audit - analiza indicatori de lichiditate
TRANSCRIPT
140
Capitolul IV
Posibilităţi de perfecţionare ale auditului financiar
în condiţiile armonizării cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
4.1. Sinteza auditului financiar în condiţiile aplicării
Standardelor Internaţionale de Contabilitate
Înainte de a prezenta rezultatele cercetării referitoare la culegerea
probelor şi procedurile folosite de auditorul financiar, în scopul formulării
opiniilor, privind situaţiile financiare, considerăm necesară expunerea unei
sinteze succinte a activităţii de audit financiar, în condiţiile aplicării
Standardelor Internaţionale de Contabilitate.
Sinteza unei activităţi de audit financiar reprezintă de fapt, modul în
care auditorii îşi planifică misiunea, pentru a urmări obiectivele specifice.
Cunoscând faptul că, un audit financiar se referă la activitatea de examinare
a situaţiilor financiare anuale efectuată de către un auditor financiar extern,
considerăm necesar, să facem câteva precizări.
Auditorul financiar are o serie de responsabilităţi pe parcursul
derulării misiunii sale. Obiectivele misiunii de auditare a situaţiilor
financiare pot fi structurată după opinia noastră, în patru etape.
Prima etapă, prezentată în Figura nr. 4.1, este cea de planificare şi
definire a unei metode de auditare a situaţiilor financiare. În cadrul acesteia
se parcurg următorii paşi:
• Alcătuirea unei echipe de specialişti cu capacităţi de investigare
141
şi un nivel adecvat de experienţă şi cunoştinţe multidisciplinare;
• Obţinerea informaţiilor generale despre unitatea auditată;
• Solicitarea de la conducerea organizaţiei a oricăror informaţii în
legătură cu fraudele şi erorile semnificative detectate;
• Fixarea pragului de semnificaţie şi estimarea riscului de audit
acceptabil şi a riscului inerent;
• Înţelegerea controlului intern şi evaluarea contabilităţii;
• Întocmirea programului de auditare a situaţiilor financiare.
Figura nr. 4.1. Planificarea şi definirea unei metode de auditare a situaţiilor
financiare
Ne exprimăm opinia că, în planificarea şi definirea unei metode
de auditare a situaţiilor financiare, cel mai dificil aspect pentru
auditorii financiari îl reprezintă obţinerea unei cantităţi adecvate de
probe de audit, cu costuri minime şi fără a fi obstrucţionat fluxul
normal al activităţii unităţii patrimoniale.
În urma cercetării efectuate, am desprins concluzia că unul dintre
cele mai importante aspecte ale auditului financiar, îl reprezintă
Preplanificare
Obţinerea informaţiilor de context
Fixarea pragului de semnificaţie şi estimarea riscului de audit
acceptabil şi a riscului inerent
Înţelegerea controlului intern şi evaluarea contabilităţii
Întocmirea programului de auditare a situaţiilor financiare
ETAPA I
Planificarea şi definirea unei metode de auditare a situaţiilor financiare
142
capacitatea controlului intern de a proteja activele unităţii
patrimoniale şi de a oferi informaţii fiabile auditorilor financiari. După ce auditorii financiari au obţinut informaţiile necesare113 despre
specificul unităţii patrimoniale (factorii economici, sectorul de activitate,
produse, pieţe, indicatori, fiscalitate etc.), se trece la cea de-a doua etapă,
respectiv la efectuarea testelor mecanismelor de control şi a testelor
substanţiale ale operaţiunilor (Figura nr. 4.2).
Această etapă conţine un „prag”, în sensul că, în primă fază, se
estimează dacă situaţiile financiare sunt auditabile. Testarea acestui „prag”
se realizează, în opinia noastră, prin estimarea a trei factori:
Integritatea managementului;
Caracterul adecvat al documentelor;
Existenţa unei evidenţe contabile sincere şi corecte.
Atât managementul cât şi contabilitatea sunt sursele principale ale
probelor de audit. Dacă se constată că managerii nu sunt persoane integre,
atunci, auditorii financiari nu se pot baza pe afirmaţiile acestora deoarece
sunt îndoielnice. În situaţia în care documentele şi evidenţa contabilă este
necorespunzătoare, nu se pot culege probele de audit necesare.
Dacă concluzia este nefavorabilă, auditorul financiar va discuta
această situaţie cu managerul unităţii şi are posibilitatea fie să-şi retragă
angajamentul de audit, fie să emită un raport de audit sub forma refuzului
de a-şi exprima opinia.
Considerăm că, pentru entitatea patrimonială este mai bine ca auditorul
financiar să-şi retragă angajamentul şi ea să-şi pună la punct deficienţele
constatate, decât să aibă un raport cu un refuz.
În situaţia în care, auditorul financiar constată că poate culege probe
de audit relevante, se trece la efectuarea testelor mecanismelor de control.
Acestea constau în corelarea calităţilor şi neajunsurilor controlului intern cu
obiectivele de audit financiar, în special referitoare la operaţiunile ce au
scopul de a estimai riscul de control aferent fiecărui obiectiv. 113 Potrivit Standardului de audit nr. 310 – Cunoaşterea clientului – auditorul trebuie să obţină cunoştinţe suficiente despre client care să-i permită să identifice sau să înţeleagă evenimentele, tranzacţiile şi practicile care, potrivit raţionamentului auditorului pot avea un efect semnificativ asupra situaţiilor financiare sau asupra examinării ori a raportului de audit.
143
Figura nr. 4.2. Efectuarea testelor mecanismelor de control şi a
testelor substanţiale ale operaţiunilor
Aceste teste se realizează de către auditorii financiari cu ajutorul
următoarelor proceduri:
Chestionarea angajaţilor implicaţi în activitatea de control intern;
Efectuarea testelor mecanismelor de control
Efectuarea testelor substanţiale ale operaţiunilor
Estimarea probabilităţii prezenţei unor prezentări
eronate în situaţiile financiare
Nu
Da
Imposibilitatea de exprimare a
opiniei auditorului
financiar despre situaţiile
financiare
Estimarea dacă situaţiile financiare
sunt auditabile
ETAPA II
Efectuarea testelor mecanismelor de
control şi a testelor substanţiale ale
operaţiunilor
144
Examinarea documentelor şi evidenţelor pentru a se asigura că sunt
complete, adecvate şi semnate corespunzător;
Observarea dacă, în materie de control, sunt separate sarcinile (în
sensul că, controlul este realizat de o persoană care are legătură cu
ceea ce s-a lucrat, dar care nu a lucrat efectiv la acel aspect);
Reconstituirea procedurilor clientului.
Activitatea de testare substanţială a operaţiunilor, constă în evaluarea
de către auditorii financiari a modului cum clientul înregistrează
operaţiunile monetare, verificând valorile (de exemplu, auditorul financiar
verifică, dacă preţurile din factura de vânzare sunt aceleaşi, cu cele ce se
regăsesc în listele de preţuri aprobate).
În practică, auditorii financiari realizează concomitent atât testele
mecanismelor de control cât şi testele substanţiale ale operaţiunilor.
Estimarea probabilităţii existenţei unor prezentări eronate în situaţiile
financiare, se referă la situaţia în care numeroase solduri de conturi necesită
estimări şi calcule bazate pe raţionamentul managerial. În această situaţie,
se pot menţiona: provizioanele privind stocurile cu mişcare lentă,
provizioanele privind creanţele incerte, obligaţiile privind plata garanţiilor şi
operaţiunile privind reparaţiile capitale. Auditorul financiar este de
asemenea preocupat de corectitudinea înregistrării unor evenimente cu
caracter excepţional, deoarece clientul nu are experienţă şi este posibil să le
înregistreze eronat (de exemplu, pagubele provocate de calamităţi,
subvenţiile primite etc).
În concluzie, această etapă este importantă pentru auditorul
financiar, deoarece el poate utiliza în derularea activităţii sale punctele
forte ale controlului intern, câştigând astfel timp.
Etapa a treia se referă la culegerea probelor de audit şi efectuarea
procedurilor analitice de către auditorul financiar. Această etapă în cadrul
căreia se realizează proceduri şi teste ale detaliilor soldurilor, este prezentată
în detaliu în secţiunea 4.2.
Astfel, ne rezumăm la a prezenta grafic această etapă în figura
următoare.
145
4.3. Culegerea probelor şi efectuarea procedurilor analitice în auditul
financiar
Finalizarea auditului financiar se realizează în cadrul celei de-a patra
etape (Figura nr. 4.4.), prin întocmirea de către auditorii financiari a unui
raport de audit. Raportul de audit financiar relevă o opinie profesionistă,
referitoare la imaginea fidelă a patrimoniului unităţii auditate, prezentată în
situaţiile financiare întocmite în conformitate cu Standardele Internaţionale
de Contabilitate şi cu legislaţia naţională (am prezentat aceste aspecte în
cadrul secţiunii 4.6.).
Elaborarea raportului de audit financiar reprezintă etapa, prin care
se comunică opinia acestuia, cu privire la imaginea fidelă oferită de situaţiile
financiare ale entităţii auditate. În contradicţie cu normele de audit
financiar, care nu impun standardizarea rapoartelor întocmite, instrucţiunile
privind forma şi conţinutul acestora conţin totuşi elemente orientative, în
sensul că, precizează elementele de bază, pe care este obligatoriu să le
conţină.
În opinia noastră, acesta este un aspect pozitiv, deoarece contribuie la
satisfacerea necesităţilor utilizatorilor cu privire la înţelegerea conţinutului
rapoartelor de audit financiar.
ETAPA III
Culegerea probelor şi efectuarea
procedurilor analitice
Culegerea probelor
Efectuarea testelor elementelor - cheie
Efectuarea testelor suplimentare ale soldurilor
Efectuarea procedurilor analitice
146
Figura nr. 4.4. Finalizarea auditului financiar şi emiterea unui raport
de audit
În concluzie, auditarea situaţiilor financiare anuale, de către
auditorul financiar, reprezintă o activitate complexă şi sistematică, ce
implică anumite responsabilităţi ale participanţilor. Finalitatea
activităţii de audit financiar constă, pe de o parte, în comunicarea
rezultatelor, cu respectarea anumitor rigori profesionale sub aspectul
redactării raportului de audit şi exprimării clare a opiniei formulate, iar
pe de altă parte, înţelegerea de către beneficiari a responsabilităţilor
viitoare.
ETAPA IV
Finalizarea auditului
financiar şi emiterea unui
raport de audit
Verificarea datoriilor condiţionate
Verificarea evenimentelor ulterioare
Colectarea probelor finale
Evaluarea rezultatelor
Emiterea raportului de audit financiar
Comunicarea cu managerul
147
4.2. Probele de audit – elemente esenţiale auditului financiar în condiţiile armonizării cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
Culegerea elementelor probante nu este o tehnică specifică auditului
financiar, ci ea a fost preluată din alte domenii, dar, a dobândit o importanţă
deosebită, precum şi caracteristici specifice meseriei de auditor financiar.
Comparând tehnica culegerii probelor în accepţiunea meseriei de
farmacist, magistrat şi auditor financiar, se pot demonstra unele
similitudini, ce sunt prezentate în tabelul următor.
Tabelul nr. 4.1.
