comodă cu literatura de tip jurnal, spaţial experimentul său referindu-se la o parte a României, un stat al uniunii europene considerat de mâna a șaptea de către oficialii europeni, aceasta dacă ne luăm după nivelul salarizării, comparativ…

Se scrie undeva (bună parte din acţiune se desfășoară într-un spital pentru boli nervoase, ca să zicem așa, atmosfera aducând un pic aminte de cea din filmele lui dan Piţa („concurs”, „Pas în doi”, „hotel de lux”) sau mircea daneliuc („Glissando”, mai ales partea din spital):

„— Atențiune, atențiune, turuia o pâlnie pe după perdele, rugăm frumos să nu vă pierdeți cumpătul în cursul zilei sau să intrați în panică. Toate-s bune şi la locul lor, cineva veghează ca fluxul vieții să se desfăşoare în bune condiții. Nu vă faceți griji, țara merge înainte, Europa merge înainte, lumea în sine merge înainte. Gândiți-vă numai la lucruri frumoase şi nu vă trageți deoparte chibzuind mohorât la taina amară a vieții. O zi cât mai bună, iubiții, înțelepții mei semeni.”

ispita este mare să te gândești la faptul că, într-un fel, lumea nu este numai un spectacol de teatru sau de circ, ci și un sanatoriu de boli psihice (dacă vă mai amintiţi de una dintre povestirile lui e.A. Poe, cea cu doctorul catran și cu doctorul Pană! de altfel, pentru G. Postelnicu, filolog, profesor de limbă engleză, clasicii englezi, dar și cei ruși, par a fi modele, dar nu modele tiranice!)…

De veghe în bostănăria inimilor…Avanpremieră editorială

Francisc ALVoRoNEI


Nu se ajunge la planări foarte detaliate deasupra unui cuib de cuci (deși sunt niște scene demne de Ken Kesey), mai ales când chiar Silvia o atacă cu un cuţit pe Amelia, literar, vorbind, dar avem de-a face cu o saga de familie, niște povești de dragoste destul de încâlcite (dar când nu este astfel adevărata dragoste!), cu un triunghi amoros (doi fraţi și o fată), avem o aluzie la „viaţa este în altă parte” a lui Kundera…

două paciente ale unui spital cât se poate de real (sau doar sursă de inspiraţie, aproape transfigurat de imaginaţia autorului!?) sunt principalele povestitoare ale cărţii: una, Amelia crihană, purtătoare de hiv, marcată psihic de pierderea unui copil (ziaristă talentată, colaboratoare la ziare și televiziuni importante din capitală, care seamănă cu valentina Tereșkova, având „ochii tăi migdalați, cu chipul ciudat de tătăroaică cu pistrui pe nas, cu făptura ta învoalată de crin regal”, după cum o descrie costi, unul dintre fraţi, când îi declară pentru a nu știu câta oară dragostea) , are un jurnal din care sunt extrase fragmente, cealaltă, Georgiana Silvia dumitrache (singurul personaj care parcă mai merita lucrat, deseori confundându-se cu vocea auctorială), trimite mailuri deosebit de lungi, aproape incredibil de lungi, la un moment dat adăugându-se și mailurile trimise de celălalt dintre fraţi, daniel, care făcuse și ceva practică prin spital, fiind băietul doamnei doctor, și având studii medicale, plecat ulterior la munci prin europa, în Anglia chemând-o și pe Amelia…

la un moment dat, ţinând cont că varianta de manuscris ajunsă la mine se intitula „femei tinere pe calea Regală” (parcă ar fi mai bine „Tinereţe pe calea Regală”), te poţi întreba: între calea regală, text existenţialist al lui malraux (în care absurdului i se dă ceea ce este al lui, și unde este o colonie mai importantă a Absurdistanului decât în România?) și citatul atribuit lui freud, „visul este calea regală către inconștient”, oare unde se situează intenţiile lui Grigore Postelnicu!?

Aluzia clară la freud se face undeva (am la dispoziţie manuscrisul cărţii, este în primul sfert al cărţii) astfel: „cum au apărut vedeniile, halucinaţiile, viziunile, naiba știe, că nu-mi dau seama… și nici nu am bănuit că vor avea un efect atât de


hotărâtor asupra relațiilor mele cu ceilalți în sediul redacțiilor și școlilor pe unde am trecut. ce agitație simțeam în urma mea după ieșirea din birouri, ce accese de milă și izbucniri de indignare la gândul de-a trăi o astfel de viață. dar la urma urmelor, cine este imun la halucinații sau știe ce sunt ele și cu ce se mănâncă? oare nu-și mai amintește nimeni că pe la șaisprezece ani Alexandra (Xantia cum îi spuneam eu când aveam doi anișori – nota noastră, soră a Ameliei) auzea voci în difuzorul de deasupra patului chiar și după ce aparatul de radio era scos din priză? Sau că tante Adina, când era la grădiniță, o visa cam des pe maica domnului, cu care stătea de vorbă pe îndelete exact pe calea regală?”

dar probabil este aici și o oarecare ironie din partea autorului (umorul subtil fiind și el la loc de cinste chiar dacă finalul este trist, cel puţin pentru unele personaje), mai existând și o altă cale regală pentru omul de la ţară: drumul spre oraș!

„mi se pare că ți-am mai spus cât de mult își dorea buna să se mute la oraș și să termine cu câmpul și agricultura. Ştia ea ce știa. (calea regală se dovedea totuși sigură și de neînlocuit pentru tanti Adina.)”

universul rural post-revoluţionar este și el bine surprins: „În haosul de după revoluție, oamenii au distrus cu ură ceapeurile, bucată cu bucată, și nu s-au lăsat până nu au furat tabla de pe grajduri, căpriorii, ușile și ferestrele cu tocuri cu tot…. Au cerut pământul înapoi și l-au primit cu vârf și îndesat, dar zilele agriculturii pe parceluțe erau numărate… heirupismul frenetic de după revoluție n-a dus nicăieri. cu copii, cu cai și cu măgari nu se mai putea face agricultură eficientă, așa că adulții o dădeau din colț în colț și se spălau pe mâini de îndatoriri, lăsându-le în seama copiilor. de bine de rău aceștia nu căzuseră în patima dezbaterilor politice pe la sediile partidelor sau prin crâșmele sătești.”

este un fragment din jurnalul Ameliei în care își exprimă speranţa că „N-are rost să tăgăduiesc din falsă modestie că mai sper după cele trăite să apuc și momentul revelației pe care îl trăiesc doar cei aleși. da, ați auzit bine, doamna doctor, sper să trăiesc și momentul revelației pe care îl trăiesc doar cei aleși.”

firele naraţiunii ne poartă până în al doilea război mondial, acestea unindu-se la un moment dat și într-o poveste gen Romeo și Julieta, cu vrăjmășii între familii dezbinate de comunism, bunicul ilici fiind memorabil…

o poveste de dragoste care te prinde, poate una dintre cele mai interesante din ultimul timp în literatura română: „astăzi nu mă mai surprinde într-atât faptul că nici eu, nici el nu ne-am dumirit și nu ne-am dat seama la timp că nu se mai putea continua așa la infinit și abia mai târziu am admis cu un suspin de ușurare ca și ceilalți: asta nu putea să dureze prea mult şi în definitiv bine că într-o zi şi cele bune şi cele rele se termină printr-un act de justiție de-o stranie şi nestrămutată frumusețe, cum obișnuia buna să spună.”

Așadar, între vis, realitate, lipsă de logică, încercări nebunești (la propriu) de a defini România zilelor noastre, de veșnică tranziţie ( „Japiţania”, „Jnapania”), idealism (Amelia și daniel în special!), bucolism sui generis


(mare parte din acţiune, dialoguri se petrece într-o bostănărie), chiar o conspiraţie internaţională (care a dus la crimă, dacă nu cum ni se sugerează, poate, și altceva prin persoana care descrie „curcubeţica”, „iarba cobrei”, sub semnul căreia stă dragostea dintre costi și Amelia), scriitorul Grigore Postelnicu reușește un tur de forţă aproape brebanian, pe ici, acolo ducându-ne cu gândul „Animale bolnave”, descrierea pe care o face Amelia societăţii în care trăiește referindu-se, evident, la o epocă cuprinsă aproximativ între 1995 și 2007: „ce anostă și oribilă era viața aceea la țară, pe la colțuri de garduri, cu colegi mărginiți, mâncând semințe și urlând cu bădărănie tot felul de sudalme, fumând chiștoacele strânse din crâșma de la colț. băieți săraci cu duhul, obsedați de două lucruri mari și late, sexul și mercedesurile. În consecință îți cereau una, două s-o faci cu ei ca să te alegi cu o bere sau un pachet de țigări. Nu visau decât să câștige la loto, sau să plece în Spania, să dea lovitura iar în țară să nu mai revină în vecii vecilor.

doamne ce încuiați și anoști, cât de vulgari!”oricine poate să se recunoască într-un astfel de citat, precum cel care

urmează, din jurnalul Ameliei: „cât despre logică, nici nu vreau să mă mai gândesc… sunt tot mai puțini cei din jur care găsesc vreo logică în demersurile mele iar psihiatrii le catalogau în cel mai bun caz ca isterice, trădând potențialul agresiv în formare. Şi cum nivelul meu de sănătate mintală devenea tot mai preocupant, m-am văzut nevoită să admit și eu că probabil este ceva în neregulă cu mine, singura motivație a atitudinii afișate veșnic în răspăr cu ceilalți fiind într-adevăr furia și agresivitatea mea în creștere.

Şi de câtă putere, voință și reziliență ai nevoie pentru a merge înainte, când pământul îți fuge de sub picioare și toți se leapădă de tine? Să-ți cauți resurse de încredere în știința ta, în cărți și în exemplele istoriei? Să recurgi la credința în judecata divină, continuând cu încăpățânare să demaști până și pe cei din partidul tău, pe cei apropiați dacă fac greșeli, având în spate doar credința că dumnezeu te va ajuta și va arăta într-o bună zi că tu ai avut dreptate?”

*

uneori dialogurile par a fi, totuși, prea încărcate, părând a fi discursuri (poate și dragostea pentru teatru a autorului are un cuvânt de spus aici!); alteori, după cum sugeram, scenele decurg cinematografic (memorabilă scena trenului din timpul războiului, trecând spre Prut fără viteză mare, urmărit de către femei, soţii și logodnice ale ostașilor; uneori aduce aminte de stilul lui fănuș Neagu (cel din romanele post-decembriste), alteori de atmosfera cărţilor lui isabel Allende. vezi „casa spiritelor”; se vorbește cu fantome, holograme, dar firesc: mă refer în special la dialogul cu bunicul delu, numit „duhul de cenușă al renunţării și al resemnării”, mai degrabă un fel de demon


izgonit prin invocarea numelui lui iisus hristos, dialogul devenind un soi de conferinţă-meditaţie asupra religiei…

de vreo două ori se fac aluzii provocatoare la „Jurnalul seducătorului” al lui Kierkegaard pe care un personaj îl numește ca fiind olandez, greșeala contribuind la descrierea indirectă a personajului, cu toate defectele sale (nu se poate abţine să nu scrie într-un mail despre Amelia, după ce aceasta cade de la vreo 9 metri și rămâne o perioadă cu sechele: „Păcat că o să rămână cu câteva cicatrice pe faţă, cu câteva oase strâmbe, cu tremuratul mâinilor și tendinţa de-a șchiopăta cu piciorul stâng”), dar mai că nu știi cine „renunţă la dragoste pentru a verifica dacă dumnezeu va restabili legătura”, cum a făcut filosoful danez cu Regine a sa…

Alte două personaje par a fi obsedate huntigtonian de prăbușirea occidentului…

Atingând acest subiect al personajelor, în afara celor amintite deja am mai putea adăuga pe cei doi muţi, simbol voit sau nu al oamenilor simpli, pe tatăl Ameliei, ceferist luptând pentru binele fetei sale, ajungând să-l învinuiască pe costi de viol, pe mădălina cicoare, fata care a adus-o pe crihană Amelia la spital pentru internare, o colegă de școală și de cameră, nimic altceva decât o piţipoancă destul de pretenţioasă și, totuși, cât se poate, umanistă; doctorul corneliu Sfarog, director oportunist al spitalului de psihiatrie, marian hackerul, cele două surori ale Ameliei…

moartea unuia dintre fraţi are darul de a grăbi deznodământul și finalul cărţii care este în felul ei un eseu asupra destinului unei noi generaţii de sacrificiu, stând sub umbra vechiului Testament, de unde sunt și invocate întâmplări sângeroase, dar și sub greutatea greșelilor înaintașilor, doar până la șaptea generaţie vor plăti cei care au greșit…

„— fiecare om are un înger păzitor – spune undeva ilici -, nepoate, fiecare sat are, fiecare oraș, auzirăm vocea lui pițigăiată pe după colibă… chiar și popoarele au îngerii lor păzitori. dar atunci, în timpul războiului îngerii au amuțit de groază iar comunicarea cu dumnezeu a fost întreruptă.” . cam așa cum începe „un singur cer deasupra lor” (de Ruxandra cesereanu) când se speculează pe căderea sub domnia lui Satan a Românilor pentru jumătate de veac… Şi în cartea lui Postelnicu se mai vorbește undeva despre cei o mie de ani în care dumnezeu mai și doarme…

bref, al doilea roman publicat al lui Grigore Postelnicu, după „Zile și nopţi la șes”, are și el un înger păzitor. cam sumbru, dar salvând totul prin mărturia lăsată la judecata de apoi a iubirii dintre oameni, mult prea ocupaţi de fuga după supravieţuire cu orice preţ! Spune doamna doctor mitroi:

„Să iubeşti înseamnă în definitiv să trăiești din toată inima o uniune neverosimilă între minune și teroare, între îndoiala cea mai inocentă și avântul cel mai energic, între decență și nerușinare, cu toate momentele de înjosire și


tristețe iremediabile. căci e de preferat pacea inimii sau tortura ei în chinurile iubirii? cine e mai viu și trăiește mai mult: cel care se pune la adăpost păzind cu strășnicie calmul unei inimi sterpe, cel care nu se implică de nicio culoare, sau cei care își asumă riscuri și coboară în arena confruntării emoționale?”

una dintre concluziile care s-ar putea trage: România, sau chiar lumea, nu este decât o bostănărie… Păzită şi nu prea… Şi „că nu există nici un complot la scară mondială, și nicio conspirație la vârf, toate-s bazaconii ca să se facă rating și să se excite mulțimea de gură cască. Toată această agitație cu un scop precis și țintind o evoluție bine proiectată: aceea de a-i pune să scoată banii din buzunar pe de o parte, iar pe de alta pentru a-i face să se simtă bine și a le smulge din cap gândul că viața nu-i frumoasă și să se apuce de cine știe ce năzbâtii, urmate de un val de apatie generalizată, care să oprească, doamne ferește, dezvoltarea lumii.

iar dacă, presupunând la absurd, astfel de oameni ar exista, cu ce ne deranjează ei pe noi, care ne vedem de treabă și ne ducem anii când mai bine, când mai rău. eu declar cu mâna pe inimă că nu mă interesează eforturile lor, diligența lor de-a conduce destinele lumii… deja se vorbește de colonizarea planetei marte în următorii zece, douăzeci de ani! drum bun, cale bătută, porumbeilor!

ba chiar declar cu mâna pe inimă că mă bucur și mă simt mai liniștită că lumea, acest avion suprasofisticat, merge înainte și că înaintarea lui este vijelioasă pe pilot automat, ceea ce la o adică este mai sigur decât dacă s-ar face cu o mie de piloți obișnuiți.”

un tur de forţă, un regal literar în care chiar se arată „cât de frumoasă ar putea fi viaţa noastră și lumea în care trăim” dar în care noul rege, cititorul va putea să ia aminte la cele spuse auto-critic chiar de către autor și va fi sau nu îngăduitor:

„lucrarea s-a vrut o scriere clară, concisă, directă, plină de strălucire și fast, o scriere care să meargă la inima cititorilor. din păcate, situația a scăpat de sub control și până la urmă a ieșit așa cum a ieșit: un melanj de stiluri, o îngrămădire de referințe livrești, o suprapunere cam greoaie de tehnici și planuri narative. (…)

Paginile cărții mai au și alte neajunsuri, dar autorul mizează pe faptul că ele vor trece neobservate de critică (cum s-a mai întâmplat de altminteri) și prin urmare cititorii le vor parcurge cu îngăduință și cu gândul aiurea, în lumea visului.”

vestea bună este că nu este chiar o scriere horror, după cum își alintă copilul scriitorul, ci un regat de cucerit. o mărturie care merită atenţia cititorului și a unei critici constructive.

dacă este să comparăm cu „Zile și nopţi la șes” este evidentă o mult mai bună administrare literară a acestui alt regat de oameni, zile, nopţi, vise, speranţe, hăuri sufletești și…pepeni, ca să fac un (ultim) apropo la o scenă cu adevărat antologică.

CRONICI

DE

CARTE


domnul varujan vosganian este o personalitate de referinţă în viaţa culturală românească, cu reacţii de lider în importante domenii socio-politice și profesionale, cu un plus de graţie și de implicare în lumea literară de azi – componente care i-au definit look-ul și o carismă de bărbat elegant, cu gesturi și mișcări, cu decizii și atitudini de o anume și discretă „neglijenţă studiată”, un intelectual cu ștaif, de elită, cu benefice zăboviri în universul miraculos al cărţii și al bibliotecii; scriitorul reprezentativ pentru latura modernă și de calitate a poeziei și prozei românești contemporane.

lider politic, parlamentar, ministru, prim-vicepreședinte al forumului suprem al scriitorilor, poet și prozator, Omul varujan vosganian trăiește intens, intempestiv adesea, cu vocaţie de mentor și de tribun în Agora, din perspectiva staturii sale civice, pliată pe ritmul și tumultul pasajului muzical al „Dansului săbiilor” din baletul „Gayaneh”, de Aram haciaturian. dar are eleganţa și prestanţa omului politic, important, eficient și convingător, în domeniul economic, calităţi dominate de șarmul și graţia artistului care scrie poezie și proză din nevoia de a se exprima altfel decât de la tribuna Parlamentului sau a Palatului victoria, deși eu cred că, dacă n-ar fi scriitor de talent, sigur ar fi interpretat la pian, numai la pian – în ciuda faptului că instrumentul preferat al său este violoncelul – după cum se va vedea, când voi vorbi despre cartea lansată azi; ar fi interpretat, așadar, muzică de franz liszt sau claude debussy.

domnul varujan vosganian trece nonșalant peste toate pasagerele sale ipostaze civice și se fixează într-un domeniu de creaţie care-l reprezintă pe termen lung și definitoriu: peste 500 de articole, publicistică pe teme de economie politică și beletristică, studii și eseuri, semnate în reviste de specialitate, traduse în armeană, spaniolă, engleză, rusă, ucraineană; trei volume de lirică („Şamanul albastru” – 1994; „ochiul cel alb al reginei” –

Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri

de Varujan VOSGANIAN

Dumitru ANGhEL


2001; „iisus cu o mie de braţe” – 2005), alături de proză („Statuia comandorului”, nuvele – 1994 și „cartea șoaptelor”, roman, 2009, reeditată în 2012, cartea sa de căpătâi pentru care a primit un număr însemnat de premii literare).

Titlul de doctor honoris causa al unor universităţi din ţară și de peste hotare, ori alte numeroase, foarte numeroase distincţii, la fel de onorante, recompun Portretul unui artist al cuvântului, scriitorul varujan vosganian, prezent azi la brăila, în universul miraculos descris de Panait istrati, mihail Sebastian și fănuș Neagu, „mica vienă”, cum i se spunea portului brăilean, în lumea fascinantă a „napolitanilor de la dunăre”, cum erau gratulaţi brăilenii pentru gustul lor pentru muzică.

volumul de proză scurtă - cam impropriu spus, pentru că numai scurtă nu se poate numi - cartea „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri”, editura Polirom, iași, 2013, 436 de pagini, semnată de domnul varujan vosganian. oarecum atipică în arealul literaturii române actuale, prin tematica sa cu accent pe fabulos, psihologic, cu rememorări la graniţa dintre calcul și instinct primar, vini asumate, justiţie cu recurs în anulare; o metaforă a unui necesar echilibru, pentru straturi de conștiinţă sau de experienţe nefericite și o patologie a suferinţei eșuate, în moartea violentă regizată de un regim politic tiranic, marcat de crime, sinucideri în alienare și disperare, accidente de tren la barieră, promiscuitate socială, sărăcie, prostituţie…; un volum de proză, așadar, atipic, când mare succes în librărie au cărţile unei pseudovedete de Tv, ori cartea de mare tiraj cu titlu pe măsură: „de ce mă iubește femeilii?!”!

Povestirile din cartea lansată azi au densitatea unui roman, nu numai prin numărul mare de pagini al acestora (între 60 și 150), ci prin diversitatea și densitatea epică, de istorie veche și nouă, cu perioada interbelică fastă, cu jumătatea de secol de comunism și, mai nou, cu vremurile controversate de după Revoluţia din decembrie 1989, și toată tevatura nesfârșitei noastre tranziţii pe fondul nefericitelor deziluzii actuale.

Proza domnului varujan vosganian este organizată pe un canon dramatic, teatral, cu impact pe aplauze, lumini, efecte sonore și gong final; sau pe structura unui scenariu cinematografic. element definitoriu pentru stilul prozatorului îl constituie uvertura narativ-descriptivă pentru fiecare dintre cele 6 povestiri, amănunte de-o pregnantă insistenţă pe descriere, epic justificativ, atmosferă, decor, sonorităţi, recuzită, specific de epocă, cu aparente explicaţii de regie.

Prozatorul rămâne tributarul tehnicilor construcţiei lirice, nu în compartimentul prozodic, definitoriu versurilor, ci în discursul de impact emoţional, pentru că poetul varujan vosganian povesteşte fapte și întâmplări, pe care le gestionează după criteriile exprimării în mod direct a ideilor și sentimentelor, ca un veritabil prozator-poet!

În prima povestire, „La Judecata de Apoi a statuilor”, expozeul descriptiv, larg, fastuos, este urmat de click-ul epic, fantastic, ireal, fabulos și irumpe târziu,


după o… terapie a pregătirii surprizei, când Petrache, personajul principal, după ce pătrunde în curtea Castelului, se apropie de statuia ecvestră și zărește pe soclu, sub crupa calului de bronz, o… balegă din care ies aburi, și-atunci simte că e gata „s-o ia razna”!

Se miră, nu are explicaţii, dar adună bălegarul și-l îngroapă în pământ. Senzaţia de ireal se accentuează când Petrache percepe că poarta castelului, la fel ca la sosire, pare a fi acţionată de o forţă nevăzută. Şi în oraș, pe stradă, se petrec lucruri nefirești cu tramvaiele, cu firele electrice, cu oamenii care purtau măști, dar nu pe faţă, ci atârnate de gât...

există o patologie a întâmplărilor-șoc, de tip kafkian, cu statuile care vorbesc, râd sau învie (că, doar, și morţii învie!) și, ca un sindrom al alienării, halucinaţiile devin fapte reale: „- Se petrece ceva în lumea asta, șopti Petrache” (pag. 34), iar concluzia este una singură: „Judecata de Apoi a statuilor, o să fie un fel de repetiţie generală pentru cea a oamenilor” (pag. 37).

În cea de-a doua povestire, „Iacob, fiul lui Zevedei”, foarte întinsă, 108 pagini, personajele sunt foarte diferite, evident, dar parcă ar avea o identitate în copie, după legile unei genetici unice, stereotipe, care-și pun aceleași întrebări, se privesc într-o oglindă a miracolelor și nici nu încearcă să și le explice, să le dezlege…

când se ajunge la personajul ionuţ Penescu și gestul său sinucigaș, teritoriul epic kafkian este înlocuit cu atmosferă… „à la dostoievski”, atenuată, ca în toate povestirile domnului varujan vosganian de alte și alte secvenţe, întâmplări-șoc, abrupte, intempestive, de tipul închisorilor terorii comuniste, halucinante, atentate la condiţia umană, atâtea grozăvii, care nu se puteau spune despre Istoria de vreo 50 de ani de până la Revoluţia din decembrie 1989, ceea ce mă face să afirm că această carte lansată azi ar putea fi considerată „literatură de sertar” , conceptul estetic de creaţie literară așteptat, care s-a dovedit doar o promisiune nu îndeajuns onorată. Şi, mai există ceva în toate povestirile: o trimitere, o aluzie, un precept dinspre cultura spirituală, religioasă, titluri, personaje, iconografie, pilde, cu o proiecţie, mai degrabă atee decât pravoslavnică, cu o tendinţă de ușoară împotrivire, de erezie mascată sau protejată de incertitudine sau dirijând nedumeririle spre filosofie, heidegger, de pildă, cu o balanţă înclinată spre paradoxal. Alteori aluzia spirituală, religioasă are valoarea unei metafore de excepţie, cifra 33, adică vârsta lui iisus, deși numele sfânt nu este pronunţat.

Revenind la aserţiunea ideii unei „literaturi de sertar”, de care-l bănuiesc pe domnul varujan vosganian, aș argumenta-o cu rechizitoriul la adresa torţionarilor vechiului regim și descrierea anchetelor inumane, bestiale, din închisoare, cu presiunea fizică și morală, cu limitele suferinţei și ale durerii, și tot cinismul, demenţiala manifestare a unei ideologii utopice până la urmă. o teroare dincolo de o logică elementară, când deţinutul ajunge să-și asume vinovăţii mai mult decât i se solicită de către torţionari, învins de către propriile limite biologice.


descrierea umilirii în grup, pe icoana mântuitorului, este sinistră, de coșmar: „cei care te torturează, cei care îţi pândesc somnul și îţi vatămă starea de veghe, care îţi afundă gura în hârdăul cu nevoile altora, care îţi împing cu bocancii zeama pe care s-o lipăi, în patru labe și fără lingură, ca jivinile…, toţi ajung să poarte chipul tău” (pag. 95). de altfel, prozatorul este un maestru al analizei psihologice, ca un alibi al rafinamentului narativ, pe care o face cu talentul, revolta, protestul și condamnarea venite din cunoașterea unei istorii brutale (genocidul armenilor, pe care eu l-am perceput la cumplita dimensiune după ce am văzut un film regizat, parcă, de elia cazan!?), pogromul evreilor din cel de-al doilea război mondial, și-apoi calvarul închisorilor de care aminteam mai sus.

Temele epice din această carte sunt așadar grave, toate, iar percepţia cititorului poate fi oricare, nu neapărat negativă, eventual de ușoară neaderenţă, și-atunci, în toate povestirile există câte o… poveste de dragoste, ca un intermezzo de protecţie, de respiro, de echilibru. Scena de dragoste cosmina – iacob botez este de o frumuseţe, eleganţă și decenţă stranii, de valoarea literară a paginilor asemănătoare din „Răscoala”, pe care le citeam când eram elev, iar liviu Rebreanu se mai afla încă în manualele școlare. Pagini de erotică cuminte, care n-au nicio legătură cu tevatura instinctuală de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, și proza naturalist-indecentă a unor poetese și a unor prozatori contemporani.

