apocalipsa lui ioan in literatura romana veche
DESCRIPTION
Apocalipsa Lui Ioan in Literatura Romana VecheTRANSCRIPT
1
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE LITERE
SCOALA DOCTORALĂ LITERE
REFLEXE ALE APOCALIPSEI LUI IOAN
ÎN LITERATURA ROMÂNĂ VECHE ŞI FOLCLOR
REZUMAT
Profesor conducător,
Prof. univ. dr. Silviu Angelescu
Doctorand,
Maria Ciobanu
Bucureşti 2011
2
Popunându-şi să identifice şi să comenteze incidenţe ale Apocalipsei Sfântului
Ioan în literatura română veche şi în folclor, lucrarea de faţă a definit mai întâi
termenul de bază cu care a lucrat şi la care a raportat materia subsumată titlului.
„Apocalipsa” a fost descrisă aşadar în termenii ei canonici, cu alte cuvinte aşa cum ea
ni se prezintă în ultima carte a Noului Testament. Revelaţia lui Ioan cuprinde întregul
ciclu eschatologic, întreaga istorie a mântuirii: „sfârşitul lumii” / istoriei, cea de-a doua
venire a lui Isus Cristos (parousia), învierea morţilor, Judecata de apoi, Raiul şi Iadul ca
lăcaşuri ale sufletelor celor drepţi, respectiv ale celor păcătoşi, instituirea, aşadar, a unei
lumi noi, Noul Ierusalim, a unei noi ordini ontologice, sustrasă temporalităţii / istoriei,
deci impurificării.
Ştiut fiind că Apocalipsa lui Ioan nu apare pe un teren gol, am schiţat preistoria
conceptului şi a realităţii subîntinse de el, identificînd aspecte eschatologice în scrierile
dinaintea Noului Testament, de la cele mai vechi, şi anume textele sumeriene, până la
cele mai „recente”, bunăoară în Metamorfozele poetului latin Ovidius. Indiferent în ce
măsură aceste texte conţin elementele întregului ciclu eschatologic – în variantă
„păgână”, bineînţeles - , am descoperit în ele constante ale aceleiaşi căutări umane
legate de puritatea spirituală şi de nemurire. Un loc aparte îl ocupă, în cadrul acestor
anticipări, potopul. Ca fenomen – natural - cu finalitate eugenică, acvaticul şi în mod
particular potopul circumscrie într-o formă prescurtată ciclul eschatologic, fiindcă el
scurtcircuitează drumul de la stadiul ultim al decăderii morale şi spirituale la naşterea
unui om şi a unei lumi noi, purificată moral-spiritual. Cu acest sens îl găsim în chip
deplin în Vechiul Testament (cartea Facerii). În capitolul despre creaţia noastră
populară am identificat pătrunderi ale aceleiaşi duble semnificaţii simbolice a potopului
(distrugere totală – reînnoire totală), pe fondul simbolisticii generice a apei. Tot astfel,
am considerat că prezenţa, pe zidurile pictate ale bisericilor noastre medievale, a
3
animalelor sălbatice care la judecata de apoi vin să restituie părţi din corpurile umane
îşi are originea în interdicţia pusă de Dumnezeu după Potopul lui Noe: „Numai carne
cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. // Căci Eu şi sângele vostru, în care e
viaţa, îl voi cere de la orice fiară”.
Căutând anticipările veterotestamentare ale Apocalipsei neotestamentare, am
procedat la o lectură comparată, confruntând, de exemplu, viziunile pofeţilor Daniel şi
Isaia cu textul lui Ioan. (Comparaţia este uneori implicită). Am continuat colaţionarea
cercetând aşa-numitul „discurs eschatologic” al lui Isus Cristos, aşa cum îl cunoaştem
din evangheliile lui Marcu şi Matei. Una dintre deosebirile esenţiale este că în trimp ce
Ioan descrie în chip... „expresionist” scenele cutremurătoare ale sfârşitului, Isus le
contrage în parabole, în pilde, ca mijloace de „învestmântare” a ideii şi de plasticizare a
abstracţiunilor (sau a unor realităţi concrete greu de imaginat de mintea umană).