Criteriul de comparaţie
Experienţa ştiinţifică
implicând testarea unui medicament
Procedura judiciară implicând o
persoană acuzată de furt
Auditul situaţiilor
financiare
Scopul utilizării probelor
Determinarea efectelor provocate de utilizarea
medicamentului
Determinarea vinovăţiei sau
inocenţei acuzatului
Determinarea prezentării fidele a
situaţiilor financiare
Natura probelor
Rezultatele unor
experienţe repetate
Probe directe şi declaraţii ale
martorilor şi ale părţilor implicate
Diverse tipuri de probe de audit generate de auditor, terţe părţi şi
clienţi Partea care evaluează
probele
Cercetătorul
Magistratul
Auditorul financiar
Gradul de certitudine al concluziilor
trase pe baza probelor
Variază, de la incerte
până la aproape sigure
Se impune demonstrarea
vinovăţiei, fără a se lăsa loc nici unei
îndoieli
Nivel de asigurare (certitudine) înalt
Natura
concluziilor
A recomanda sau nu utilizarea
medicamentului
A constata vinovăţia sau inocenţa părţii
acuzate
A emite unul sau mai multe tipuri alternative
de rapoarte de audit Consecinţele unei concluzii
greşite pornind de la probele
colectate
Societatea utilizează un medicament
ineficace sau chiar dăunător
Partea vinovată nu este sancţionată sau partea inocentă este
condamnată
Utilizatorii situaţiilor financiare iau decizii eronate, iar auditorul
poate fi dat în judecată
Sursa: Arens, A.A.; Loebbecke, J.K. - Audit - o abordare integrată, ediţia a 8-a, Editura Arc, 2003, pag. 207.
Tabelul nr. 4.1. – Caracteristicile elementelor probante în cazul unei
experienţe ştiinţifice, al unei proceduri judiciare şi al unui audit al situaţiilor
financiare
148
Realizând o analiză comparativă a datelor din tabel, se poate observa
că toate cele trei tipuri de activităţi culeg elementele probante necesare, pe
care le prelucrează şi le analizează în scopul de a descoperi adevărul.
În opinia noastră, sursa unei activităţi de audit financiar o
constituie informaţiile acumulate şi evaluate de către auditorul
financiar, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de
probe de audit.
Astfel, auditorul financiar, prin cunoştinţele şi tehnicile de care
dispune, colectează pe tot parcursul misiunii sale probe de audit
temeinice cu ajutorul cărora poate, să-şi exprime opinia sa în legătură
cu firma auditată.
Probele de audit financiar, reprezintă114 totalitatea informaţiilor
utilizate de auditorul financiar, pentru emiterea unei concluzii, pe care este
bazată opinia de audit şi includ toate informaţiile conţinute în evidenţele
contabile, care stau la baza situaţiilor financiare.
Sunt considerate probe de audit financiar orice documente sau
declaraţii obţinute de auditor în timpul misiunii sale şi care sunt relevante
pentru acesta în obţinerea unei opinii rezonabile.
În aceeaşi ordine de idei, se poate menţiona faptul, că auditorul
financiar are posibilitatea să utilizeze o gamă diversă de elemente probante,
sub diferite forme, cum ar fi: mărturiile verbale ale clientului (persoanei
auditate) sau ale unei terţe persoane, corespondenţa cu terţe persoane din
afara unităţii, precum şi propriile sale observaţii.
Evidenţele contabile includ (Figura nr. 4.5) în general, probe de audit
financiar, cum ar fi: evidenţele înregistrărilor iniţiale şi evidenţele
justificative, facturi, contracte, registrul jurnal şi registrul inventar,
înregistrări contabile şi alte ajustări ale situaţiilor financiare, care nu sunt
reflectate în înregistrările contabile oficiale, alte evidenţe (cum ar fi
documente de lucru şi foi de calcul care justifică alocările costurilor,
calculele, reconcilierile şi prezentările de informaţii).
114 Standardul de audit nr. 500 – Probe de audit, Audit financiar 2000, pag. 122.
149
Figura nr. 4.5. - Sursele probelor de audit financiar în condiţiile aplicării
Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS)
Facturi
Contracte
Registrul jurnal
Registrul inventar
Înregistrări de regularizare
Balanţă de verificare întocmită în baza IAS
Situaţii financiare armonizate cu IAS
Ajustări ale situaţiilor financiare în condiţiile aplicării IAS
Testele mecanismelor de control şi testele substanţiale
ale operaţiunilor
Proceduri analitice
Informaţii generale
Evaluarea controlului şi auditului intern
Dosare permanente
Probe de
audit financiar
150
Auditorul financiar obţine unele probe de audit testând evidenţele
contabile, de exemplu, prin intermediul analizei, reefectuând procedurile
urmate în procesul de raportare financiară şi reconciliind categoriile şi
aplicaţiile aferente ale aceloraşi informaţii. Prin efectuarea unor astfel de
proceduri de audit, auditorul financiar poate stabili că, evidenţele contabile
sunt consecvente, la nivel intern şi poate fi de acord cu fidelitatea situaţiilor
financiare.
Activitatea auditorului financiar, de culegere a probelor de audit, se
face cu scepticism profesional, mai ales aspectele referitoare la situaţii de
nerespectare a prevederilor din legislaţia naţională şi din Standardele
Internaţionale de Contabilitate.
În acest context, standardele de audit financiar fac referire la rolul
legislaţiei şi reglementărilor în vigoare. Astfel, în absenţa probelor ce
dovedesc contrariul, auditorul financiar este îndreptăţit, să presupună că,
entitatea patrimonială îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia şi
reglementările în vigoare.
Culegerea probelor de audit financiar în vederea exprimării opiniei de
conformitate a situaţiilor financiare cu prevederile din Standardele
Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate presupune parcurgerea
succesivă a mai multor etape:
• analizarea reglementărilor naţionale şi internaţionale specifice
entităţii patrimoniale;
• utilizarea de proceduri pentru detectarea aspectelor de
nonconformitate cu aplicarea Standardelor Naţionale şi Internaţionale de
Contabilitate;
• obţinerea de elemente probante suplimentare cu privire la
conformitatea cu Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate
pentru acele aspecte cunoscute de auditorul financiar, care ar putea afecta
conţinutul situaţiilor financiare;
• obţinerea unor declaraţii scrise din partea conducerii, cu privire la
situaţiile de nonconformitate reală sau potenţială specifică întocmirii
situaţiilor financiare, ce i-a determinat să nu respecte prevederile
151
Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate.
Dacă în urma demersului întreprins sunt constatate elemente grave de
nonconformitate, responsabilitatea auditorului financiar este de a comunica
aceste aspecte conducerii entităţii patrimoniale. Atunci când există
suspiciuni cu privire la implicarea conducerii în nerespectarea prevederilor
legale, auditorul financiar poate solicita consultanţă juridică.
Din analiza aspectelor prezentate anterior, putem deduce
următoarele concluzii, care sunt definitorii pentru responsabilitatea
auditorului financiar:
• planificarea auditului financiar este punctul de referinţă al
realizării unei metodologii eficiente de auditare şi, implicit, pentru
efectuarea corespunzătoare a obiectivelor misiunii de audit financiar;
• obiectivul prioritar al auditorului financiar este acela, de a-i
informa pe utilizatorii raportului său, dacă situaţiile financiare
prezentate oglindesc fidel realitatea patrimonială;
• activitatea de audit financiar oferă o asigurare rezonabilă
pentru utilizatorii situaţiilor financiare că acestea nu prezintă erori
semnificative.
În consecinţă, toate elementele de natura fraudelor sau erorilor pe
care auditorul financiar le apreciază ca fiind nesemnificative din punct de
vedere al influenţei exercitate asupra situaţiilor financiare, nu intră în sfera
responsabilităţilor acestuia.
Auditorul financiar justifică situaţiile, care sunt importante în vederea
furnizării de probe adecvate de audit financiar, ce susţin opinia sa de audit
şi arată că auditul financiar a fost realizat în conformitate cu Standardele
Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate.
Suficienţa şi adecvarea probelor de audit, care să susţină concluziile
auditorului financiar pe parcursul activităţii sale, sunt o problemă de
raţionament profesional.
Sintetizarea principalelor caracteristici edificatoare a probelor de audit
financiar este prezentată în Figura nr. 4.6.
152
Figura nr. 4.6. – Factorii ce determină concludenţa probelor de audit
financiar
Raţionamentul auditorului cu privire la ceea ce constituie probe de
audit suficiente, este influenţat de factori precum:
• Semnificaţia denaturării potenţiale a situaţiilor financiare;
• Cunoaşterea entităţii şi mediului său, inclusiv a controlului
intern al acesteia;
• Eficienţa reacţiilor conducerii şi controalelor faţă de gestionarea
riscurilor;
• Natura sistemelor contabile şi de control intern, precum şi
evaluarea riscului de control;
Calităţile probelor de
audit financiar
Caracterul adecvat al
probelor de audit financiar
Specializarea sursei
Informarea directă a auditorului financiar
Mecanisme de control intern eficace
Obiectivitatea sursei
Forma de prezentare
Suficienţa probelor de
audit financiar
Cantitatea probelor de audit financiar
Dimensiunea adecvată a eşantionului selectat
Independenţa sursei
Relevanţa
153
• Pragul de semnificaţie al elementului examinat;
• Experienţa dobândită în cursul angajamentelor anterioare de
audit financiar cu privire la denaturări potenţiale similare;
• Rezultatele procedurilor de audit financiar, inclusiv fraudele şi
erorile descoperite;
• Sursa şi credibilitatea informaţiilor disponibile;
• Capacitatea de convingere a probelor de audit.
În opinia noastră, factorii ce determină concludenţa probelor de
audit financiar sunt influenţate în mod semnificativ de calitatea şi
exigenţa activităţii desfăşurate de auditorul financiar sau, altfel spus,
de competenţa profesională, independenţa şi rigurozitatea constatărilor
acestuia.
Pentru formularea opiniei, auditorul financiar ia în considerare toate
probele de audit relevante, indiferent dacă acestea par să se coroboreze sau
să contrazică informaţiile din situaţiile financiare.
Auditorul financiar colectează elementele probante cu scopul obţinerii
unei concluzii pertinente despre prezentarea cât mai reală a situaţiilor
financiare ale entităţii patrimoniale auditate.
4.3. Procedurile analitice utilizate în auditarea situaţiilor
financiare întocmite în baza Standardelor Internaţionale
de Contabilitate
Un aspect important, în privinţa probelor de audit financiar, îl
reprezintă procedurile de obţinere şi prelucrare a acestora. Considerăm utilă
definirea noţiunii de procedură de audit, prin care se înţelege un ansamblu
de instrucţiuni prezentate într-o manieră detaliată şi utilizate în scopul
obţinerii unui anumit tip de probe de audit, în cadrul unei faze a acestuia.
Sursele bibliografice de specialitate fac referiri la procedurile utilizate
pentru colectarea probelor de audit, care se clasifică conform opiniei noastre,
în următoarele două categorii semnificative: proceduri de bază şi
154
proceduri analitice, ce sunt prezentate în Figura nr. 4.7.
Figura nr. 4.7. - Procedurile de obţinere a probelor de audit financiar
Procedurile de bază asigură, în principal, obţinerea de informaţii
valabile pentru înţelegerea conţinutului elementelor din situaţiile financiare
(bilanţ) şi se concretizează în: examinarea fizică, confirmarea, documentarea,
observarea, chestionarea (interogarea) şi reconstituirea (calculul).
Examinarea fizică reprezintă modalitatea directă, prin care auditorul
financiar examinează dacă un activ aparţine în realitate entităţii
patrimoniale auditate. Această procedură asigură pe lângă verificarea
existenţei, şi evaluarea stării activului la un moment dat.