În cea de-a treia povestire, „Când lumea era întreagă”, divagaţiile introductive, docte, ușor provocatoare – ca un voluptuos experiment stilistic – atacă tema singurătăţii, cu impactul logic al unui paradox filosofic: „Singurătăţile nu se pun laolaltă. două singurătăţi nici nu fac o singurătate mai mare. la fel cum nu se pot aduna, singurătăţile nici nu se pot scădea. două singurătăţi minus o singurătate nu sunt egale cu o singurătate. Poate doar înmulţirea să aibă un rost. mai mulţi oameni singuri, încrucișându-se unii cu alţii, se simt și mai singuri” (pag. 155). este doar uvertura, pe strunele sobre și insinuant ironice ale unui violoncel (violoncelul pare a fi instrumentul muzical preferat al domnului varujan vosganian, iar concertul Nr. 2, evident pentru violoncel, este reprezentativ și pentru o paralelă cu o altă lucrare a compozitorului polonez Krizstof Penderechi: „Threni pentru victimele de la hiroșima”… după afirmaţiile mele anterioare


despre masacrul – 1895 și genocidul – 1915 și pogromul evreilor; uvertura, așadar, pentru un alt colţ de lume, cel al cerșetorilor, personaje cu nume predestinate: coltuc, chioru, ologu, orbu, variaţiuni stilistice, cu portrete pitorești, desenate parodic, dar cu o undă cremoasă de simpatie, pe o onomastică de mediu social reprezentativ, limbaj pe potrivă, cu ingrediente de argou în limite rezonabile impuse de „fracul de ceremonie” al maestrului varujan vosganian, sau portrete cu o undă de simpatie, ușor persiflantă: „…așa neîntregi cum suntem, dacă ar fi să iei de la fiecare câte ceva, ce om întreg ar mai ieși din noi!” (pag. 161).

Portretele melaniei și ale fratelui ei, coltuc, cu o infirmitate reală, umilitoare – nu dintre cele contrafăcute, cu recuzita de efect, ale unor alţi cerșetori; chipurile celor doi fraţi sunt calde, la limita portretului și a revoltei că există astfel de erori biologice și, mai grav, că există astfel de erori sociale! un decor, un univers uman de la periferia demnităţii, ca o apocalipsă umană terifiantă, sugerat de Panselia, prostituata, pe care cerșetorul ologu o prezintă: „e tot ca și noi, pe străzi, da… altfel!” (pag. 175).

Şi, peste toată tevatura, ca o ironie a sorţii, pasiunea pentru lectură, pentru carte a unui învins, învins și de o biologie nedreaptă și de o societate strâmbă!; pasiunea pentru citit a unui handicapat, într-o perioadă când această deprindere este pe cale de dispariţie la contemporanii valizi de toate vârstele și de toate ifosele!

Şi, peste tot spectacolul sărăciei, al infirmităţii și al neșansei sociale, în dealul mitropoliei, ca și la toate praznicele regizate de peste an, se desfășoară, după un scenariu parcă și mai umilitor, bâlciul și îmbulzeala vulgară a mulţimii valide, dar suferind de alte infirmităţi: lăcomia, egoismul, prostia și lipsa unei minime educaţii, pentru sarmalele și fasolea cu ciolan, provocate de generozitatea cu iz electoral a Primarului sau grotescul unui sentiment mai degrabă bigot decât pravoslavnic: „mulţimile dezlănţuite tremură, în urmă rămăseseră tarabe răsturnate, mănunchiuri de busuioc, fâșii de veșminte…” (pag. 189).

În povestirea „Legătura de leuştean”, cea de-a patra, există o lume bolnavă, bolnavă de boli nemeritate, nedrepte, întâmplătoare, după legea filosofică, nedreaptă și ea, „a necesităţii și a întâmplării”, cu boli și fizice, și sufletești, incurabile cele mai multe, într-un univers cenușiu, rece, ostil… Nicio fereastră nu se întrevede, nici un răsărit de soare nu este previzibil, ca un blestem, ca un păcat moștenit genetic. Şi, peste toate, brambureala, degringolada și tot spectacolul pseudodemocraţiei de după Revoluţia din decembrie, cu mineriadele, arestările samavolnice de la universitate și de la Arhitectură, o poveste incredibilă, cu un bătrân miner, un alt tip de torţionar, înnobilat sufletește, care vine la bucurești să înapoieze medalionul de aur al… victimei sale, Rada, tânăra bătută și aruncată în arteziana de la Arhitectură, peste alte cadavre. cea mai emoţionantă pagină lirică din proza domnului varujan vosganian, ca o terapie a iertării, a culpabilităţii deturnate, cu Pavel Avădanei, minerul, căruia i s-au speculat emoţiile și buna credinţă, prin gestul său creștin și laic de a restitui medalionul fetei frumoase,


pe care a revăzut-o la Tv și apoi „Cina cea de taină” a concilierii, a iertării și a absenţei unui iuda, incomod și anacronic.

Pentru că nu prea mai am timp, despre povestirea „Dincolo de lumea de dincolo”, a cincea, precizez doar o altă componentă a stilului prozatorului: onomastica personajelor sale, ca un fel de c.N.P. epic: ologu, Şchiopu, chioru, cârnu, Pârnaie, chisăliţă etc., deși intenţia autorului rămâne una de protecţie, de identificare pozitivă, în ciuda aluziei peiorative…

ultima povestire, a șasea, „Jocul celor o sută de frunze”, cea care a dat și titlul cărţii, sau o parte din el, de foarte mare întindere, 147 de pagini, de parcă ar aduna tot cenușiul presărat prin celelalte povestiri, cu multe deziluzii după Revoluţie, o degringoladă economică și social-politică, cu tânăra și entuziasta industrie românească trimisă la fier vechi, cu școala în cădere liberă, cu relaţiile dintre oameni în degradare, cu fauna îmbogăţiţilor peste noapte, cu proprietăţi, case și păduri luate cu japca prin acte măsluite și notari complici, cu „mersul triumfal spre europa”, după ce, retrospectiv, mirajul libertăţii fusese plătit prin moarte, din mersul trenului sau la trecerea frauduloasă înot a dunării…

Rememorarea trecutului, ca un sindrom al lucidităţii, fără adaptarea la un prezent, fie el chiar bulversat de factori perturbatori, nu poate asigura echilibrul speranţei; o parabolă a unei istorii cu conștiinţe pătate, un tip de alienare, Jenică, vânzătorul de lozuri, și o sinucidere motivată de un malpraxis ideologic, în aceeași notă a fantasticului, a fantasmelor de tot felul și un ritual cu o sută de frunze așezate pe mormânt.

Parcă e prea tristă cartea domnului varujan vosganian! „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri” să fie oare o metaforă a unor idealuri ratate, a unor speranţe încă în așteptare sau, mai degrabă, puterea regeneratoare a gândului nevinovat de copil?!!?

Povestirile domnului varujan vosganian se citesc cu o necesară atenţie, presupun un exerciţiu al lecturii; este o carte pentru iniţiaţi; o situaţie asemănătoare cu condiţia melomanului! Toate cele șase povestiri se află sub protecţia spirituală a unui precept religios, de la onomastica divină până la simbolurile iconoclastice sau filosofia de amvon. Sugestia livrescă despre cartea Sfântă sau calendarul ortodox ori doar o aluzie discretă din domeniu se transformă în motivaţie sau pretext narativ. este necesară o minimă educaţie religioasă, fie și pentru a evita nedumerirea cititorului.

Tehnica descrierii, pe orice temă, din orice unghi, are amplitudinea și spontaneitatea unor variaţiuni în Re major; parcă ar prinde din zbor un pretext epic și-l dezvoltă moltovivace. Apoi, totul se risipește în dialog agresiv, monosilabic, punctual. Replica finală este năucitoare, oricum cea mai puţin plauzibilă! Scriitorul nu dă nicio explicaţie, îl lasă pe cititor să se descurce, ca o tentaţie a continuării…

CRONICI

DE

CARTE


Radu Aldulescu, Proorocii ierusalimu-lui, bucurești, ed. corint, 2006

colecție coordonată de daniel cristea-enache

Redactor: cornelia Gârmacea

tagline - europa care ne așteaptă cu brațele deschise și spre care ne îndreptăm târâș-grăpiș

În Proorocii Ierusalimului se urmăresc trei planuri distincte: viața de la periferia bucureștiului, comerțul european cu minori și viața de la sat, care apropie cele două planuri principale. Toate acestea sunt supradeterminate de perioada istorică în care se petrec evenimentele: România tocmai postdecembristă.

firele epice sunt strâns legate, fie prin intermediul unor personaje comune, de legătură (oprescu, ierusalim) fie prin deznodământul acțiunii (ierusalim care se întâlnește cu doru), sau prin jocurile temporale care unesc întreaga poveste, fie prin paralele atent gândite de narator (principala paralelă: modalitatea în care se raportează românii de rând la politicieni, de la care așteaptă schimbarea în bine, garanția unor drepturi și un trai mai bun în general, versus modalitatea în care se raportează copiii la adulți, de la care se așteaptă să joace mereu rolul unor părinți grijulii; ambii ajung însă victimele celor care ar trebui să-i ocrotească). chiar și în construcția personajelor se operează același joc de perspective – doruleț, care, fiind fiul unei femei denaturate, vede în soția lui, magdalena, un surogat de mamă, versus ierusalim, fiul unui tată denaturat, care vede în frederic, bătrânul pedofil, un surogat de tată. Toate acestea proiectează imaginea părinților corupți, care oglindește în mic imaginea politicienilor corupți: „(...) care-i ispitesc și-i prostesc jucând comedia democrației și a luptei pentru demnitatea și libertatea și prosperitatea poporului român” (pag. 233).

formula în care Radu Aldulescu alege să ne spună această poveste este însă ceea ce dă farmecul cărții. un asemenea material epic ridică imense

Câteva critici la Radu Aldulescu

Adrian hAIDu


probleme unui autor care nu e interesat de senzațional și șocant, dar care nu vrea să pară nici pedant. iar Aldulescu este perfect conștient de pariul său – vrea să-și păstreze în aceeași măsură autenticitatea atunci când prezintă personaje pitorești și exotice, vrea să rămână imparțial și atunci când însuflețește orfani și copii lipsiți de viitor, dar și atunci când ni-i prezintă pe cei lipsiți de morală (corupții, peștii, oamenii înstăriți prin mijloace ilegale).

fiind cât se poate de inspirat în alegerile sale tehnice, Aldulescu optează pentru un realism în sensul cel mai strict cu putință, pe care-l obține, pe de o parte, printr-un joc pluriperspectivistic (ne sunt redate perspectivele fiecărui personaj care contează în economia romanului său), iar, pe de altă parte, asigurându-se că fiecare perspectivă este redată în aceeași modalitate. mai mult, ca să ne convingem că naratorul își păstrează aceeași distanță (sau apropiere), se folosește preponderent fluxul conștiinței (armat cu monologul dramatizat și indirectul liber), într-o manieră mai apropiată de faulkner decât de Joyce, dar total diferită de virginia Woolf.

Realism. Dincolo de realismde ce fluxul conștiinței și nu narațiunea la pesoana i? Pentru a spori

autenticitatea personajului, pentru a ni-l arăta în latura sa umană chiar și atunci când își arată latura inumană. de altfel, naratorul sacrifică de multe ori acordurile muzicale și profund intime ale fuluxului conștiinței și stilului indirect liber în scopul accentuării acestei naturi duplicitare, uman/inuman. iată-l, de exemplu, țâșnind în pagina 281, înaintea unei scene de sex între bătrânul pedofil și eroul nostru în vârstă de 13 ani, ierusalim:

„o memorie ancestrală, culminând cu nașterea lui din femeie, îl îndemnase cândva să se apropie de femei și să miluiască cu dragoste, pentru a i se răspunde cu o cruzime de animal care ucide pentru a supraviețui. Se gândise atunci că acea cruzime izvorâtă din milă îi pecetluise probabil nașterea și rostul căderii în lume, un rost pe care i se păru că-l întrevede abia când se apropie de bărbați, căutând și descifrând în ei reflexia propriei neliniști. Trupurile și chipurile bărbaților ascundeau sub curgerea lor neîncetată un semn – o esență a veșniciei ce ți se relevă uneori în fulgerul unui orgasm. mai apoi, trupurile și chipurile copiilor îi dezvăluiră și mai limpede esența veșniciei” (pp. 281-282).

Singurul motiv pentru care naratorul părăsește, aici, confortul metodelor de expunere care-l expun mai puțin sau deloc (flux, indirect liber, monolog, oralitate) este acela de a-și justifica personajul, de a-l umaniza și a-l apropia de cititor. comentariul naratorului pare aici mai degrabă o analepsă neintenționată, ca și cum atunci când ne-a prezentat prima oară personajul a uitat să menționeze că nu este vorba despre un bătrân pedofil normal, ci unul sensibil, beneficiind de o pletoră de circumstanțe atenuante, antropologice și psihologice.

dar nu accidental și-a adus aminte de acestea tocmai acum, înaintea scenei sexuale propriu-zise, ci tocmai pentru a-i accentua cititorului natura duplicitară,


pentru a-l sensibiliza exact înainte de a-l șoca, efectul fiind o ironie aproape jamesiană (v. Retorica romanului, cap. Reguli generale i). Analepsa aceasta aș vrea să o rețin deocamdată, pentru că aici se vede intruziunea explicită a naratorului. Nu în faptul că narează la persoana a iii-a despre un personaj, ci în faptul că o face tocmai acum, nu înainte și nici după scena șocantă.

În acest comentariu trecut în contul personajului stă toată șubrezenia realismului pe care îl construiește autorul și aici se vede la modul grosolan păpușarul – în felul în care taie elipsoidal episoadele (când povestea lui doru, când pe cea a lui ierusalim, până când cele două se întâlnesc ca într-o bandă moebius, cum spunea dan lungu referindu-se la al său Cum să uiți o femeie), în felul în care conduce spre senzațional (traficul de carne vie) și politic (lungile discuții despre comunism&democrație). Până la punctul în care cititorul simte fiecare cuvând ca așezându-se pe țesătura ferm alcătuită de narator în scopul de a convinge, de a impune o temă, o situație, un comentariu. fapt ce, inevitabil, sufocă lectura și o duce dincolo de realismul pe care atâția comentatori ai lui Aldulescu l-au adorat. Pentru că realismul nu mai este realism dacă e folosit abuziv, fără momente de respiro, fără locuri unde poezia să conducă, măcar câțiva pași, dansul care ar fi frumos să fie fiecare roman. cu alte cuvinte, o carte esențialmente angajată.

Nu am putut să citesc pasajele erotice decât cu senzația că trebuie să mi se trezească un sentiment de milă și reproș, pasajele de comentariu politic fără să simt că trebuie să mă revolt, pasajele care descriau mariajul eșuat fără să simt că trebuie să mi se facă frică. Până la urmă, e vorba despre realismul scârbos al noului val din cinematograful nostru:

„Strânse din dinți și de-acu era din nou pe picioarele ei și bătând cu pumnii în ușă și strigând iarăși mi-a luat bărbatu’, mi-a luat bărbatu’ și-atunci ieșiră pe palier două femei și după un minut mai coborâră niște vecini de la etaj, femei și bărbați, vreo opt inși se strânseseră pe lângă ea, care ea chiar asta vrusese, ca toată lumea să vadă și să știe ce făcuse curva, că-i luase bărbatu’, da, soțu’ ei legitim, fără de care n-ar fi plecat nici moartă de la ușa aia” (pag. 222).

Tot acest episod vădește cel mai elementar spirit mahalagesc de care e greu să scapi chiar și atunci când scrii proză foarte bună.

oralitate. Despre personaje memorabilemai e apoi un efect ieftin pe care autorul îl aplică și care dă rezultate:

caracterizarea personajului prin mijloace indirecte, în speță, oralitatea. Personajele de la sat sunt foarte ușor de reperat, practic dialogul nu mai trebuie atribuit de narator cuiva, pentru că ajungem la scurt timp să ne dăm seama cine vorbește din felul în care vorbește:

„... care io unu’ nu-mi place să dau prileju ca să fiu luat la ochi. Înțelegi? ie lumea rea, dorule, ie lumea rea de tot” (pag. 29), ne spune cumnatul lui doru, culăiță, și va continua să ne spună în același mod până la sfârșitul cărții.


dialogul are o dublă funcție ascunsă aici: de a da caracterul oral textului și de a permite identificarea personajului, de a-l face să se păstreze în memoria cititorului ca o amprentă. Spun că efectul acesta este ieftin pentru că este într-adevăr ieftin, comparabil cu acel efect de grayscale pe care-l aplică unii fotografi amatori în photoshop pentru a modifica imaginile în alb și negru. vreau să spun că tehnica este ușor de mânuit, dar mai greu este să știi să o folosești atunci când trebuie, pe personajul care trebuie, păstrând contrastul care trebuie. iar Aldulescu știe. caracterizarea prin intermediul limbajului este folosită cu sfințenie pentru fiecare tip de personaj. Nici nu e greu, atunci când personajele sunt limitate intelectual (burhuși și edi, doru, culăiță, ierusalim – cu toții sunt ușor de citit de către prozator). de aceea nu aș pune în niciun caz accentul pe oralitate dacă aș vrea să comentez pozitiv acest roman. Şi se cunoaște că personajele nu se ridică la nivelul intelectual de la care oralitatea ar putea deveni un efect stilistic interesant și prin faptul că dialogul nu servește niciodată la conturarea unui sentiment oarecum profund. Naratorul preferă să preia el cârma atunci când trebuie scoase la iveală aceste trăiri.

o altă contribuție la oralitatea din acest roman este fluxul conștiinței, indirectul liber și monologul interior dramatizat. Toate trei tehnici la fel de facile cum sunt funcția grayscale în photoshop. În special fluxul conștiinței, chiar și atunci când textul este jucăuș și aplicat pe un personaj mai interesant (a se vedea „bună dimineața, cimpanzeeo”, din „contorsionista” lui T.o. bobe) sau când este poetic și aplicat unui personaj melancolic (a se vedea „Săpunul lui leopold bloom” al Norei iuga), este o tehnică extrem de facilă, că aproape nu mai trebuie menționată printre plusurile niciunei cărți. cu singura mențiune că fluxul conștiinței în maniera lui faulkner este, totuși, păstrând o ierarhie, cel mai percutant și greu de stăpânit flux (și spre acesta tinde Aldulescu, spre deosebire de ceilalți doi autori pe care i-am menționat, care tind mai mult spre Joyce și Woolf).

Aşadar, câteva criticicâteva lucruri am avut, deci, de reproșat acestui roman care în rest mi

s-a părut antrenant și insolit pentru literatura noastră. Aceste lucruri sunt următoarele, în ordine aleatorie: fluxul conștiinței, formula abuziv realistă, oralitatea, senzaționalul și subiectul. Toate aceste reproșuri conturează de fapt caracterul artificios care mi-a displăcut în timpul lecturii.

NOTE

DE

LECTURĂ


cu o lucrare universitară de debut pe aceeași temă, a dezbaterii individualismului existențial al lui Soren Kierkegaard, după o serie de studii, doamna cătălina elena dobre își consolidează profund direcția de cercetare pe domeniul filosofului danez. volumul de față, O hermeneutică a categoriei de repetiție cu specifică referință la Soren Kierkegaard, intră în linia unor afirmații conexe, dispuse într-o sinteză universală, încadrându-l dinamic pe excentricul gânditor. cercetătoarea își dă măsura prin realizarea acestei radiografii filosofice, care se încadrează ca o introducere fericită, adresată publicului român, la opera unui spirit definitor al conștiinței europene. În acest caz, se distinge forța detaliatoare focalizată asupra amănuntelor cu adevărat semnificative.

cartea se împarte în trei secțiuni convergente în jurul personalității lui Soren Kierkegaard. mai pe scurt, încadrarea acestuia în istoria anterioară a gândirii filosofice este urmată de accentuarea temei reîntoarcerii perpetue, definitorie abordării lui teoretice, urmată de o biografie ideatic-romanțată. materialul astfel prelucrat deține numeroase adnotări de subsol, specificând fiecare termen în aria sa revelatorie.

Să observi o gândire pentru care subiectivitatea este adevărul, gravitând prin urmare în jurul terminologizărilor individului, este un fapt ce ține de curaj și de simțul spectaculosului discret, o expresie tipică nordului germanic. Kierkegaard s-a raportat primordial la filosofia lui hegel, ce sublinia finalmente armonizarea și contopirea contrariilor, la Socrate, pentru arta sa anamnetică, precum și la fondul spiritualității biblice, axate pe afirmațiile suverane ale lui iisus hristos, bazate pe iminența arătării Împărăției lui dumnezeu. Tema eternei reîntoarceri la identitatea cea mai fericită, în lumi și universuri succesive, este leit-motivul acestei scrieri.

O hermeneutică a categoriei de repetiție cu specifică referință la Soren Kierkegaard

de Cătălina Elena Dobre

Andrei PARAPIRu


Pentru filosoful danez, tocmai nostalgia Paradisului este cea care întreține acest motor al revenirii, fiind înscrisul imuabil al fiecărei făpturi umane în parte. evenimentele astfel puse în mișcare se regăsesc nu doar în procesul reînființării, condus prin seria unor vieți culminative, ci se vor îndeplinite calitativ, la un rang cât mai înalt, chiar și-n decursul aceleiași durate individuale. Revenirea continuă a lui Soren Kierkegaard la iubirea sa din tinerețe, la recunoașterea mereu în actualitate a iubitei de atunci, Regine olsen, fosta logodnică, îi este confirmarea intenției divinității de a-și manifesta prezența asupra sa. În faptul ca atare al intensității identice, ba chiar mai profunde, a trăirilor tinerești, el se vede îndreptățit față de reținerea de a o lua în căsătorie, considerând că asta i-ar fi îngrădit caracterul, libertatea și mesajul.

Parcurgând cu bine o perioadă de intensă criză spirituală și morală a europei, gândirea lui Soren Kierkegaard devine o piatră fundamentală a edificiului unei lumi explorative, deschise spre nou, pe continentul nostru. volumul cătălinei elena dobre este o actualizare a celor mai importante date privitoare la reașezarea creativă a spațiului real prin spațiul interior, reflexiv al spiritului.

NOTE

DE

LECTURĂ


după o carieră strălucită de cadru didactic în învăţămâtul liceal vasluian, lina codreanu s-a reorientat către adevărata sa pasiune, scrisul. după ce anul trecut ne-a emoţionat cu o carte închinată tatălui său - „viaţa ca o poveste, lagărul un coșmar”, de această dată prozatoarea vine în atenţia publicului gălăţean cu un volum de nuvele cu totul aparte - „Poștalionul”, pubicat la editura „Junimea” din iași chiar la începutul acestui an.

evocând cu o atenţie de miniaturist atmosfera provincială contemporană din România autoarea își face din distanţe și timp aliaţi fideli în descrierea unor călătorii prin viaţă încărcate de amintiri, emoţii sau remușcări. Îmbinarea trăirilor interioare, a contemplaţiilor cu întâlnirile sau dialogurile creează impresia de simultaneitate. Acţiunea din cele șase nuvele se desfășoară pe două planuri: unul prezent, în care facem cunoștinţă cu personajele și un altul, paralel, cel al monologului interior, în care protagoniștii trăiesc sentimente complexe prin intermediul introspecţiei sau al amintirilor. fiecare nuvelă are un fir narativ propriu, intriga fiind construită în jurul personajului principal, complex și puternic individualizat, contribuind astfel la conturarea trăsăturilor de caracter ale acestuia.

faptele și detaliile nuvelelor sunt organizate într-un cadru tematic general, cum e acela al morţii sau al ratării în iubire. Astfel, conu Pană, protagonistul din „catedrala de sare”, ne dezvăluie durerea sa sufletească legată de pierderea timpurie a soţiei, dar și zbuciumul său interior în care o voce i se adresează permanent prin afirmaţii sau interogaţii despre viaţă și moarte. eroul nostru realizează că tot ceea ce a făcut în viaţă a ajuns la un punct în care se dezintegrează. Totul se prăbușește în faţa ochilor săi, pe măsură ce rănile trecutului se deschid încrâncenate.

Codreanu, Lina. Poştalionul. Iaşi: Junimea, 2014

Simona MILICA


la polul opus, în nuvela omonimă cu titlul volumului - „Poștalionul”, descoperim un personaj mai puţin aplecat asupra meditaţiilor existenţiale. Zaharia, deși este mulţumit de viaţa sa de poștaș din mediul rural, nu reușește să estompeze imaginea obsesivă a femeii ce i-a tulburat tinereţea.

Autoarea, lina codreanu, ne propune o lectură plină de perspective originale asupra vieţii. Întâmplarea în urma căreia Trestiana din nuvela „Pantofii” și-a găsit alesul chiar în faţa porţii sale, soarta ce a făcut ca despina din „catedrala de sare” să moară tocmai când aducea vestea că vor deveni bunici, rafinamentul erotismului dintre magda și Zaharia, eroii nuvelei „Poștalionul”, toate acestea sunt minunat ţesute într-un stil de o eleganţă irezistibilă.

NOTE

DE

LECTURĂ


volumul Eminescu : Securitatea şi siguranţa naţională a României, studiu realizat de prof. dr. George ene, publicat în acest an la editura eikon, este o lucrare remarcabilă despre implicarea celui mai mare poet naţional, mihai eminescu, în viaţa politico-socială și culturală a ţării, care completează cu succes multitudinea apariţiilor editoriale referitoare la creaţia eminesciană.

opera eminesciană cuprinde documente semnificative pentru istoria celei de-a 2-a jumătăţi a secolului al XiX-lea, care reflectă o gândire puternic pătrunsă de principii biopolitice. Pornind de la afirmația lui George călinescu - „În definitiv trebuie să căutăm la eminescu circumferința conștiinței sale, în care se oglindesc genial contradicțiile epocii în care a trăit” - nu putem să nu remarcăm „actualitatea operei sale, justificând pe deplin <<trebuința>> de eminescu în reedificarea noastră ca națiune, ca oameni ai prezentului și viitorului”, după cum apreciază prof. univ. dr. dan banciu în prefața volumului. Publicistica simbolului nostru naţional, în special articolele social-politice, constituie o radiografie fidelă a societăţii românești din acea perioadă, reflectând implicaţiile profunde în viaţa socială, culturală, politică, juridică și militară.

Spiritul „impetuos și combatant” al marelui poet, preocupările majore privind optimizarea evoluţiei societăţii românești, implicarea afectivă în evenimentele politice ale vremii au constituit baza de analiză a amplei lucrări a profesorului George ene.

concepută inițial în vederea susținerii doctoratului, actuala lucrare constituie o cercetare aprofundată a problematicii abordate, care a continuat pe parcursul unui deceniu și jumătate.

cartea în sine este structurată în patru capitole, autorul tratând dintr-o perspectivă modernă problematica securității și siguranței

Ene, George. Eminescu : Securitatea şi sigu-ranţa naţională a României.

Cluj-Napoca: Eikon, 2014

Violeta MoRARu


României, cu riscurile și amenințările care planau asupra statului în a doua jumătate a secolului al XiX-lea, oglindite în publicistica, în jurnalul și în corespondența lui eminescu. Autorul realizează o analiză minuțioasă a creației eminesciene, selectând referirile istorice și politice raportate la un context intern și extern deosebit de vast, marcat de o multitudine de evenimente, fapte și procese sociale. din acest punct de vedere, lucrarea reprezintă o adevărată frescă istorică, socială și politică a acelei perioade.

volumul include un număr de nouă anexe care se constituie în instrumente concludente ale temei dezbătute și în care sunt centralizate elementele edificatoare pentru siguranța și securitatea națională întâlnite în opera eminesciană, precum: evenimente interne și internaționale, prezentate cronologic, termeni cu semnificație relevantă pentru securitatea și siguranța națională, denumiri de publicații străine și agenții de presă, principalele relații internaționale evidențiate în articole politice, înalți demnitari străini, cancelari și șefi de state, documente secrete și note informative, unele dintre acestea fiind prezentate în premieră în limba română.

indicele de nume și ampla bibliografie de la finalul volumului oferă o mai mare valoare informațiilor prezentate, demonstrând o riguroasă documentare a autorului cu privire la problematica abordată.

după cum apreciază prof. univ. dr. mihail diaconescu, lucrarea reprezintă „una dintre cele mai bune, mai solide contribuții la înțelegerea personalității și operei lui mihai eminescu”.