Corpul principal al lucrării noastre îl reprezintă prezenţa elementelor
eschatologice în literatura română. Dând întâietate textului canonic, am urmărit într-un
prim capitol traducerile cărţii neotestamentare Apocalipsa lui Ioan, începând cu cea
dintâi, de la 1648 (în cadrul Noului Testament de la Bălgrad). Studiul nostru nu e unul de
istorie a limbii literare, totuşi ne-am îngăduit colaţionarea diverselor versiuni ale
Apocalipsei lui Ioan în vederea depistării personalităţii lor lingvistice şi a progresului pe
care îl realizează limba română literară prin aceste tălmăciri (am confruntat prima
traducere cu cele de la 1688 – Biblia lui Şerban Cantacuzino - , 1795 – aşa-numita Biblia de
la Blaj, tradusă de Samuil Micu – şi cu forma modernă a traducerii, Biblia sau Sfânta
Scriptură, 1993, apărută sub oblăduirea şi cu acordul patriarhului Teoctist. Ne-a
interesat de asemenea cuantumul de contribuţie originală a traducătorilor, evidenţiat de
Predoslovia la Apocalipsă, în care am descifrat mărcile intenţiei moralizatoare şi
pedagogice, mai puternice decât cele ale exegezei propriu-zise.
Cu toate că am căutat să dispunem cronologic materia tratată, în cazul textelor
apocaliptice apocrife am procedat la o inversare: deşi au fost scrise cu decenii bune
4
înainte de traducerea versiunii canonice, manuscrisele din Codex sturdzanus au fost
descrise şi comentate de noi după traducerile cărţii biblice. Motivul: raportarea acestor
manuscrise la modelul canonic faţă de care au statutul unei „disidenţe”. Din
comparaţie a rezultat , cum era şi de aşteptat, mai marea lor libertate de mişcare.
Libertate sub raportul limbii, care nu mai e ţinută să respecte cu stricteţe sensul
cuvântului din original. Tocmai de aceea, în pofida mai marii ei vechimi şi deci a
stadiului ei mai „înapoiat” sub aspect de limbă literară, limba apocrifelor este mai vie şi
mai diversă, mai îndrăzneaţă în folosirea regionalismelor şi a formelor colocviale, de
limbă vorbită decât limba traducerilor de text canonic. În privinţa conţinutului: dat
fiind că reprezintă în chip majoritar nişte traduceri, apocrifele pot fi revendicate în mai
mică măsură pentru conţinutul lor. A contat totuşi, în abordarea noastră, faptul că
traducătorii au operat o selecţie şi că au insistat asupra unor anumite pasaje. Am putut
astfel constata că în apocrife predomină secvenţa distructivă şi punitivă a eschatologiei, chiar dacă
în unele ciclul este prezent în forma şui completă. De asemenea, am identificat şi
subliniat componenta lor educativă şi exortativă. Scrise / traduse de feţe eclesiastice
(preoţi, călugări), apocrifele apocaliptice postează foarte în faţă păcatul nerespectării
pósturilor, al comportamentului necorespunzător faţă de preot, mai ales când acesta
vine de la biserică. La fel de des evocat şi de aspru pedepsit este păcatul nemergerii la
biserică duminica: actul este dat drept obligatoriu chiar şi pentru oamenii cu handicap
motor sau pentru bolnavii netransportabili, singura excepţie admisă fiind atunci când
creştinului i-a luat foc casa... În sfârşit, o poziţie foarte avansată, în schema păcatelor,
respectiv a pedepselor infernale, ocupă clevetitorii – semn, oare, că traducătorii au
observat accentuatul spirit critic, cârtitor şi de bârfă al românului şi au apăsat pe
această „bolgie”?