În opinia noastră, examinarea fizică este o procedură
dezavantajoasă, din următoarele considerente:
Proceduri de audit
financiar
Proceduri de bază
Confirmarea
Documentarea
Observarea
Chestionarea
Reconstituirea
Comparaţia
Calculul indicatorilor
Metoda extrapolării
Modelarea dinamică
Examinare Fizică
Proceduri analitice
155
este costisitoare, deoarece presupune prezenţa auditorului
financiar în momentul efectuării inventarierii activelor
organizaţiei, care impune, deplasări în puncte geografice diferite,
cu cheltuieli aferente ridicate;
nu se poate utiliza practic, deoarece, auditorul financiar este
numit după data de 31 decembrie şi nu participă la inventarierea
faptică a stocului existent de materii prime şi produse finite la
finele anului, astfel neavând posibilitatea de a determina cu
certitudine, prin mijloace alternative, cantităţile din stoc la acea
dată;
nu oferă probe de audit suficiente (de exemplu, nu oferă
informaţii cu privire la dreptul de proprietate asupra activelor
entităţii patrimoniale).
Confirmarea presupune existenţa unui răspuns primit în formă scrisă
sau orală din partea unei terţe părţi independente, la solicitarea adresată ei
de către auditorul financiar, în numele entităţii patrimoniale auditate (de
exemplu, corespondenţa cu furnizorii şi clienţii entităţii în vederea
confirmării corectitudinii soldurilor finale).
Utilizarea metodei confirmărilor, este influenţată de gradul de
credibilitate necesar în fiecare situaţie concretă şi de raţionamentul
profesional al auditorului financiar.
Confirmarea constituie un procedeu cu aplicabilitate practică sporită,
în special pentru verificarea sumelor existente în conturile de creanţe
comerciale ale entităţii patrimoniale auditate. Deoarece creanţele sunt
concretizarea veniturilor generate de anumite tipuri de tranzacţii şi
evenimente115, auditorul financiar respectă întocmai prevederile din
Standardele Internaţionale de Contabilitate şi este interesat de următoarele
aspecte:
realitatea sumelor din aceste conturi;
identificarea tranzacţiilor;
evaluarea momentului tranzacţiilor şi dacă acesta aparţine perioadei
curente. 115 IAS 18 – Venituri din activităţi curente
156
În acest sens, considerăm că, acolo unde există multe solduri şi raportul
de audit financiar trebuie prezentat într-o perioadă relativ scurtă, confirmarea
creanţelor poate fi o procedură utilă în probarea lor.
Procedura confirmării analizată prin prisma calităţii, oferă probe de
audit financiar foarte apreciate, caracterul adecvat al acestora fiind susţinut
de relevanţă, independenţa sursei de informare precum şi de implicarea
auditorului financiar. În schimb, analizând din punct de vedere cantitativ
observăm că probele obţinute prin confirmare nu sunt suficiente, acest fapt
fiind subliniat şi de numele procedurii, care sugerează că aceasta vine să
completeze informaţiile obţinute pe alte căi. Analizată sub aspectul costului,
confirmarea este o procedură costisitoare, având în vedere gestionarea ca
atare a procesului (întocmirea formularelor, expedierea, recepţionarea ş.a.).
În altă ordine de idei, menţionăm că în situaţiile în care auditorul
financiar nu obţine confirmarea din partea terţilor este necesară aplicarea
altor proceduri, denumite proceduri alternative (de exemplu examinarea unei
încasări ulterioare).
Documentarea reprezintă examinarea documentelor şi evidenţelor în
scopul determinării aspectelor relevante ce sunt incluse în situaţiile
financiare.
Este o procedură eficientă de obţinere a probelor de audit financiar,
privită din următoarele puncte de vedere:
existenţa evidenţelor contabile corect întocmite, permite auditorului
financiar studierea acestora şi obţinerea unei cantităţi adecvate de
informaţii asupra activităţii entităţii patrimoniale;
asigură obţinerea unor probe cu o credibilitate ridicată mai ales în
cazul documentelor externe (care sunt relevante deoarece obţinerea lor
vine dintr-o sursă independentă, fiind emise de către persoane
competente).
Observarea constă în urmărirea unui proces sau a unei proceduri,
prin care auditorul financiar îşi formează o impresie de ansamblu asupra
entităţii patrimoniale auditate.
Observarea este o procedură utilă auditorului financiar, dar
elementele probante obţinute nu sunt concludente.
157
În practică, se constată că, sunt rare situaţiile în care probele obţinute
prin observare sunt suficiente, iar din punct de vedere calitativ elementul
forte îl constituie numai implicarea auditorului financiar.
Observarea se încadrează între cele mai puţin costisitoare proceduri
utilizate de auditorul financiar.
Chestionarea (interogarea) este procedura prin care, auditorul financiar
obţine informaţii din răspunsurile la întrebările adresate personalului
entităţii patrimoniale auditate.
Această procedură se caracterizează printr-o concludenţă redusă a
probelor de audit financiar iar, costurile obţinerii acestora sunt reduse.
Cu toate aceste aspecte deficitare, ea este o metodă des utilizată de
către auditorul financiar în cadrul multor teste.
Reconstituirea (calculul) implică o verificare a acurateţei matematice a
documentelor justificative şi a înregistrărilor contabile. În acest sens,
auditorul financiar reface traseul anumitor sume, pentru a se convinge că
informaţia, care a fost înregistrată în mai multe locuri, are atribuită de
fiecare dată aceeaşi sumă.
În opinia noastră, această procedură se caracterizează printr-o
acuitate ridicată a probelor de audit obţinute, fiind susţinută de
independenţa sursei şi de obiectivitatea acesteia.
Datorită utilizării frecvente a tehnicii de calcul de către auditorul
financiar, această metodă implică costuri minime.
Procedurile analitice constituie cea de-a doua categorie reprezentativă
de proceduri privind obţinerea probelor de audit financiar şi constau în
analizarea indicatorilor şi a tendinţelor semnificative, incluzând investigarea
acelor fluctuaţii şi relaţii care nu sunt consecvente cu alte informaţii relevante
sau care se abat de la valorile aşteptate.116
Procedurile analitice utilizate de auditori presupun utilizarea unor
indicatori financiari generali pe parcursul planificării auditului financiar şi al
verificării finale a situaţiilor financiare auditate.
Comparativ cu alte proceduri de audit financiar, utilizarea
procedurilor analitice a înregistrat o creştere considerabilă în cadrul
116 Standardul de Audit nr.520 - Proceduri analitice.
158
practicilor utilizate de auditorii financiari, justificată atât de multiplele
avantaje oferite, cât şi de costul relativ redus.
Astfel, în cazul unor misiuni succesive de audit financiar, procedurile
analitice constituie punctul de plecare în planificarea auditului aferent
exerciţiului financiar curent.
Prin efectuarea unor comparaţii între informaţiile neauditate ale
anului curent şi cele auditate în anul anterior, sunt evidenţiate schimbările
intervenite asupra cărora auditorul financiar îşi concentrează atenţia.
În conformitate cu Standardele de Audit Financiar117, procedurile
analitice conţin o serie de comparaţii efectuate de auditorul financiar, ce pot
fi sistematizate după cum urmează:
• compararea informaţilor financiare curente cu cele aferente
perioadelor precedente;
• compararea informaţiilor financiare curente cu cele estimate de
entitatea patrimonială, regăsite sub forma prognozelor şi previziunilor;
• compararea informaţiilor financiare curente cu estimările
(aşteptările) auditorului financiar;
• compararea informaţiilor financiare curente cu cele referitoare la
sectorul de activitate al entităţii patrimoniale auditate.
Existenţa unor diferenţe semnificative, constituie un semnal de
alarmă pentru auditorul financiar, sub aspectul prezenţei unor posibile
erori în situaţiile financiare.
Standardele de audit financiar precizează că, atunci când procedurile
analitice pun în evidenţă diferenţe semnificative, sau rapoarte incoerente cu
alte informaţii ori care se abat de la valorile aşteptate auditorul trebuie să
efectueze investigaţii suplimentare pentru a obţine suficiente explicaţii şi
elemente coroborante corespunzătoare118.
În opinia noastră, prin determinarea indicatorilor privind
capacitatea entităţii patrimoniale de a face faţă datoriilor şi compararea
lor cu alţi indicatori relevanţi, se semnalează auditorului financiar că
117 Standardul de Audit nr.520 Proceduri analitice. 118 Standardul de Audit nr.520 Proceduri analitice.
159
există dificultăţi de natură financiară, cu potenţiale consecinţe
nefavorabile, inclusiv sub aspectul continuităţii activităţii acesteia.
Aspectele pozitive ale utilizării procedurilor analitice sunt volumul de
muncă redus considerabil şi costurile rezonabile ale misiunii de audit
financiar. Mai mult, utilizarea acestor proceduri face posibilă cunoaşterea
cauzelor interne, precum şi a influenţelor externe, ce acţionează asupra
proceselor economice ale entităţii patrimoniale auditate.
Alegerea procedurii analitice este subliniată şi în cadrul Standardelor
de Audit Financiar, care menţionează faptul că, auditorul trebuie să aplice
proceduri analitice în scopul înţelegerii mai bune a activităţilor desfăşurate în
entitate şi identificării domeniilor cu risc potenţial.119
Procedurile analitice sunt utilizate pe întreg parcursul misiunilor de
audit financiar, însă ele sunt apelate preponderent în etapele de planificare
şi de finalizare a misiunii. Astfel, în etapa de planificare ele asigură obţinerea
înţelegerii corespunzătoare a domeniilor semnificative ale entităţii
patrimoniale auditate şi, pe această bază, determinarea naturii, întinderii şi
eşalonării în timp a demersurilor ce urmează a fi întreprinse.
Specificul entităţii patrimoniale auditate influenţează în mare măsură
natura procedurilor analitice utilizate în această etapă. Astfel, în planul
principal se află înţelegerea ramurii şi activităţilor clientului şi semnalarea
eventualelor erori, iar în planul secund, găsindu-se evaluarea prezumţiei de
continuitate a activităţii şi reducerea cantităţii testelor de detaliu.
Deoarece aplicarea procedurilor analitice presupune exercitarea
judecăţii profesionale într-o proporţie considerabilă, există posibilitatea
confruntării auditorilor financiari cu o serie de dificultăţi de interpretare şi
raţionament în condiţiile în care:120
• utilizează pentru efectuarea estimărilor privind nivelul dorit al
soldurilor curente, prea multe solduri sau indicatori neauditaţi;
• efectuează o analiză incompletă a tendinţelor generale presupuse
de fluctuaţiile neobişnuite descoperite, ceea ce conduce la explicarea
necorespunzătoare a acestora din urmă;
119 Standardul de Audit nr.520 Proceduri analitice. 120Bell, T.; Wright, A.- When Judgment Counts, Journal of Accountancy, noiembrie 1997, pag.73-77.
160
• utilizează într-un grad prea ridicat explicaţiile managementului cu
privire la situaţiile neobişnuite detectate, în detrimentul obţinerii unor
explicaţii independente.
Utilizarea procedurilor analitice în etapa de finalizare a auditului
financiar, asigură obţinerea unei imagini de ansamblu a eforturilor
întreprinse, contribuind substanţial la detectarea erorilor semnificative, ce
pot afecta conţinutul situaţiilor financiare. În opinia noastră, activitatea de audit financiar are nevoie de
calcularea indicatorilor financiari deoarece, prin analizarea evoluţiei lor
în timp, auditorul financiar poate înţelege cele mai recente evenimente
desfăşurate şi starea financiară a unităţii auditate. Rezultatul analizei
situaţiei financiar patrimoniale este folosit de către auditorul financiar
la identificarea eventualelor domenii cu probleme, ce urmează a fi
examinate în detaliu şi testate pe parcursul activităţii de audit
financiar, dar şi la identificarea unor probleme economice ale entităţii
patrimoniale pentru care se poate oferi un alt tip de consultanţă.