Putem considera, fără niciun fel de exagerare, că volumul prof. dr. George ene este un document de referință, un aport esențial la descoperirea și interpretarea unor aspecte noi ale biobibliografiei marelui poet român, în contextul unei epoci încărcate de frământări sociale și politice, document care nu trebuie să lipsească din colecţiile bibliotecilor publice.

NOTE

DE

LECTURĂ


Autor a patru volume de versuri și a două de eseuri, Alexandru ovidiu vintilă ne oferă de această dată un vast studiu monografic dedicat lui Traian brăileanu (1882-1947), personalitate marcantă a interbelicului bucovinean, „un înverșunat critic al utopiei marxiste”, despre care până în anii ’90 s-a vorbit mai mult în afara granițelor României. cartea are un pronunţat accent recuperator și își propune, pe de o parte, să cuprindă o completă incursiune în biografia sa, iar, pe de altă parte, să ofere o sinteză a contribuţiilor sale știinţifice în domenii ca sociologia, filosofia, politologia cunoscut fiind faptul că Traian brăileanu era, în același timp, traducător, publicist și om politic, membru al mișcării legionare (fără a lua parte la crimele puse la cale de legionari și fără a participa la rebeliunea din ianuarie 1941).

Prima parte a volumului se concentrează asupra etapelor biografice care i-au marcat destinul: cadrul istoric legat inevitabil de problematica istoriei bucovinei, mediul familial, studiile, prietenii, activitatea de profesor, dar și căutările politice și măsurile luate ca ministru al educației, cultelor și Artelor (1940-1941), apoi anii întunecați ai conflagrației mondiale, urmărirea și condamnarea sa de după ’44, precum și perioada de închisoare și decesul prematur. În următoarea secțiune a lucrării, scriitorul sucevean se oprește asupra activității literare a lui Traian brăileanu (debutează la 22 de ani în revista „Junimea” din cernăuți), subliniind că poemele, schițele și schițele umoristice publicate în tinerețe „anunță condeiul fin din scrierile teoretice de mai târziu și firul narativ bine trasat din memoriile redactate în timpul detenției”. de asemenea, în 1935 Traian brăileanu va sprijini înființarea revistei „iconar”, una din cele mai importante publicații din spațiul bucovinean.

Apoi, Alexandru ovidiu vintilă se ocupă de activitatea Grupului de

Vintilă, Alexandru Ovidiu. Traian Brăileanu. dialectica unei

istorii personale. București: tracus arte, 2013

Petrişor MILITARu

la cernăuți și a revistei „Însemnări sociologice”, condusă de Traian brăileanu între anii 1935-1938 (prima serie) și 1940-1941 (a doua serie). În acest context, Grupul de la cernăuți își are locul său în istoria sociologiei românești din perioada interbelică, alături de Şcoala de la bucurești a lui dimitrie Gusti, proiectul sociologic al lui virgil bărbat de la cluj-Napoca sau direcția dată de sociologul ieșean Petre Andrei.

În cea de-a patra secțiune a cărții, atenția ne este îndreptată spre scrierile științifice ale lui Traian brăileanu, care dezvoltă o teorie sociologică bazată pe filozofie și având în centru ideea de „comunitate morală”, dat fiind faptul că morala reprezintă valoarea supremă a unei comunități, iar toate celelalte valori derivă din ea. Traducător al lui Kant (Întemeierea metafizicei moravurilor, Critica rațiunii pure, Critica puterii de judecare, Ideea unei istorii universale. Ce este „luminarea”? Începutul istoriei omenirii. Spre pace eternă, Critica rațiunii practice şi Despre educație) și Aristotel (etica nicomahică, Organon), Traian brăileanu va fi influențat în concepția sa filosofică de gândirea lui immanuel Kant, vasile conta, vilfredo Pareto precum și de cercetările de etnografie comparată întreprinde de cercetătorii francezi. dintre scrierile științifice ale lui Traian brăileanu amintim Despre condițiunile conştiinței şi cunoştinței (1912), Elemente de sociologie. Sociologie generală (1926), Statul şi comunitatea morală (1937), Teoria comunității omeneşti (1941) etc.

volumul se încheie cu o serie de anexe ce cuprind fotografii inedite cu Traian brăileanu, coperte de cărţi, un extras din revista „iconar” ori documente ca „foaia personală a lui Traian brăileanu” sau „document adresat de Traian brăileanu ministrului ion Antonescu, șeful statului român la acea vreme”. la final, Alexandru ovidiu vintilă subliniază că importanța personalității lui Traian brăileanu nu vine doar din faptul că el se înscrie în seria marilor sociologi români din perioada interbelică, valorificând în sociologie gândirea filosofică a lui vasile conta, ci și din faptul că este autorul primului tratat de politologie din spațiul românesc și cel dintâi traducător în limba română al Criticii rațiunii pure.

NOTE

DE

LECTURĂ


mișcarea literară din ținuturile vecine gălățenilor este prezentată în lucrarea Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri, o specie jurnalistică din ce în ce mai răspândită în ultima perioadă de timp atât în reviste, mai ales cele de cultură, cât și în numeroase lucrări, specie apărută ca expresie a curiozității fără margini a individului, fiind un mijloc de a aduce la cunoștință ineditul, de a vehicula experiențe și idei, de a elucida prin dialog anumite neclarități.

monografia, structurată mai mult ca un dicționar decât ca o lucrare de interviuri, inclusiv prin modalitatea de ordonare alfabetică a scriitorilor vrânceni, abordează 59 de autori, intelectuali valoroși care își trag seva din aceste meleaguri unii rămași la baștină, alții răspândiți în alte spații culturale, dar care au binevoit să răspundă întrebărilor autorului pentru a-i uni într-un buchet al personalităților literare din toposul vrâncean. o tehnică interesantă de autoincludere în actuala monografie, alături de cei 59 de intervievați, este aceea de transformare a autorului din intervievator în intervievat prin întrebări adresate de către o parte a celor care fuseseră până atunci interogați, fapt care susține ceea ce spunea blanchet: „omul s-a născut și a trăit permanent sub zodia întrebării”.

deși activitatea de elaborare a unui interviu este una destul de laborioasă pentru că nu orice temă poate face obiectul acestei specii literare, autorul dovedește o capacitate excelentă de a surprinde esența unui eveniment și de a-l transpune într-o întrebare astfel încât destăinuirea să-l sensibilize pe cititor, de a reuși să conducă dialogul spre a obține răspunsul dorit. Acest fapt dovedește clar că profesorul și scriitorul stăpânește tehnica interviului și cunoaște influența primordială a culturii asupra generațiilor tinere, care trebuie să descopere drumul spre valorile locale și naționale pentru ca știința românească să evolueze. mai mult, personalitățile cu

Uşurelu, Culiţă Ioan. Scriitori contemporani din Vrancea.

Bacău: Ateneul scriitorilor, 2012

Dorina băLAN


care intră în discuție: academicianul valeriu d. cotea, oenolog de specialitate, eminescologul George Popa, prozatorul corneliu Ştefanachi, criticul irina mavrodin și lista ar putea continua, sunt reale depozite de informații, care au fost mai întâi studiate, mai ales că tipul de interviu-explicație abordat de culiță ioan ușurelu este unul care determină intervievatul să-și justifice o atitudine, să-și explice actele, opiniile, opera etc.

eruditul profesor culiţă ioan ușurelu, creator și finanțator de reviste, autor al mai multor lucrări, a știut să-ți atragă de partea sa personalități reprezentative ale culturii locale demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, pentru confirmare, că dascălii pot să-și depășească condiția și să scrie istorie atât în literatură, cât și în alte domenii.

volumul se constituie într-un model inteligent de dialog spiritual care trebuie să aibă loc între oamenii de cultură din oricare timp și spațiu și este o reală și remarcabilă contribuție la întregirea lucrărilor existente despre acest spațiu cultural, alături de: Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, realizată de mircea dinutz și Spiritul vrâncean în lecturi elective, întocmită de ionel Necula.

CONFLUENTIA


concepţia general răspândită, însă naivă, cum că sufletul ca dat nemijlocit ar fi lucrul cel mai bine cunoscut, a condus în trecut la o tendinţă inconștientă de a crede în valabilitatea generală a opiniilor subiective. ideea că, prin natura lor, stările sufletești sunt asemenea, încuraja presupunerea tacită a identităţii celui care analizează cu a obiectului analizat, crezând că descoperirea unui aspect în conceptualizarea unui lucru, avea să-i surprindă întregul, iluzie ce poate calma anxietatea atunci când ne apropiem necunoscutul și îi oferim un nume. Similar cu fizicianul care credea numai în natura ondulatorie a luminii, filosoful se încredea numai în existenţa unui conștient, eliminând ideea unui inconștient pentru evitarea oricăror complicaţii. frederic myers este primul care se apropie de aceasta idee prin avansarea în 1886 a conceptului de conștiinţă subliminală.

Jung se întreabă dacă distincţia aparent ireconciliabilă dintre conștient și inconștient poate fi soluţionată gnoseologic. Astfel dacă „sistemul psihic coincide sau ar fi identic cu conștientul, atunci am putea cunoaște, în principiu, tot ceea ce este în genere cognoscibil”; în caz contrar „avem de-a face cu un prag al conștientei care ne desparte de conţinuturile psihice inconștiente”1. „ideea unui prag al conștientei presupune o abordare energetică a problemei, conform căreia conștienta unor conţinuturi psihice ar depinde, în esenţă, de intensitatea acestora, adică de energia (=libidoul) lor. (…) dacă ele poseda doar în mica măsură aceasta energie, atunci conţinuturile rămân, ca și stimuli energetici corespunzători, subliminale”2. dacă „prin pierdere de energie conţinuturile conștiente devin subliminale, și deci, inconștiente, și invers,

1. C.G. Jung, Reflecţii teoretice privind natura psihicului, Editura Anima, 1994, p. 26.2. Ibidem, p. 27.

Instinct și voință la Carl Gustav Jung

Ștefan L. RăMEANu


prin câștig de energie, procesele inconștiente devin conștiente”3, atunci am putea considera că și actele volitive inconștiente ar putea fi capabile de conștienţă, deși de o conștienţă secundară, dacă ar poseda suficientă energie pentru a fi „expulzate” către conștient.

Totuși, procesul inconștient nu trece întotdeauna pragul pentru a deveni astfel perceptibil eu-lui, ci rămâne atașat subiectului subliminal producând-se disocierea psihicului ce este cauzată de două aspecte diferite: „un conţinut iniţial conștient care, în virtutea naturii sale incompatibile, a devenit subliminal prin refulare; în celălalt caz, subiectul secundar reprezintă un proces care nu și-a găsit încă intrarea în conștient, căci nu există acolo posibilitatea de a fi aperceput (…) de conștientul eu-lui”4. „dar deoarece în ambele cazuri, cantitatea de energie necesara conștientizării există, subiectul secundar acţionează totuși asupra conștientului eu-lui, dar indirect, adică prin mijlocirea unor <simboluri>”, conţinuturi cărora, dacă bănuim la ce se referă, devin „semiotice”, sau „simbolice” dacă „constituie reprezentări indirecte ale unor stări inconștiente, pornind de la conţinuturile apărute în conștient”5. Stipularea acestor ipoteze se bazează pe ideea că „inconștientul poate să conţină tot ceea ce este cunoscut ca funcţie (psihică) a conștientului,

3. Ibidem, p. 30.4. Ibidem, p. 31.5. Ibidem, pp. 31-32.

Carl Gustav Jung


având deci posibilitatea ca pană la urmă să posede, ca și conștientul, chiar un subiect, adică un fel de eu”6. conceptul lui Jung de „inconștient lasă însă complet deschisă problema lui „supra” și „sub” (conștient) și înglobează ambele aspecte ale psihicului”7.

deși o atare definire conceptuala a instinctelor este dificil de realizat, putem identifica în natura psihismului inconștient existenţa unei legături între conţinuturile inconștiente și o sferă a instinctelor, sferă pe care „o considerăm fiziologică, legată în principal de funcţia glandelor”8. deși psihicul se afla într-o anumită dependenţă de substratul său organic, acesta nu poate fi dedus în întregime din chimismul fiziologic și nici din sfera instinctelor din motivul că este o stare superioară, contrară legii entropiei și deasupra legilor naturale statistice care domină natura anorganică. „Ar putea chiar exista la om o imprecizie și o slăbire a instinctelor (…) fenomen corelat cu superioritatea capacitaţii de învăţare faţă de instinct”9. Prin delimitarea psihismului de sfera instinctual-fiziologică se cere stabilirea unor limite superioare și inferioare a acestuia. Partea superioară poate atinge un nivel la care, cu anumite prilejuri, energia aferentă funcţiei nu mai este absolut deloc orientată în sensul iniţial al instinctului, ci capătă o așa numita formă spirituală. Schimbarea energiei instinctuale nu este însă una substanţială, ci mai degrabă o schimbare a formei în care este întrebuinţată.

Poate fi astfel confirmată ideea lui Pierre Janet care deosebește o parte inferioară de una superioară a funcţiei. la partie inferieure este partea relativ invariabilă, automată a funcţiei, ce corespunde temeiului instinctiv, are o funcţionare cu caracter coercitiv, de unde și denumirea de imbold, instinct, atribuindu-i-se și natura de all-or-none-reaction, funcţia acţionând ori deplin ori deloc. la partie superieure este partea arbitrară, variabilă a funcţiei, supusa voinţei ce corespunde părţii psihice a acesteia; deoarece și-a pierdut caracterul coercitiv, poate fi supusă liberului arbitru (formulare înţeleasă pur psihologic fără legătura cu problema filozofică a indeterminismului10).

condiţia sau calitatea psihica se ivește atunci când se realizează diferenţierea funcţiei de instinctualitatea coercitivă până la o aplicabilitate arbitrară a sa, supusă voinţei, fenomen care „sporește însă posibilitatea conflictelor și produce scindări, adică tocmai acele disocieri, care pun mereu sub semnul întrebării unitatea voinţei”11.

după Jung „voinţă (…) reprezintă o forma de energie care poate depăși sau cel puţin influenţa o alta”’; ea „este motivată de instincte, dar nu în mod

6. Ibidem, p. 34.7. Ibidem, p. 35.8. Ibidem, p. 38.9. Ibidem, p. 39.10. Ibidem, p. 40.11. Ibidem, p. 41.


absolut, (…) căci voinţa trebuie să se caracterizeze, prin definiţie, printr-o anumită libertate de alegere. voinţa înseamnă o cantitate de energie limitată, care sta la dispoziţia liberă a conștientului. Trebuie să existe o asemenea cantitate de libido”12 caci altfel o variabilitate a funcţiilor ar fi posibilă doar prin intermediul transformărilor organice. În primă instanţă, motivarea voinţei trebuie considerată de natură biologică, însă la limita superioara a psihismului, unde funcţia se desprinde de scopul ei iniţial, instinctele își pierd din influenţă ca motivaţii ale voinţei. „voinţa nu poate depăși limitele sferei psihice: ea nu este în stare să constrângă instinctul și nu are nici putere asupra spiritului. Spiritul (care trebuie gândit ca fiind mai mult decât intelect) și instinctul sunt în felul lor autonome și ambele limitează deopotrivă domeniul de aplicabilitate al voinţei13”. Pentru a se putea manifesta, „voinţa are nevoie de o instanţă superioara de felul unei conștienţe de sine, spre a modifica funcţia. ea trebuie să „știe” de un ţel diferit de cel al funcţiei”14.

din existenţa unei voinţe libere este necesar să rezulte un liber arbitru care „presupune un subiect decident și care își reprezintă diferite posibilităţi. din acest punct de vedere psihicul înseamnă, în esenţă, conflict intre instinctul orb și voinţă, respectiv libertate de alegere. Acolo unde instinctul este dominant, încep procesele psihoide (funcţii cu scop în perpetuarea vieţii), care aparţin sferei inconștientului, ca elemente neconștientizabile. În inconștient există, pe lângă procese psihoide, reprezentări și acte volitive, adică ceva de felul proceselor conștiente. limitând psihicul la domeniul actelor volitive, atunci ajungem la concluzia că psihicul ar fi mai mult sau mai puţin identic cu conștientul, deoarece nu ne putem închipui, o voinţă și o libertate de alegere fără un conștient”15.

Bibliografie:Jung, c.G., 1994, Puterea sufletului: Reflecţii teoretice privind natura

psihicului, partea iv, bucurești, editura Anima.

12. Ibidem, p. 42.13. Ibidem, p. 42.14. Ibidem, p. 43.15. Ibidem, p. 43.

LITERATURA

ÎN

SINE


denisa crăciun (n. 8 octombrie 1977) este în prezent doctorandă a universităţii „blaise Pascal” din clermont-ferrand, specializarea „lettres modernes”, lucrând la o teză despre umberto eco. este licenţiată în teologie-limba și literatura franceză (universitatea din craiova, 2004), a absolvit masterul „littératures modernes et contemporaines” (université „blaise Pascal”, clermont-ferrand, 2007) și a debutat cu volumul de versuri Cennare è foccu di ogni vita (corsica, 2006). A publicat poeme și traduceri în revistele Sisif, EgoPHobia, Autograf MJM, Mozaicul, Poezia, Crai Nou, InterRomania, Nordlitera, Albatros și Oglinda literară. este redactor al revistei electronice de cultură Sisif (www.sisif.ro).

ursitoare

cu flori de valeriană în părtânăra ursitoare veneaca o moară pe ape și clocotitoare și palidă ea eracu mâna-i de gheață fierbinte îți ascultasângele încă nescurs din inima încă nedezlipităca să-ți semene-n ea o plantăși-n limbi împleticite să-i descânteșiroaie de soare de vânt de ploaieși-o cergă să tragă peste vorbe mai apoio masă de aer cu ferestre calde pâna la tâmple în sare degetul își scufundă prinsese să troscăne înebunită podeauadeși numai pe deasupra-i cu aripi de ciocârlie la gleznenesimțitor pășea cu flori de valeriană în părdin orbite scoțând ochii și urechile sfinților protăpiți în icoanecu o unică infinită inpronunțabilă silabă se făcuse toamnă

Poeme

Denisa CRăCIuN


și îngerii ieșiseră să ia aerdoamnelor și domnilorce ușor le fluturau aripile și ce albastră ca pământul rochiefrumoasa ursitoare avea.

de iarbă împletită

de iarbă împletită pereții scorburei în care dormighemuit cu fața înspre rădăcini

unui melc de pe buza fântânii în apa sălcie poftă i se făcu să se arunce ca să vadă cum soarele prin măduva oaselor ți se scurge pâna acolo de unde vin visele

atât de ușor dormi tu în locul acesta spre care drum nu se aflănici ziua nici noaptea nu-ți mângâie obrajiicu un țipăt de șoim la viața să te aducă gol și fără aripi

chiciura te învăluie în tăcere în plină după-amiază nimeni nu pescuiește pe heleșteu peștii tulbură sufletul apelorcu râset de păsări de noapte ei se înalță deasupra copacilor

clănțăne clopotul unui șarpe peste bolta încă necreată în veghea jivinelor scuipă un foc din care să se înfrupte cu boturi prelungi

numai un fulger albastru mai ești deasupra unui ocean o respirație nesfârșită vâslă în infinitatea lumilor

tu cel ce ghemuit dormi după pofta inimiipâna la adânci tinereți de fumul clarității înveșmântat.

incipit vita nova

incipit vita novapământul de dincolo de lunăcrește și descrește constantbotezat de apele cumetrei


tu liber ești să pleci ori să rămâide cele patru orizonturi plus unu prea strâmpte-ți vor părea lasă-ți ușor capul pe spate și privește într-o ghindă prefăcutpământul dincolo de lunăcum crește și descrește neâncetat și pleoapa lasă-ți-o să fie auzită când sleită și sticloasă clipeștedecorticând veșnicia pâna la miez

liber să pleci ori să rămâinu izbândești a-ți reconstitui tâmplele cu o disperată indiferență și fără de tineincipit vita tua.

înger cu pălărie de cosaş

la umbra unui gândîn bezna însângerată a țestei trei pașișapte opt prunicu flori lichide și amară pe câmpia roșie de chipul maicii domnuluitrei pași în capșapte opt pruni cu rădăcinile spre cer fluturi borțoșiîmpăienjenesc al dimineții ochi lăcrimează pestepălămizi peste traista ciobanului croncane un corb din explozia galaxiilor expulzat scufundat în infinit până la șold îngerul firelor de iarbă cu pălărie de cosașcu obraji arși de soare la umbra unui gând doarme răzemat de un pom înălbind de fericire bezna însângerată a țestei mele.


LITERATURA

ÎN

SINE

Cubul lui Rubick

Doru CăSTăIAN

Prietenilor, în numele unui trecut cuibărit pentru totdeauna în vis

1.disperarea unui scriitor provine, nu

așa cum își închipuie el, din confruntarea cu marginile limbajului, ci din presupunerea greșită că limbajul trebuie să spună ceva despre lume și că este diferit de ea. la fel, multiplicăm realităţile, opunem minţii trupul, creierului sexul, fanteziei realitatea, abstractului sensibilul, lăsând neexplicată existenţa ciudată și inutilă a oglinzilor, singurele lucruri din univers care nu au un dublu. Aruncăm trecutul

în nefiinţă, lăsând să vorbească numai acea zvârcolire inumană numită nostalgie, irităm ghemul de nervi care suntem, fără a realiza că, departe de a rămâne închisă în același corp, fiinţa noastră se înșiră și se destramă în miliarde de ramificaţii pe toate axele timpului, continuând să iubească, să urască, să moară și să se nască în interiorul acestei reprezentaţii nebunești în care iluzia nu este decât dublul, născut din prejudecată, al realităţii.

descoperirea fizicii moderne că electricitatea este gravitaţie în cea de-a patra dimensiune a unui spaţiu a cărei existenţă se poate dovedi doar matematic naște, din perspectiva scriitorului, posibilităţi tulburătoare. Asta înseamnă că, la limită, orice obiect al lumii noastre este în mod indefinit traductibil într-o infinitate de lumi și de asemenea că fiecare obiect al lumii noastre poate fi totodată o poartă către lumi pentru care ar trebui redefinit conceptul însuși de realitate. distincţiile curente între real și iluzie și-ar pierde sensul pe care îl au doar într-un univers tridimensional, așa cum noi înșine n-am putea fi prinși în categoriile curente ale unei fiinţe bidemensionale. din acest punct de vedere, mica mea scriere nu este decât o colecţie de piese interșajabile, propria ei imagine în oglindă, o incantaţie ocultă care oferă tot atâtea fragmente câte porţi. Nu vă întrebaţi ce este real


și ce este inventat. o asemenea întrebare nu are sens. cufundaţi-vă în memorie, pentru că timpul este singura dimensiune comună tuturor lumilor. lăsaţi-vă inima să se liniștească, citiţi și să încercaţi să reţineţi momentul exact în care veţi aluneca în somn...

2.Așa cum, de pildă, cu o seară înainte, ţigara se stinsese. Apăsată pe

marginea înnegrită a cănii de metal, altădată obișnuită cu fierbinţela ceaiului negru.

Asta, în timp ce norișorii de fum se dispersau, căutând ieșirea prin orice fisură a pereţilor fragili ai camerei.

Asta, în timp ce o ultimă linie șovăielnică, verticală, de fum, clama nehotărât absorbţia într-o masă translucidă, iar privirea poposește încă o dată, obosită și parcă puţin tristă pe conturul binecunoscut al pereţilor, pe culorile nu foarte originale ale papucilor de casă ai bărbaţilor care sforăie încetișor, pradă, deja, unui somn nefiresc, greu...

Noua zi, pornită cu aceeași senzaţie că nimic nu s-a sfârșit și nimic nu a început. Alăturările uzuale, care dau un dram de consistenţă nebuloasei din jur. Scrumiera și ţigara, sticla de apă și cana, ibricul, cafetiera... Alianţe întâmplătoare, mizere garanţii ale sensului... chip, balbs, mugur...îi cunoscuse pe toţi deodată, se aciuiaseră odată cu îndemnul serii în jurul unor căni prost smălţuite. Şi-au scrijelit iniţialele în ceramica verde. Acum, simte că toate îl conduc la ei, iar prietenia aceasta, descântată în nopţi doldora de tutun și de alcool, distilată prin aburii ceaiului negru și ai cafelei, hipnotizată de luminile ezitante ale orașului pregătit să străbată noaptea, excitată de fotografiile femeilor... totul era un fel de dans periculos pe corzile întinse ale nervilor lor predispuși la minunare, exaltaţi și frânţi în celebrarea insomniei...

Pub-ul din marginea orașului, ca un stomac al unei lighioane bizare, frământat de o digestie absurdă, în care intrau nu foarte des, flămânzi de blues, această celebrare a derizoriului și a suferinţei, obosiţi, în speranţa unei minunate înghiţiri...

Redaţi nopţii, drumului, încercau să ajungă cât mai târziu în camerele aflate pe înălţimile orașului, să se adăpostească cât mai zăbavnic în paturile niciodată îndeajuns de confortabile, din care privirile să poposească încă o dată, obosite și parcă puţin triste, pe conturul binecunoscut al pereţilor...

3.borges vorbește în nuvela sa cu privire la nemuritori despre un oraș care

fusese construit de zei nebuni. Am intrat la facultate la optsprezece ani, fără nici cea mai mică perspectivă,

găsindu-mă brusc în situaţia concretă de a merge, în 14 septembrie 1997, în


susul bulevardului eroilor. o lumină aurie ca într-un film de Polanski, o diluare ciudată a excitaţiei sexuale permanente care mă însoţise prin liceu, un clopot bătând parcă măsura unui marș militar. Am simţit deodată nevoia de a gusta atmosfera unui pub irlandez. A fost ziua în care am cunoscut-o pe beatriz. Se numea astfel și îmi amintesc că m-am mulţumit să mă amuz privind tâmp în paharul cu gin tonic, la auzirea acestui nume. imi amintea de ceva îndepărtat și crâncen, probabil de ceva din cariera de universitar a lui taică-meu. imi amintea de nuvela Aleph a lui borges, poate singurul fragment al argentinianului care nu e simplă literatură, și bineînţeles de dante, ceea ce mă enerva teribil pentru că nu am suportat niciodată clișeele. eram pe atunci ceea ce se cheamă un om indispus. imbibat de băutură și de tutun, fără să mai fi făcut amor de luni bune, alegeam seară de seară masa întunecată a vreunui local pitit pe străzile lipsite de fantezie ale micului meu oraș. Străzile mele mici, ca niște râme vinete. in oul de fum și feromoni al barului, îmi consumam leneș inima, creierul și plămânii, în timp vibram de bașii lui charlie sau de vocea convinsă a lui cohen. A mai fost o cinste venită pe neașteptate, un iluzionist priceput, o discuţie despre suprarealism și o promisiune șoptită din ochi de o curvă spilcuită. imi aminteam vag, în timp ce furișam priviri spre beatriz, că aveam o familie, o nevastă, un copil făcut într-o clipă de neatenţie adică ceea ce majoritatea oamenilor ar numi responsabilităţi. le ignoram simplu, fără eroism.