Apocrifele pe teme eschatologice au jucat un rol important în răspândirea
revelaţiei ioanice, fie şi în formă disidentă, sau, dimpotrivă, răpândire favorizată
tocmai de forma disidentă. Influenţa a fost cu atât mai de luat în seamă cu cât, cum am
5
amintit, Apocalipsa canonică s-a tradus mai târziu, iar prezenţa ei în ritualul liturgic
ortodox este mai estopată decât în cel catolic sau în cel protestant. De influenţa
apocrifelor apocaliptice se resimte în primul rând folclorul. În primul rând acesta
fiindcă literatura veche scrisă – „cultă” – este influenţată în mod vizibil de versiunea
biblică a eschatologicului. În schimb, „ereziile” din apocrife au avut un impact foarte
productiv asupra scriitorilor moderni, care le-au valorificat realizând un sincretism
deliberat între reflexele textelor canonice şi ale celor apocrife, adeseori mult mai pline
de sevă tematică şi stilistică (v. de pildă scriitorii de la „Gândirea”: Blaga, Voiculescu,
Pillat, Crainic etc.; sau grafica luiDemian etc.).
Oprindu-ne asupra folclorului, am identificat componentele eschatologice ale
imaginarului: mentalitatea privind sfârşitul lumii, moartea, Judecata din urmă,
pedepsirea păcătoşilor şi premierea drepţilor, înfăţişarea Iadului şi a raiului. Un loc
aparte îl ocupă în capitolul respectiv bestiarul, simbolistica legată de diferite animale
întâlnite frecvent în legende, basme, colinde, descântece: balaurul şi şarpele, lăcusta şi
altele. De asemenea, ne-am oprit asupra cataclismelor naturale: cutremurul, potopul,
simbolistica focului, seceta.
Înainte de a trece la comentarea incidenţelor eschatologice în scrierile vechi
laice, am făcut câteva consideraţii asupra contextului istoric medieval care a favorizat
proliferarea imaginilor şi simbolurilor apocaliptice. Între aceşti factori „catalitici”,
invaziile turcilor şi tătarilor, abuzurile şi cruzimile la care se dedau unii domnitori şi
slujbaşii lor, catastrofele naturale de felul pustiitoarelor inundaţii şi secete, foametea.
Acest context se alătură celui livresc, al impactului avut de textele religioase, canonice
şi apocrife, asupra literaturii epocii.
Am tratat mai întâi prezenţa temei eschatologice la doi importanţi autori
religioşi, mitropoliţii Varlaam şi Antim Ivireanul. Am considerat că la amândoi apare
cu evidenţă evidentă un fapt: predicile lor din Carte românească de învăţătură şi respectiv
Didahii sunt orientate de la un capăt la celălalt în sensul cuprins de cercul eschatologic,
6
cei doi înalţi păstori şi duhovnici urmărind orientarea enoriaşilor lor pe calea virtuţilor
creştine care să-i ducă spre accederea în Împărăţia cerurilor, aşa cum aceasta este
prefigurată în textul sacru al lui Ioan. Făcând o paralelă între Varlaam şi Antim, am
ajuns la concluzia că în vreme ce mitropolitul muntean este o natură accentuat critică,
satirică şi polemică (şi care transpare cu evidenţă în stilul ce uneori frizează vehemenţa
pamfletară), stilul omologului său moldovean se dovedeşte marcat de un duh al
blândeţii, urmărind o persuasiune subtil şi larg învăluitoare, o exortaţie şi o mobilizare
pe măsura şi de factura acestor mijloace.