4.3.1 Proceduri de audit financiar bazate pe
indicatori financiari
Cum spuneam în paragraful anterior, marea majoritate a procedurilor
analitice folosite de auditorii financiari, presupun calcularea şi examinarea
tendinţelor unor indicatori financiari ai entităţii patrimoniale auditate.
Această examinare, îi este utilă auditorului financiar pentru a identifica
punctele slabe ale entităţii patrimoniale, pe care le va testa în profunzime pe
parcursul activităţii sale.
Procedurile analitice de audit financiar bazate pe calcularea şi
analizarea principalilor indicatori economico-financiari ai S.C. Doljchim S.A.
Craiova, sunt prezentate în continuare de o manieră specifică reglementărilor
contabile armonizate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
161
Indicatorii de lichiditate
Considerăm necesară încă de la începutul acestui subcapitol
precizarea noţiunii de “lichiditate” în accepţiunea auditorilor financiari. Un
bun este cu atât mai „lichid” cu cât el poate fi mai uşor transformat în
numerar. Acesta constituie „activul lichid” prin excelenţă, el poate fi legal
utilizat la achitarea datoriilor, este în mod constant negociabil fără cheltuieli
şi poate fi cumpărat şi vândut imediat la acelaşi preţ.
Lichiditatea, este proprietatea elementelor patrimoniale de a se
transforma în bani. În literatura de specialitate, ratele de lichiditate sunt
cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura
capacitatea de plata a entităţii patrimoniale (respectiv solvabilitatea pe
termen scurt).
În orice moment, prima grijă a auditorului financiar o constituie
lichiditatea: va putea firma să-şi onoreze obligaţiile care au termenul de
scadenţă în viitorul apropiat?
Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităţilor
potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile
potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă
şi uşor de utilizat pentru aprecierea gradului în care entitatea patrimonială
auditată face faţă obligaţiilor pe termen scurt. 1. Indicatorul lichidităţii curente este un indicator care exprimă
proporţia în care datoriile curente (pe termen scurt) sunt acoperite de
activele curente (rapid transformabile în bani) după cum este prezentată în
Tabelul nr. 4.2.
Dacă o entitate patrimonială trece prin dificultăţi financiare, datoriile
curente cresc mai rapid decât activele curente şi lichiditatea generală scade.
Valoarea supraunitară a acestui indicator reprezintă expresia existenţei unui
fond de rulment pozitiv, care îi va permite entităţii patrimoniale să facă faţă
obligaţiilor curente de plată.
Rata lichidităţii curente este cel mai utilizat mod de apreciere a
solvabilităţii pe termen scurt, pentru că indică măsura în care drepturile
creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor,
162
care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade, care
corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.
Tabelul nr.4.2.
Exerciţiile financiare studiate
Nr. crt.
Denumire Indicator
Formula indicator
2001 2002 2003 0 1 2 3 4 5
1 Indicatorul lichidităţii curente
Active curente Datorii curente
0,35 0,40 0,45
2 Indicatorul lichidităţii imediate
Active curente - stocuri Datorii curente
0,15 0,17 0,24
Tabelul nr. 4.2. Tabel de calcul al indicatorului lichidităţii curente şi
indicatorului lichidităţii imediate
Conform datelor121 din tabelul de mai sus, valorile înregistrate de acest
indicator (0,35% în 2001; 0,40% în 2002 şi 0,45% în 2003) indică un nivel
de lichiditate în creştere (datoriile curente tind să fie acoperite de activele
curente) precum şi tendinţa ascendentă a lichidităţii entităţii patrimoniale,
ce va avea efecte favorabile asupra situaţiei financiare a SC Doljchim S.A.
Chiar dacă valoarea acestui indicator este subunitară, auditorul
financiar nu-l consideră un pericol pentru solvabilitatea entităţii
patrimoniale, deoarece este în trend ascendent.
Auditorul financiar recomandă evitarea evoluţiei descendente a acestui
indicator, deoarece, ea reflectă o activitate în declin, ceea ce îi detrmină pe
creditori şi furnizori să devină circumspecţi în acordarea de noi credite
bancare şi comerciale.
Deşi media acestei rate în ramura industrie este de 1,8 - 2 ori, ea nu
poate fi considerată ca reprezentând un număr magic pe care toate firmele
din sector încearcă să-1 atingă. Aceasta deoarece, unele entităţi patrimoniale
foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar altele tot aşa
de bune, se pot plasa sub valoarea medie a ratei.
121 Datele numerice folosite în Capitolul IV sunt luate din Situaţiile financiare ale S.C. Doljchim S.A., cele aferente anilor 2002-2003 fiind prezentate în Anexa nr. 3.
163
0
0.05
0.1
0.15
0.2
0.25
0.3
0.35
0.4
0.45
2001 2002 2003
Indicatorul lichiditatii curenteIndicatorul lichiditatii imediate
Indicatorul lichidităţii imediate este stabilit prin luarea în consideraţie a
celor mai lichide active (disponibilităţile şi creanţele) printr-o relaţia
prezentată în Tabelul nr. 4.2.
Indicatorul lichidităţii imediate este cunoscut şi sub denumirea de
"rata rapidă" sau "testul acid (quick ratio)" potrivit teoriei economice nord-
americane. El exprimă capacitatea entităţii patrimoniale de a-şi onora
datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.
Stocurile sunt de obicei cel mai puţin lichide dintre toate
componentele activelor curente ale unei întreprinderi (pot apare pierderi in
momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri). De aceea,
această rată poate fi considerată ca fiind un "test acid" pentru măsurarea
capacităţii entităţii patrimoniale de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.
Deşi această rată este de regulă subunitară, auditorul financiar o
examinează şi interpretează cu prudenţă, luând în calcul unele aspecte de
detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în totalul
creanţelor etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată
cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte
solvabilitatea parţială.
Figura nr. 4.8. Prezentarea comparativă a evoluţiei indicatorului
lichidităţii curente şi a indicatorului lichidităţii imediate
În cazul entităţii patrimoniale cercetate de noi, acest indicator
înregistrează pe întreaga perioadă analizată valori crescătoare (0,15% în
164
2001; 0,17% în 2002 şi 0,24% în 2003). Indicatorul nu sugerează o evoluţie
extrem de favorabilă, deoarece valoarea minim acceptată este 0,65% iar
firma este departe de a atinge acest prag, dar, auditorul financiar apreciază
ca pozitiv faptul că este în creştere valoarea lui.
Analizând evoluţia lichidităţii entităţii patrimoniale în timp (Figura nr.
4.8.) prin prisma prevederilor din Standardele Internaţionale de
Contabilitate, auditorul financiar urmăreşte impactul următorilor factori:
diferenţele între metodele de evaluare şi contabilizare a stocurilor (se
urmăreşte respectarea principiului permanenţei metodelor);
ponderea în totalul vânzărilor a celor cu plata imediată şi a celor pe
credit.
Indicatorii de risc financiar
Auditorii financiari apreciază că riscul financiar exprimă variabilitatea
indicatorilor de rezultate, datorată modificării structurii financiare a entităţii
patrimoniale.
Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei entităţi patrimoniale,
necesită utilizarea unor resurse financiare proprii şi împrumutate, care se
deosebesc prin costurile pe care le generează.
Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite
pentru a completa sursele de finanţare ale unei activităţi. Atunci când
entitatea patrimonială apelează la împrumuturi, este necesar să suporte din
beneficiile sale şi cheltuielile financiare aferente, ceea ce conduce la
modificarea rezultatelor obţinute şi a riscului financiar. Se poate spune că
decizia de a investi generează riscul economic, prin creşterea costurilor fixe
iar decizia de finanţare generează riscul financiar.
Premisa fundamentală ca o entitate patrimonială să-şi sporească
rentabilitatea financiară în condiţiile apelării la credite, este ca rentabilitatea
economică să fie superioară ratei dobânzii. În caz contrar (când apelarea la
credite se face în condiţiile în care rata rentabilităţii este inferioară ratei
dobânzii), apare o degradare a rentabilităţii financiare datorită diminuării
profitului.
Indicatorul gradului de îndatorare este calculat şi de auditorii
165
financiari, care consideră capitalul împrumutat, ca fiind creditele cu termen
de rambursare mai mare de un an.
Prin înlocuirea în formule a datelor certe ale entităţii patrimoniale
auditate, obţinem valorile prezentate în Tabelul nr. 4. 3.
Tabelul nr. 4.3.
Exerciţiile financiare studiate
Nr. crt.
Denumire Indicator
Formula indicator
2001 2002 2003 0 1 2 3 4 5
1 Indicatorul gradului de îndatorare
Capital împrumutat X 100 Capital propriu
- 62 -196 -50
2 Indicatorul privind acoperirea dobânzilor
Profit înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit Cheltuieli cu dobânda X 100
119 -345 -341
Tabelul nr. 4.3. Tabel de calcul al indicatorului gradului de îndatorare
şi indicatorului privind acoperirea dobânzilor
Auditorii financiari examinează atent aceşti indicatori, deoarece au o
importanţă deosebită. Ei prezintă indicii asupra posibilităţii entităţilor
patrimoniale de a rambursa împrumuturile şi de a plăti dobânda. Cu cât
valoarea indicatorilor este mai mică, cu atât poziţia entităţii patrimoniale
este considerată mai riscantă.
-350-300-250-200-150-100-50
050
100150
2001 2002 2003
Indicatorul gradului deindatorareIndicatorul privindacoperirea dobinzilor
Figura nr. 4.9. Prezentarea comparativă a evoluţiei indicatorului
gradului de îndatorare şi a indicatorului privind acoperirea dobânzilor
În cazul entităţii patrimoniale cercetate, după cum se poate observa şi
în Figura nr. 4.9., valoarea acestor indicatori nu numai că este în scădere
rapidă, dar în ultimul an, indicatorul privind acoperirea dobânzilor scade cu
166
peste trei sute de procente sub valoarea zero.
Auditorul financiar apreciază că aceste aspecte se datorează faptului
că entitatea patrimonială a angajat multe credite pentru investiţii în ultimii
doi ani.
Indicatorii de solvabilitate Auditorii financiari consideră solvabilitatea ca o capacitate a entităţii
patrimoniale de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă.
Mai precis, solvabilitatea imediată exprimă capacitatea mijloacelor
băneşti disponibile la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp
(de obicei până la 30 de zile) de a acoperi obligaţiile scadente pentru acelaşi
interval de timp.
Unii specialişti consideră solvabilitatea ca fiind aptitudinea entităţii
patrimoniale de a face faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile
pe măsura ce ajung la scadenţă. Solvabilitatea mai este cunoscută şi sub
denumirea de echilibru financiar.
Analiza echilibrului financiar are o însemnătate importantă în
procedurile analitice utilizate de auditorul financiar.
Subiectul solvabilităţii are o importanţă deosebită pentru că o entitate
patrimonială insolvabilă prezintă risc de faliment. În acest caz, aprecierea
solvabilităţii constituie un subiect fundamental pentru orice diagnostic
financiar.
Echilibrul financiar este apreciat prin confruntarea gradului de
lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a elementelor pasivului.
Indicatorii financiari utilizaţi de auditorii financiari în analiza
echilibrului financiar sunt:
fondul de rulment;
necesarul de fond de rulment;
trezoreria netă.