Practicam adesea acest joc de-a identitatea, pentru că nici tata nu fusese universitar, iar eu aveam încă 18 ani.

Nici pe ea n-o chema beatriz. mai târziu, i-am spus morticia, nu fără ciudă, pentru că adevărul este că aveam s-o mai văd încă cinci ani fără a înceta o clipă s-o doresc. A fost ziua în care l-am cunoscut pe mugur, căţărat pe buza superioară a scărilor de la etajul i al facultăţii, fumând „carpaţi fără” (expresia este, cred, pleonastică; mă îndoiesc că a existat vreodată „carpaţi cu’). mai târziu, aveam să fumăm „maro fără”, niște paie care imitau grosolan ţigările de foi, mes semblables, mes freres...

beatriz, sunt convins și azi, a cufundat atunci întreg orașul într-o atmosferă vag sexuală, dureroasă , care-l va însoţi pentru totdeauna în pântecele memoriei, care l-a molfăit cinci ani în zeama visului acela care revenea adeseori, în care eu făceam dragoste cu o fabrică....

4.14 martie. una din zilele sexuale. Întins în pat, întârzii îndelung între

cutele cearșafului, încercând să imaginez geometriile pe care corzile elastice, de oţel, ale patului le imprimă pe spatele meu prin salteaua subţire, incapabilă de o rezistenţă reală. Simt în extremităţi sângele pulsând cu încăpăţânare, ca un imn ridicat refuzului de a înţelege. deseori, își închipuise, stând astfel, călătorii fantastice în trecut. indiferent la realitatea faptelor, sculptată în trupul


de moluscă al timpului, aduna gusturi pe care le risipea, le concentra pentru a le lăsa să izbucnească în nemaipomenite explozii, atât de dulci și inaccesibile ca și desenul nebun pe care îl dăruiește jarul ţigărilor pe zidul negru al nopţii... Şi atunci, simţea prelingându-i-se pe braţe, pe piept, pe abdomen, până la pubis, un lichid ușor sărat pe care îl lingea, îl amesteca migălos cu pâine, îl modela până reușea să facă scoici și melci băloși...străvezii. Își amintea trupul elastic al lui chip... Părul răsfirat într-un desen placid, părul care nu se aduna în smocuri, spinarea producând un contur indecis, degetele lungi, îngălbenite de ţigările fără filtru... vedea un falus suplu, acoperit cu epidermă vegetală, fumegând asemenea unei pipe uriașe, umplută cu drog, cu învrășmășirea oricărei consistente, aderenţa specială a aerului în care flori, pietre, pești, se contopeau în desene imposibile... mâna asudată frământă sexul, împrăștie sămânţa... cu timpul, căpătase abilitatea de a introduce în vis elementele pe care și le dorea, știind că, odată ajunse acolo, parcursul lor era de neanticipat.

Îl uimea combinatorica lor infinită, explozia superbă de semnificaţii...defecării i se asocia invariabil imaginea unui fluture scuturat de lumină.mâna frământă sexul, se îmbălsămează, năclăiește, scoicile devorează

umbre, fluturi morţi, beţi, dansatori, totul se estompează, nu rămâne decât mișcarea ritmată, pulsul prim al universului... era de un acvatism profund, simtea apa invadând încheieturile tuturor înţelesurilor...

Penetra, voluptatea venea din miracolul umectării vaginului... Niciodată, în vis, nu plouă.

Apa invada întotdeauna brutal, definitiv, impunându -și legea și frumuseţea...

deasupra tuturor plutea trupul elastic și alb al lui chip, descompus nedefinit, din care ochii, ca două perle, zăboveau încă în două cochilii de argint...

5.Privesc pe Nora, dormind puţin răsucit pe cuverturile albastre. Nimic

esenţial nu s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani. Sufletele se comportă, în general, ca și cum ar avea eternitatea la dispoziţie.

6.deschise ochii brusc, trezind în trup toate durerile și amorţelile dimineţii.

distingea greu sunetele și la fel de greu recunoscu vocea lui chip îndemnându-l să se trezească. mișca mâinile energic, arătându-i o pungă de cafea și un pachet de ţigări.

chip avusese întotdeauna darul de a-i trezi simţurile violent și definitiv.„Ai o scrisoare”Îi urmăresc zâmbetul. e inutil să întreb de la cine.„Ai auzit?”


Întind mâna încet, dar hotărât, apuc plicul cu chenar roș-albastru, rup marginea și mă cufund în lectură, doar pentru a-mi oferi câteva clipe de liniște, în faţa vacarmului iniţiat de chip. dispare și odată cu plecarea lui la bucătărie, aburii voluptoși ai cafelei mă învăluie. Reapare.

„va trebui să plec’, îi spun„de ce? când?”„cel mult o săptămână”fac, în gând, inventarul orelor de plecare ale trenurilor spre sud. chip

pornește radioul, iar verva lui se mai domolește, mutându-se în vioiciunea privirii lui superbe. Aprinde cu tact o ţigară, făcând chibritul să scapere cu același gest șmecheresc învăţat prin cartier, pe care eu nu reușesc să-l prind oricât aș încerca...

„de ce pleci?”citesc în ochii lui mai degrabă nostalgia acestei călătorii îndelung plănuite,

decât regretul pentru plecarea mea.Sorb din cafea cu ochii întredeschiși, aprind o ţigară. Trenul.muzica sună îndepărtat acordurile unui blues-man legendar.„de ce pleci?”Repetă întrebarea, deși știe că plecările mele nu au niciodată un mobil

precis, că nu pot sta mai mult de o lună într-un loc, că plec din dependenţă și că hotărârea mea este irevocabilă...

Privesc mâinile lui chip, frământând o altă ţigară, mâinile pe care le place balbs, mâinile cu care spera să o impresioneze pe Rada și care speră să nu-i trădeze adevăratul caracter, precum Nietzsche se temea de urechile lui... Ştiam că am să-i lipsesc... exercit asupra lui chip o fascinaţie de neînţeles...

„Să-mi aduci cărţile alea cinci... Şi să zici frumos „bună ziua” Norei...”cafelele se termină pe nesimţite. rămâne acum doar un zaţ mustos în care

arunc leneș scrumul, urmărind tulburătoarele dispersii, apoi pierderea lui în negrul profund al rămășiţelor de cafea... muzica ne asediază, devine din ce în ce mai insistentă... mă aplec, dau radioul mai tare... Santana și J. l. hooker, mirosul prezent al cafelei, feliile de șuncă pe care le întind pe pâinea aburindă, dimineţi frumoase, conspirative, cum ar spune balbs, ne amintim asta amândoi, ne privim, râdem, ne întrebăm unde poate fi balbs, nu mai dormise de două nopţi în cameră, dar, în fond, amândoi eram obișnuiţi cu escapadele lui și ne simţeam de pe acum bucuroși de febrilitatea de care ne molipsea de fiecare dată... „un bărbat nu poate fi bărbatul unei singure femei”... vocea lui balbs, Santana, cafeaua...

„voi pleca noaptea”chip zâmbește. Îmi cunoștea fascinaţia, tulburarea care mă cuprinde la

vederea luminitelor dăruite de goana trenului. În fond, eram convins că nu exista nimic pe pământ care să mă poată impresiona mai mult decât infimele licăriri, venind parcă din abis, din haos....


7.21-28 martie 2000 a fost săptămâna dispariţiei lui mugur. Timp de șapte

zile nu am știut nimic despre el, iar la întoarcere, o lumină stranie părea să-i survoleze faţa ţepoasă. era, într-adevăr, ciudat că plecase fără să anunţe. dar, lucrul care ne-a mirat cel mai mult, umplându-ne cu un fel de teamă, a fost convingerea, împărtășită unanim și inexplicabilă că mugur minte atunci când spune că a fost doar până acasă. Nu înţelegeam de ce ne-ar fi minţit, mai ales că el nu-și ascunsese niciodată faţă de noi nici relaţiile cu femeile, nici micile secrete inseparabile de ceea ce, în mod curent, numim intimitate.

8.„hai, îmbracă-te. Plecăm până la mugur, îl găsim până la 11 și am de luat

ceva de la el.Nu mă grăbesc, întind straturi consistente de muștar pe felia de șuncă,

tentându-l pe chip cu un mic gest... ia felia și mușcă leneș, bucuros probabil că nu mai trebuie să mă roage să i-o prepar. Gustul sandwich-urilor se prelungește în gurile noastre, odată cu drumul pe care ne trezim, pășind grăbiţi spre apartamentul lui mugur... Îl găsim afectuos și bine dispus, cu Raymond Aron, marx și de Sade pe masă, sorbind un ceai de caise, fumând tutun olandez din care își învârte singur ţigări cu o dexteritate de invidiat... Părul răvășit emană un vag parfum de femeie...

„beţi un ceai?”„Sigur”, răspundem și știm amândoi că a bea ceaiul lui mugur nu este doar

un gest amabil, este un ritual necesar pentru intrarea în lumea de mici minuni, de infime, trecătoare delicii...

„Tocmai am vorbit cu balbs”, ne informează mugur, „a fost la Sibiu, apoi pe la soră-sa, dar se întoarce diseară în cameră și promite un festin, un festin cu chiftele...”

„de ce dracu, n-a dat un semn de viaţă?”, întreabă plictisit chip„de un, să știu?”Ţigările aprinse trasează un triunghi crepuscular în atmosfera veșnic

obscură a camerei lui mugur...În camera asta, nu te poţi abţine să nu te dedai unei minuţioase cerecetări a

lucrurilor. observ smocurile de ceai verde, contrastând cu portocaliul mucurilor înnegrite pe margini, fumate până la ultimul firicel de tutun, înălţându-se în stivă într-un morman micuţ de scrum, ochelarii cu rame argintii, á la John lennon, cărţile așezate cu grijă, dar fără a ţine cont de vreun criteriu, un număr din lettre internationale, cu René magritte pe copertă, o „lolita” în ediţie germană care îmi pare mult mai voluminoasă decât cea românească (prefaţă consistentă, savantă, gândesc), câteva planșe Gisbert vombeaz, lipite pe peretele galben, câteva desene de mână de-ale lui Thomas, fotografii prost făcute, pe


care obiectivul nu reușise să le scutească de o luminozitate prea puternică... un număr dintr-o revistă, pe care rămășiţele de tutun alcătuiesc un desen șovăielnic... citesc: „Giacometti a locuit mulţi ani într-o curte din Paris, un decor frumos, reprezentând sărăcia franceză. Acesta și-a instalat telefon, forţat probabil de agentul său. după fiecare convorbire telefonică, cum el lucra adesea direct în ghips, iar mâinile îi erau pline de acesta, telefonul devenea tot mai mult, o sculptură în ghips de Giacometti, o sculptură care, din când în când, suna”... Nu mă pot împiedica să fac o grimasă, gândindu-mă că, în definitiv, mă mai întâlnisem cu stridenţa agresivă a lucrurilor care par adormite... Shock-ul nu fusese niciodată punctul meu tare; nici în a-l recepta, nici în a-l produce nu fusesem vreodată prea bun... mă gândesc la mugur... ceaiul de caise pare gata, pachetul de ţigări e deja pe sfârșite, mă gândesc că e încă dimineaţă, că ne vom cumpăra cel puţin două pachete până la venirea nopţii, că vom minţi întunericul din nou, opunându-i o frenezie înșelătoare, agerimea și febrilitatea minţii, care, adăpostită de întuneric, e liberă, zboară, se contorsionează, geme...

mă gândesc la mugur. mă gândesc că mi-ar fi placut să-l cunosc cu zece ani în urmă. fusese în armată, la Timișoara, unde i se spunea Profesorul, de unde se întorsese cu prima cută pe frunte și iniţiat în dragoste, de unde trimisese și unde primise tomuri întregi de scrisori. Înarmat cu un zâmbet seducător, mugur știe să ne transporte într-un trecut tulbure și probabil, dureros, într-un trecut din care a adus imagini capabile să ne farmece și, deopotrivă, să ne înspăimânte... figuri rabelaisiene îl populează... Zâmbesc, închipuindu-mi pe prietenul meu jucând cărţi cu maistrul iuga, specialistul, ori privind pe bucătorul enorm, plimbând polonicul printr-o oală plină de materie vâscoasă, greţoasă, încercând zadarnic să împiedice scrumul să cadă din vârful ţigării, alături de alte condimente îndoielnice... Întors din armată, acasă, la baia-mare, mugur muncise într-o întreprindere, apoi învăţase și intrase la facultate...

ceaiul de caise...

9.„bea-l, se răcește”...aud vocea lui balbs, proţăpit în ușă...un cor de urale, strigăte și imprecaţii se abate asupra bietului aventurier.„unde umbli, mă?”, întreabă chip„daţi-mi și mie o ţigară”, răspunde balbs, mulţumindu-se să se dezbrace

tacticos, agăţând peste haina gri geanta lui cea veche, doldora de cărţi...„ce vă privește, mai evadez...”„Şi nu spui o vorbă, nimic...”Reproșuri inutile. balbs suge ţigara cu mult sârg, distrugând filtrul,

înfierbântându-l inutil, nu știu cum reușește...din difuzoare, un brownie mc Ghee vine să încălzească pereţii. A trecut

deja un ceas și jumătate, vom ajunge în curând la universitate, vom bea o a treia


cafea în barul „Queens”, care ne dă mereu o senzaţie de underground și cine știe poate o vom întâlni pe Rada, spre bucuria lui chip, care va începe iarăși duelul său inutil cu fata asta, în fond nu foarte frumoasă, nu foarte interesantă, dar, cumva, irezistibilă, da, cu siguranţă, irezistibilă....

Întreaga zi va fi lungul ritual menit să aducă noaptea. Nopţile fuseseră întotdeauna locul predilect de fermecare, de spaimă, de cutremur, de dragoste. iar noaptea se apropia cu repeziciune.

10.Au trecut 20 de ani fără să se întâmple ceva semnificativ. Rămân agăţat de

cele câteva întrebări pe care le consider fundamentale și pe care mi le-am pus prima dată în urmă cu două decenii, în anii aceia de minunare și de spaimă. de ce oglinzile nu au dublu, de ce Aleph nu e simplă literatură și unde a fost mugur între 21 și 28 martie 2000. Între timp, am publicat o monografie despre borges, prima considerată serioasă în România, cu reproșul că am insistat puţin prea mult pe biografia argetinianului. Am insistat asupra biografiei pentru a sublinia rolul cuburilor lui hinton (o variantă a cubului lui Rubick) în opera scriitorului. copil fiind, borges a avut acces la această jucărie care i-a schimbat și lui și apoi mie viaţa. Născut în 1853, charles hinton a fost fiul unui eseist excepţional, James hinton, unul din puţinii feminiști convinși ai epocii. În 1877, charles se căsătorește cu mary boole, fiica celebrului logician, dar și cu maude Wendon, cu care a avut doi gemeni (!), fiind mai târziu închis pentru bigamie. hinton a murit în 1907, în mijlocul unui discurs ţinut la Society of Philantropic Inquiry, în urma unui atac de cord survenit în timpul unui hohot de râs. Jucăria la care borges a avut acces în copilărie a fost primul dispozitiv creat pentru a permite accesul la a patra dimensiune. hinton a creat un cub mare din șaizeci și patru de cuburi mai mici, ale căror feţe le cunoștea după culoare și nume. Rotind cuburile mici într-un anume fel, cubul mare ar fi trebuit să realizeze o rotaţie prin cea de-a patra dimensiune. cartea mea a insistat asupra ideii că, din moment ce nu se putea obţine o percepţie vizuală a dimensiunii a patra, întrucât cuburile mici sunt în interior, memoria (a culorilor și numelor în cazul lui hinton) este singura care ne permite accesul la acest tărâm pe care doar carnea mea îl presimte uneori. cartea mea azi este un best-seller, dau autografe și înșel cu bună știinţă adolescente. Peste zece minute va suna telefonul. o privesc pe Nora, ușor răsucită în cerșafurile albastre și zâmbesc la gândul că până și eu mă comport ca și cum aș avea eternitatea la dispoziţie.


LITERATURA

ÎN

SINE

Ai căzutcum au alunecat și alţii pe clapele pianuluiunde ea își măsoară lungimea degetelor.

***Sub albul pereţilorse află adevărul eiîngălbenit și pătatde adevărul lui.

Sub picioarele eistau cărţile luiși astfelpare mai înaltă.

În rest,un pact tacitîntre praful de pe mobilăși pantofii luicare nu spun niciodatăpe unde au umblat.

***m-ai citi întreagăca pe un ziar vechi, de curiozitate,dar cum m-ai atingem-aș risipi.

Pielea meaun semn de aeraruncată peste umărul bărbaţilor de formă.Râd zgomotossă sperii vrăbiile din părul tău ciufulitsă știică sunt.

Poeme

Nona Tatiana CIoFu


***mă târăsc spre locul undeiubesc înșelândurmele luminii prin care treci.

car vinași nelinișteadin visul în care se făceacă eram femeia aceeade care te temică îţi alunecă printre degeteși pe care a-i ascunde-oca pe o jucărie furată.

***ea nu mai este.Închisă în cartea luirămâne.

***Săruta închipuireaca pe icoane,ca pe inimiîn care să intrepăsările ceruluiși demoniisă încapăsecundeleprinse cu harponul.măsura întinderile arse la marginiși diametrul patuluila care viseazăîn el o femeie adevărată,plimbându-și goliciuneadin iriși în afară,zbătându-se ca un peștesub greutatea lui,în nopţile care nu mai vin.Își rodea unghiile gândindcum să așezesensul într-un punctde unde să nu i-l ia nimeni,să poată dormi liniștitcu ferestrele deschise.

***Am învăţat să-i recunosc urma,mușcăturile nesemnateși dâra de piei schimbate.Astfelam prins sub călcâicreatura.de atuncine citim gândurile,și, pentru căși-a înghiţit veninulscuipând apoi limba,am grijăsă nu-mi las niciodatătoată greutatea pe piciorul drept.

***când luna se va tăvăliîn așternutul neatins,ea își va pierde echilibrul.Îi va striganumeleși trenul va treceprin părul ei udfără să oprească.

***Îmi apariprintre pietrele drumului,în dreptul fântânii,apoi lângă salcâm,de parcă ai fi mortși-ai vrea sa nu uitcum tăiam zăpada,cărând neîmplinireaca pe un suflet greuși singur.

***o înconjuram bolborosind ritualul despărţiriide mine,de sâmburelecare îmi rămăsese.


LITERATURA

ÎN

SINE

1.

iartă-mă, doamnenu am toate cuvintele la minenu am toate desfătările și mângâierileîntinse ca o unsoare pe spatepicioarele rămân în urmăba vor să plece amândouă deodată ca repeziteleam uitat într-unul din buzunarele pământuluiși primulși ultimul cuvânt pe care mi l-ai spus

2.

enigmele se nășteau întotdeauna pe stradăfie printre roţile zgomotoase ale cărucioarelor pentru copiisau printre flecurifie în zborul de kamikaze al ziarelor sfâșiate ea era studentă și locuia la etajul treiacolo unde nu puteai să urci un piansă tragi pe dreapta un motodeltaplansau să pui de-o sinucidere sigură

am urcat la trei o dată de două ori de o sutăși într-o zicând călcâiele îmi cereau o altfel de legăturăcu fluierele picioareloriar pieptul îmi dădea o respiraţie în plusi-am zis „auzi? cât crezi că o să mai urc eu la trei?”

Poeme

Marius GRAMA

3.

ea era veselă ca o floare care nu-și știe ofilireanici nu stătea să mă asculte prea multera mulţumită să-mi dezbrace ochii de privireși nasul de miros și mâinile de atingeriși urechile de auz

în rest eram liber să trăncănesc vrute și nevrutemă lăsa să alerg în jurul eiși-mi spunea „tu ești haina mea cea mai de preţte iubesc mai mult decât pe mine însămi”

cred și eu cu mine nu o apucase niciodată dimineaţa prin orașși nu călcase vreo umbră uitată la colţ de stradăeram perfect ca o pagină albăcare și-a găsit scrierea

4.

în altă zi ea se urcase până la etajul patruera prima dată când o vedeam nu mai avusese curajulși de acolo cânta precum un telefon mobili se umfla pieptul cu muzicăși își spărgea cântecul precum o pungă umflată cu portative

cânta despre iubirea noastrădespre picioarele despieliţate ale fluturilorși despre reforma din agricultură

răsună în tot orașul în toate orașele

eu eram mândru că o ţinusem de mână de câteva oriși poate își luase și de la mine ceva talent

acolo la etajul patrumi-a cerut mai târziu să o duc să nască


LITERATURA

ÎN

SINE

după ce voi muri, când voi ajunge în faţa celui carele, el, Singurul, are dreptul să judece, nu îi voi spune: „iartă-mă!”. „ Am fost poet”, îi voi spune. „Adică: am iubit, am înţeles de la naștere rosturile nesomnului, am suferit, m-am bucurat de fiecare adiere de vânt și m-am cutremurat la atingerea fiecărei picături de ploaie, am fost fericit ascultând tăcerea dintre cuvinte și m-am chinuit, îndelung, viaţa întreagă, să înţeleg liniștea ce leagă un sunet de altul și de aceea m-am îngerit, pentru că, de fapt, tu, m-ai iertat încă de la nașterea mea!”

1câtă risipă,când o aripă se înfiripădin gând.gând după gând,renăscând, doarme plângândîntr-o clipităși ce ispităși infidelăși aiurităîntr-o risipă.

2e-atâta culoare în aer, în frunze,în mângâierile tale, atât de confuze,în încredinţarea cum că am ficopii care nasc mereu alţi copii.e-atâta culoare și-așa o părere în alcătuirea ta de muiere,

Exil la Pontul Euxin (I)

Constatin LăMuREANu

că-mi pierd auzul și ochiul se-nchideîn asurzitoare, ciudate crisaline,că piere mirosul și gustul îmi piere,doar trupul întreg pe tine te cere.

3ciudat miracol! cum se-nfiripeazăminunea care pare veșnic trează,ochiul ce stă mereu deschisși-atunci când totul pare numai vis,gândul acela care-i necuprinsul,tot el și largul, tot el și întinsul,tot el adâncul, tot el și înaltul,de ne-asemuit cumva altul,el îngustime ce măsoară totși neputinţa când nu pot să pot.ciudat miracol care se întrupeazăîn îndoiala ce ne vizitează.

4și vine ploaia cu întreg zăgazulcuprins între lumină și-ntuneric,la ora-n care se iuţește pasulca înăuntru iarăși să mă ferec.mă-nchid în mine ca un făt în pântec uitând de lumea care mă-mpresoarăși transformat din plâns acum în cântec spre zori mă nasc pentru a doua oară,uimit privește ochiul, cu neștiinţaseminţei care floare se va face,deși eu știu că-n mine stă putinţa de a fi și fruct când totul se va coace.

5e prea târziu acum să mă aduntot drumul acesta care nici nu-i drum.mă prea izbește zgomotul din stradă,mașinile ce-l foarfece grămadăîmi toacă nervii, îmi disecă visul,acela pe care nici nu l-am promisul.e prea târziu să-nfăptuiesc un vis,ce nici n-a fost și nici n-a fost promis.


LITERATURA

ÎN

SINE

era o noapte rece de noiembrie a anului 1979 în aerul căreia se putea simţi deja promisiunea unei ierni aspre. Aflaţi în compartimentul unui rapid ce circula pe ruta bucurești – varșovia, ulryk și irena lăsau în spate o Românie pe care dictatura ceaușistă o transformase într-un loc al terorii și al sărăciei. Reușiseră să plece din ţară cu ajutorul unui angajat al Securităţii, un anume mitică craioveanu, pe care irena îl cunoștea din copilărie, familiile lor locuind pe aceeași stradă. A fost nevoie de un singur telefon din partea bărbatului,

pentru ca orice complicaţie birocratică legată de obţinerea vizei să fie evitată, iar soţii Jarek să părăsească ţara fără niciun fel de obstacol.

doar hainele de pe ei - atât hotărâseră să care cu ei în Polonia. „e ca și când am sări din lac în puţ, nu ţi se pare?, zise irena. Plecăm

dintr-un stat socialist în alt stat socialist.” „Nu, irena, plecăm dintr-un stat în care oamenii au învăţat să nu

crâcnească în faţa fricii într-un stat în care oamenii vor să scape de frică”, spuse ulryk pe un ton apăsat, pentru a puncta clar diferenţa, apoi adăugă: „Ai încredere în mine, simt că plutește o energie nebănuită în aerul Poloniei. ceva se schimbă!”

la auzul acelor cuvinte, irena avu o mustrare de conștiinţă pentru faptul că, pentru o clipă, își pierduse nu speranţa într-un viitor mai bun, ci încrederea în setea de libertate a lui ulryk.

Sistemul de încălzire nu funcţiona. Soţilor Jarek le ieșeau aburi din gură, iar fălcile le tremurau. combinat cu lumina anemică a becului din tavan, frigul instaurase în compartiment o somnolenţă apăsătoare. Plutind pe deasupra unor creste de munţi, o lună plină lumina discret peisajul, dezvăluind de la înălţimea cerului imensitatea neagră a unei păduri prin care trenul gonea pe șine spulberând tăcerea copacilor cu șuieratul locomotivei și cu zăngănitul asurzitor al încheieturilor dintre vagoane. Ca un far de penitenciar… Până

Sânge de pasăre pe haine- fragment de roman -

Liviu G. STAN


şi luna asta semnează note informative, gândea ulryk cu tâmpla lipită de geamul compartimentului, urmărind cum respiraţia lui întindea pe sticlă o pată de abur. clipind rar, într-o stare de semitrezie, își mută ochii pe buzele irenei și observă că buzele ei se mișcau imperceptibil, pronunţând ceva în surdină, ca o rugăciune șoptită.

irena avea în poală o carte. Acolo unde nu există nimic, nu poate fi neplăcut să rămâi – descifră pe buzele

ei, iar ușurinţa cu care reuși s-o facă nu îl uimi în niciun fel. la un moment dat, trenul intră într-un tunel, iar ulryk sări brusc de

pe banchetă, ca îndemnat de un apel, și, cu un gest violent, deschise ușa compartimentului. comprimat de spaţiul arcuit al tunelului, zgomotul fricţiunii produse de cuplelele vagoanelor se năpusti înăuntru, făcând-o pe irena să tresară. ulryk ieși pe hol și cercetă vagonul. o luă mai întâi la stânga, apoi la dreapta, aruncând în jur priviri fugare, după care se întoarse în compartiment și închise încet ușa.

