Istoria Imperiului Otoman Q.7.

Cuprins

Generalităţi Q.2

1.   Istorie Q.2

o 1.1   Originile 0

o 1.2   Ascensiunea (1299–1453) 0

Interregnul (1402–1413) 0

Propă ș irea (1413–1453) 0

o

o 1.3   Cre ș terea (1453–1683) 0

Dezvoltarea accelerată (1453–1579) 0

Dezvoltarea încetinită (1579–1683) 0o

o 1.4   Stagnarea (1683–1827) 0

Sultanatul femeilor (1510 - 1618) (ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea)

0

Perioada Köprülü (1656–1703) (Statul condus de viziri din familia Köprülü)

0

Stagnarea (1683–1792) 0 Perioada Lalelei  (1718–1730) 0

Stagnarea ș i decăderea (1792–1827) 0o 0

o 1.5   Declinul (1828–1908) 0

Declinul (1827–1908) 0 Perioada Tanzimat (1839–1876) 0 Prima perioadă constitu ț ională 0

1

o

o

o 1.6   Disolu ț ia (1908–1922) 0

Destrămarea (1908–1918) 0 A doua perioadă constitu ț ională 0

Împăr ț irea Imperiului Otoman (1918–1922) 0 2.   Statul Q.2

o 2.1   Sultanii 0

o 2.2   Organizarea 0

o 2.3   Diviziunile administrative 0

3.   Cauzele prăbu ș irii Imperiului Otoman Q.1

4.   Economia *

5.   Justi ț ia

6.   Armata

7.   Cultura *

8.   Religia

9.   Bibliografie

10.   Lectură suplimentară

11.   Legături externe

Generalităţi

Imperiul Otoman (adesea numit și Turcia Otomană) a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922.

2

În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km².

Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului și vestului.În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante ținuturi ale antichității clasice, inclusiv  Olimpul homeric,  Europa lui  Zeus,  Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, fluviul Nil, Muntele Predicii și dealul Golgotei.

Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul război mondial, când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu.

Studiile contemporane ale lumii otomane afirmă că schimbările politice intervenite între Europa Centrală și Imperiul Otoman a depins în mare măsură de descoperirea noilor rute comerciale maritime.

La sfârșitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare. În numai câțiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia.

Membrii dinastiei otomane au fost alungați de pe pământurile Anatoliei, unde străluciții lor strămoși creaseră unul dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetățenia turcă membrilor familiei foștilor sultani. Imperiul otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt existenței „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbușit pe la finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre sudul granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală.

Dar statele occidentale și-au folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși - și au luptat chiar alături de turci contra rușilor, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în toată Europa.Printre factorii care au contribuit la prelungirea agoniei Imperiului Otoman, se pot enumera:

3

a) influența și abilitățile diplomatice ale statele occidentale, pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși și lupta chiar alături de turci contra rușilor, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în toată Europa.

b) Toleranta față de alte etnii datorită moștenirii lor nomadice;c) Trimiterea la studii militare în Occident a tinerilor ofiţeri turci;d) Dotarea armatei cu tehnică modernă;

1. IstorieArticol principal: Cronologia Imperiului Otoman.Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărțiri în diferite perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea de mai jos privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.

1.1 Originile

1.2 Ascensiunea (1299–1453) (facultativ)

Interregnul (1402–1413)

Propă ș irea (1413–1453)

1.3. Creșterea (1453–1683)

o   Cre ș terea (1453–1683) Dezvoltarea accelerată (1453–1579)

Dezvoltarea încetinită (1579–1683)

4

Articol principal: Propă ș irea Imperiului Otoman .Era de propășire a Imperiului Otoman poate fi împărțită în două perioade caracteristice.

a. Prima dintre ele era una de CREȘTERI TERITORIALE ȘI CUCERIRI CONSTANTE, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învinsPersia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran și a pus bazele unei flote a Mării Ro ș ii . După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins.

La scurtă vreme, Transilvania, Valahia și Moldova au trebuit să se recunoască principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perșilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientului Mijlociu.Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei lui Soliman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârșitul celor 230 DE ANI DE CREȘTERE. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacționat la intervenția Habsburgilor austrieci în Ungaria. Acțiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliații otomani, iar pe alții i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor.

În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forță de ocupație, ci a și devenit un instrument în politica europeană.

Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare și a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existență al statelor creștine, care erau considerați inamici tolerați. După eșecul din fața Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viața imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare și civile în toate

5

domeniile, (în relațiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

b.Succesorul lui, Soliman Magnificul, Soliman I avea să ducă puterea și întinderea imperiului și mai departe.

1.4. Stagnarea (1683–1827) (facultativ)

Articol principal: Stagnarea Imperiului Otoman. Sultanatul femeilor (1510 - 1618) (ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și

prima jumătate a secolului al XVII-lea) Perioada Köprülü (1656–1703) (Statul condus de viziri din familia Köprülü)

Stagnarea (1683–1792) Perioada Lalelei  (1718–1730)

Stagnarea ș i decăderea (1792–1827)

Au început să se facă simțite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privința Europei.

Imperiul a început să întărească orașele din Balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (așa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătățirea activității de relații cu publicul , (apariția instituției consulatelor), și au apărut primele investiții civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul științific otoman fața de țările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franța, Imperiul Britanic, Austria și Rusia.

Pentru mai multe detalii, vedeți Perioada Lalelei în Imperiul Otoman.Turcii au continuat să piardă războaie și teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul și Algeria au devenit independente de facto fața de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franța și Anglia.

Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost inițiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acțiunile forțelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupți, (chiar și după ce corpul ieniceresc a fost desființat în 1826).

Pentru mai multe detalii, vedeți Eforturile pentru reforma militară turcă.

6

1.5. Declinul (1828–1908) Articol principal: Declinul Imperiului Otoman.

Declinul (1827–1908) Perioada Tanzimat (1839–1876)

Prima perioadă constitu ț ională

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea și transformările tuturor aspectelor vieții otomane. Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această perioadă s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naționale. Sistemul bancar a fost de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cufabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea greutăți mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene. Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptulocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în 1876.

Pentru mai multe detalii, vedeți Tanzimat.O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda, Anglia și Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii și alții au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.

Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, na ț ionalismul etnic (rebotezat “religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu operau cu naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora. Revoltele au avut numeroase efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că aceste revolte au determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar retorica cu privire la cauzele răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată. Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut și unele realizări, așa cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut efecte asupra calmării mișcărilor etnice.

Junii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în  universită ț i   occidentale, care credeau că monarhia constitu ț ională  ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din imperiu.

Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială și politică A PRIMEI CONSTITU Ț II scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti și consecințele ei sociale și economice.

7

După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înnebunit și a fost detronat câteva luni mai târziu. Moștenitorul lui, Prin ț ul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în condițiile în care ar fi proclamat instaurarea monarhiei constituționale, lucru pe care l-a și făcut pe 23 noiembrie 1876. Constituția a fost numită Kanun-i Esasi (Legea Fundamentală).

Pentru mai multe detalii, vedeți Prima perioadă constitu ț ională în Imperiul Otoman.

1.6. Disoluția (1908–1922) (facultativ)

Articol principal: Fărâmi ț area Imperiului Otoman .

Destrămarea (1908–1918)

A doua perioadă constitu ț ională Împăr ț irea Imperiului Otoman (1918–1922)

2. StatulSunt anumite caracteristici ale statului otoman care nu s-au schimbat de-a lungul secolelor de existență.

o 2.1   Sultanii o 2.2   Organizarea

o 2.3   Diviziunile administrative

Statul otoman și-a modernizat structura prin folosirea creștinilor și evreilor cu experiență, în timp ce alte state au ținut să păstreze identitatea lor națională și religioasă. Aceasta a fost o cale eclectică pentru dezvoltarea rapidă a statului, care avea nevoie de sprijinul local pentru a conduce întreg sistemul, aceasta ducând la folosirea sfătuitorilor (vizirilor), oameni care erau recrutați dintre toate naționalitățile imperiului: greci, italieni și alți creștini loiali turcilor. Chiar și din perspectiva occidentală, dezvoltarea bazată pe structura bizantină era ușor de observat în corespondența diplomatică care se purta în limba greacă.

8

În cercurile diplomatice, Imperiul era deseori numit علی -Bâb-i ,باِبâlî („Sublima Poartă”), o aluzie la Marea Poartă a Palatului Topkapı, locul în care sultanul primea ambasadorii străini. Unii istorici interpretează această denumire ca având legătură cu localizarea geografică a Imperiului, care îi dădea statului și capitalei sale Istanbul caracteristica de "poartă de intrare" a Europei către Asia. Occidentalii numeau în mod obișnuit Imperiul Otoman ca Imperiul Turcesc, sau și mai simplu, Turcia, acest din urmă termen neavând nimic în comun cu statul na ț ional  modern Turcia.