În accepţiunea majorităţii specialiştilor, fondul de rulment reprezintă
marja de securitate ce măsoară echilibrul financiar şi se poate aprecia fie ca
167
diferenţă între capitalurile permanente122 şi activul imobilizat, fie ca
diferenţă între activul circulant şi datoriile pe termen scurt. Fondul de
rulment poate avea valori pozitive sau negative.
Acest indicator se determină prin compararea surselor permanente cu
utilizările de aceeaşi natură, respectiv prin diferenţa dintre capitalurile
permanente şi activele imobilizate.
O bună gestionare financiară a activelor imobilizate relevă că acestea
sunt acoperite integral cu pasivele pe termen lung, aşteptându-se ca fondul
de rulment să aibă valori pozitive.
După cum se poate observa din Tabelul nr. 4.4, entitatea patrimonială
auditată are un fond de rulment cu valori negative, ce sunt în creştere în
anii 2001 şi 2002, dar care au început să scadă în anul 2003, fapt datorat
scăderii datoriilor pe termen scurt.
Necesarul de fond de rulment (NFR) ca diferenţă între nevoile
temporare şi sursele temporare, indică suma necesară finanţării decalajelor,
care se produc în timp, între fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie
determinate, în principal, de activitatea de exploatare.
Necesarul de fond de rulment reflectă, în esenţă, activele circulante de
natura stocurilor şi creanţelor nefinanţate pe seama obligaţiilor pe termen
scurt (surselor atrase). Obligaţiile pe termen scurt de natura celor faţă de
furnizori, salariaţi, bugetul de stat etc., reprezintă, până în momentul plăţii
lor, o sursă atrasă de finanţare a activelor circulante.
Tabelul nr. 4.4. - mii lei -
Exerciţiile financiare studiate Nr. crt.
Denumire Indicator
Formula indicator 2001 2002 2003
1 Fondul de rulment
Capital permanent - Active imobilizate
- 3.210.651 - 3.279.242 - 3.218.453
2 Necesarul de fond de rulment
Active circulante - Datorii pe termen scurt
- 3.153.624 - 3.207.257 - 4.419.037
3 Trezoreria netă
Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulment
- 57.027 - 71.985 1.200.584
Tabelul nr. 4.4. Tabel de calcul al fondului de rulment, al necesarului de
fond de rulment şi a trezoreriei nete 122 Capitalul permanent este alcătuit din capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung.
168
Necesarul de fond de rulment se modifică în permanenţă ca urmare a
operaţiunilor curente, privind plata salariilor, achitarea obligaţiilor fiscale,
încasarea unor clienţi. Prin urmare, necesarul de fond de rulment este foarte
fluctuant.
Auditorul financiar apreciază că un necesar de fond de rulment
negativ, asemeni celui înregistrat în anii 2001, 2002 şi 2003, se datorează,
pe de o parte, faptului că sursele temporare, de care dispune societatea
Doljchim, sunt inferioare nevoilor şi, pe de altă parte, creşterii datoriilor
fiscale şi comerciale, cu toate că, a fost înregistrată o creştere substanţială a
stocurilor. TREZRIA
Trezoreria netă (Tn) este indicatorul care exprimă corelaţia dintre
fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia
financiară a entităţii patrimoniale, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe
termen scurt.
Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al exerciţiului
financiar, obţinut ca urmare a unei activităţi rentabile. În cazul în care
necesarul de fond de rulment este constant, atunci trezoreria netă pozitivă
este echivalentul profitului net diminuat cu dividendele plătite în cursul
aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea.
Trezoreria netă negativă indică pentru entitatea patrimonială auditată,
un deficit monetar la sfârşitul anului şi care a fost acoperit pe seama
creditelor pe termen scurt. În situaţia în care necesarul de fond de rulment
este constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi.
Atunci când entitatea patrimonială realizează produse rentabile, ea dispune
de piaţă de aprovizionare şi de desfacere înregistrând o creştere a
necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activităţii. Pentru
auditorii financiari, constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o
situaţie economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între
termenul mediu de transformare a stocurilor şi creanţelor în lichidităţi şi
durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt.
169
-5000000
-4000000
-3000000
-2000000
-1000000
0
1000000
2000000
2001 2002 2003
Fondul de rulmentNecesarul de fond de rulmentTrezoreria neta
Figura nr. 4.10. Diagrama de prezentare a evoluţiei fondului de
rulment, necesarului de fond de rulment şi trezoreriei nete
În ciuda faptului că atât necesarul de fond de rulment cât şi fondul de
rulment au avut valori negative pentru anii 2001-2003, după cum se poate
observa şi din Figura nr. 4.10., trezoreria netă are valori pozitive în anul
2003, aspect favorabil pentru societatea Doljchim. Auditorul financiar
estimează că, entitatea patrimonială auditată desfăşoară o activitate
rentabilă, iar excedentul monetar înregistrat, este efectul activităţii eficiente.
Anii 2001 şi 2002 sunt marcaţi de o situaţie financiară apreciată de
auditorii financiari ca fiind critică, deoarece, FR<0, NFR<0 şi Tn<0. Această
situaţie s-a creat deoarece resursele permanente nu au fost suficiente pentru
finanţarea în totalitate a imobilizărilor, diferenţa fiind acoperită parţial prin
resursele de fond de rulment degajate de întreprindere, iar restul prin credite
pe termen scurt.
Situaţia s-a schimbat în anul 2003, rezultând FR< 0, NFR< 0 şi Tn> 0.
Acest aspect este apreciat de auditorul financiar ca fiind un echilibru
financiar riscant, cu egecte asupra rentabilităţii economico financiare.
Societatea Doljchim a prezentat această situaţie în anul 2003 datorită unei
rentabilităţi insuficiente.
Auditorii financiari au recomandat managerului entităţii patrimoniale
să obţină valori cât mai apropiate de situaţia de echilibru clasic, stabil: FR
170
>0, NFR>0 şi Tn> 0, caz în care fondul de rulment pozitiv arată că toate
imobilizările au fost finanţate prin resurse stabile, iar entitatea patrimonială
dispune chiar de un excedent de trezorerie, util pentru plata unor cheltuieli
neprevăzute.
În consecinţă, auditorul financiar a semnalat managerului entităţii
patrimoniale o serie de măsuri care să acţioneze în scopul ameliorării
situaţiei existente:
creşterea fondului de rulment prin reducerea imobilizărilor corporale
şi necorporale, care nu au utilitate, datorită uzurii fizice şi morale;
creşterea necesarului de fond de rulment prin atragerea de
lichidităţi rapide cu ajutorul unor politici de reduceri de preţuri pentru
plata anticipată sau imediată, resurse monetare ce urmează a fi
utilizate pentru achitarea datoriilor pe termen scurt.
Indicatorii de activitate (de gestiune)
Una din procedurile analitice utilizate de către auditorii financiari
constă în analizarea indicatorilor de gestiune, în special viteza de rotaţie a
stocurilor şi a creanţelor.
Auditorii financiari folosesc tendinţa de evoluţie a vitezei de rotaţie a
stocurilor pentru identificarea unor eventuale probleme de uzură morală a
stocurilor, iar tendinţa evolutivă a vitezei de rotaţie a creanţelor–clienţi este
utilizată în evaluarea caracterului rezonabil al provizioanelor privind
creanţele incerte.
1.Viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor). Rotaţia activelor
circulante exprimă eficienţa cu care sunt folosite stocurile în activitatea
entităţii patrimoniale. Accelerarea vitezei de rotaţie are implicaţii pozitive
asupra principalilor indicatori economico-financiari, conducând la eliberări
de resurse materiale necesare procesului de producţie şi prin aceasta la
reducerea cheltuielilor financiare şi la creşterea profitului realizat.
171
0
1
2
3
4
5
6
2001 2002 2003
Viteza de rotaţie astocurilor
Tabelul nr. 4.5.
Viteza de rotaţie a stocurilor 2001 2002 2003
Costul vânzărilor = Număr de ori Stocul mediu
4,62 5,02 5,78
Tabelul nr. 4.5. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a stocurilor
Figura nr. 4.11. Evidenţierea grafică a vitezei de rotaţie a stocurilor
Evoluţia în timp a acestui indicator (Figura nr. 4.11.) demonstrează că
viteza de rotaţie a stocurilor a crescut sistematic în fiecare an, iar numărul
zilelor de stocare a scăzut anual, ceea ce demonstrează că stocurile sunt
vandabile.
O altă explicaţie a acestei evoluţii este determinată de activitatea
auditorilor financiari, care analizează dacă activele circulante de natura
stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie sunt prezentate în conformitate
cu Standardele Internaţionale de Contabilitate123. Acestea indică prezentarea
în Situaţiile financiare a stocurilor deţinute pentru a fi vândute sau folosite
în procesul de producţie. În consecinţă, stocurilor cu mişcare lentă, care nu
respectă prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate li se
creează provizioane.
Valoarea minimă, care asigură o eficienţă acceptabilă a gestiunii
stocurilor, este de 8 rotaţii, care corespunde unui termen mediu de revenire
123 IAS 2 – Stocuri.
172
sub formă bănească iniţială de 45 de zile. Cu cât viteza de rotaţie a
stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii lor este mai ridicată.
Astfel, auditorii financiari folosesc datele acestui indicator pentru a identifica
eventuale probleme generate de uzura morală a stocurilor.
Tabelul nr. 4.6.
Număr de zile de stocare 2001 2002 2003
Stocul mediu X 365 Costul vânzărilor
79,02 72,76 63,14
Tabelul nr. 4.6. Tabel de calcul a numărului zilelor de stocare
0
10
20
30
40
50
60
70
80
2001 2002 2003
Număr de zile destocare
Figura nr. 4.12. Ilustrarea numărului de zile de stocare
Cu toate că nu a fost atins numărul de zile de stocare ideal, se poate o
observa o ameliorare a indicatorului (Figura nr. 4.12.), datorată aprecierilor
pertinente ale auditorului financiar şi ale utilizării Standardelor
Internaţionale de Contabilitate.
2. Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi, exprimă numărul mediu de zile
până la data la care debitorii îşi achită datoriile către entitatea patrimonială
şi serveşte la aprecierea eficacităţii colectării creanţelor sale.
O valoare în creştere a acestui indicator ne arată că există probleme
legate de controlul creditului acordat clienţilor şi deci, creanţe mai greu de
încasat, cu alte cuvinte clienţi „rău platnici”. Dacă din anul 2001 şi până în
2002 acest indicator a scăzut, din anul 2002 şi până în 2003 a înregistrat o
173
creştere de aproape 10 zile, ceea ce înseamnă că în anul 2003 debitele şi
clienţii s-au încasat în aproximativ 50 de zile.
Valoarea optimă recomandată de auditoriul financiar este de cel mult
30 de zile, dar valorile aflate până în 60 de zile sunt mulţumitoare (Figura
nr. 4.13.).
Tabelul nr. 4.7.
Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi 2001 2002 2003 Sold mediu clienţi X 365 Cifra de afaceri
54,85 39,51 49,48
Tabelul nr. 4.7. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a debitelor-clienţi
0
10
20
30
40
50
60
2001 2002 2003
Viteza de stocare adebitelor - clienţi
Figura nr. 4.13. Prezentarea grafică a vitezei de rotaţie a debitelor-
clienţi
Acest indicator este util auditorilor financiari pentru a evalua
caracterul rezonabil al provizioanelor privind creanţele incerte.
Pe viitor, auditorul financiar recomandă ca durata în zile să se reducă,
iar decalajul între plăţi şi încasări să existe astfel încât, durata medie de
plată a datoriilor curente, să fie mai mare decât durata medie de încasare a
creanţelor curente.