„Ţipenie”, zise, aprinzându-și o ţigară fără filtru. „irena, eu așa văd lucrurile… Nenorociţii ăștia nu numai că ne-au înveninat sufletele, dar au smuls și timpul din noi, l-au smuls ca pe-o măsea stricată. uită-te în jurul tău, la perdelele astea murdare, la podeaua asta mânjită de nămol și la banchetele astea răpciugoase. ce reprezintă ele? Îţi spun eu ce! Toate la un loc trebuie să îndeplinească doar o singură funcţie: aceea de-a ţine ca o baricadă timpul departe de minţile noastre. frigul din calorifere, coada la alimente, beciul, securiștii, propaganda - toate execută aceeași sarcină: ne împing în afara timpului, în vid, într-un nimic care face până și crima o probă de plictis. mă înţelegi? comuniștii ne-au furat frica de timp. iar dacă omului nu-i mai este frică de timp, ce devine el atunci? un jalnic și ridicol sclav, dar…”

vru să mai adauge ceva, însă frânele locomotivei fură subit acţionate. Sub apăsarea saboţilor, roţile garniturii scoaseră snopi de scântei. din cauza zdruncinăturii iscate, ulryk se prăbuși în genunchi. Trenul mai lunecă câţiva metri pe șine, slobozind un urlet de fier, apoi încremeni într-o tăcere mormântală.

ulryk scuipă ţigara peste umăr și-și strânse puternic în braţe soţia, pe care oprirea bruscă a trenului o speriase atât de tare, încât se apucase cu mâinile de cap și se ghemuise pe banchetă, ţipând, fără control, ca și când ar fi trecut prin spasmele unui atac de panică.

irena urlă atât de tare, încât, la sfârșit, rămase fără voce, doar cu o răgușeală ininteligibilă.

„hei, porumbeilor, lăsaţi-o mai moale cu îmbrăţișarea”, le zise o voce dogită. „haideţi, jos, că avem control!”

„ce s-a întâmplat?”, întrebă ulryk. „Nu știu, mi s-a comunicat prin staţie că avem un control, și atât. hai!”


vânturându-le o lanternă prin faţa ochilor, din canatul ușii, crăcănat și adus de spate, îi studia cu silă un bărbat cu constituţie de măcelar, îmbrăcat într-un pulover de lână răpciugos și cu un chipiu îndesat pe creștet. bărbatul se prezentă ca fiind conductorul trenului și, din câte remarcă ulryk după mirosul înţepător al respiraţiei și după felul încâlcit al pronunţiei, el și irena se puteau considera a fi protagoniștii unui miracol, deoarece era o veritabilă minune faptul că încă mai erau teferi și că trenul nu devenise un pachet de fiare strivite, din moment ce, până în acea clipă, vieţile lor fuseseră la cheremul unui individ aflat într-un stadiu avansat de ebrietate.

coborâră din tren în inima unui întuneric sufocant. frigul umed al pădurii li se strecură imediat în oase, făcându-le dinţii să clănţăne incontrolabil. Înainte de-a părăsi vagonul, irena fugi în compartiment, de unde ieși apoi strângând cu grijă la piept cartea pe care o ţinuse în poală și care, din cauza neașteptatei zdruncinături, îi căzuse pe podea.

ulryk o ţinea de mână cu o strânsură febrilă și defensivă a palmei, iar irena încerca să-l calmeze din priviri. Tensiunea acelei opriri misterioase afișase pe chipul lui o mimică ameninţătoare. Jos, pe terasamentul liniei ferate, conductorul vorbea prin staţie, abia reușind să manevreze aparatul din cauza beţiei.

„Ţine-i acolo. băieţii sunt pe drum”, rosti vocea din difuzor. irena observă că, în afară de ei, pe terasament se mai aflau încă două

persoane, conul de lumină al lanternei din mâna conductorului dezvăluindu-i, reduși la stadiul unor umbre semiobscure, doi bărbaţi cu fesuri negre și îmbrăcaţi în pufoaice de doc. Ambii îi părură a fi extrem de agitaţi: o dată la câteva secunde, unul dintrei ei scuipa nervos peste umăr, în timp ce tovarășul lui de drum își trosnea neîncetat, cu sete, degetele de la mână. În rest, nimeni, un pustiu deplin în vagoane, niciun alt călător în rapidul bucurești-varșovia.

Nemaiputându-și păstra cumpătul, ulryk vru să-l abordeze violent pe conductor, pentru a-i smulge cu forţa un răspuns, și anume ce voia să spună cu acel avem un control, şi atât. Însă nu apucă să facă vreo mișcare, deoarece fu oprit de ivirea bruscă a unor fascicule luminoase care se apropiau cu pași repezi de ei, ca niște faruri, de undeva din bezna pădurii, foșnind. Peste câteva secunde, din negura forestieră apărură în faţa lor patru ochi de lanternă, în spatele cărora se aflau, cu șiroaie de chiciură pe căști, dârdâind de frig, patru soldaţi înarmaţi. Trei dintre militari stinseră lanternele și îndreptară spre ei ţevile armelor pe care le aveau în dotare, iar al patrulea le spuse înţepat în poloneză:

„Nu vreau s-aud niciun comentariu, clar? Ne daţi actele la verificat, iar dacă e-n regulă, ne pupăm dup-aia pe obraji, așa, ca buni conaţionali, și pleacă fiecare la căsuţa lui! Așa că hai, cu pași mari, să terminăm repede treaba!”

bruscându-i, soldatul cu lanterna îi alinie pe toţi într-un șir indian, în afară de conductor, căruia îi făcu pe nevăzute semn cu bărbia să-şi ia tălpăşiţa, şi se afundară în pădure.


văzând sictirul și graba soldatului, ulryk încercă să se plieze pe situaţie:„Şefu’, dar ce s-a întâmplat de-a trebuit să vă ia așa ca din apă și să vă aducă

în gerul ăsta, ca și când n-aţi fi și voi oameni ca tot restul, cu familiile și grijile voastre, ci un fel de dintr-astea, mașinării, care trebuie doar să execute ordine? uite, eu tot timpul îi zic soţiei mele… nu-i așa, irena?… că statul ne tratează soldaţii ca pe niște sclavi, când, de fapt, voi meritaţi să fiţi trataţi regește, că de n-aţi fi voi, s-ar duce naibii ţărișoara asta. N-am dreptate?”

irena auzi cum soldatul scăpă un oftat, lăsând impresia că va spune ceva, dar până la urmă tăcu mâlc.

Întunericul pădurii era învăluit într-un miros de mușchi, iar undeva, în depărtare, cânta o bufniţă. de pe crăcile copacilor, unite într-un păienjeniș opulent prin care luna se filtra fragmentar, cădeau picături reci. Pământul era moale și saturat de apă și fiecare pas răsuna în văzduh cu un ecou prelung și înfundat, mocirlos. Un loc ideal pentru o crimă perfectă, gândea irena înspăimântată, agăţată de braţul lui ulryk, cu bubuitul inimii în tâmplă, ascultând foșnetul lichid al frunzelor și trosnetul degerat al vegetaţiei în plin proces de hibernare - zgomote banale, dar care, în sinea ei, căpătau forma unei presimţiri lugubre. iar ulryk își spunea că două puteau fi motivele opririi pe nepusă masă a trenului: ori poliţia secretă poloneză deţinea informaţii că trenul ar fi transportat un grup de indivizi suspectaţi de comiterea vreunei ilegalităţi sau de acţiuni teroriste la adresa ordinii socialiste, ori, pentru a mușamaliza vreo „greșeală strategică”, poliţia secretă căuta, prin intermediul lor, să inventeze dușmanii fictivi de care avea nevoie.

drumul prin pădure nu dură mult. În scurt timp, soţii Jarek ajunseră pe o șosea, unde, la o distanţă de aproximativ cincizeci de metri, îi aștepta, cu motorul pornit și cu farurile aprinse, o mașină. deasupra mașinii, tăiată de un nor, luna. de cealaltă parte a șoselei, copacii își continuau dominaţia, pierzându-se într-o beznă și mai neagră.

la vederea mașinii, inima lui ulryk începu să bată cu putere. Își amintise, brusc, că în șoseta de la piciorul stâng avea, mulat pe gleznă, un exemplar din „comunicatul KoR”1, detaliu care, în acea conjunctură, le-ar fi putut fi, lui și irenei, fără nici cel mai mic dubiu, fatal. iar prin cuvântul „fatal”, ulryk înţelegea nu faptul că el și irena ar fi putut deveni două cadavre neștiute de nimeni în măruntaiele acelei păduri, ci un alt gând îi sugruma respiraţia, în faţa căruia moartea ar fi putut părea o formă blândă de extincţie. Ştia din auzite că atunci când unui individ i se punea ștampila de duşman al poporului, una dintre pedepsele preferate ale poliţiei secrete consta în umilirea lui. de aceea, un singur gând îi umplea mintea de oroare: violul; faptul că ar putea fi legat fedeleș, redus cu forţa la imobilitatea unui animal tranchilizat, în timp ce irena ar fi fost pedepsită

1. Publicaţie necenzurată a KoR (Komitet Obrony Robotnikóv – comitetul de Apărare a muncitorilor), apărută la sfârşitul anilor ‘70 în Polonia, care a creat pentru o perioadă o breşă în monopolul deţinut de autorităţile comuniste asupra fluxului de idei şi informaţii.


printr-un act de umilire atât de demonic precum violul, un viol în haită, voios și animalic, răbdător și minuţios, căruia el, oricât s-ar zbate și ar plânge și ar cere îndurare, nu i se va putea împotrivi.

din mașină coborâră trei bărbaţi, purtând pălării cu boruri largi și paltoane lungi până la glezne. unul dintre ei, poziţionându-se în haloul faurilor, care îi propiectau umbra pe asfalt, le zise, ridicând mâinile spre cer:

„oooo, piu-piu-piu, păsărele libere!” Iată-i în toată splendoarea lor, agenţii marii porcăieli!, vru să-i șoptească

ulryk la ureche irenei, care strângea în continuare cartea la piept cu o atenţie sacră. dar nu mai apucă să dea viu grai acelui gând, deoarece, din senin, auzi o împușcătură. Apoi, alte și alte împușcături, salve dezlănţuindu-se într-un ritm haotic, flame de-o secundă luminând asfaltul, o răpăială de gloanţe al cărei ecou, însoţit de ţipetele participanţilor la acea subită baie de sânge și de sunetul cartușelor goale căzând pe asfalt unul după altul, i se părea că reverberau atât de puternic în imensitatea acelei păduri, încât ar fi putut provoca în orice moment o prăbușire în lanţ a copacilor. Nu avea habar ce și cum se întâmplase, căci, după primul foc de armă, reacţionase rapid și o trase pe irena la pământ, astupându-i urechile cu palmele, iar el strânse cu putere din ochi, așteptând sfârșitul schimbului de focuri, cuprins de disperare.

deodată, se făcu liniște, o liniște buimacă. Pădurea își recăpătase tăcerea, ca și când totul ar fi fost produsul unei halucinaţii a copacilor.

mai așteptară un timp așa, întinși pe asfalt, împietriţi, pete umane. irena găsi prima forţa de-a se ridica de la pământ. Şi, odată corpul ei ajuns

în poziţie dreaptă, se ciocni de un decor tenebru, peste care pulberea muniţiei consumate plutea precum o pâclă. Aștupându-și nasul cu dosul palmei, nu pentru a împiedica mirosul de sulf să-i pătrundă în nări, ci mai degrabă ca o stavilă în calea suspinelor ce îi urcau din stomac spre gură, forţând-o să izbucnească în plâns, începu să pășească temător, privind cutremurată de oroare rezultatul schimbului de focuri. dacă el închisese ochii, ea, în schimb, hotărâse să-i ţină deschiși, larg deschiși, spunându-și că trebuia, că pur și simplu trebuia să fie martoră la acel măcel. Până să o trântească ulryk la pământ, irena apucase să vadă cine deschisese focul: fusese unul dintre cei doi bărbaţi din tren, care, profitând de neatenţia soldaţilor, scosese din geacă un pistol și descărcase un foc în ceafa unuia dintre soldaţi, după care, smulgându-i arma, își proptise patul mitralierei în șold și începuse să tragă în toate direcţiile, incontrolabil. Până să-i acopere ulryk urechile, ea apucase de asemenea să audă și ce anume ţipase acel bărbat înainte de-a apăsa pe trăgaci: În numele Domnului, suntem liberi! Apoi, de la nivelul solului, stând cu falca lipită de asfalt, privise peste umărul lui ulryk: din acea poziţie mai apucase să vadă doar atât, cum, cu un ultim suflu, pe lângă ei se târâse în coate un trup greoi, în agonie, căţărându-se parcă pe asfalt.

FRONDE


criza criticii de întâmpinare e cea mai vizibilă la noi, frunzărind sumedenia de reviste literare care apar în limba română (le adaug și pe cele care apar exclusiv în mediul virtual, „online” sau „e-reviste”, de tip Tiuk! sau Prăvălia culturală, reviste editate de membri ai uSR). las la o parte faptul că, în timp, au dispărut reviste care contau prin comentariile critice și eseistice: Adevărul literar şi artistic și Idei în dialog (au dispărut și reviste conduse de spirite tinere, mai mult sau mai puțin nonconformiste: Noua literatură și Tomis). Au apărut, în schimb, noi reviste de nișă – în bucurești (de tip Bucureştiul literar şi artistic, pe banii unor firme particulare) și în „provincie”, sponsorizate de consiliile locale (de tipul Antares Axis Libri), într-o perioadă în care sunt în pericol să nu mai apară revistele editate de uSR (adică România literară, Viața Românească, Luceafărul, Ramuri, Steaua, Apostrof, Convorbiri literare, Orizont, plus Vatra și Euphorion; personal, n-am mai văzut pe piață revista Euphorion, n-are nici un site al ei; mai e și revista în limba maghiară Helikon), de la 1 septembrie 2013, tăindu-se subvenția de la stat (prin ministerul culturii; conducerea uSR a sperat să se reia această subvenție de la 1 ianuarie 2014, nu s-a reluat, așa că există pericolul să dispară, încetul cu încetul, uSR nemaiavând bani să le susțină financiar; s-ar mai putea perpetua o perioadă numai revistele uSR ajutate de consiliile județene și de primării; e adevărat, există în Parlament un proiect de lege pentru subvenționarea cu bani de la stat a revistelor uSR, rămâne de văzut când se va vota).

În aceste condiții ingrate pentru critica de întâmpinare (nu mai pun la socoteală calitatea morală și numărul criticilor dispuși să mai ierarhizeze cărțile noi, număr din ce în ce mai mic), e culmea să descoperi în noul statut al uniunii Scriitorilor din România-uSR obstacole în perceperea valorii unei cărți și a unui scriitor care dorește să fie membru al uSR. din start trebuie să subliniez că am votat împotriva acestui nou statut care, să dau doar un

Pervertirea criticii de întâmpinare

Liviu Ioan SToICIu


exemplu de aberație, desființează adunarea generală sau conferința națională a uSR (aceea care alegea președintele uSR și membrii consiliului; până și o scară de bloc are adunare generală, uSR nu mai are) și desființează consiliul uSR (care ar trebui să fie un fel de parlament-legislativ și să valideze ce face comitetul director al uSR – un fel de „executiv”; conform noului statut al uSR, rolul parlamentar al consiliului dispare, în consiliul uSR fiind în principal președinți de filiale, care sunt „executivi” și membri ai comitetului director al uSR; e ilegal, nu mai există un control al „puterilor” în interiorul uSR, iar conducerea operativă a uSR poate avea rol dictatorial). Ştiți, președintele uSR a fost ales de către… adunările generale ale filialelor uSR! Astfel, ca fapt divers, e interesant să aflăm ce a ieșit din această tevatură a schimbării forțate a statutului uSR, după alegerile din septembrie-octombrie 2013 de la uSR. Îl citez pe Gelu Negrea (Contemporanul 11 / 2013), care a făcut socoteli și a constatat – Prima: conform aritmeticii elementare, cele 705 voturi cu care domnul N. Manolescu şi-a adjudecat al treilea mandat de preşedinte reprezintă o proporție de circa 30% din totalul de 2.500 membri înregistrați ai USR. Nici mai puțin, dar nici mai mult decât atât. (Am spus „circa” întrucât n-am putut afla de nicăieri câți din cei 2.500 au avut drept de vot în conformitate cu noile prevederi statutare) A doua: participarea la actul electiv s-a situat sub pragul de 50 la sută… La fel de nedumeritoare se vădeşte alegația domnului Manolescu din acelaşi editorial (din România literară 41 / 11 octombrie 2013), cum că „numărul votanților l-a depăşit de mai bine de două ori pe cel înregistrat în toate Conferințele Naționale de după 1990: 938 față de, aproape de fiecare dată în trecut, 400-500”. A compara numărul votanților direcți cu cel al delegaților aleşi conform algoritmului „1 la 5 sau chiar la 6 din totalul membrilor” este egal cu a amesteca ionatanele cu corcoduşele în virtutea convingerii că democrația participativă e totuna cu democrația reprezentativă. Nu e. constatări de bun-simț.


Nu demult mi-a telefonat un critic literar „debutant” și m-a rugat să-i dau o recomandare de primire în uSR. i-am spus că nu mai e nevoie de recomandarea nimănui pentru a intra în uSR (cum era până acum; erau doar recomandări politicoase, date pe bandă de „vechii” membri ai uSR; unele erau cumpărate la cârciumă, altele erau… negociate, nu mai insist cum, corupția având sensul ei la primirile în uSR, mai ales când cel ce vrea să intre în uSR are o funcție publică înaltă sau e prieten de cataramă cu cei din conducerea operativă a uSR). i-am citit la telefon criticului literar debutant de pe internet, de pe site-ul uSR, din noul statut, prevederea… cu această ocazie, apropo de critica de întâmpinare, am conștientizat o altă probă de bizarerie (ca să nu-i zic bazaconie). În acest statut nou al uSR (făcut pe picior, înaintea alegerilor uSR din 2013) se stipulează, la Anexa 2, articolul 4 litera b, la comisia de validare, în afara faptului că un autor trebuie să-și facă dosarul de primire în uSR cu o „cerere individuală de primire” și trei cărți ale sale apărute (excepție făcând autorul care e premiat pentru debut la Premiile uSR; atenție, la Premiile uSR, nu la premiile filialelor uSR), că mai trebuie să adauge la dosarul de primire, citez: - copii după cel puţin două cronici / recenzii pentru fiecare volum publicat, apărute în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de U.S.R.) şi să fi fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional. Comitetul Director al U.S.R. va vota anual lista revistelor ce vor conta în evaluarea dosarelor de candidatură şi va face publică această listă pe pagina web a U.S.R. şi a Filialelor. Așadar, un debutant care vrea să fie primit în uSR are nevoie de cel puțin… două cronici de fiecare volum publicat apărute în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de U.S.R.) şi să fi fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional. Avem în uSR, aflăm cu această ocazie, critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional! care sunt acești „mari” critici, în condițiile în care critica de întâmpinare e în plină criză, tocmai acești critici „de valoare recunoscută pe plan național” lipsind? vor face coadă la ușa lor să scrie despre cărțile lor cei ce vor să intre în uSR, vor fi plătiți regește de doritori pentru această muncă, „pe față sau pe ascuns”? Amuzant la culme e că se promite publicarea listei revistelor ce vor conta în evaluarea dosarelor de candidatură, anual… Amatoristic, anual se va schimba această listă? Nici până azi nu s-a publicat pe site-ul uSR această listă (a apărut o asemenea listă pe site-ul Agenției de carte și a fost contestată de conducerea uSR; ba chiar la ultima ședință a comitetului director al uSR s-a atras atenția că: „În ceea ce privește dosarele de primire în uSR, s-a hotărât ca în dosarele de primire sau titularizare să fie luate în consideraţie și cronicile literare ale unor critici recunoscuţi ca profesioniști, chiar dacă acestea nu sunt publicate în revistele principale de cultură din ţară”). Nu pot să cred că s-a ajuns până aici, primirea în uSR devenind o parodie. biata critică de întâmpinare (atâta câtă mai e, cu nu multe nume mai răsărite) e astfel pervertită. halal! Înțelegem oficial, din statutul uSR, că uSR e bântuită de tot felul de critici de întâmpinare, sic!, dar pentru primirea în uSR nu contează decât verdictul celor cu valoare recunoscută pe plan naţional.

106

FRONDE

ANTARES AXIS LIBRI

mă întreb câteodată cum ar arăta literatura română contemporană dacă n-ar exista găștile literare, coteriile, așa-zișii „autori humanitas”, „autori Polirom” etc. dacă RAo, litera sau Nemira ar face un pas hotărât și spre literatura autohtonă sau dacă toţi cei care exprimă judecăţi de valoare în domeniul criticii literare, ar fi siliţi să aibă nu doar o licenţă în litere, ci și sute de lecturi care să acopere în mare toate curentele literare.

ce frumos, ce curat ar fi peisajul literar dacă n-ar mai exista struţocămile în edituri, coordonatori de colecţie, redactori

șefi sau editori care se cred și mari scriitori, fiinţe penibile ce învaţă să scrie publicându-și maculatura frumos copertată la editura la care lucrează (proverbial e cazul unui prozator minor ce-și reeditează încercările literare în colecţia de capodopere ale literaturii de pretutindeni...).

ce grozav ar fi dacă zecilor de volume futile cu amintiri pionierești despre epoca de Aur li s-ar substitui două - trei nuvele serioase ori romane durute (răsfoindu-le ai senzaţia că regimul comunist a fost o comédie!), iar dacă altor zeci de poeţi închipuiţi și pseudoprozatori cu multe rateuri la activ ar îndrăzni cineva să le spună că scrierile lor, mozaicuri de evenimente mărunte, nu sunt nicicum opere postmoderniste situate în umbra lui Joyce ori a unui atât de străin stil american.

o piaţă inundată de mizerabilism (unii zurlii vor să dovedească și ei, încă o dată, că acesta nu-i o treaptă, ci o fundătură), plină de „scriitori la modă”, promovaţi de prieteni, de editurile îndatorate sau chiar autopromovaţi la modul amatoristic, ilar pe internet, pisari expirabili, care n-au citit în viaţa lor un teanc de cărţi, dar care consideră că trista și limitata lor existenţă poate genera literatură (din patru înjurături încropesc un poem, dintr-o mahmureală plină de vomă, o proză), o piaţă suprasaturată de memorialistică ieftină (mare

Despre himere

Adrian buZDuGAN


boală și asta să crezi că viaţa ta are valoare de exemplu într-un univers infinit!), o piaţă înecată de traduceri din ce în ce mai bine realizate, însă din ce în ce mai puţin oportune. Sunt sigur că mii de snobi au cumpărat, răsfoit sau citit mediocra „Prea multă fericire” a proaspăt nobelizatei Alice munro. oare ce distincţie sau ce titlu postum ar trebui să i se confere vasluianului vicenţiu donose, astfel încât „Gura lumii” – un roman excelent, după părerea mea – să dobândească în sfârșit cititorii pe care-i merită?

Şi toate astea se întâmplă pentru că s-a slobozit teoria cercului vicios („asta se cere” – „asta ni se oferă”), toate astea pentru că adevăraţii scriitori nu sunt vocali (poate cu excepţia lui Radu Aldulescu și a altor doi-trei). Nu dă bine, nu e bine sau chiar e de rău să-și spună părerea despre X – cu x mare –, despre editura Y, care le-ar închide apoi ușa în nas, sau despre răzbunătorul cronicar Z, care le-ar lua astfel în colimator viitoarele scrieri... Toate astea, pentru că cele câteva categorii dominante de critici (cei care-și construiesc deja statuile, cei plictisiţi, cei închiriaţi de varii edituri sau juniorii care așteaptă sunetul diapazonului) nu se implică, nu riscă, nu au vocaţia de-a construi.

ca o curiozitate, printre cei tineri se află și tehnicienii culturali, mafaldele literaturii române, cei care generalizează pentru anchetele revistelor, „A fost un an slab la poezie.”, „la proză, ca și în ultimii ani, foarte prost...”. dacă există vreun critic literar care-a citit toate cărţile nominalizate și premiate de uSR anul trecut, asta incluzând și filialele uSR (în provincie nu publică doar veleitarii, ci și scriitorii blocaţi de scriitorii care lucrează la editurile mari, cei care editează în mare după gustul și scrisul lor), jur că nu mai scriu un rând!

Peste jumătate dintre scriitorii tineri calcă agresiv pedala experimen-talismului muiat în obscen, dorind parcă să exemplifice cu orice preţ regula 14 a lui eco (1), socotindu-se necesară oglindă veneţiană a jegului turnat în tușe groase, caricaturale, veștede inflorescenţe baudelairiene aflate dincolo de capătul nopţii literaturii ca artă. oikeopragia-i încălecată strâns de cei ce fac paradă cu-a lor violon d’Ingres dezacordată, impostura-și ţese fir gros și purulent sufocând, alterând literatura.

Stau câteodată și îmi imaginez ce fel ar arăta literatura română contemporană ieșită de sub imperiul atâtor mizerii.

citibilă, exportabilă, nobelizabilă.

Note:(1) „doar rahaţii folosesc cuvinte vulgare.”, în nostimul „regulament” Cum

să scrii bine, „Pliculeţul Minervei”, umberto eco, ed. humanitas, bucurești, 2011.

108

REMEMBER

ANTARES AXIS LIBRI

Prima clădire din broșteni atestată în documentele vremii este biserica din lemn, aflată în centrul localităţii, construită din lemn de brad și lemn de tisă la încheieturi în 1760, cum menţionează o inscripţie de la intrarea în biserică. la ea au lucrat meșteri din zonă, folosind doar barda, toporul sau ferestrăul. biserica a dăinuit vremii, rezistând în stadiul ei original, doar acoperișul din draniţă fiind înlocuit, păstrându-se însă aceeași arhitectură. biserica are un pridvor, pe unde se poate urca în clopotniţă, urmează apoi pronaosul bisericii în care se păstrează obiecte foarte vechi ce erau folosite la serviciile religioase, două icoane bizantine, aduse aici în secolul al XiX-lea, icoane împărătești, obiecte de cult, un clopot german din timpul războiului, diferite cărţi de cult, vase pentru anaforă, trusă de botez și una pentru împărtășanie, ambele din lemn, tablouri, cruci, litografii, imagini cu înalte feţe bisericești ale timpului (mitropolitul Sebastian al moldovei și Sucevei, iustinian – mitropolitul moldovei, viitorul patriarh al României). catapeteasma – partea din interiorul bisericii care desparte altarul de naos, este făcută tot din lemn, luat din pădurile care se află în împrejurimi, pictată de meșteri aduși probabil de la durău, icoana sfântului Neculai – care este și hramul bisericii de aici și al noii biserici construite alături. „iat-o, deci – nota leca morariu în 1925 –, bisericuţa în care vornicul david creangă din Pipirig, abia sosit la broșteni pentru școlirea lui fiu-său dumitru și a nepotului său ion (ion al nostru), și-a adus «școlerii» de i-a «închinat pe la icoane» (Amintiri din copilărie) și iat-o bisericuţa în care dascălul Niculai Nanu își aducea cu cârdul băieţii, așezându-i și pe la cele strane, ca să poată arăta și înaintea obștei la cât le stă vrednicia și la cât învăţătura.”1

1. Leca Morariu, Pe urmele lui Creangă şi drumuri oltene, Iaşi, Editura Timpul, 2004, nota

Pe urmele lui Creangă

Constantin SECu

Biserica de lemn din Broşteni


În anul 1840, marele logofăt Alecu balș, fost proprietar al moșiei broșteni, a înfiinţat singura școală, la acea vreme, de pe valea bistriţei, de sub conducerea lui Niculai Nanu, „om de mijloc, roșcovan, uscăţiv, bun la inimă și glumeţ, dar iute la mânie și aspru.”2

cursurile se ţineau de luni până vineri, frecventate de copii dornici de învăţătură. Şcoala nu avea local propriu, ci funcţiona în case închiriate. Această școală avea o reputaţie deosebită, întrucât elevii se puteau preoţi „numai cu învăţătura dobândită aici, în urma unui examen trecut la seminarul Socola din iași”,3 pentru că „cine căpăta atestat de la Nanu, era ca și preot, iscălitura lui era respectată de mitropolie.”4 Printre ei s-a numărat și ion creangă, adus aici de david creangă, împreună cu fiul său mai mic, dumitru, fratele mamei, pentru că bunicul scriitorului mai adusese pe alţi doi copii ai săi, vasile și Gheorghe, la școala lui Nanu și fusese foarte mulţumit de învăţătura ce o căpătase de la acesta: „Zău, mare pomană și-a mai făcut Alecu baloș cu școala ceea a lui, cine vrea să înţeleagă! Şi, doamne, peste ce profesor înţelept și iscusit a dat! Așa vorbește de blând și primește cu bunătate pe fiecare, de ţi-i mai mare dragul să te duci la el! ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice!”5

la broșteni, Nică și dumitru stau în gazdă la irinuca, „o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână”, care „avea o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma, acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad și așezată chiar sub munte, pe malul stâng al bistriţei, aproape de pod.”6

Primul contact cu școala nu a fost tocmai plăcut pentru cei doi școlari, pentru că profesorul Nanu a poruncit unui alt elev să-i tundă chilug pe cei doi, cu tot plânsul „cu zece rânduri de lacrimi” și cu toate rugăminţile lor de a nu-i „sluţi”, și, apoi, le-a dat de învăţat după puterile lor, între care și „Îngerul a strigat”., cântare cu care avea să stârnească admiraţia celor prezenţi în biserica din humulești în ziua de Paști, „de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate”.