Otomanii erau administratori, nu producători, excepție făcând țăranii turci din Anatolia, care produceau alimente.

Viziunea despre stat moștenită de otomani de la califatul arab (care la rândul lui l-a preluat de la imperiul persan și parțial cel bizantin), în care exploatarea fiscală a provinciilor cucerite trebuie să fie o sursă de bani pentru întreținerea unei armate a cărui rol era, la rândul ei, să aducă în robie alte entități statale, populate de alți viitori subiecți plătitori de impozite pe baza căreia, închizând ciclul, armata să poată fi din nou extinsă și întărită, alături de concepția specific musulmană (dar cu origine persană și ea) de exploatare fiscală discriminatorie a subiecților de altă religie decât cea a clicii militaro-religioase conducătoare (adică exploatarea discriminatorie a non-musulmanilor, și nu trebuie uitat că o destul de lungă perioadă statul islamic a avut o populație majoritar creștină și neislamică; de altfel, conversia în masă a acestor subiecți exploatați fiscal și discriminați civil, este considerată ca fiind unul dintre motivele decăderii califatului în perioada lui arabă).

A sfârşit prin a-și arăta limitele, căci în timp ce statele europene au urmat cursul mercantilist al capitalismului și al industrializării, modernizându-și permanent structurile, statul turc, tarat de influența juridismului islamic asupra gândirii și întreprinderii politice, a rămas la vechea formă de obținere a bogăției, anume cucerirea și subjugarea.

Creativitatea, dinamismul comercial, imaginația pe tărâm financiar sau politic (bursa, presa liberă, democrația, etc.), modernizarea activităților economice (în special agricultura, unde otomanii n-au fost deloc mai inovatori decât predecesorii lor arabi; astfel, plugul de lemn a fost unealta principală până târziu de tot în lumea islamică, în timp ce toate ameliorările acestei unelte vitale pentru economiile pre-industriale au avut loc în Europa (plugul cu roată (~ 1600), lamă profilată, monocorp, care a dublat și mai apoi multiplicat producția de pe o suprafață agricolă dată);

9

o explicație a acestui fapt este că imperiul era hrănit de fapt cu produsele agricole din teritoriile est-europene subjugate, musulmanii neavând mare interes să modernizeze acest instrument, cu atât mai mult cu cât principalele lor focare de producție agricolă (Nilul egiptean și Mesopotamia) se aflau în zone inundabile sau irigate, posedând deci un teren mult mai moale și fertil decât cel din prea-nordica Europă.

Apoi atât startul, cât și cursa industrializării au fost ratate de către otomani, fapt care se explică de asemenea prin imobilismul lor în materie de creativitate ca și prin disponibilitatea redusă de a îmbrățișa noul mai degrabă decât a-l respinge, fapt care, iar, are legătura cu fetișismul tradiției inoculat de legea islamică.

Deși trebuie spus că turcii au fost, dintre musulmani, forțați fiind de poziția lor de interfață și predominanță în lumea islamică, primii care au adoptat invențiile, tehnicile și metodele europene, în timp ce pe de altă parte factori care nu țin de cultură/religie au cântărit și ei parțial pentru a produce această rămânere în urmă, anume lipsa de lemn, apă (cursuri de apă) și cărbune.

Transporturile, și ele, au rămas incredibil și nejustificat de înapoiate, mijloacele rulante fiind practic inexistente din peisajul cotidian al țărilor Orientului mijlociu până foarte târziu, așa cum atestă geograful marocan Ibn Batuta, care într-o călătorie în Asia centrală musulmană în sec. al XIV-lea, le găsește suficient de exotice pentru a le menționa ca pe o curiozitate, dar și așa cum ne arată și francezul Volney, călător în țările Orientului mijlociu în secolul al XVIII-lea, el spunând că "este de mirare cum în toată Siria n-am văzut un car sau o căruță" - pe atunci, așa cum mai vedem uneori în Pakistanul de azi, transportul se făcea pe spinarea asinilor, cailor sau cămilelor...