3.Viteza de rotaţie a creditelor – furnizori. Acest indicator aproximează
numărul de zile de creditare pe care entitatea patrimonială îl obţine de la
furnizorii săi. Un aspect favorabil este înregistrat atunci când nivelul acestui
174
indicator este superior celui al vitezei de rotaţie al debitelor-clienţi, cum este
şi în cazul nostru.
Tabelul nr. 4.8.
Viteza de rotaţie a creditelor -
furnizori
2001 2002 2003
Sold mediu furnizori X 365 Cifra de afaceri (Fără servicii)
113 106,25 110,74
Tabelul nr. 4.8. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a creditelor-furnizori
102
104
106
108
110
112
114
2001 2002 2003
Vieza de rotaţie acreditelor-furnizori
Figura nr. 4.14. Ilustrarea vitezei de rotaţie a creditelor - furnizori
Valoarea optimă este de 30 de zile, iar în cazul nostru, (Figura nr.
4.14.) acest indicator depăşeşte 90 de zile, ceea ce înseamnă că entitatea
patrimonială auditată are probleme cu lichidităţile.
Acest aspect este demonstrat de faptul că în anul 2002 şi 2003
Doljchim s-a aflat în plin proces de modernizare, prin reparaţii capitale şi
achiziţia de noi utilaje, operaţii ce au consumat resursele.
4.Viteza de rotaţie a activelor imobilizate – este un indicator de analiză
a intensităţii capitalului, ce reflectă eficienţa utilizării imobilizărilor entităţii
patrimoniale (Figura nr. 4.15.). Valoarea minimă ce asigură o eficienţă
acceptabilă a gestiunii activelor imobilizate este de 4 rotaţii. Reducerea
vitezei de rotaţie înseamnă scăderea eficienţei utilizării activelor imobilizate,
practic, micşorarea duratei de recuperare a lor sub formă bănească.
175
0
1
2
3
4
5
6
2001 2002 2003
Viteza de rotaţie astocurilor
Tabelul nr. 4.9.
Viteza de rotaţie a activelor
imobilizate
2001 2002 2003
Cifra de afaceri Active imobilizate
2,11 1,13 1,38
Tabelul nr. 4.9. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a activelor
imobilizate
Figura nr. 4.15. Prezentarea grafică a vitezei de rotaţie a activelor
imobilizate
Auditorul financiar recomandă luarea următoarelor măsuri pentru
creşterea eficienţei utilizării activelor imobilizate:
creşterea ponderii mijloacelor fixe active;
creşterea randamentului imobilizărilor.
5. Viteza de rotaţie a activelor totale, reflectă eficienţa124 utilizării
tuturor bunurilor reale ale entităţii patrimoniale, respectiv nivelul general de
organizare a activităţii. Pentru entităţile patrimoniale din industrie nivelul
satisfăcător al acestui indicator se află undeva în jurul valorii de o rotaţie.
Tabelul nr. 4.10.
Viteza de rotaţie a activelor totale 2001 2002 2003 Cifra de afaceri Total active
1,17 0,80 0,91
Tabelul nr. 4.10. Tabel de calcul a vitezei de rotaţie a activelor totale
124 Eros-Stark L., Pantea I.M. – Analiza Situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 203.
176
0
0.2
0.4
0.6
0.8
1
1.2
2001 2002 2003
Viteza de rotaţie aactivelor totale
Figura nr. 4.16. Ilustrarea vitezei de rotaţie a activelor totale
Creşterea vitezei de rotaţie evidenţiază sporirea eficienţei utilizării
activelor, reducerea duratei de recuperare a lor sub formă bănească, ceea ce
conduce la relaxarea financiară a entităţii patrimoniale.
În concluzie, auditorii financiari propun următoarele măsuri pentru
creşterea vitezei de rotaţie a activelor totale:
valorificarea la maximum a imobilizărilor;
creşterea gradului de lichiditate a stocurilor;
creşterea cifrei de afaceri.
Indicatorii de profitabilitate
Toţi creditorii şi investitorii sunt interesaţi de rezultatele activităţii
unei entităţi patrimoniale în care au investit sau vor să investească.
Auditorii financiari sunt interesaţi de aceşti indicatori deoarece ei
exprimă eficienţa, cu care entitatea patrimonială realizează profit din
resursele disponibile.
Aceste rezultate sunt prezentate sintetic prin analizarea evoluţiei
indicatorilor de profitabilitate.
1. Rentabilitatea capitalului angajat reprezintă profitul pe care-l obţine
entitatea patrimonială din banii investiţi în afacere.
177
Tabelul nr. 4.11.
Rentabilitatea capitalului angajat 2001 2002 2003 Profitul înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit Capitalul angajat
-27% -79% -30,09%
Tabelul nr. 4.11. Tabel de calcul a rentabilităţii capitalului angajat
-80%
-70%
-60%
-50%
-40%
-30%
-20%
-10%
0%
2001 2002 2003
Rentabilitateacapitalului angajat
Figura nr. 4.17. Prezentarea evolutivă a rentabilităţii capitalului angajat
Capitalul angajat reprezintă banii investiţi în entitatea patrimonială de
către acţionari şi de creditorii pe termen lung adică, ea include atât capitalul
propriu cât şi datoriile pe termen lung.
2. Marja brută din vânzări – reprezintă proporţia în care veniturile din
vânzări depăşesc costurile. Când indicatorul are o valoare redusă,
semnalează un nivel prea ridicat al costurilor de fabricaţie în comparaţie cu
preţurile de vânzare – exact cum este şi cazul nostru.
Tabelul nr. 4.12
Marja brută din vânzări 2001 2002 2003 Profitul brut din vânzări X 100 Cifra de afaceri
20% 6% 9,3%
Tabelul nr. 4.12. Tabel de calcul a marjei brute din vânzări
178
0%2%4%6%8%
10%12%14%16%18%20%
2001 2002 2003
Marja brută din vânzări
Figura nr. 4.18. Tendinţa evolutivă a marjei brute din vânzări
Pentru creşterea acestor indicatori auditorul financiar recomandă
creşterea cifrei de afaceri şi îmbunătăţirea rezultatelor financiare.
Indicatorii privind rezultatul pe acţiune
Indicatorii privind rezultatul pe acţiune se determină în conformitate
cu prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate125. Aceşti
indicatori prezintă interes126 în primul rând pentru acţionarii entităţii
patrimoniale, dar şi pentru investitorii de pe piaţa financiară.
1. Rezultatul pe acţiune - este calculat prin împărţirea profitului net
,care se atribuie acţionarilor la numărul mediu ponderat de acţiuni ordinare
în circulaţie pe parcursul anului, mai puţin acţiunile răscumpărate de către
societate în cursul anului. El arată cât revine unei acţiuni deţinute de
acţionarii entităţii patrimoniale, din profitul obţinut de acea entitate
patrimonială în decursul unei perioade de gestiune.
Rezultatul net luat în calcul se consideră a fi profitul obţinut după
deducerea impozitului şi a dividendelor. În cazul entităţii patrimoniale
noastre care a înregistrat pierdere, rezultatele sunt negative. 125 IAS 33 - Rezultatul pe acţiune. 126 Buşe L., Siminică M., Marcu N. – Analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
2003, pag. 267.
179
Tabelul nr. 4.13.
Rezultatul pe acţiune 2001 2002 2003 Pierdere netă conferită acţionarilor
(mild. lei)
33,641 (1.387,697) (1.116,433)
Media ponderată a acţiunilor ordinare existente în timpul anului
322,577 323,588 323,588
Pierdere per acţiune (în lei per acţiune) 104,29 (4.288,46) (3.450,16)
Tabelul nr. 4.13.
Tabel de calcul a indicatorilor rezultatului
pe acţiune
-4500-4000-3500-3000-2500-2000-1500-1000-500
0500
2001 2002 2003
Pierdere neta conferităacţionarilor (mild. Lei)
Media ponderata aacţiunilor ordinareexistente în timpulanului (mil.act.)Pierdere per acţiune (înlei per acţiune)
Figura nr. 4.19. Ilustrarea grafică a indicatorilor rezultatului pe acţiune
2. Raportul dintre preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune este
calculat deoarece mulţi investitori sunt interesaţi de modul în care piaţa
evaluează profiturile obţinute de o societate. Un indicator al modului în care
sunt evaluate profiturile este reprezentat de rata preţ a acţiunii – profit pe
acţiune (price earnings ratio sau PER)127. Această rată denumită şi
coeficientul de capitalizare bursieră, compară preţul acţiunilor comune cu
profitul pe acţiune.
127 Buşe L., Siminică M., Marcu N. – Analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
2003, pag. 268.
180
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
4500
2001 2002 2003
Preţul mediu pe piaţă alacţiunii
Pierdere pe acţiune (lei)
Raportul dintre preţulpe piaţă al acţiunii şirezultatul pe acţiune
Tabelul nr. 4.14.
Raportul dintre preţul pe piaţă al
acţiunii şi rezultatul pe acţiune
2001 2002 2003
Preţul mediu pe piaţă al acţiunii 697,00 581,00 801,97
Pierdere pe acţiune(lei) 104,29 (4.288,46) (3.465,60)
Raportul dintre preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune
6,71 (0,14) (0,23)
Tabelul nr. 4.14. Tabel de calcul al raportul dintre preţul pe piaţă al
acţiunii şi rezultatul pe acţiune
Figura nr. 4.20. Reprezentarea grafică a raportului dintre preţul pe
piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune
Calculul acestor indicatori este specific pentru entităţile patrimoniale
cotate la bursă.
Auditorii financiari examinează128 dacă toate veniturile şi cheltuielile
recunoscute într-o perioadă (inclusiv cheltuielile cu impozitele şi taxele,
elementele extraordinare şi interesele minoritare) contribuie la determinarea
profitului net sau pierderii nete aferente exerciţiului.
În opinia noastră, tendinţele acestor indicatori îi interesează pe
auditorii financiari în mod special, întrucât dacă este pusă la îndoială
integritatea sau competenţa conducerii, riscul de fraudă creşte. În acest
sens, auditorii financiari examinează atent dacă managerii manifestă un 128 În conformitate cu IAS 33 - Rezultatul pe acţiune.
181
interes deosebit în ceea ce priveşte preţul acţiunilor entităţii
patrimoniale, dacă echipa managerială este dominată de o singură
persoană sau un grup restrâns etc.
4.3.2. Tehnica scorurilor ca posibilă procedură de
audit financiar, în determinarea riscului de faliment
În general, tehnicile de analiză a riscului129 se bazează pe evaluarea
performanţelor trecute ale agenţilor economici. Dinamica pieţei, conjunctura
economică, care pot influenţa rezultatele financiare foarte rapid impun
auditorilor financiari determinarea unor informaţii exacte privind evoluţia în
viitor a entităţii patrimoniale şi asupra riscului de faliment.
Aceste informaţii se pot obţine prin utilizarea tehnicii scorurilor ca
posibilă procedură de audit financiar, care pornind de la un ansamblu de
rate, are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive de evaluare a riscului
de faliment.
Pentru entitatea patrimonială luată de noi în studiu se poate aplica
modelul Conan şi Holder, care utilizează funcţii particularizate pe sectoare
de activitate.
În cazul entităţilor patrimoniale cu specific industrial se propune
funcţia:
Z = 0,24 x1 + 0,22 x2 + 0,16 x3 – 0,87 x4 – 0,10 x5
Unde:
X1 = Rezultatul brut al exploatării Datorii
X2 = Capital permanent Activ total
129 Boulescu M., Ghiţă M., Mareş V. – Auditul performanţei, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2002, pag. 237.