19, p. 33.2. Ibidem, p. 34.3. Ibidem, p. 32.4. Ibidem, p. 34.5. I. Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Editura Tedzit FZH, 2004, p. 20.6. Ibid., p. 26.

Ion Creangă


Învăţătorul Nicolae Nanu a predat la școala din broșteni numai zece ani, fiind înmormântat în curtea bisericii, unde, pe mormântul său, în 1906, a fost ridicată o cruce „de către cei recunoscători”, pe care stă scris, cu litere săpate în piatră pentru a rămâne veșnică memoria învăţătorului în amintirea celor de pe valea bistriţei: „Aici odihnește Niculai Nanu, întâiul învăţător în valea bistriţei la școala lui baloș din broșteni: 1840 – 1850”.

Nu știm cât a fost de încântat Nică de metodele pedagogice ale învăţătorului Neculai Nanu, dar cu siguranţă că s-a străduit a nu-l face de râs pe bunicul său, om cunoscut în broșteni, mai ales la școala lui Alecu balș unde căpătaseră învăţătură alţi doi copii ai săi. Pe lângă cele învăţate la școală, nu se poate ca feciorul lui Ştefan a Petrei să nu fi fost atras de frumuseţea

poveștilor și legendelor care circulau și circulă încă și astăzi în zonă. iată, de pildă, o legendă frumoasă despre cum a luat naștere râul bistriţa, care poate fi auzită de la localnici.

Se spune că sus, în munţii acoperiţi de păduri veșnice, era un sat cu case frumos împodobite de brâie meșteșugit făcute, acoperite cu șindrilă. Într-una dintre aceste case s-a născut o fată de o frumuseţe deosebită, la fel de frumoasă precum sfintele zugrăvite pe icoanele altarelor, având ochii albaștri asemeni cerului senin și cosiţele bălaie ca aurul munţilor. fata primi, la naștere, numele de bistriţa și era înzestrată cu darul de a coase veșminte măiestre. la ea veneau chiar luna și Soarele să le facă rochii de argint și costume din aur. Îndrăgostindu-se de Soare, flăcău chipeș, și, pentru a-l impresiona, bistriţa și-a croit și ei o rochie mai frumoasă decât cea pe care o făcuse pentru doamna lună, apoi s-a așezat pe un vârf de munte ca să o poată vedea mai bine mândrul Soare.

Seara, frumosul și chipeșul cavaler se pierdu dincolo de munţi. Primele steluţe se zăreau deja pe bolta cerului, iar bistriţa s-a îndreptat spre casă, când luna își făcea apariţia. doamna nopţilor senine și a stelelor o zări pe bistriţa pe o cărăruie și o recunoscu, însă s-a mâniat atât de tare văzând-o îmbrăcată într-o rochie mai frumoasă decât a ei, încât stârni un mare îngheţ peste acele locuri.

Mormântul învăţătorului Niculai Nanu


frumoasa fată simţi valul de frig ce o cuprinse și dorea să se grăbească pentru a ajunge acasă mai repede, dar picioarele n-o mai ascultau, pașii erau tot mai rari, până nu a mai putut merge. S-a oprit, iar gerul a transformat-o într-un sloi de gheaţă.

A doua zi Soarele a găsit-o nemișcată, sub un pâlc de brazi. S-a grăbit să o îmbrăţișeze, dar ea s-a topit mângâiată de razele călduţe și s-a lăsat încetișor pe mușchiul verde și des. Se preschimba într-un izvoraș cu apă limpede, în care străluceau firișoare de aur din rochia-i frumoasă. din toate părţile, alte izvoare și pâraie i se vor alătura, sporindu-i albia. oamenii i-au spus bistriţa Aurie, după numele fecioarei și al firicelelor de aur care mai strălucesc și astăzi în prundurile sale, de la izvor și până la vatra dornei.

dar ghinionul părea să nu-l părăsească pe Nică, pentru că, după prinderea cu arcanul a lui bădiţa vasile a ilioaiei, a urmat moartea neașteptată a dascălului iordache, la humulești, iar acum, prin luna martie, cei doi flăcăi, Nică și dumitru, se îmbolnăviseră de râie căprească de la caprele irinucăi și învăţătorul nu i-a mai primit la școală. Gazda lor nu-i putea vindeca și nici pe david creangă nu avea cine să-l înștiinţeze despre situaţia în care se aflau. o babă din sat i-a învăţat să se ungă cu leșie, de două ori pe zi, să stea la soare până se usca cenușa de pe ei, apoi să se scalde în bistriţa. Însă, cum notează povestitorul, „nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat.”7

cei doi copii nu mai mergeau la școală, fiindcă învăţătorul nu-i mai primea până nu scăpau de râia căprească, iar pentru asta trebuia să urmeze sfaturile pe care le primiseră de la baba din sat. cu o săptămână înainte de Paști, în sâmbăta lui lazăr, „aproape de buna-vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește omătul, și curg pâraiele, și se umflă bistriţa din mal în mal, de cât pe ce să ia casa irinucăi”,8 iar cei doi flăcăi se urcaseră pe muntele din spatele casei irinucăi și, în joaca lor nevinovată, au stârnit o stâncă din loc. Şi ce n-a reușit apa învolburată a bistriţei, a reușit stânca urnită de ei, care porni la vale în salturi mai înalte de un stat de om, dărâmă gardul și casa gazdei, o capră o făcuse bucăţi și se opri în apa înspumată a bistriţei.

7. I. Creangă, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Editura Tedzit FZH, 2004, p. 28.8. Ibid., p. 27.

Bistriţa la Broşteni


În amintirea episodului povestit de ion creangă în Amintiri…, la intrarea în broșteni, dinspre Poiana largului, autorităţile din oraș au așezat, în mod simbolic, o piatră mai mare, care să amintească despre stânca ce a pricinuit atâta necaz bietei irinuca, pe care stă scris: „Piatra simbolică care a dărâmat bordeiul și a omorât caprele irinucăi”.

emil Gârleanu ne-a lăsat câteva însemnări în legătură cu casa irinucăi: „Pe stânga drumului, puţin în dâmb, cocioaba irinucăi stă să cadă. e așa cum a descris-o creangă: o adunătură de scânduri pe care mai mult întâmplarea se pare că le-a încleștat la un loc cu ferestrele cât palma, cu ușa într-o rână, ghiontită peste tot de vânturi și viforniţe, bojdeuca prizărită parcă se mai ferește încă de stâncile prăvălite din deal de către ionică feciorul lui Petrea ciubotarul și-al Smarandei din

Pipirig. Şi în adevăr, în faţa cocioabei, în marginea drumului, lângă un stâlp de telegraf, zace o stâncă mare, rostogolită într-o zi de primăvară. de după geamurile oarbe, din dosul ușii gheboase, nici un semn de viaţă, ograda pustie – nici câine, nici pasăre, nici capre slabe şi râioase. În spatele casei e dealul cu pieptul scrijelit de stânci ruginii, acoperit de brazi răzleţi și mesteceni, - e dealul de pe care de atâtea ori ochiul copilului creangă trebuie să fi întâlnit priveliștea pe care astăzi o vedem prin bura repezită a ploii, ca printr-un văl. Pictorul (e vorba de pictorul baltazar cu care Gârleanu călătorea) se urcă pe un pârleaz să fotografieze cocioaba; băietanul din faţa caselor zâmbește și spune: – bine că nu-i baba acasă, că rău v-ar mai ocărî; nimănui nu-i îngăduie să se apropie de ograda ei, să n-o puie prin cărţi. – căci bojdeuca e locuită astăzi de către fata irinucăi, fata balcâză şi lălâie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă, - cum o zugrăvește cu pana lui cea atât de meșteră ion creangă.”9

mare trebuie să fi fost spaima ce îi cuprinse pe cei doi ștrengari, pentru că, după o evaluare sumară a situaţiei, făcută sus, pe munte, au hotărât a trece doar pe la casa dărâmată a gazdei lor pentru a-și lua cele câteva lucruri ce le aveau și să se oprească drept la pluta care avea să-i ducă la borca, unde locuia vasile, un frate mai mare al lui dumitru.

9. Apud Leca Morariu, Pe urmele lui Creangă şi drumuri oltene, Iaşi, Editura Timpul, 2004, p. 45: Emil Gârleanu, Privelişti de la ţara, 1915, pp. 24-25.

Piatra simbolică amintind destânca rostogolită de Nică şi

vărul lui, Dumitru

REMEMBER


Filosofia vieții în lirica lui Dumitru Matcovschi

Georgeta FâNARu

Anul 2014 în Republica moldova este declarat anul poetului dumitru matcovschi (20.10.1939 - 26.07.2013). un omagiu adus creaţiei scriitorului a fost conferinţa Lirica lui Dumitru Matcovsci – o zidire a neamului, organizată la 14 martie 2014 în cadrul cenaclului Magia cuvântului, moderator poeta victoria fonari, dr. conf. Gazda evenimentului a fost biblioteca centrală din cadrul bm „b.P. hasdeu”, la care au participat studenţii universităţii de Stat din moldova.

Poezia lui dumitru matcovschi este specifică temelor poeților din anii 60, totuși volumele sale de poezii scot în evidență evoluția viziunii artistice a autorului. Astfel autenticitatea ca mod de transfigurare și de interpretare a realității o desprindem din volumul Maci în rouă (1963), lumea interioară a individului, bogată și inepuizabilă din volumul Univers intim (1966), conștiința etnică și spiritul folcloric din Casa părintească (1968), neliniștea

sufletească și ambiguitatea limbajului poetic din Descântece de alb şi negru (1969), atitudinea civică a personalității din Patria, poetul şi balada (1981). mai târziu volumele Imne şi blesteme (1991), Măria sa poetul (1992) demonstrează responsabilitatea autorului în fața semenilor săi.

o trăsătură spe-cifică poeziei sale este


spontaneitatea și firescul. un alt aspect este tensiunea dramatică a imaginarului liric. dacă în anii 60 – 70, eul liric este unul plin de neliniști și incertitudini, prin căutări de sine, dar și un specific național basarabean: dorul de casă, atunci poezia din anii 80 – 90 prezintă, prin motivul durerii, disperarea, anumite aspecte negative din societate, dar și dramele existențiale și conștiința trecerii timpului.

În ceea ce privește lirismul poeziei sale, el este realizat mai ales prin motivul lacrimii, al dorului, prin procedee compoziționale de tip refren, anaforă, epiforă. lirismul poeziei lui dumitru matcovschi îmbină un aspect elegiac cu un patos polemic.

„Poezia lui matcovschi impre-sionează prin arta delicată a nuanțelor și pregnanța formulărilor lirice. ea nu încape

în limitele unei estetice unice și se caracterizează prin lirism, sugestivitate, un folclorism de bună calitate (baladescul), muzicalitatea accentuată. Speciile abordate nu se deosebesc de cele abordate de poezia perioadei – confesiuni și crochiuri lirice, instantanee, micropoeme, unele încercări de prozopoem, poezii de inspirație intimă și balade, blestemul, descântecul. Sub aspect tematic creația lui poetică are în obiectiv realități apropiate și dragi care rămân aceleași de-a lungul anilor – autorul scrie despre casă și pom, axă și rădăcini, moldova și eminescu, pâine și patrie. Pasiunea sa constantă pentru actualitate se relevă nu în actualizarea „la zi” a poeziei, ci în permanentul ei suflu actual de mesaj, de idee profundă” [1, p. 458].

Poezia Viața ca un țipăt scoate în evidență destinul complicat al ființei umane, soarta dură care nu poate fi schimbată oricât de mult nu am încerca să o facem.

Poemul este alcătuit din opt strofe a câte 2 versuri. Prima strofă :„Viaţa ca un ţipăt deznădăjduit, / Dincolo de sclipăt şi de vid sortit.” sugerează faptul că dincolo de aparențe și dincolo de aspectul fizic frumos al vieții, ea nu este decât un ecou de disperare. În această strofă depistăm două figuri de stil: comparația „viața ca un țipăt deznădăjduit” și epitetul „vid sortit” ce semnifică neputința auzirii acestui țipăt, având în vedere faptul că în jur este pustiu, și chiar dacă cineva ne-ar auzi, nu ne-ar putea ajuta, salva, fără a încerca să ne salvăm noi pe noi.

Dumitru Matcovschi


„Viaţa ca un muget, ca un râu turbat, / Dincolo de cuget nepătat, curat.” – viața ce ne face să greșim din cauza prăpăstiilor prin care ne este dat să trecem și prin aparență doar la exterior cugetul nepătat, cu toate că în realitate cugetul nostru este încărcat mereu de gânduri, idei care nu se mai opresc din curgerea lor. figurile de stil pe care le identificăm sunt comparațiile : „viața ca un muget”, (viața ca o durere ce vrea să fie exprimată, o durere ce vrea să iasă din suflet, un suflet ce vrea să fie eliberat, ce nu mai poate suporta) și „viața ca un râu turbat” (viața – o vijelie cu urcușuri și coborâșuri, cu momente frumoase și mai puțin frumoase, cu plusuri și minusuri, viața precum un pahar pe jumătate plin).

Viața – strâmbă, dreaptă, nu-i de împrumut. Ai şi am o treaptă. N-am şi n-ai un scut.cum nu ar fi viața, cu nedreptățile și greutățile ei, ea nu poate fi împrumutată

cuiva sau mai bine zis nu poate fi dăruită cuiva. Trebuie să o trăim chiar și dacă trecem prin momente insuportabile. fiecare avem o treaptă pe care trebuie să o urcăm, dar nu avem un scut prin intermediul căruia să ne apărăm. Aici cuvântul scut este un simbol ce semnifică în acest caz imposibilitatea protejării contra injustițiilor vieții, greutăților, conflictelor, încercărilor mai puțin plăcute prin care ne este menit să trecem.

„Pare, sus, pe creste, Soarele profet. / Nu cred în poveste, tot în viaţă cred.”Soarele este un simbol, un călăuzitor ce colorează viața dându-i aspectul

unei povești: viață ca-n povești. Această sintagmă viață ca-n poveşti nu mai pare a fi credibilă, ținând cont de duritatea vieții.

„Omul cu durere - veşnic la aman, / Vrea o mângâiere, un cuvânt, un ban.” În momentele în care omul suferă are nevoie de un sprijin, de o persoană care să-l susțină, care să-l îndrume pe calea cea dreaptă, care să-l ajute atât moral, spiritual, cât și material.

„Piere fără pâine, omul piere, azi. / Care zi de mâine? Scoate-l din necaz.” În această strofă este scos în evidență destinul tragic al omului care nu are o pâine pe masă, dar și perioada istorică prin care trecem. Tot mai mulți șomeri, imposibilitatea găsirii unui lucru bine plătit și stabil, situația gravă a țării care nu mai vede viitorul în ziua de mâine, care nu mai știe la ce să se aștepte. Pentru omul care nu are o pâine, mâine este un viitor îndepărtat. Aici ziua de mâine este de fapt metonimia viitorului, iar ziua de azi, metonimia prezentului.

„Viaţa ca o coardă, ţine podul greu. / Dincolo de soartă, de la Dumnezeu.” este prezentă o altă comparație : „viața ca o coardă” se întinde mereu când înspre bine și când înspre rău și tot ea este cea care se întinde într-atât încât ne permite să rezistăm greutăților și să mergem spre o nouă destinație, să tindem în continuare spre ideal.

Strofa următoare are o nuanță pesimistă: „Fii ca toată lumea, cum ţi-e inima. / N-aştepta minunea, nu se va-ntâmpla.” Nu încerca să ieși în evidență prin ceva


anume, nu vei fi apreciat de ceilalți fără a fi invidiat și fără a-ți fi dorit răul. Nu aștepta o schimbare în societate, în viață, fiindcă chiar și dacă aparent ar părea că acest „nou” va modifica ceva, în realitate totul revine pe calea firească, totul se întoarce de la ce a pornit. Totodată versul „fii cum ți-e inima” ar sugera faptul că nu trebuie să purtăm mereu o mască, nu trebuie să ne ascundem eul nostru interior.

Titlul poeziei este o comparație ce sugerează imposibilitatea omului de a obține nemurirea. viața este alcătuită din naștere și moarte. Suntem sortiți să ne naștem și apoi să murim. din pământ am apărut, în pământ ne întoarcem. Şi cât de mult nu am încerca să trecem de această celulă, nu putem să o facem, fiindcă nu ne este permis. viața, care ne-a fost dăruită de cel de Sus pentru a o trăi, are anumite reguli, scrise tot de el, Regizorul, iar noi fiind doar niște actori, trebuie să jucăm doar după cum ni se dictează.

viața aici este un laitmotiv care persistă în mai multe strofe ale poeziei. viața este doar o celulă pentru suflet, din a cărei pereți este imposibil să ieșim și chiar și dacă o facem trecem într-o altă lume pe care din păcate sau din fericire nu avem posibilitatea să o cunoaștem.

„dumitru matcovschi a plăsmuit o operă bogată și variată, mobilizatoare ca idee și sentiment, emoționantă și plină de suflet. (…) lirismul de factură specifică, bogatul mesaj etic, sugestivitatea și dramatismul, sinceritatea și consecvența sunt câteva trăsături ale scrisului său. «la început a fost cuvântul, zice el într-o poezie, și dacă este dumnezeu – în cuvânt este» (Cuvântul). cu această încredere în cuvânt își trăiește el opera” [1, p. 469]. mihai cimpoi afirmă că pentru matcovschi scrisul poate fi echivalat cu existența însăși, pentru că a scrie este ceva sfânt și nu le este dat tuturor acest talent, această menire de a crea. Scriind, matcovschi se confesează, se deschide sufletește „publicului” său.

Referinţe bibliografice:1. botezatu, eliza. Dumitru Matcovschi: între rapsodie şi pamflet. În:

Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. chișinău: firma editorial-poligrafică „Tipografia centrală”, 1998.

MAPAMOND


Și un scoţian deloc zgârcit cu harul său

Nu, nu este vorba despre Andrew crumey, pentru unii cunoscut prin romanele „music, in a foreign language” și „Pfitz”, apărute în acea colecţie de la jurnalul „cotidianul”... ci despre Petru iamandi, recent premiat de către filiala uniunii Scriitorilor din România pentru traducerile anilor 2011 și 2012, printre acestea numărându-se și romanul „domnul mee” de Andrew crumey (ed.univers, 2012), un adevărat exerciţiu de virtuozitate (și o provocare) pentru orice traducător.

deoarece Andrew crumey, fără a fi neapărat extrem de complicat, construiește cu șarm, cu inventivitate, uimește prin alegerile sale (și de subiecte, a se vedea și romanul care va fi lansat chiar anul acesta, The Secret Knowledge,), prin umor (dacă vreţi și vă place david lodge, când se ocupă de mediul universitar, ,dar și prin intelectualismul său...

Şi aici mă refer în primul și în primul rând la „domnul mee”, savurat de sărbătorile de iarnă... Trei planuri principale: două în contemporaneitatea cât se poate de apropiată și unul în plin secol al Xviii-lea, ultimul avându-i în prim plan pe celebrul Jean-Jacques Rousseau și obscurii ferrand și minard (de găsit iniţial în cartea a zecea a „confesiunilor” lui J.J.Rousseau). În celelalte planuri găsim un aproape incredibil domn mee (care, culmea, se trage, se pare, din acel minard, dar asta o aflaţi cam pe la ultimele pagini!), un domn care la o vârstă foarte înaintată (cam 8 decenii!), cu o sexualitate neclară (pentru unii!), începe să folosească calculatorul și implicit internetul, ajungând prin intermediul acestora să aibă și experienţe sexuale cu... femei, candoarea și inocenţa sa fiind redate cu adevărată măiestrie; pe lângă acest domn mee, avem și un profesor universitar (și romancier), specialist mai

Un gălăţean în colecţia „Romanul secolului XXI”...

a.g. secară

Cronici uitate...


mult sau mai puţin în literatură franceză, îndrăgostit de o studentă și care află că suferă de o boală dificilă...

Acestea sunt premisele... dumneavoastră ce aţi face cu aceste ingrediente? dacă mai introducem în ecuaţie și misterioasa enciclopedie a lui Rosier, o crimă și, desigur, complicaţiile sentimentale ori prietenești, sugerăm abia... începutul unei frumoase prietenii dintre scriitor și un eventual cititor.A fost comparat cu italo calvino, borges, Kundera... Pe lângă lodge, aș mai adăuga și umberto eco...

dacă nu este numai post-modernist, cu siguranţă este unul dintre primii meta-moderniști!

Reflecţiile unui personaj despre pastișă poate sunt, într-un fel, și autoironice:

„Se spune că, atunci când iubim, jucăm un rol învăţat din cărţi, din filme sau din bârfe, și se mai spune că întreaga existenţă a unui individ poate fi dictată prin imitaţie sau reacţie, ca răspuns la nenumăratele forţe moderate și presiuni nevăzute prin care suntem direcţionaţi în mod constant. Întreaga mea viaţă, am început eu să-mi dau seama, devenise de-a lungul mai multor luni o formă de pastișă” (p.251).

Şi pentru că anul acesta (n.n. 2013) se împlinesc 100 de ani de la începerea publicării în volum a capodoperei lui Proust, iată și ceea ce zicea acesta (citat tot în romanul lui crumey, p. 263): „... uneori ar trebui să cedăm avantajelor terapeutice ale pastișei voluntare ca să nu ne petrecem tot restul vieţii producând pastișe involuntare”.

Aviz multora dintre cei ce vor să devină scriitori!

Andrew Crumey

MAPAMOND


iată cum, făcând elogiul fragmentului, al episodului, Kundera ne oferă practic încă una din cheile romanului său. Tot în lumina determinismului s-ar putea explica și teoria lui „...Şi tocmai în clipa când...”, pe care o dezbat în Nemurirea personajul Kundera și prietenul său Avenarius: „Şi tocmai în clipa când... e una din frazele magice ale tuturor romanelor, o frază având darul să ne vrăjească citind Cei trei muşchetari, romanul preferat al profesorului Avenarius, căruia i-am spus în loc de salut: exact în clipa asta, în timp ce tu coborai în bazin, eroina romanului meu a răsucit, în fine, cheia în contact şi a pornit maşina, îndreptându-se spre Paris”.1 discuţia despre această „matematică existenţială”, cum o numesc ei, continuă în același registru în paginile următoare, dar cititorul poate lesne să-și dea seama că acest tip de discurs (deloc singular ci, dimpotrivă, regăsit sub nenumărate forme în paginile cărţii și amestecat ca din întâmplare în desfășurarea acţiunii propriu-zise), ne lasă să ghicim, dincolo de enunţarea unor teorii pur existenţialiste, intenţia autorului de a ne dezvălui o parte din „bucătăria” creaţiei sale și totodată concepţia sa despre roman. de altfel, acest lucru se întâmplă încă de la începutul cărţii, acolo unde, sub pretextul unor cugetări despre chipuri și gesturi, ni se explică felul în care a luat naștere personajul Agnes. Privind, de pe marginea bazinului de înot, gestul unei doamne în vârstă adresat instructorului ei, autorul simte că e gata să creeze un personaj: „mă simţeam cuprins de o emoţie bizară și în minte îmi ţâșni cuvântul Agnes. Niciodată n-am cunoscut o femeie purtând acest nume. [...] Agnes a izvorât din gestul acelei doamne sexagenare pe care am văzut-o la marginea bazinului, fluturându-i din mână instructorului de înot.[...] Gestul ei a trezit în mine o imensă și neînţeleasă nostalgie, iar această nostalgie a dat naștere personajului căruia eu i-am dat numele de Agnes.”2

1. idem, Nemurirea, ed.cit., p. 260.2. ibidem, pp. 6-9.