Disprețul pentru eficiență a adus cu el inevitabil disprețul pentru inovație și tehnică, iar utilizarea intensivă a resurselor produse sau imaginate în exterior și luate prea des cu japca, ca și utilizarea sclavilor (de exemplu, tătarii furnizau anual ceea ce se numea "recolta stepelor", adică mii de tineri ruși luați cu forța de la căminele lor în sclavie, și asta până când Rusia a cucerit finalmente Crimeea în 1783), toate acestea au rămas prea străine statului islamic otoman, fapt ce a dus inevitabil la scăderea forței lui spre profitul statelor europene. Un alt factor non-neglijabil al declinului califatului din perioada sa otomană este chiar și lipsa de apetit pentru împrumutul de tehnici (în sens larg, cuprinzând de la factori materiali până la instituții politice): cât timp statul musulman, bazându-se pe expertiza strălucitelor civilizații pe care le-a cucerit (Bizanțul și Persia) a afișat o incontestabilă superioritate în raport cu Occidentul creștin încă barbar, acesta din urmă a împrumutat cu deschidere toate avansurile existente în Lumea islamică, în

10

timp ce atunci când situația s-a inversat, Lumea islamică s-a dovedit, global vorbind, incapabilă fie și măcar de efortul de a împrumuta, și asta, din nou, din pricina prejudecății religioase care spune că islamul, ca religie al cărui Profet a venit să corecteze rătăcirile evreilor și creștinilor, n-are nimic de învățat de la ei, care istoric vorbind se află în mod necesar pe o treaptă inferioară de evoluție. În chestiunea libertății și cetățeniei, o noutate în peisajul politic otoman ș i mai general islamic, merită să-i dăm cuvântul lui B. Lewis:

[...] libertatea, cel puțin în sens politic, era o idee nouă. În limbile islamului, termenul "liber" avea un conținut juridic, și, în mod accesoriu, social: era liber acela care nu era sclav; în alt context, era liber acela care beneficia de anumite privilegii sau scutiri, de ex. acela care nu era supus corvezilor sau constrângerilor. Libertatea nu era un termen care să apară în lungile discuții politico-filozofice asupra naturii guvernării sau asupra a ceea ce definește un bun guvern de un rău guvern. Conforma tradiției musulmane, contrariul tiraniei nu era libertatea, ci dreptatea, cu sensul de justa guvernare, ea fiind concepută așadar mai degrabă ca o obligație a suveranului decât ca un drept al subiecților lui. Noțiunea de cetățenie, și acelea conexe de participare și reprezentare, au apărut în Orientul mijlociu sub influența Franței revoluționare,și mai mult, datorită imixtiunii ei directe în afacerile lumii islamice.

Sultanul otoman însă, care era și califul lumii islamice în același timp, a găsit util să critice valorile vehiculate de Franța post-revoluționară, declarând cu termeni ai unei retorici familiare și azi în acest colț de lume, că "acestea sunt șoptite de către Satan", și că "musulmanii nu trebuie să se lase influențați de ele".

Declinul imperiului otoman și prin el al lumii islamice reprezintă și azi din păcate un mister pentru musulmani, și în același timp este resimțit ca o rană deschisă în corpul civilizației islamice, acest fapt având repercusiuni neașteptate, așa cum este de exemplu terorismul islamic, reapariția tendințelor radicale în sânul populațiilor musulmane (vezi recentele succese populare ale partidelor reanimate de vechi islamiști și focare de tradiționaliști islamici în Turcia, de ex.) sau problemele de integrare a imigrației de religie islamică în țările Europei de vest.

2.1. Sultanii (facultativ)Pentru mai multe detalii, vedeți Dinastia Otomană.

2.2. Organizarea (facultativ)

11

2.3. Diviziunile administrative (facultativ)

3. Cauzele prăbușirii Imperiului OtomanPrăbușirea statului otoman este atribuită prăbușirii structurii sale economice. Multe dintre eșecurile otomane sunt atribuite incapacității de a stabili hegemonia economică și politică asupra altor națiuni în ciuda faptului că statul era un imperiu. Termenul "bolnavul Europei" ilustrează destul de exact aceste stări de fapt.Odată cu schimbarea marilor rute comerciale, Imperiul Otoman a pierdut cea mai importantă sursă de venituri. Incapacitatea de a industrializa țara și marea dependență de taxele asupra pământului au fost de asemenea factori importanți ai procesului distructiv.