182
X3= Fondul de rulment net total Activ total
X4 = Cheltuieli financiare Cifra de afaceri
X5 = Cheltuieli cu personalul Cifra de afaceri
Înlocuind formulele necunoscutelor cu valorile din situaţiile financiare
aferente anului 2003 (Anexa nr. 3), obţinem următoarea ecuaţie:
Z2003 = 0,24 (320.449.647/5.778.638.512) + 0,22
(4.689.037.762/2.607.834.745) + 0,16 (-3.218.453/2.607.834.745) – 0,87
(914.524.868/7.055.745.452) – 0,10 (802.240.044/7.055.745.452) = 0,24
0,0555 + 0,22 *1,7981 + 0,16 * (-0,0012) – 0,87 * 0,1296 – 0,10 * 0,1137 =
0,0133 + 0,3956 – 0,0002 – 0,1128 – 0,0114 = 0,2845
Ţinând cont că valoarea funcţiei scor (Z) se află între limitele 0 şi 2,
probabilitatea falimentului este de 75-80%, deci, întreprinderea se află într-o
zonă cu risc mare de faliment. Acest aspect este relevat şi în Raportul
auditorilor financiari (Anexa nr. 2), care pun sub semnul incertitudinii
continuarea activităţii entităţii patrimoniale.
Totuşi, cunoscând că entitatea patrimonială are datorii de valori mari
concretizate în credite garantate de stat, valoarea obţinută prin calculul de
mai sus, nu prezintă îngrijorare pentru auditorii financiari.
183
4.3.3. Utilizarea de către auditul financiar a metodei
extrapolării
Metoda extrapolării se utilizează frecvent în scopul elaborării studiilor
previzionale pentru prelungirea tendinţelor trecute ale variabilelor.
În situaţia folosirii acestei metode ca o procedură de audit financiar, se
recomandă utilizarea ei la entităţile patrimoniale, care au o evidenţă
contabilă bazată pe prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate.
Astfel, în cazul nostru prin această procedură am aflat rapid anumite
tendinţe în funcţie de timp, evidenţiate grafic în figurile următoare.
Cel mai spectaculos aspect îl reprezintă vizualizarea impactului, pe
care l-a avut armonizarea contabilităţii cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate.
Impactul armonizării se concretizează grafic într-un punct numit de
noi „punct de armonizare”, iar găsirea rapidă a lui îi este utilă auditorului
financiar pentru aprecierile viitoare.
Pentru a afla unde se situează acest punct am folosit datele din
situaţiile financiare aferente perioadei 1997-2003 (se folosesc un număr de
ani impari).
Deoarece utilizatorii informaţiilor, ce rezultă din situaţiile financiare,
sunt interesaţi cel mai mult de venituri (cifra de afaceri) şi rezultatele
financiare ale unităţii, am utilizat în tablourile de calcul doar aceste
elemente.
Vom prezenta în continuare, pe rând, evoluţia legăturii venit-profit,
evoluţia rezultatelor financiare finale în timp şi evoluţia venitului în timp,
corelând calculele matematice cu datele reale din situaţiile financiare ale
entităţii patrimoniale cercetate.
184
Evoluţia legăturii venit – rezultate financiare finale
Analizând datele concrete privind veniturile şi rezultatele financiare
finale pe perioada 1997-2003, cu ajutorul reprezentării grafice punctuale (nor
de împrăştiere) în continuare încercăm să găsim o legătură funcţională între
cele două variabile. Folosim pentru aceasta metoda extrapolării. Pe axa OX
prezentăm veniturile, iar pe axa OY rezultatele financiare finale.
Figura nr.4.21. Norul de împrăştiere venit-rezultate financiare finale
Cu toate că punctele prezentate în Figura nr. 4.21. sunt destul de
împrăştiate putem să realizăm o aproximare cu o funcţie de gradul al doilea,
deoarece, cunoaştem faptul că în anul 2002 a intervenit armonizarea
contabilităţii entităţii patrimoniale auditate cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate şi deci, punctul de minim (6,7;-1,38) poate reprezenta punctul
de minim al unei parabole de tipul ax2+bx+c=0.
După anul 2002 considerat critic, se observă o tendinţă de creştere a
rezultatelor financiare finale aşteptându-ne în viitor la valori pozitive.
185
Pentru stabilirea tipului de legătură dintre cele două variabile
considerate (venit – rezultate financiare finale) este necesar următorul tabel
de lucru:
Tabel nr. 4.15. Anul Venituri
)( ix Rezultate
)( iy 2ix
3ix
4ix
ii yx
ii yx
2 1997 2,1 0,170 4,41 9,261 19,448 0,36 0,756 1998 2,5 0,250 6,25 15,625 39,062 0,62 1,555 1999 3,5 0,570 12,25 42,875 150,062 1,99 6,965 2000 4,7 0,870 22,09 103,823 487,968 4,09 19,223 2001 5,4 0,033 29,16 157,464 850,305 0,18 0,972 2002 6,7 -1,380 44,89 300,763 2015,112 -9,25 -61,97 2003 7,8 -1,110 60,84 474,552 3701,505 -8,66 -67,55 ∑ 32,7 -0,597 179,89 1104,363 7263,462 -10,67 -100,05
Tabel nr. 4.15. Date numerice pentru studiul evoluţiei legăturii venit –
rezultate financiare finale
Din acest tabel de lucru obţinem: 67,41∑ == ixnx , 085,01
−== ∑ iyny ,
iar dispersiile corespunzătoare sunt 972,1889,31 222 =⇒=−= ∑ xix xxn
σσ şi
779,0607,01 222 =⇒=−= ∑ yiy yyn
σσ . Covarianţa seriei de cupluri este
127,112 −=−= ∑ yxyxn iixyσ . În continuare determinăm coeficientul de corelaţie
al celor două serii considerate 733,0779,0*972,1
127,1−=
−==
yx
xyxyr σσ
ς.
Deoarece [ ]75,0;5,0∈xyr rezultă că legătura dintre cele două variabile
este o legătură indirectă ( )0⟨r , de o intensitate medie, cele două variabile
influenţându-se reciproc.
După cum indică şi norul de împrăştiere (din Figura nr. 4.21) vom
folosi aici funcţia de extrapolare, exprimată printr- o funcţie de tip parabolic
de forma:
y(x) = ax2 + bx + c.
186
Valorile parametrilor a, b şi c se determină folosind metoda celor mai
mici pătrate şi rezolvând sistemul de ecuaţii:
=++=++
=++
∑ ∑ ∑∑∑ ∑ ∑∑∑ ∑ ∑
yxxaxbxcxyxaxbxcyxaxbcn
2432
32
2
unde,
n – numărul de ani;
y – rezultatele financiare finale;
x – veniturile;
a,b,c – necunoscutele sistemului de ecuaţii.
Adică, folosind datele concrete din tabel, obţinem:
−=++−=++
−=++
05,100462,7263363,110489,17967,10363,110489,1797,32
597,089,1797,327
abcabc
abc
şi în urma rezolvări obţinem soluţia:
a = 0,094
b = - 1,243
c = 3,346
iar, funcţia de extrapolare devine:
y(x) = 0,094x2 – 1,243 x + 3,346 .
Înlocuind în funcţia de extrapolare datele concrete din situaţiile
financiare şi unindu-le pe axa OX şi OY, obţinem
Figura nr. 4.22. Parabola de ilustrare a punctului de armonizare.
187
În Figura nr. 4.22. observăm punctul de minim al funcţiei, vârful
parabolei (x = 6,7 şi y = -1,38), ce corespunde momentului în care entitatea
patrimonială şi-a armonizat evidenţa contabilă cu prevederile Standardelor
Internaţionale de Contabilitate, adică anul 2002 şi apreciem că funcţia astfel
determinată aproximează foarte bine datele reale.
De asemenea, se poate observa că, obţinerea acestui punct este
benefică pentru rezultatele financiare, deoarece în următorii ani ele revin la
valori pozitive, crescând. Aceste aspecte ne sunt relevate şi de analizarea
evoluţiei rezultatelor financiare finale şi a veniturilor în funcţie de timp.
Evoluţia rezultatelor financiare finale în timp
Evoluţia în timp a unor parametri se realizează tot cu ajutorul metodei
extrapolării, ce presupune studierea dependenţei dintre două variabile al
căror nivel se modifică în timp. În acest caz, modelul funcţiei ce ajustează
(aproximează) trendul ne este sugerat de obicei printr-o corelogramă (nor de
împrăştiere Figura nr.4.23.). Pe axa OX prezentăm timpul, iar pe axa OY
rezultatele financiare finale.
Figura nr.4.23. Norul de împrăştiere al legăturii rezultate financiare
finale-timp
188
Şi în acest caz apelăm la o funcţie de extrapolare curbilinie de tipul:
f(x)= ax2+bx+c. Pentru determinarea parametrilor a,b şi c, folosim datele din
tabelul următor:
Tabelul nr. 4.16. Anii Rezultate
(x) Timp
(t) 2t
3t
4t
tx
xt 2
1997 0,170 -3 9 27 81 -0,510 1,530 1998 0,250 -2 4 8 16 -0,500 1,000 1999 0,570 -1 1 1 1 -0,570 0,570 2000 0,870 0 0 0 0 0 0 2001 0,033 1 1 1 1 0,033 0,033 2002 -1,380 2 4 8 16 -2,760 -5,520 2003 -1,110 3 9 27 81 -3,330 -9,990 ∑ -0,597 0 28 72 196 -7,637 -12,443
Tabel nr. 4.16. Date numerice pentru studiul evoluţiei legăturii rezultate
financiare – timp
Conform formulelor specifice, găsim a = 0,244 , b = - 0,536 şi
c = - 0,907 iar evoluţia rezultatelor financiare în timp va fi determinată cu
ajutorul ecuaţiei curbei:
x(t) = 0,244 t2 – 0,536 t – 0,907 .
Prezentând grafic cele expuse mai sus, obţinem următoarea parabolă:
Figura nr. 4.24. Parabola de ilustrare a punctului de armonizare, prin
prezentarea evoluţiei rezultatelor financiare finale în timp
189
De exemplu, dacă în anul 2003 rezultatele financiare finale sunt de
-1,11 u.m.130, înlocuim datele în ecuaţia curbei şi obţinem în anul 2004:
x 2004 = 0,244 *16 – 0,536 *4 – 0,907 = 0,85 u.m.
Deci, rezultatele aferente situaţiilor financiare din anul 2004 urmează
a fi pozitive şi crescătoare
Evoluţia venitului în timp
Pentru a determina dependenţa dintre venit şi timp, vom folosi funcţia
de regresie .baxy += deoarece, observăm o evoluţie liniară, crescătoare
(Figura nr.5). Această dreaptă vizualizează legătura dintre cuplurile de
observaţii, în sensul minimizării distanţei dintre punctele
),( ii yx corespunzătoare cuplului şi punctele ),( baxx ii + corespunzătoare
dreptei de regresie. Pe axa OX prezentăm timpul, iar pe axa OY veniturile.