Arta „nemuririi” (II)

Mihaela GALu


Astfel, putem spune că suprapunerea aceasta de planuri, care pare să ofere la un moment dat ansamblul unui material anacronic și greu de digerat, este structurat așa într-un mod programatic. Nimic, nici cel mai mic amănunt nefiind lăsat la voia întâmplării, el nu face decât să ne ofere, paradoxal, argumentul consecvenţei autorului, servind în același timp unei alte teorii ale sale, pe care am amintit-o deja în primul capitol al acestei lucrări: „singura raţiune de a fi a romanului este să spună ceea ce doar romanul singur poate să spună”.3 Această frază reia aproape identic o alta, exprimată ceva mai plastic în chiar cuprinsul romanului, de către personajul asimilat (deloc întâmplător) persoanei proprii a autorului, într-o convorbire cu același Avenarius: „În zilele noastre toţi se năpustesc peste toate câte s-au scris vreodată, ca să le transforme în filme, în seriale de televiziune, sau în desene animate. Întrucât esenţialul în roman este tocmai ceea ce nu se poate spune altfel decât numai și numai în roman, în orice adaptare a sa rămâne numai și numai neesenţialul. Nebunul care se mai încumetă azi să scrie romane și vrea să le sigure protecţia, trebuie să le scrie în așa fel încât să nu mai poată fi adaptate, altfel spus, să nu poată fi povestite.”4

cu siguranţă că, tot în scopul de a spune lucruri pe care altfel nu le poate spune, este introdus în această încrengătură de planuri și episoade, persoanjul întruchipat de autorul însuși. Apariţia lui este un alt element de construcţie insolit, nemaiîntâlnit până aici în romanele lui Kundera, dar regăsit în Lentoarea, roman ulterior celui în discuţie. Prezenţa autorului în acţiune nu tulbură ordinea evenimentelor, chiar dacă se întâlnește cu personajele sale, le salută, iau masa împreună sau chiar le visează (în Lentoarea le visează soţia lui, iar explicaţia pe care i-o dă atunci când ea sare din somn speriată de coșmar, este că, paginile ratate ale romanului său ajung – prin cine știe ce mutaţii freudiene – să-i stăpânească ei visele). Procedeul, deși ușurează vizibil sarcina scriitorului de a-și urmări eroii de-a lungul evoluţiei lor, nu pare să aibă acest lucru drept scop. Agnes și tatăl ei nu cred în dumnezeu, ci în Ordinatorul Divin. creatorul a introdus discheta, apoi a plecat lăsând în urma lui doar un program în care nu se poate schimba nimic, libertatea oamenilor fiind astfel limitată la câteva variaţiuni și posibilităţi. Transferând această teorie la lumea cărţii, Kundera ne lasă indirect să înţelegem că el, ca autor, deși prezent, și-a încetat menirea odată cu aducerea personajelor „la viaţă”, acestea căutându-și apoi singure, într-un univers limitat de posibilităţi, propria lor cale. dar ce fel de copie a creaţiei ar fi aceasta, dacă n-am lua în calcul și contribuţia lui diabolum – adică a lui Avenarius (nu întâmplător bun prieten al Creatorului cărţii) – la jocul determinării? el este, întocmai ca și mefisto, „o parte a puterii care, vrând/ Să facă Răul, face doar binele oricând.”5 Paul nu poate ajunge la spital înainte de moartea soţiei sale, pentru că mașina lui s-a aflat „din întâmplare” printre cele cărora Avenarius le-a spart cauciucurile (în numele 3. Milan Kundera în dialog cu Christian Salmon, loc.cit.4. Milan Kundera, Nemurirea, ed.cit.,p.275.5. Goethe, Faust, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p.83.


unei cauze ecologice – oricum pierdute – la început, apoi din pur amuzament). Întârzierea lui a împlinit una dintre cele mai aprige dorinţe ale Agnesei: aceea de a muri singură.

odată cu apariţia autorului în roman este părăsit tonul grav (sau cel puţin neutru) al discursului, el devenind în astfel de momente, invariabil, (auto)ironic. e o confirmare a faptului că, însoţind creaţia, luciditatea nu face decât să-i sporească farmecul. Așa se întâmplă, de exemplu, atunci când autorul face observaţia cu privire la teama care-l încearcă în timp ce ridică haltere. Robert musil, cel mai drag romancier al său, a murit în timpul unui astfel de exerciţiu, iar dacă i s-ar întâmpla și lui același lucru, s-ar transforma automat „într-un epigon atât de incredibil, atât de frenetic și atât de fantastic, încât nemurirea caraghioasă” i-ar fi „asigurată pe loc”.6 În alt loc, în timpul unui dialog plin de umor despre moarte și nemurire, dintre bătrânul Goethe și mai tânărul (cu vreo sută și ceva de ani) hemingway, aflaţi în cealaltă lume, aceștia își aduc brusc aminte că toate replicile lor sunt la dispoziţia imaginaţiei și a „fanteziei frivole” a unui romancier care-i obligă să spună ce vrea el (observaţie care, pe lângă ironie, conţine și o aluzie la faptul că imaginea nemuritoare a celebrităţilor rămâne la bunul plac al celor vii).

Şi, în sfârșit, prezenţa autorului în text mai are un scop, care poate fi, în fond, și cel principal: ne ajută să înţelegem geneza scriiturii. există în economia romanului câteva scene esenţiale, pentru că ele, repetându-se în contexte diferite, ne conving de faptul că au însemnat mult prea mult pentru mintea și imaginaţia lui Kundera, încât să nu facă din ele pilonii de susţinere ai întregii construcţii. Procedeul nu este în sine neobișnuit pentru că, desigur, nu e nimic nou în a spune că scriitorul pleacă în realizarea operei sale de la anumite lucruri care l-au impresionat. ceea ce este original la Kundera, e prezenţa prototipului în același roman în care se află și „copia” sa. or, pentru a le putea aduce pe cele două împreună, în aceeași textură epică, a fost necesar artificiul de compoziţie enunţat anterior. dacă „prototipul” a fost cu adevărat unul real sau el a aparţinut planului care ni se prezintă doar nouă a fi real, asta deja nu mai are importanţă, pentru că intenţia autorului a fost ca cele două să se confunde. Într-o dimineaţă, într-o stare de semi-adormire, autorul aude la radio (prin vocea unui alt personaj, jurnalistul bernard), o știre despre o tânără care, vrând să se sinucidă, s-a așezat ghemuită în mijlocul șoselei, provocând astfel un accident în lanţ, ea scăpând totuși nevătămată: „Această știre mă înspăimântă în asemenea hal încât nu mai sunt în stare să adorm din nou. Nu-mi rămâne decât să mă dau jos din pat, să iau micul dejun și apoi să mă așez la masa de scris. dar multă vreme nu sunt capabil să mă concentrez, o văd în faţa ochilor pe tânăra fată ghemuită pe carosabil, cu fruntea lipită de genunchi, și aud ţipetele de groază ce se ridică din șanţul șoselei. Trebuie să izgonesc cu forţa această imagine, ca să-mi pot continua romanul...” 7

6. ibidem, p.63.7. ibidem, p.107.


Nu va fi singura știre auzită la radio din care vor lua naștere scene în acest roman, dar e cea care, reluată în cadrul acţiunii, va declanșa unul dintre evenimentele cele mai importante ale cărţii: moartea Agnesei. ea se află pe șoseaua spre Paris și este antrenată într-un accident rutier provocat de o tânără care, dorind să se sinucidă, s-a așezat în mijlocul șoselei. (Ar mai fi de spus că tânăra însăși va deveni personaj episodic, independent însă de acţiunea în sine, iar gestul ei va fi unul dintre subiectele preferate de scriitor în discuţiile pe care le va avea cu Avenarius). un alt eveniment, mai puţin tragic dar nu mai puţin important este atribuirea de către profesorul Avenarius a diplomei de „măgar desăvârșit” jurnalistului bernard, amantul laurei. Primirea acestei diplome (gest absolut gratuit altfel) din mâinile unui necunoscut, va declanșa în personajul nostru o înstrăinare de cei apropiaţi, care va stârni criza de isterie a laurei, care la rândul ei va declanșa cearta cu sora sa, Agnes. ca și cel de dinainte, și acest episod se repetă: o dată apare în cadrul acţiunii propriu-zise, apoi e povestit de Avenarius însuși (care-și motivează gestul printr-o simplă dorinţă de amuzament).

Simetrii neașteptate, care ne dovedesc faptul că nici un amănunt din roman nu e lăsat la voia întâmplării și că totul e programat cu minuţiozitate, apar și prin raportarea la povestea lui Goethe. Scena spargerii ochelarilor bettinei (simbol al extravaganţei, independenţei și nonconformismului) de către christiane, soţia lui Goethe, se repetă în spargerea ochelarilor laurei (simbol al tristeţii, al lacrimilor și al durerii) de către Agnes. la fel, scena atingerii sânilor bettinei de către Goethe are echivalenţe în cea pe care și-o amintește Rubens de la prima întâlnire a sa cu Agnes.

consecvent intenţiei, exprimate și cu alte ocazii, de a face din roman teorie și din teorie roman, Kundera nu ezită să-și explice ideile romanești prin intermediul personajelor sale: „Îmi pare rău că mai toate romanele scrise până în zilele noastre sunt prea supuse regulii unităţii de acţiune. vreau să spun prin asta că toate se întemeiază pe o unică înlănţuire cauzală a acţiunilor și evenimentelor. Aceste romane se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatică e un adevărat blestem al romanului, fiindcă transformă totul, chiar și paginile cele mai frumoase, într-o simplă etapă ce duce la un deznodământ în care se concentrează toată semnificaţia celor întâmplate anterior. cuprins de flăcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie.”8

iată așadar într-o singură operă și explicaţia și aplicaţia a ceea ce ar trebui să însemne romanul: nu doar ruperea de tradiţie prin înlăturarea mijloacelor convenţionale de construcţie (teorie cvasiprezentă altfel în tot romanul postmodern), dar și experimentarea „pe viu” în cadrul aceleiași opere a unor practici inedite, care au în subtext intenţia de a nu mai separa, în mod artificial, arta vieţii de viaţa artei.

8. ibidem, pp.275-276.

MAPAMOND


O traducere inedităHarry Harrison - Planeta fără întoarcere

Petru IAMANDI

HARRY HARRISON (n. 1925) se bucură de reputaţia de a fi unul dintre corifeii SF-ului american, editor şi antologator, traducător (din italiană şi daneză) şi ilustrator de carte. De asemenea este membru al Academiei Internaţionale de Artă Fantastică din Milano şi laureat al Premiului Hugo.

Planeta fără întoarcere

Capitolul 1De unul singur

Pe măsură ce se afunda în primele straturi fine ale atmosferei, mica navă spaţială începu să se încingă și să ardă ca o stea căzătoare. În doar câteva secunde flacăra se extinse, schimbându-și rapid culoarea din roșu în alb, o dată cu sporirea căldurii de frecare. deși incredibil de rezistent, aliajul carcasei metalice nu fusese proiectat să facă faţă unor temperaturi atât de înalte. din prora conică se răspândeau perdele de flăcări, în timp ce metalul se desprindea, căzând în gol, carbonizat. Apoi, în clipa în care nava părea că va pieri înghiţită de foc, prin gazul incandescent ţâșniră flăcările și mai intense ale reactoarelor de frânare. dacă nava ar fi fost scăpată de sub control, mai mult ca sigur ar fi fost distrusă. dar pilotul își cunoștea meseria, așteptă secunda premergătoare catastrofei și porni motoarele, încetinind astfel căderea navei, îndeajuns ca să evite o nouă creștere a temperaturii.

Nava se prăbușea printre norii groși de deasupra câmpiei verzi ce se năpustea asupra ei. când ciocnirea păru inevitabilă, reactoarele de frânare izbucniră din nou, strângând nava și mai tare în chingi. continuând să cadă cu viteză, în ciuda reactoarelor ambalate la maximum, nava se izbi de sol cu un zgomot asurzitor, turtindu-și amortizoarele de șoc.

după ce se împrăștiară norii de abur și praf, din botul navei se deschise scrâșnind o mică trapă din care răsări, încet, un periscop. Acesta începu să

(Traducere)


se rotească lent, scrutând vasta întindere de iarbă, arborii din depărtare, întregul peisaj în aparenţă pustiu. o turmă de animale se mișca în zare, gonind cuprinsă de panică, făcându-se nevăzută într-o clipă. În cele din urmă, periscopul se concentră asupra unor resturi de mașini din apropiere, ce împânzeau câmpia sfârtecată de cratere.

Aici avusese loc un dezastru. Sute, poate mii de uriașe schelete metalice stăteau împrăștiate pe câmpul de luptă. Toate găurite, îndoite sau sfărâmate de forţe uriașe. Acest cimitir al distrugerii se întindea până aproape de linia orizontului. Periscopul păru că cercetează cu atenţie carcasele ruginite, apoi coborî în navă iar trapa de metal se închise cu zgomot. Trecură câteva minute bune până când tăcerea fu întreruptă de scrâșnetul unei uși care se deschise încet.

Trecu și mai multă vreme până când în pragul ușii își făcu apariţia un om. Se mișca precaut iar ţeava puștii cu ioni pe care o ţinea în mână amușina în faţa lui ca un animal înfometat. omul purta un costum spaţial masiv și o cască ermetică prevăzută cu o cameră de luat vederi. Încet, fără să-și ia ochii de la peisaj sau degetul de pe trăgaci, își coborî mâna liberă și atinse butonul transmiţătorului de la încheietura celeilalte.

— continuu transmisia din afara navei. mă deplasez încet fiindcă de-abia pot să-mi mai trag sufletul. mă dor toate oasele. Am asolizat prin cădere liberă și n-am frânat decât în ultima clipă. A fost o asolizare rapidă, în momentul contactului viteza era de 150 de metri pe secundă. Până în prezent nu cred că asolizarea navei a fost detectată. continuu să vorbesc pe măsură ce înaintez. Această transmisie se înregistrează în nava mea aflată pe orbita planetei, de aceea, orice s-ar întâmpla, ce spun eu acum se va păstra. N-am de gând sa fac o treabă de mântuială, ca marcill.

Nu-și regreta cuvintele, faptul că astfel își dezvăluia sentimentele faţă de cel mort. dacă și-ar fi luat măsuri de precauţie, acum marcill ar fi fost încă în viaţă. dar, cu sau fără măsuri de precauţie, idiotul de marcill ar fi trebuit să găsească un mijloc de a lăsa măcar un mesaj. dar nu exista nimic, absolut nimic care să arate ce anume se întâmplase, nici măcar un cuvânt care să-l ajute acum. Gândul îl făcu pe hartig să pufnească înciudat. Asolizarea pe o planetă necunoscută reprezenta

Harry Harrison


un pericol de fiecare dată, oricât de pașnică ar fi părut planeta. iar aceasta, Selm-ii, nu se deosebea prin nimic. dimpotrivă, era departe de a arăta foarte pașnică. Selm-ii fusese prima destinaţie a lui marcill. Şi cea de pe urmă. marcill își transmisese ultimul mesaj de pe orbita planetei și consemnase coordonatele pe care și le propusese pentru asolizare. Nimic altceva după aceea. Nici un semn de viaţă. Așa se luase hotărârea să fie trimis un specialist. Aceasta era cea de-a 17-a planetă pentru hartig. iar hartig avea de gând să se folosească de toată experienţa lui pentru a fi sigur că nu va fi și ultima.

— Acum înţeleg de ce-a ales marcill locul ăsta. Nu e decât iarbă, un câmp pustiu care se întinde cât vezi cu ochii. dar chiar aici, unde am asolizat eu, a avut loc o bătălie cumplită și asta nu cu mult timp în urmă. urmele luptei se află chiar în faţa mea. Par a fi rămășiţele unor mașini de război de diverse tipuri, destul de impresionante la vremea lor dar care acum sunt doar o grămadă de fiare vechi, ruginite. Am să le cercetez mai îndeaproape.

hartig se îndreptă cu pași șovăitori spre câmpul de luptă, continuând să transmită.

— mașinile astea sunt imense. cea mai apropiată de mine trebuie să fie lungă de cel puţin 50 metri. Are roţi de autotractor, o singură turelă și un tun de calibru mare, care e distrus. de la distanţa asta e imposibil de identificat. Trebuie să merg mai aproape. dar vă spun sincer că nu-mi miroase a bine. de sus n-am văzut nici un oraș, n-am interceptat nici o transmisiune radio, nici un mesaj pe canalele de comunicaţie. Şi totuși, mă aflu pe un câmp de luptă plin de schelete metalice care sunt departe de a fi jucării. mașinile astea sunt produsul unei tehnologii foarte avansate. Şi sunt foarte reale, nu-i vorba de nici un fel de iluzie optică. Asta de aici e dintr-un metal foarte solid și a fost sfârtecată de ceva și mai solid. deocamdată nu văd nici un semn pe ea. Am să arunc o privire înăuntru. de unde mă aflu eu, nu se zărește nici o trapă. În schimb, în perete este o gaură imensă, poţi trece cu camionul prin ea. Am să intru. Înăuntru ar putea fi documente, trebuie să fie niște însemne pe tablourile de comandă ...

hartig se opri ca trăsnit, cu mâna încleștată pe marginea zimţată a deschizăturii. Auzise ceva? Încet, mări intensitatea sunetului în microfonul exterior. dar tot ce putea auzi acum era foșnetul vântului printre scheletele de metal. Nimic altceva. Ascultă o vreme, ridică din umeri și dădu să intre prin spărtură. deodată, dinspre carcasele de metal se auzi un zăngănit de fiare. hartig se răsuci pe călcâie și se trânti pe burtă, cu degetul pe trăgaciul armei.

— Se mișcă ceva acolo. Nu pot vedea ce anume, dar aud destul de clar. Am racordat microfonul exterior la circuitul ăsta ca să se înregistreze și sunetul. Zgomotul crește, roţi, șenile poate, scârţâie, zăngăne. o mașină ... acolo!

Scrâșnind din toate încheieturile, mașinăria răsări din mijlocul celor stricate. era mai mică decât majoritatea celorlalte, nu mai lungă de 5 metri, și înainta cu o viteză înspăimântătoare. Întunecată ca noaptea și la fel de sinistră.


hartig își înălţă arma, apoi lua degetul de pe trăgaci când văzu cum grozăvia se întoarce din drum, răsucindu-se pe loc și accelerând în același timp.

— Se îndreaptă spre nava mea! cred că a detectat-o când am asolizat. Poate din cauza radiaţiilor, a radarului, cine știe. folosesc telecomanda ca să pun în funcţiune sistemul de apărare de la bord. de îndată ce chestia aia va ajunge aproape, va fi făcută ţăndări ... acum!

exploziile răsunară una după alta, pe măsură ce armele de la bordul navei împroșcau focul lor mortal. Solul se cutremură, bucăţi de rocă ţâșniră în aer. Armele tăcură pe neașteptate, pentru ca în secunda următoare să-și reia tirul, în timp ce mașina apărea dintr-un nor de praf, aparent neatinsă de nimic.

— chestia asta e rapidă și rezistentă dar tunurile mari îi vor veni de hac ...o explozie și mai puternică zdruncină pământul, făcând să zăngăne

pereţii de metal de jur împrejurul lui. un vălătuc de praf roșu se lăsă încet, acoperind câmpia. hartig privi înmărmurit, apoi își reluă relatarea cu o voce inexpresivă.

— Asta a fost nava mea. N-a fost nevoie decât de un singur foc din partea drăcoveniei ăleia. Tunurile noastre nici măcar n-au zgâriat-o. Acum se îndreaptă spre mine. Probabil că-mi percepe semnalul radio sau căldura corpului. N-are nici un rost să închid staţia. vine încoace, direct spre mine. Trag, dar nu pare s-o afecteze în nici un fel. Nu văd nici o deschizătură, nimic. echipajul vede probabil printr-un releu Tv. Încerc să nimeresc niște protuberanţe aflate pe partea din faţă. Ar putea fi dispozitive de prindere, habar n-am. Nu pare să încetinească ...

Zgomotul exploziei încetă brusc, o dată cu încheierea transmisiunii radio. Sus, pe orbită, unitatea centrală din nava de explorare începu automat să caute semnalul radio, dar fără succes. Apoi încercă toate celelalte canale de comunicaţie. Nimic. cu tenacitatea specifică oricărui mecanism, o luă de la capăt și cercetă toate canalele cu volumul dat la maximum, dar nu detectă nimic altceva decât paraziţi. după o oră repetă procedura și tot așa, din oră în oră, în următoarele 24. când se încheie această parte a programului, deschise staţia radio conform instrucţiunilor și retransmise relatarea celui de la sol. când termină, reduse energia la minimum în toate circuitele, apoi așteptă cu o nesfârșită răbdare următoarea comandă.

Capitolul 2mirosul morţii

— ce e? ce s-a întâmplat? întrebă lea.umărul ei simţise încordarea bruscă din trupul lui brion, în locul unde îl

atinsese. Stăteau întinși pe patul moale, complet relaxaţi, uitându-se pe hublou la


noaptea spuzită de stele a spaţiului intergalactic. braţul lui puternic era petrecut pe după trupul ei firav iar ea sesizase brusca lui rigiditate.

— Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic. uită-te la culorile alea ...— Ascultă, dragul meu pachet de mușchi, oi fi tu cel mai grozav halterofil

din galaxie dar ești și cel mai prost mincinos. ceva s-a întâmplat. ceva despre care eu nu știu nimic.

brion șovăi o clipă, apoi confirmă cu o mișcare a capului.— e cineva pe aproape, un nou venit, care numai bine nu ne aduce.— brion, cred în aptitudinile tale empatice. le-am văzut în acţiune, știu

că poţi percepe emoţiile altora. dar noi ne aflăm în inima galaxiei, între doi sori aflaţi la ani lumină unul de celălalt. cum să vină altcineva la bordul navei? ... A, cu o sferă de contact, probabil. Trebuie să fie vorba de o întâlnire prestabilită, nu de ceva întâmplător. există vreo altă navă a federaţiei prin apropiere? Trebuie să se transfere cineva aici cu o sferă de contact?

— Nu trebuie, a și făcut-o. Tipul se află deja la bord. Şi se îndreaptă încoace. Nu-mi place deloc treaba asta. Nu-mi place nici tipul, și nici mesajul pe care îl aduce.

dintr-o singură mișcare brion fu în picioare, cu faţa spre ușă și pumnii încleștaţi. deși era înalt de aproape doi metri și cântărea aproape 150 de kilograme, mișcările îi erau de felină. lea se uită la muntele de om de lângă ea și aproape că-i simţi tensiunea în propriul trup.

— Nu poţi fi foarte sigur, spuse ea pe un ton liniștit. Sosirea tipului e un fapt pe care nu-l pot tăgădui. dar asta nu înseamnă că are neapărat vreo legătură cu noi ...

— un mort, poate chiar doi. iar cel care se apropie miroase și el a moarte. A sosit.

femeii i se tăie răsuflarea în clipa când auzi ușa salonului deschizându-se în spatele ei. Privi temător peste umăr, neștiind la ce să se aștepte. Se auzi un zgomot de pași ușori, urmat de o bufnitură. Pași, bufnitură. din ce în ce mai aproape și mai tare. Apoi un bărbat își făcu apariţia în cadrul ușii. ezită o secundă cât să arunce o privire în jur, clipind la lumina prea puternică.

lea se strădui din răsputeri să-și ascundă repulsia; de-abia se stăpâni să nu-și mute privirea în altă parte. unicul ochi al bărbatului o cercetă atent pentru ca, în cele din urmă, sa se fixeze asupra lui brion. Apoi bărbatul își reluă înaintarea, târându-și piciorul diform, sprijinindu-se în cârjă la fiecare pas. Aceeași forţă care îi mutilase picioarele trebuie că-i smulsese și obrazul drept. Noul strat de piele era de un roz nefiresc, strălucitor. o clapă de piele îi acoperea ochiul lipsă. de altfel îi lipsea și braţul drept, dar pe claviculă îi fusese grefat un ciot din care, într-un an de zile, avea să-i crească un braţ nou-nouţ. deocamdată însă braţul era crescut doar pe jumătate, un braţ de copil, lung de numai 30 de centimetri, care se bălăngănea fără rost. omul înaintă


șchiopătând, diform și neajutorat, până când ajunse în faţa siluetei masive a lui brion.

— mă numesc carver11, spuse el și numele sună ca o ironie înfricoșătoare la adresa înfăţișării lui. Pe tine am venit să te văd, brandd.

— Ştiu, replică brion, încordarea dispărându-i la fel de repede pe cât apăruse. ia loc și odihnește-te.

lea nu se putu abţine să nu se îndepărteze când carver se așeză, oftând, alături de ea, pe pat. Îi auzea răsuflarea greoaie, vedea cum îi apar pe faţă broboanele de sudoare, în timp ce cotrobăia prin buzunar după o capsulă pe care, în cele din urmă, o vârî în gură. carver o privi pieziș, dădu din cap si spuse:

— dr. lea morees, avem nevoie și de tine.— Adică cine, fRc-ul? întrebă brion.— fundaţia pentru Relaţiile dintre civilizaţii. Înţeleg că aţi mai lucrat cu

noi, răspunse carver.— Așa e. A fost o urgenţă ...— Întotdeauna este o urgenţă. ca și în cazul de faţă. de asta am și fost trimis

aici.— dar de ce la noi? de-abia ne-am întors din iad, de pe o planetă numită

dis. lea a fost bolnavă. Ni s-a promis mai mult timp înainte de a fi contactaţi din nou. Suntem dispuși să lucrăm pentru voi, dar nu tocmai acum ...

— Ţi-am spus doar, întotdeauna este o urgenţă.vocea lui carver era răgușită. Își vârî mâna teafără între genunchi ca să-i

oprească tremuratul. de vină era durerea sau oboseala - poate amândouă - iar el nu avea de gând să le cedeze.

— Tocmai am rezolvat o astfel de urgenţă, după cum prea bine vedeţi, altfel m-aș duce eu însumi. dacă vă face să vă simţi mai bine, aflaţi că știu ce vi s-a întâmplat pe dis, de-aceea m-am oferit să mă ocup eu de cazul ăsta. dar nu m-am ales decât cu zâmbete batjocoritoare. eu unul mă îndoiesc că a fost foarte amuzant. ei, sunteţi gata de plecare? întrebă carver și se întoarse spre brion.

— N-o poţi forţa pe lea să meargă, cel puţin nu acum. mă descurc și singur, răspunse brion.

carver clătină din cap.— Trebuie să mergeţi împreună. ordinele au fost clare. Talente care se

completează, o comuniune sincretică ...— merg și eu, spuse lea. mă simt mult mai bine. Am să-mi revin complet

până ajungem la destinaţie.— mă bucur mult să aud asta. după cum știţi, suntem o organizaţie

eminamente voluntară, zise carver, ignorând pufnetul lui brion și chinuindu-se să scoată o cutie plată de plastic din buzunarul tunicii. după cum sunt sigur că

1. cioplitor (N.T.).


știţi, aproape toate misiunile noastre privesc civilizaţii aflate în pericol, comunităţi de pe planete izolate de civilizaţia umană vreme de mii de ani. Nu ne apropiem de planetele recent descoperite. Asta e treaba celor de la inspecţia Planetară. ei merg primii acolo, apoi ne transmit nouă datele. e o muncă extrem de grea. Am lucrat patru ani la iNSPlAN înainte de a mă transfera la fRc. Am crezut că slujba asta nouă va fi mai ușoară, dar de unde. Acum iNSPlAN-ul are o problemă și ne-a cerut nouă ajutorul. În astfel de cazuri spunem întotdeauna da. vreţi să vă uitaţi la niște înregistrări?

— o clipă, să aduc un proiector din cabină, spuse brion.carver dădu încet din cap, prea obosit ca să mai poată vorbi.— vrei să-ţi comand ceva? îl întrebă lea după ce brion ieși din salon.— da, mulţumesc, orice fel de băutură. ca să iau și o pastilă. În câteva

minute am să mă simt mai bine. Numai să nu fie alcool, n-am voie încă.lea îi simţi privirea aţintită asupra ei în timp ce dădea comanda computerului.

când termină de vorbit puse receptorul în furcă și se întoarse brusc cu faţa spre carver.

— ei, îţi place ce vezi?— Îmi cer scuze dacă m-am uitat prea insistent. Ştii, ţi-am citit cv-ul. N-am

mai întâlnit un pământean până acum.— Şi ce te așteptai să vezi, două capete?— mi-am cerut scuze, nu? Înainte de a-mi părăsi planeta de baștină și de

a pleca în spaţiul cosmic chiar credeam că toată povestea asta cu Pământul nu e decât un alt mit religios.

— ei, acum te-ai convins și tu că suntem fiinţe din carne si oase, subnutrite, ce-i drept. cetăţeni subnutriţi ai unei planete suprapopulate și epuizate. Probabil exact ce merităm, vei spune tu.

— Nu, altădată poate că aș fi spus asta. dar nu acum. Sunt sigur că imperiul Pământean s-a făcut vinovat de o serie de excese, de felul celor despre care citești în manualele noastre. Nimeni nu se îndoiește de acest lucru. dar toate astea sunt de domeniul istoriei astăzi, o istorie antică, veche de mii de ani. ce mă preocupă mult mai mult acum este soarta tuturor planetelor izolate după Prăbușirea imperiului. de-abia după ce am văzut cu ochii mei ce s-a întâmplat cu unele dintre ele mi-am dat seama cât de inflexibil și nemilos poate fi universul. locul de drept al omenirii este numai pe Pământ. Sigur, te simţi complexată fiindcă suprapopularea și resursele limitate ţi-au redus dimensiunile. dar nu trebuie să uiţi că aparţii Pământului și că ești un produs al lui. e-adevărat, mulţi dintre noi sunt mai bine făcuţi și mai puternici decât tine, dar asta numai fiindcă am fost nevoiţi să ne adaptăm unor lumi crude și violente. eu m-am obișnuit cu asta, am ajuns chiar s-o accept ca pe o regulă. de-abia când te-am văzut, mi-am dat seama că leagănul omenirii este în continuare o realitate.

carver zâmbi amar.