În ceea ce priveşte literatura scrisă laică veche, am urmărit prezenţa motivelor,
scenelor, figurilor şi simbolurilor de tip apocaliptic la doi scriitori reprezentativi, Miron
Costin şi Dimitrie Cantemir. Trebuie să subliniez că nici pe departe nu avem de-a face
în cazul lor – ca şi în general al autorilor laici – cu o transpunere fidelă a scenariului
eschatologic. Acesta a fost luat ca model iradiant, furnizor de secvenţe epice, imagini,
figuri şi simboluri, care au substanţa unor succedanee. Autorii au imitat spiritul, nu literar
cărţii lui Ioan; altfel spus, ei au transpus în limbajul literaturii elementele revelaţiei
ioanice. Miron Costin este, prin firea sa, prin cultură ca şi prin destinul tragic,
„selectat” parcă de tematica eschatologică ,vizibilă în poemul Viiaţa lumii, dar şi,
ocazional, în comentariile letopiseţierului privitoare la chipul lumii, la deşerticiunea
măririlor omeneşti şi la fragilitatea vieţii „supt vremi”, dar şi în genere sub dintele
necruţător al Timpului. În ce-l priveşte pe Dimitrie Cantemir, cultura vastă şi
creativitatea lui barocă adăpostesc din plin şi imaginarul eschatologic. Pe care l-a
urmărit în Divan, unde am identificat trimiterile la cartea biblică a Apocalipsei,
întocmind o miniantologie de citate comentariile de tip eschatologic care atestă faptul
că o dată cu opera învăţatului principe moldav întâlnim scenariul aproape complet al
Apocalipsei neaotestamentare. Căci dacă de regulă autorii laici se rezumă, ca de altfel şi
creatorul popular, la componenta distructivă, negativă a eschatologicului, Cantemir
înfăţişează cvasiintegral cercul eschatologic. În ceea ce priveşte Istoria ieroglifică, operă
7
deplin originală, am consemnat succedaneele Apocalipsei în plângerea Inorogului şi în
alte secvenţe epice. Am semnalat de asemenea contribuţia lui D. Cantemir la
îmbogăţirea lexicului de factură eschatologică din limba noastră.
Lucrarea se continuă cu ceea ce am numit „deschideri către modernitate”. Am
intenţionat o privire rapidă asupra câtorva autori la care pot fi identificate elemente ale
imaginarului şi limbajului apocaliptic. Ne-am oprit la Heliade, poet de fior religios şi de
imaginaţie cosmică în Anatolida sau omul şi forţele, unde realizează scene monumentale,
impresionând prin dinamica cinematografică a succesiunii de planuri şi prin policromia
lexicului. L-am amintit chiar şi pe Alecsandri, poetul solar care s-a lăsat totuşi ispitit şi
de chipul negru al Infernului – în Pohod na Sybir şi în Grui-Sânger (secvenţa cumplitului
blestem rostit la adresa paricidului). Am stăruit asupra poeziei lui Eminescu,
romanticul „acosmic” (Ioan Petru Culianu) din Mureşanu, Memento mori, Rugăciunea unui
dac şi din numeroase alte poeme. Trecând la secolul 20, ne-am oprit la Tudor Arghezi,
descifrând în tematica Psalmilor săi reflexe ale Apocalipsei (îndeosebi motivul
dezagregării umane şi al atotputerniciei divine). Am luat în consideraţie şi romanul
Cimitirul „Buna-Vestire”, replică modernă a Apocalipsei biblice. Autorul apasă mai ales
pe efectul de parafrază parodică, cu adresă moralizatoare şi pamfletară (sunt vizate
îndeosebi lumea politică, cea juridică şi cea a bisericii ). Investigaţia ar fi putut
continua, cu referiri la alţi scriitori moderni, ca de exemplu A. E. Baconski – autorul
volumului de poeme curat apocaliptice Cadavre în vid şi al romanului parabolic Biserica
Neagră – sau contemporanul nostru Dan Stanca, autor prin excelenţă... apocaliptic
(scriind un roman intitulat Apocalips amânat) .
Lucrarea se încheie cu două excursuri. În primul trecem în revistă etapele
principale ale editării şi comentării Codexului studzan, iar în al doilea propunem o
imagine de ansamblu asupra iconografiei bisericeşti de tematică eschatologică, imagine
însoţită de câteva reptroduceri reprezentative.