O mare problemă era și întinderea prea mare a Imperiului. Încercând să evite pierderile teritoriale prin intermediul războaielor purtate în zonele rebele dar și în afara granițelor, statul și-a compromis orice încercare de reformă.

Odată cu îmbunătățira comunicațiilor, populația care era distribuită de-a lungul rutelor comerciale a început să se concentreze în numai câteva centre. Această populație era puternic afectată de competiția economică din acele timpuri. Cei care s-au mutat în orașe au trebuit să se confrunte cu greutăți mari care le-a pus la încercare răbdarea, adaptabilitatea și știința. Otomanii au trebuit să țină sistemul statului în funcțiune în condițiile acestor presiuni sociale.

În comerț se întâmpla ceva cel puțin curios: chiar și la sfârșitul secolului al XV-lea, grecii și evreii erau cei mai importanți negustori, prezența otomanilor în acest sector fiind nesemnificativă. Ca o consecință, otomanii trebuiau să protejeze elitele economice grecești pentru a menține economia în funcțiune. Mai mult, turcii trebuiau să rezolve dezordinile sociale din rândul comunității grecești. Atunci când elita grecească s-a întors împotriva otomanilor, Imperiul a pierdut controlul. Conducătorii grecilor au aruncat întreaga responsabilitate a problemelor împeriului în spatele otomanilor și au proclamat că singura cale de scăpare a grecilor ar fi fost doar proclamarea unui stat național propriu.

Cei mai mulți istorici apreciază că circumstanțele căderii Imperiului Otoman sunt foarte asemănătoare cu cele ale căderii Imperiului Bizantin, în mod special când este vorba despre tensiunile interetnice și incapacitatea de a le rezolva. În cazul Imperiului Otoman, introducerea sistemului parlamentar în timpul Tanzimatului a fost făcută prea târziu pentru a mai putea repara ceva.

(Pierderea importanţei drumului mătăsii, prin căderea Constantinopolului în 1453;

12

Descoperirea la 20 mai 1498 de către Vasco da Gama a rutei spre India, prin sudul Africii, rută căutată pentru compensare pierderii Constantinopolului;)

Chiar și la sfârșitul secolului al XV-lea, grecii și evreii erau cei mai importanţi negustori,

4. EconomiaArticol principal: Economia Imperiului Otoman.Structura economică a imperiului era definită de structura lui geografică. Imperiul se afla așezat între est și vest, controlând astfel vechile drumuri comerciale, forțându-i pe spanioli și portughezi să caute noi rute către Orientul Îndepărtat. Imperiul Otoman controla calea pe care o folosise odinioară Marco Polo. Atunci când Cristofor Columb descoperea America, Imperiul Otoman se afla în culmea dezvoltării sale, când puterea sa militară și economică se întindea pe trei continente. Studiile contemporane ale lumii otomane afirmă că schimbările politice intervenite între Europa Centrală și Imperiul Otoman a depins în mare măsură de descoperirea noilor rute comerciale maritime. Decăderea Imperiului Otoman poate fi urmărită în paralel cu pierderea importanței drumurilor comerciale terestre.

5. Justiția (facultativ)

Articol principal: Justi ț ia în Imperiul Otoman .

6. Armata (facultativ)Articol principal: Armata în Imperiul Otoman.Armata otomană era un sistem complex de recrutări și serviciu local.

În armata otomană, cavaleria u ș oară era inima armatei, și era formată din militari cărora li se ofereau feude în schimbul obligațiilor militare numite timar. Cavaleriștii foloseau arcurile, șăi, săbiile scurte și foloseau tactici similare cu cele ale mongolilor nomazi. În vremurile vechi, armata otomană se număra printre cele

13

mai avansate forțe de luptă din lume, fiind prima care a dotat infanteria cu muschete.

Corpul ieniceresc era corpul de elită al armatei și asigura garda personală a sultanului.

După secolul al XVII-lea însă, armata otomană a încetat să mai fie o armată modernă datorită lipsei reformelor, în special datorită corupției în cadrul corpului ienicerilor. Desființarea corpului ienicerilor din 1826 nu a rezolvat problemele armatei turcești, iar în războaiele care au urmat cu Rusia, armata otomană a resimțit din plin lipsa tehnologiilor și armelor moderne.Modernizarea Imperiului din secolul al XIX-lea a început cu armata. Armata a fost prima care a angajat experți străini și care a trimis ofițeri tineri pentru instruire în țările Europei Occidentale. Au fost importate noi tehnologii și arme din Germania și Anglia, așa cum au fost tunurile, avioanele sau navele de luptă moderne. Totuși, armata otomană era mult rămasă în urma forțelor militare ale puterilor europene.