— Te rog să nu mi-o iei în nume de rău, continuă el, dar am simţit și plăcere și ușurare când te-am întâlnit. ca un copil care își regăsește părinţii pierduţi de mult. dar mă tem că nu mi-am ales prea bine cuvintele. e ca întoarcerea acasă după o călătorie îndelungată. Am văzut cum s-au adaptat oamenii pe câteva zeci de planete. Întâlnirea cu tine a avut, în mod curios, darul de a mă liniști. casa noastră e în continuare acolo. Sunt fericit să te cunosc.

— Te cred, carver, spuse lea zâmbind. Şi trebuie să recunosc că și tu începi să-mi placi. deși, fie vorba între noi, nu ești o priveliște prea plăcută ochiului.

carver izbucni în râs și se lăsă pe spate, sorbind din băutura răcoritoare care fusese așezată automat pe masa de alături.

— Peste un an n-ai să mă mai poţi recunoaște.— Sunt sigură că așa va fi. eu sunt biolog, exobiolog de fapt, așa că

teoretic știu ce se poate realiza prin reconstituirea ţesuturilor. Sunt convinsă că, peste câtva timp, vei arăta ca nou. din păcate, nu cunosc decât teoria. Până acum n-am văzut nici o aplicaţie practică. Noi, cei de pe Pământ, nu suntem foarte bogaţi, de aceea puţini își permit o reconstituire de proporţii ca în cazul tău.

— ăsta e unul dintre avantajele unei slujbe la fRc. Te fac ca nou oricât de boţit ai ieși dintr-o misiune sau alta. În dosul clapei ăsteia va apărea un ochi nou în doar câteva luni.

— ce drăguţ! dar, dacă vrei să afli părerea mea, aș prefera să nu fiu în situaţia în care să beneficiez de asemenea avantaje.

— Așa să fie. Nu te condamn.Amândoi își înălţară privirea când brion reveni cu proiectorul. brion luă de

la carver caseta ce conţinea înregistrarea și o introduse în aparat. În clipa când ecranul prinse viaţă, brion și lea se aplecară instinctiv înainte. carver însă se lăsă din nou pe spate și ascultă înregistrarea sorbind din pahar. o ascultase de multe ori, așa că aţipi la început dar se trezi brusc spre sfârșit. vocea înregistrată a lui hartig se auzea clar, era calmă în ciuda ameninţării iminente, străduindu-se până în ultima clipă să lase o mărturie pentru cei care aveau să-l urmeze. când înregistrarea se sfârși iar imaginile dispărură de pe ecran, pe chipul femeii se putea citi o groază de nedescris. În schimb, faţa impasibilă a lui brion nu trăda nici o emoţie când se întoarse spre carver.

— Şi fRc-ul vrea ca noi să mergem pe planeta asta, Selm-ii? întrebă el.carver încuviinţă din cap.— de ce? Asta ţine mai degrabă de armată. N-ar trebui să trimită acolo niște

trupe bine înarmate care să-și poarte singure de grijă?— Nu. Tocmai asta încercăm să evităm. experienţa ne-a dovedit că

intervenţia armată nu este niciodată soluţia potrivită. Războiul nu rezolvă nimic. Războiul ucide. Nouă ne trebuie informaţii. Trebuie să aflăm ce se petrece pe planeta asta. Avem nevoie de oameni pricepuţi, cum sunteţi voi. e-adevărat, dis


a fost prima voastră misiune, pe care a trebuit s-o îndepliniţi împotriva voinţei voastre. dar aţi reușit de minune, aţi făcut ceea ce specialiștii declaraseră că este imposibil. vrem să vă folosiţi priceperea și în acest caz. Nu neg că poate fi extrem de periculos. dar cineva trebuie s-o facă.

— oricum nu-mi propusesem să trăiesc o veșnicie, spuse lea, apoi se aplecă să comande niște băuturi tari.

ușurinţa cu care o spusese nu-l putea păcăli pe brion.— Am să merg numai eu, zise el. Treaba asta o pot face mai bine de unul

singur.— Nu-i adevărat, pachet de mușchi fără minte ce ești! Nu ești destul de

deștept ca să fii lăsat singur. ori merg și eu cu tine, ori nu mergi nicăieri. Încearcă să pleci fără mine și am să te împușc pe loc, ca să scutești cheltuielile de transport până acolo doar ca să fii ucis.

— compasiunea și înţelegerea ta sunt înduioșătoare, replică brion zâmbind. Sunt de acord. Argumentele tale logice m-au convins că cel mai bine ar fi să mergem împreună.

— În regulă, spuse lea, care înșfăcă paharul de îndată ce se ivi din aparat și bău cu sete din el. care e următorul pas, carver?

— unul foarte greu. Trebuie să-l convingem pe căpitanul acestei nave să-i schimbe cursul și s-o îndrepte spre Selm-ii. o navă de intervenţie se află deja pe orbita planetei și ne va aștepta acolo.

— dar în ce constă dificultatea? întrebă brion.— Se pare că până acum n-ai mai întâlnit un căpitan de navă intergalactică.

căpitanii ăștia sunt unul mai încăpăţânat decât altul. Şi deţin controlul absolut când se află în zbor. Pe ăsta nu-l putem forţa să schimbe cursul. cel mult îl putem convinge.

— Am să-l conving eu, spuse brion și se ridică în picioare, dominându-i pe ceilalţi doi cu statura lui. Am acceptat această misiune și nici un prăpădit de comandant n-o să ne stea în cale.


PORTRETE

Personalitate plurivalentă, profe-sorul C. Gh. Marinescu este – așa cum sublinia academicianul Mihai Cimpoi – ,,un istoric și un intercultural, un constructor de poduri între românii din ţară și cei din afara fruntariilor ei actuale, între instituţiile știinţifice și culturale românești ale mai multor ţări,

între acestea și biserică”. Reputat pedagog, om de știinţă și cărturar, publicist pasional pe tărâm cutural și știinţific, el este indubitabil nu numai un formator de opinii în rândul tinerilor cercetători din sistemul doctoranturii, ci și un model pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut direct sau indirect, din cărţile sale. cu fineţea simţului de observaţie ce-l caracterizează, PF Daniel sesiza ,,pasiunea pentru istorie, credinţă, cultură și valorile spiritualităţii poporului român în context internaţional”, care l-a însoţit întreaga viaţă și a dat naștere la o paletă extrem de largă și diversificată de lucrări știinţifice, peste 80 de cărți și peste 650 studii și articole publicate în volum sau în diferite periodice. culegerile de texte scrise despre domnia Sa și publicate în volum (O viaţă consacrată învăţământului şi cercetării, de ion Saizu, iași, 2000; Un model de vrednicie şi conduită universitară: Prof. univ. dr. doc. C. Gh. Marinescu, de lucian Şaradici, bacău, 2003; O slujire cu loialitate a învăţământului şi cercetării ştiinţifice: Prof. univ. dr. doc. C. Gh. Marinescu, de mihai cimpoi, ion dediu, victor crăciun, 2008; Profesorul univ. dr. doc. C. Gh. Marinescu în spiritualitatea gălăţeană, de Pompiliu comșa, 2008; Prof. univ. dr. doc. Constantin Gh. Marinescu în viziunea contemporanilor din ţară şi de peste hotare, de Gh. buzatu, victor moraru, 2011) au marcat rotundul unei venerabile vârste împlinite și al unor impresionanţi ani de slujire neîntreruptă a catedrei universitare, a învăţământului românesc, de implicare febrilă și afirmare în varii domenii de activitate știinţifică, de editare a unei serii de lucrări fundamentale (singur, sau în colaborări importante, cu personalități ale științei românești, precum: Acad. Ștefan Pascu, Acad. Ștefan Milcu, Acad. Ștefan bârsănescu, Acad. Ion haulică ş.a.), de dăruire totală, sinceră, cauzei reîntregirii naţionale și reintegrării românilor din afara

Academicianul Constantin Gh. Marinescu – personalitate plurivalentă a ştiinţei şi

culturii române contemporane

Pompiliu CoMşAVictor CRăCIuN


ţării, în spaţiul național și cultural românesc, de promovare în lume a valorilor spirituale românești. căci, fire renascentistă, umanist până-n cele mai adânci fibre, constantin marinescu nu s-a mulţumit să cerceteze numai tainele istoriei naţionale, văzută în context european, ci s-a îndreptat și spre filosofie, etică, știinţele medico-sociale, sociologie, ecologie, culturologie, antropologie culturală, pedagogie academică etc.

Acad. Constantin Marinescu înscrie peste 60 de ani de activitate didactică neîntreruptă la catedra universitară, perioadă în care a deținut și importante funcții de conducere: rector (fondator al institutului Pedagogic din Galați), prorector, decan, șef de catedră, secretar științific (cancelar). Sunt ani în care s-a afirmat ca pedagog cu aleasă vocaţie universitară, ca formator al unor generaţii întregi de studenţi, ca îndrumator al absolvenţilor. Şi-a focusat activitatea pe promovarea valorilor știinţei pedagogice, cursurile sale de Istorie, Sociologie și Drept, mai ales, fiind puternic amprentate de semnul magiștrilor sub a căror flacără s-a format: Acad. Şt. Pascu, Prof. univ. dr. valentin Georgescu ș.a. ,,Pedagog talentat cu aptitudini formative deosebite, având preocupări remarcabile în demonstrarea virtuţilor pedagogiei universitare” – așa este văzut de fostul prorector al universităţii ieșene, „Al. ioan cuza”, prof. univ. dr. Aurel loghin.1 ,,ceea ce particularizează omul de cultură și de carte, prof. univ. dr. c. Gh. marinescu, membru emerit al Academiei de Ştiinţe medicale…, este vasta sa cultură în domeniile istoriei, sociologiei și dreptului, în care este specializat, dar și în filosofie, pedagogie, etică și ecologie, precum și în publicistică” – subliniază acad., prof. univ. dr. doc. Gheorghe Zamfir.2 ,,Personalitate multivalentă, în permanentă combustie intelectuală, domnul profesor c. Gh. marinescu a îmbinat exemplar activitatea didactică, universitară, cu cea creatoate, literară și cultural știinţifică” – aprecia regretatul academician constantin ciopraga.3

,,Reper al elitei universitare ieșene”, așa cum îl consideră prof. univ. dr. Gh. Scripcaru, fostul rector al umf iași, profesorul c. Gh. marinescu a desfășurat, paralel cu activitatea de catedră, o foarte vie și prolifică activitate de cercetare, publicând peste 80 de cărţi, în calitate de autor sau coautor, și în jur de 650 de articole și studii, răspândite în diverse reviste de specialitate sau culturale, anuare, volume colective, culegeri de texte etc., din țară și de peste hotare.

Pentru ampla și valoroasa sa activitate i s-au conferit în țară, numeroase titluri științifice și academice, cum sunt: Profesor universitar emerit, de către ministerul Învățământului, decorația ordinul „meritul științific”, de către Academia Română, calitatea de membru titular al Academiei oamenilor de Ştiință, de membru emerit al Academiei de Ştiințe medicale. de asemenea, s-a

1. Prof. univ. dr. doc. C. Gh. Marinescu în viziunea contemporanilor din ţară şi de peste hotare, volum coordonat de Gh. buzatu și victor moraru, iași, editura „Samia”, 2011.2. idem. 3. O viaţă consacrată învăţământului şi cercetării: profesorul C. Gh. Marinescu, volum alcătuit de ion Saizu, iași, editura „dosoftei”, 2000.


bucurat de o amplă recunoaștere științifică și peste hotare, fiind membru titular sau de onoare al unor academii de prestigiu din europa și SuA.

de remarcat este faptul că, deși istoric, filosof și sociolog afirmat prin zeci de tomuri, profesorul c. Gh. marinescu a fost mereu atras continuu de domeniul Culturii şi Literaturii. eseurile personale, filosofico-literare, publicate în volum (Istorie şi Literatură, 2002; Eseuri despre Conştiinţa Naţională, 2010 ș.a.), sau în periodice (Octavian Goga şi Epopeea Mărăşeştilor, ,,Ateneu”, 1987 etc.), prefeţele și postfeţele, prezentările de carte realizate reflectă autenticele sale calităţi și de fin actor şi interpret al vieţii culturale şi literare româneşti. mihai eminescu, v.A. urechia, vasile Alecsandri, octavian Goga, costachi Negri, const. mille, i.l. caragiale, G. călinescu, Schopenhauer, Goethe, Adrian Păunescu, mihai cimpoi, Nicolae dabija, victor crăciun, varujan vosganian ș.a. sunt câţiva dintre scriitorii despre care a scris. Pe aceste considerente, este primit în 1994 în uniunea Scriitorilor din Republica moldova, al cărei Președinte a fost academicianul mihai cimpoi, precum și în Asociaţia Scriitorilor ,,c. Negri”, Galaţi. ,,Nota inedită pe care o aduce profesorul ieșean constantin marinescu în opera sa este reliefarea, în viziune filosofică, nu doar a unor evenimente cruciale, personalităţi axiale (scriitori, cărturari, domnitori etc.), ci și a profilului identitar – cultural, precum ar fi societăţile «liga culturală», «carpaţi», «dacia» ș.a.”4 – subliniază acad. mihai cimpoi, remarcând și faptul că el demonstrează cu lux de amănunte ,,vocaţia universalităţii culturii românești”. În anul 2013 a publicat volumul Scriitori şi cărturari români la editura „Samia” din iași, în care face o exegeză competentă a operei unora dintre scriitorii sus-menționați, la care se adaugă mai mulți scriitori și cărturari gălățeni, precum și din Republica moldova.

dar surpriza cea mai plăcută de după 1990 vine dinspre abordarea cu foarte mare interes a unui nou domeniu, cel al Religiei, în care publică importante volume, între care o remarcabilă monografie dedicată fostului mitropolit al Ardealului, regretatul iPS Antonie Plămădeală, cu care a întreţinut, de-a lungul anilor, o caldă corespondenţă, făcută publică după trecerea la cele veșnice a acestuia, dar cu aprobarea sa. este vorba de volumele In Memoriam: IPS dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei: Opera Teologică, Culturală şi Spirituală (iași, 2007) și IPS dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei: În Epistolar (iași, 2008). la acestea se adaugă un volum omagial, o culegere de texte apărută sub coordonarea sa, închinată IPS Pimen Suceveanul, Episcopul Sucevei şi Rădăuților, precum și nenumărate articole, studii publicate în diverse periodice ale boR, prefeţe, recenzii ale unor cărţi bisericești publicate de doctoranzii săi preoți.

Acad. Constantin Marinescu, care va împlini în curând, mai precis pe 8 martie, rezonabila vârstă de 86 de ani, este unul dintre cei mai activi,

4. mihai cimpoi, Prefaţă la lucrarea O slujire cu loialitate a învăţământului şi a cercetării, prof. univ. dr. doc. C.Gh. Marinescu, iaşi, 2008.


prolifici vicepreședinţi ai „ligii culturale” centrale și, totodată, Președinte al departamentului moldova, care s-a impus în conștiinţa publică a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, printr-o activitate multivalentă, pertinentă, în evocarea trecutului istoric și dezvoltarea conștiinţei Naţionale. de asemenea, este un refondator autentic și revigorator al „ligii culturale Române”, cu mulţi ani înainte de 1989, împreună cu Prof. univ. dr. victor crăciun.

dar subiectul articolului nostru, cu rol de reflecţie la aniversare, își propune să prezinte sintetic locul operei Acad. constantin marinescu în circuitul știinţific internaţional, ceea ce nu este deloc simplu, dacă avem în vedere personalitatea complexă, multivalentă a cercetătorului, faptul că lucrările sale însumează peste 80 de titluri de carte, de volume, în calitate de autor, coautor sau publicate sub redacţia și coordonarea sa, în edituri de prestigiu din ţară și de peste hotare. la acestea se adaugă peste 650 de studii și articole din domeniile istoriei naţionale, sociologiei, pedagogiei, politologiei, ecologiei, medicinei sociale etc., publicate în reviste din ţară și de peste hotare, respectiv în italia, franţa, Anglia, canada, ungaria, bulgaria, Republica moldova ș.a. Acad. const. marinescu este inclus în 16 dicţionare internaţionale, cu 1000, 2000 sau 5000 de personalităţi din lumea contemporană; este membru în bordul unor foruri academice, universitare, de la cambridge (Anglia) și california (SuA), care propun și conferă aceste distincţii anuale. de asemenea este inclus în trei ediţii ale dicţionarului „Who’s Who”.

Academicianul Constantin Marinescu, recunoscut în ţară și peste hotare drept istoricul „ligii culturale Române”, a fost declarat de mai multe ori Omul anului 2000, 2001, 2005 ș.a. este membru al unor Academii de prestigiu din europa și din SuA, fiind și decorat de Academia Română și, recent, de către Academia de Ştiinţe a Republicii moldova pentru merite știinţifice deosebite și colaborarea cu cercetătorii din chișinău. domnia Sa a participat la lucrările unor importante congrese și conferinţe știinţifice internaţionale, cu lucrări de profil și face parte din bordul unora dintre aceste manifestări academice, reprezentând universitatea „Apollonia” sau Academiile naţionale din care face parte, precum AoŞR, Academia de Ştiinţe ecologice, de Ştiinţe medicale etc.

cunoscutul om politic și publicist Ion Raţiu, a citat, in extenso, pasagii întregi din „Răsunetul internaţional al luptei românilor pentru unitate naţională”, în lucrarea sa apărută în anul 1987, la londra, și intitulată „Moscova sfidează Europa”. Autorul ieșean avea să fie interogat, de unde îl cunoaște pe ion Raţiu și, mai ales, pe vasile Netea, fost deținut politic. dar lucrările Acad. const. marinescu au fost substanţial menţionate și în cărţile de istorie publicate de reputatul istoric, Profesorul vlad Georgescu, directorul Postului de Radio „europa liberă”, ceea ce a atras alte interogaţii ale autorităţilor vremii. o recenzie amplă avea să se publice în revista londoneză „convergenţe”, cu privire la lucrarea colectivă, coordonată de către Acad. constantin marinescu, intitulată: „Transilvania în istoria și conștiinţa românilor”. de asemenea, unele studii și articole cu caracter medico-social au


fost publicate în ungaria, la budapesta și în israel, la hedera, acestea din urmă sub semnătura Acad. bruno lazare. Acest savant avea să-i consacre o amplă și semnificativă prezentare a vieții și operei în lucrarea sa, „Medicii de Medicină generală în societatea contemporană”, publicată tot în israel, înainte de a trece la „cele veșnice”. Numeroase alte lucrări, studii, ale Acad. const. marinescu, din domeniile Sociologiei, Politologiei, ecologiei s-au bucurat de preţuirea unor foruri academice, fiind publicate integral, parţial sau citate, în reviste și volume colective din bulgaria – Acad. marin mihaljiev, Republica moldova, franţa, canada. Prof. francis déssart, Rectorul universităţii francofone internaţionale din bruxelles, fost doctorand al Acad. constantin marinescu, a fost și este unul dintre autorii care i-au analizat și popularizat lucrările sale, mai ales din domeniul ecologiei umane.

Statul român a tipărit în anul 1989, în limba franceză, în 5000 de exemplare, lucrarea L’Opinion publique internationale et le problème de l’unité nationale et politique des roumains, scrisă împreună cu acad. Ştefan Pascu, care a fost difuzată în principalele capitale și centre spirituale ale lumii.

Câteva opinii:„contactele mele directe cu acest om nu au fost prea dese și nu de lungă

durată, dar foarte consistente din punct de vedere intelectual. Îi mulţumesc Providenţei că l-am cunoscut. Îi cunosc și opera enormă, știinţifică (peste 70 de cărţi și 600 de studii și articole), dar și opera managerială. mă impresionează această mare operă, pusă în slujba naţiunii noastre.” (Acad. Ion Dediu)

*

„Nu cunosc o altă personalitate din România, precum Prof. univ. dr. doc. constantin marinescu, care în ultimii zece ani să fi făcut atât de mult și pe diverse planuri, mai ales didactico-științific și publicistic, pentru colaborarea rodnică între oamenii de știință din România și Republica moldova.” (Acad. Alex. Roşca, Coordonator al Institutelor Social-umane şi Economice din cadrul Academiei de Științe a Republicii Moldova)

*

„marcantă personalitate a plaiurilor noastre, sunteți un om cu care ne mândrim și ne bucurăm să vă știm alături! Numele dvs., Stimate domnule Profesor univ. dr. doc. constantin marinescu, a devenit cunoscut și apreciat în România și dincolo de hotarele ei. Ați reușit să susțineți și să îndrumați nenumărați profesori și cercetători din Republica moldova, câștigând o reputație remarcabilă, o autoritate incontestabilă și respectul unanim recunoscut.” (Acad. Gheorghe Rusnac, Rectorul universității de Stat din Chişinău, Republica Moldova)


*

„este o onoare pentru noi de a avea în rândurile membrilor filialei iași a AoSR, o personalitate atât de complexă și atât de dăruită neamului, activității de propășire și de înălțare a poporului roman între popoarele lumii.” (Prof. Dr. Gheorghe Mustață, universitatea „Al. I. Cuza”, Secretar ştiințific al Filialei Iaşi a AoSR)

*

„fundația europeană de educație și cultură ecologică vă felicită călduros pentru aportul definitoriu pe care l-ați adus societății academice, prin spiritul dvs. constructiv, pluridisciplinar și de sinteză, stăruința și înțelegerea cu care ați îndrumat noile generații spre orizonturile culturii ecologice și ecosofice.

Suntem bucuroși să recunoaștem că dvs., stimate domnule Profesor marinescu, că sunteți savantul erudit care echilibrează rigoarea științifică cu efervescență intelectuală, personalitatea carismatică cu un deosebit tact pedagogic, care știe să însuflețească și să umanizeze și probleme aparent aride, ale dezvoltării durabile și ale supraviețuirii.” (Prof. univ. Dr. Toma George Maiorescu, Preşedintele Fundației Europene de Educație şi Cultură Ecologică)

Academicianul Constantin Gh. Marinescu


PORTRETE

În vârtejurile fenomenului literar gălăţeano-brăilean, așa cum arătam și într-un recent interviu acordat unei publicaţii brăilene, poţi fi cuprins de febra complexelor. dar nu ai avea prea mult de ce… cărţi deosebit de valoroase apar aici anual. Şi oarecum firesc, își cer… critica necesară, adică analiza și prezentarea pentru publicul larg. Printre complexe, ar fi și cel al lui frankenstein, după cum a spus undeva încă tânărul critic literar Adi George Secară, care se vedea precum monstrul lui Shelley pe tărâmul criticii literare, de orice gen ar fi ea: de

întâmpinare, studiu de caz, istorie. Acesta îl cita pe dan c. mihăilescu care vorbea despre „pericolele ce îl pândesc pe criticul literar contemporan”: „înainte de toate, narcisismul. Să treacă-n planul doi iubirea de literatură și să-și venereze propria prestaţie, anvergura, curajul delimitărilor, retorica autoafirmativă. Adică să uite că nu-i decât un slujitor al Textului și să-și aroge puteri magisteriale, catedratice, la limită inchizitoriale.

În al doilea rând, înveninarea, ranchiuna, atitudinile resentimentare, setea de putere și răzbunare, toate derivate din faptul că-și ia meseria (n.n.: bîrrr: care meserie?) doar ca pretext de câștigare cu orice preţ a autorităţii.

Al treilea pericol vine din plăcerea jocurilor de politică literară, fascinaţia combinaţiilor și utilizarea în scopuri autoprofitabile a capitalului de încredere deţinut în cuprinsul electoratului de breaslă. o plăcere tot mai accentuată pe măsură ce criticul acumulează experienţă și prestigiu. cărţile despre care se pronunţă devin un simplu decor, o butaforie, un pretext pentru manipularea vieţii literare, pentru manevrele de culise, iar autorii - o masă de susţinători sau, dimpotrivă, opozanţi. când ajungi să scrii cu precădere despre scriitori neluaţi în seamă, să vituperezi sistematic împotriva confraţilor, să devii „omul de casă” al unui editor, sau să te pronunţi programatic în răspăr cu opinia cvasicomună de la bursa

Starea de fapt… a unei reviste de critică literară şi nu numai

Corneliu ANToNIu


autorilor, numai din egocentrism ori din mania insolitării în peisaj, - atunci ai murit ca evaluator estetic.

În sfârșit, localismul, patima circumscrierii într-un areal limitat. Provincialismul derivă adeseori din resemnare: conștient că nu poţi izbândi la centru, campezi definitiv în orașul de baștină, comentezi superlativ mediocrităţi, tragi cu tunul în vrăbii, te prăbușești în libaţii și spumegi, când și când, pamfletar la adresa capitalei și-a vedetelor aflate-n bătaia reflectoarelor.

Pericole mai sunt, desigur, de la ignoranţa în materie de istorie și filosofie, de istorie literară și religie, de sociologie și politologie, până la tocirea gustului, ruginirea articulaţiilor sub acţiunea corozivă a prejudecăţilor și lipsa curajului de-a părăsi la timp cronica de întâmpinare propriu-zisă, adică atunci când nu te mai simţi sincron cu noile tendinţe.”

Încet, încet, noi sperăm să realizăm din revista de critică un reper. Poate nu superlativ, dar onorabil – și defectele pe care le vedea neprovincialul să le avem cât mai mici, dacă nu chiar le vom învinge

Așa cum am mai spus, lipsa de solidaritate intelectuală creează premisele unei literaturi întâmplătoare, de proastă calitate, și a unei critici cointeresate. o literatură inutilă umple rafturile și tarabele. o critică partizană și inconsecventă alungă din istorie personalităţi proeminente pentru a face loc unor lichele cu pretenţii culturale.

Trebuie recreată, reinventată această lume în care conduc oamenii fără valoare. Şi prin revistele noastre sper să aducem un plus de valoare, niște criterii pentru o viaţă culturală normală. Să aducem niște argumente pentru nașterea unui sistem cultural viabil în care locul scriitorului să nu mai fie unul marginal, de asistat social.

Şi pentru că se apropie două mari festivaluri, vă invit cu drag la ambele: festivalul internaţional de literatură Antares, ajuns la ediţia a Xv-a, și festivalul și Târgul de carte Axis libri…


CASETA TEhNICă

coperta: Adina vasilicăTehnoredactori: Sorina Radu cătălina ciomaga

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al Primăriei municipiului Galați.

Responsabilitatea asupra conținutului intelectual al articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Anunț important!În perioada 20-24 mai a.c., are loc cea de-a VI-a ediție a

Târgului Național de Carte „Axis Libri”.DESChIDEREA oFICIALă a evenimentului va avea loc în data de 20 mai 2014, orele

11:00, pe Aleea pietonală dintre „P”-uri spre Faleză iar în perioada 30 mai - 3 iunie are loc Festivalul Internațional „Serile de literatură ale Revistei Antares”.

anul IInr. 4mai/iunie 2014

) )

))

Filiala Sud-Est a USR

,

antares - axis libri nr. 4

Documents