7. CulturaArticol principal: Cultura Imperiului Otoman.Cultura otomană acoperă activitățile expresive și structurile simbolice care se aflau sub umbrela Imperiului Otoman. Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare ale grupurilor etnice și culturale din imperiu. A existat o interacțiune culturală care s-a manifestat în special printre elitele otomane care nu erau monolitice, ci erau compuse din oameni de diferite religii și origini etnice.

Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu exista o viață culturală foarte bogată și colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deși erau purtătorii unei culturi nomadice, otomanii au interacționat armonios cu culturile cu care au intrat în contact. La origini, otomanii aparțineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai târziu cultura persană și bizantină în felul lor de viață în loc să fie asimila ț i din punct de vedere cultural  de către aceste culturi superioare. Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau arta elitelor otomane, vedem că ele au conservat culorile și simbolurile pe care le-au moștenit de la înaintași.

Elitele otomane foloseau limba persană pentru a- ș i exprima lumea lor interioară.

Viața curții imperiale otomane era o combinație armonioasă dintre obiceiurile turcești și persane, dar existau și numeroase influențe bizantine și europene.Această perspectivă multiculturală otomană s-a reflectat în propria lor politică.

Unul dintre motivele pentru care Imperiul Otoman a rezistat a ș a de mult a fost acela al politicii tolerante fa ț ă de alte etnii datorită mo ș tenirii lor nomadice.

14

Această afirmație trebuie comparată cu politica asimilatoare din statele medievale, atât cele occidentale cât și cele din răsărit.

Statul otoman s-a ghidat tot timpul după niște politici multiculturale și multireligioase. Când se vorbește despre toleranța otomană, se iau în considerație structurile care cuprindeau diversele perspective. Un exemplu bun este sistemul judiciar otoman. Un altul poate fi cel al guvernatorilor aleși dintre localnicii regiunilor pe care urmau să le conducă. În mișcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Căsătoriile interculturale au făcut ca noi valori să se adauge la ceea ce poate fi numită cultura elitelor otomane.

8. Religia Mai înainte ca să adopte Islamul, turcii practicau politeismul. După primul contact cu arabii în bătălia de la Talas, un număr de triburi turcice s-au convertit la Islam și au început să propage noua credința mai departe în Turkestan. Procesul de convertire a fost încheiat cu mult timp în urma nașterii Imperiului Otoman.

Înainte și după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au oferit creștinilor care fuseseră cetățeni bizantini privilegii speciale. Creștinii au devenit supuși otomani, nu și supuși ai Islamului sau Legii Islamice (Sharia).Statul otoman nu a dus niciodată o politică oficială de convertire, nici la nivel de grupuri etnice, nici la nivel individual. Faptul că opoziția fața de statul otoman a fost dezvoltată la scară națională sprijină ideea de mai înainte. Privind înapoi în 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic (Selanik) politici îngăduitoare fața de cei de alte credințe.

Sultanii erau preocupați mai înainte de bunul mers al afacerilor statului, care depindea de truda, cooperarea și impozitele plătite de toți supușii săi.

Timp îndelungat, Imperiul Otoman a oferit refugiu evreilor prigoniți în restul Europei, (vezi și: Istoria evreilor în Turcia). Relațiile statului otoman cu Biserica Ortodoxă erau foarte pașnice, structura creștină fiind păstrată neschimbată până în epoca marilor răscoale naționale. Politicile religioase tolerante s-au schimbat într-o oarecare măsură odată cu trecerea la regimul monarhiei parlamentare.

Constantinopolul a fost "turcificat" la exterior, schimbându-și numele în Istanbul. Unele biserici, inclusiv Hagia Sophia, au fost transformate în moschei. Sultanii au avut grijă însă să nu distrugă mozaicurile creștine originale, ci au hotărât să le acopere cu gips.

15

În 1935, după cinci secole, după proclamarea Republicii Turcia, gipsul a fost înlăturat și mozaicurile au fost restaurate "în interesul artei", iar Hagia Sophia a fost transformată în muzeu.

16