Figura nr. 4.25. Norul de împrăştiere venit - timp
130 U.m. – unităţi monetare reprezentate de o mie de miliarde.
190
Pentru determinarea parametrilor a şi b folosim datele din tabelul
următor:
Tabel nr. 4.17. Anul Venit
(y) Timp (t) t2
ty
1997 2,1 -3 9 -6,3 1998 2,5 -2 4 -5,0 1999 3,5 -1 1 -3,5 2000 4,7 0 0 0 2001 5,4 1 1 5,4 2002 6,7 2 4 13,4 2003 7,8 3 9 23,4 ∑ 32,7 0 28 27,4
Tabel nr. 4.17. Date numerice pentru studiul evoluţiei legăturii venit – timp
Deoarece am considerat o relaţie de tip liniar între cele două variabile,
folosim formulele ∑∑= 2
i
ii
ttx
a
nx
b i∑= , determinând astfel 978,0=a , b =
4,67 iar evoluţia venitului în timp este dată de ecuaţia dreptei :
67,4978,0 += ty .
Astfel dacă, în anul 2003 venitul a fost 8,7=y u.m., conform acestui
studiu, în anul 2004, venitul va fi de forma:
58,867,44*978,02004 =+=y u.m.
Figura nr. 4.26. Reprezentarea grafică a dreptei de regresie găsite
191
Trendul crescător al venitului în funcţie de timp, demonstrează că
entitatea patrimonială analizată îşi va păstra tendinţa de creştere a
rezultatelor şi în viitor.
4.3.4. O nouă procedură de audit financiar: modelarea dinamică
Cunoaşterea şi înţelegerea de către auditorul financiar a segmentului
economic abordat, analizarea riguroasă a conexiunilor dintre venituri şi
rezultate, toate în funcţie de timp şi alţi parametri ne motivează să apelăm la
practica modelării dinamice şi s-o includem în cadrul procedurilor de audit
financiar.
Folosirea modelării dinamice ne oferă un tablou mult mai clar şi
detaliat asupra relaţiei analizate. Prin modelare dinamică putem să
identificăm aspectele ciclice sau periodice ale fenomenului studiat şi implicit,
orizontul de timp la care se referă.
Vom apela în continuare la un model dinamic cu ajutorul căruia să
putem surprinde comportamentele în timp ale venitului, respectiv
rezultatelor financiare, dar şi relaţia dintre cele două variabile. Astfel, avem
posibilitatea unei analizări amănunţite a evoluţiilor, care, prin metode
tradiţionale, pot conduce la rezultate eronate.
La baza elaborării unei noi proceduri de audit financiar se află în
principal exigenţa ca aceasta să fie astfel concepută, încât să reflecte în mod
simplificat şi cât mai fidel realitatea pe care urmează să o reprezinte.
Astfel, modelele de dinamică economică au rolul de a evidenţia
legăturile dintre principalii indicatori şi de a releva modificările acestora faţă
de schimbarea unor variabile.
Un rol deosebit de important al modelării dinamice este cel de fixare a
intervalelor optime, între care este bine să se situeze principalii indicatori
economico-financiari, astfel încât realizarea obiectivelor economice, să nu
ridice probleme.
192
Practic, modelarea dinamică realizată în concordanţă cu necesităţile
obiective ale utilizatorului (în cazul nostru, auditorul financiar), reprezintă
expresia simplificată a fenomenului.
Modelarea dinamică este o tehnică modernă utilizată îndeosebi în
previzionarea activităţii economice a entităţilor patrimoniale, dar, care în
opinia noastră, poate fi utilă auditorilor financiari, ca o procedură de
prelucrare a informaţiilor. Elementele teoretice în privinţa modelării sunt
vaste, dar nefăcând obiectul prezentei cercetări, ne-am hotărât să adaptăm
un model dinamic în vederea utilizării ca pe o nouă procedură de audit
financiar.
Am considerat util un model dinamic din literatura de specialitate131
în care venitul (Y) este considerat funcţie liniară de active şi capitaluri (S),
iar rezultatul financiar (R) variază în raport cu excedentul de lichidităţi.
−=
−=•
•
).),((
),(
2
1
MRYLhR
SIhY
Funcţia ce are ca variabile venitul şi rezultatul financiar, L (Y,R) este
determinată exogen şi de aportul de lichidităţi M.
Cu alte cuvinte, am utilizat în acest model toate poziţiile din bilanţ,
considerate astfel:
M – Lichidităţile reprezintă total active (din bilanţ rd. 37+ 38- 62);
S – Capitaluri reprezintă total capitaluri proprii (din bilanţ rd. 82);
G – Creditele reprezintă datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai
mare de un an (din bilanţ rd. 58);
T – Taxele reprezintă datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai
mică de un an (din bilanţ rd. 47).
Capitalurile pot fi scrise sub forma:
)()( GTTYsS −+−=
unde,
T reprezintă creditele şi împrumuturile pe termen scurt, precum şi
datoriile fiscale;
131 Tu N.P.V. – Dynamical systems, Ed. Springer – Verlag, Berlin, 1993, pag. 108.
193
G reprezintă creditele şi datoriile comerciale;
Constanta s este o rată de ajustare cuprinsă în intervalul (0,2).
Funcţia de lichidităţi se scrie ca fiind diferenţa dintre cererea de
tranzacţii şi profit:
.),( RYRYL β−=
Constantele 1h şi 2h care reprezintă viteze de ajustare şi pot fi
considerate unitare 121 == hh . În cazul în care sunt diferite de 1 se pot face
transformări de variabile astfel încât acestea să dispară.
Înlocuind cele expuse mai sus în primul sistem, vom obţine:
−−=
+−−−−=•
•
.
,)1(
MRYR
GTsRsYY
β
Acest sistem, este un sistem dinamic afin ce depinde de doi parametri,
s şi β .
În cazul în care 01≠+βs , situaţie posibilă din punct de vedere
economic, sistemul admite un singur punct de echilibru
[ ]
+
−++−
+−+−
=1
)1(,1
)1(0
βββ
sTsGsM
sTsGMu .
Studiul matematic al stabilităţii sistemului este prezentată în Anexa
nr.4.
Acest echilibru poate fi stabil sau instabil, traiectoriile de fază pot
converge sau nu către el.
Folosind un program informatic pentru sisteme dinamice, putem
vizualiza evoluţia sistemului variind parametrii şi fixând datele iniţiale.
Astfel, considerăm util a prezenta în continuare câteva cazuri
relevante:
1. Pentru valorile parametrilor 5,1=s şi 1=β , considerând ca dată
iniţială venitul 1,20 =Y u.m. şi rezultatele financiare finale 17,00 =R u.m.
aferente anului 1997, sistemul are un comportament instabil, evoluând de la
starea de echilibru la o stare de oscilaţie explozivă.
194
Figura nr. 4.27. Evoluţia de la starea de echilibru la oscilaţie explozivă
a) Venit vs132. Rezultat financiar; b) Venit vs. Rezultat financiar vs.
Timp;
c) Venit vs. Timp ; d) Rezultat financiar vs. Timp.
2. În situaţia în care 5,0=s şi 5,0−=β , cu condiţiile iniţiale Y 0 = 6,7
u.m., 38,10 −=R u.m., aferente anului 2002, an în care entitatea patrimonială
studiată a implementat Standardele Internaţionale de contabilitate, sistemul
admite o soluţie periodică, aflându-se într-o stare de oscilaţie continuă.
Figura nr. 4.28. Orbita periodică cu 4 faze
132 Vs. - Abreviere de la termenul versus
195
Din analizarea situaţiei prezentate în Figura nr. 4.28. se pot observa
următoarele aspecte:
a) În prima fază, ambele variabile cresc, ceea ce conduce unitatea către
o stare de prosperitate;
b) Faza a doua corespunde unei perioade de saturaţie, când venitul
descreşte, dar profitul creşte;
c) O situaţie de cădere, de depresiune apare în faza a treia, când
ambele variabile descresc;
d) În faza a patra firma înregistrează a situaţie de revenire, redresare,
deoarece veniturile cresc dar profitul scade (apar pierderi).
În figura următoare, putem urmări şi evoluţiile în timp ale venitului,
respectiv rezultatului financiar, în situaţia considerată.
Figura nr. 4.29. Starea de oscilaţie continuă
a) Venit vs. Rezultat financiar; b) Venit vs. Rezultat financiar vs. Timp;
c) Venit vs. Timp ; d) Rezultat financiar vs. Timp.
196
3. Când 5,0=s şi 1−=β , cu datele iniţiale 8,70 =Y u.m., 11,10 −=R u.m.
aferente anului 2003, punctul de echilibru al sistemului considerat este un
focar atractiv, adică sistemul este stabil, traiectoriile sale evoluând spre
punctul de echilibru.
Figura nr. 4.30. Sistemul converge către starea de echilibru
Mai departe, introducând rezultatele numerice în sistemul studiat
(Anexa nr.5) şi folosind un program informatic adecvat, se obţin următoarele
rezultate numerice.
Considerăm datele numerice corespunzătoare anului 2002
G - datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, cu
valoarea corespunzătoare anului 2002, G=3,34;
T - datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an, cu
valoarea corespunzătoare anului 2002, T=5,37;
M – total active, cu valoarea corespunzătoare anului 2002, M=2,24;
Y – veniturile, cu valoarea corespunzătoare anului 2002, Y(2)=6,7;
R – rezultatele financiare, cu valoarea corespunzătoare anului 2002,
R(2)=-1,38.
197
Introducând datele în programul informatic corespunzător sistemului
dinamic folosit, obţinem următoarele rezultatele numerice.
Pentru anul 2004, obţinem următoarele rezultate
Y(4) =7.527667983899726;
R(t) =-0.873185592180263.
Pentru anul 2005, obţinem următoarele rezultate
Y(5) =8.182884604019016;
R(5) =-0.3153880974491396.
Ajungând în anul 2008, vom avea:
Y(8) =12.59417543721213;
R(8) = 1.477564799533792.
În concluzie, utilizarea modelării dinamice ca o nouă procedură de audit financiar, are avantajul unui aparat matematic foarte bine
elaborat, studiind atât existenţa cât şi stabilitatea soluţiilor de echilibru,
deoarece o soluţie de echilibru instabil nu poate fi observată în realitate.
Cercetarea eficienţei practice a acestei proceduri ne-a fost insuflată de
dictonul englez „Time is money”133 care prezintă astfel unul din avantajele
utilizării de către auditorii financiari a acestei proceduri şi anume scurtarea
timpului afectat de către auditorul financiar pentru înţelegerea situaţiei
economico-financiare ale clientului său, precum şi obţinerea unei previziuni
utile.
Un alt avantaj, la fel de important, îl reprezintă faptul că noua
procedură ar putea înlocui calculul tuturor indicatorilor economico-
financiari, metodă greoaie căreia îi este alocată de către auditorii financiari o
perioadă mare de timp. Ultimul avantaj şi poate cel mai important, îl
reprezintă faptul că, această procedură de modelare dinamică, ne ajută să
identificăm aspectele ciclice sau periodice ale entităţii patrimoniale auditate
şi implicit orizontul de timp, la care se referă.
Dezavantajele decurg din posibilul risc de nedetectare a unor posibile
erori de înregistrare. Practic, acest risc nu-l putem atribui ca dezavantaj
propriu al acestei proceduri deoarece, pe de o parte calculul indicatorilor
economico-financiari este pasibil de acelaşi risc, iar pe de altă parte acest
133 În traducere – timpul înseamnă bani.
198
risc este înlăturat prin utilizarea în continuare a celorlalte proceduri de audit
financiar.
Punând în balanţă aspectele relatate, ajungem la concluzia că
avantajele utilizării acestei proceduri depăşesc posibilele dezavantaje, fapt ce
ne încurajează să recomandăm utilizarea acestei noi proceduri de audit
financiar şi să convingem auditorii financiari, că se obţin rezultate optime în
timp scurt.
199
4.4. Aprecierea de către auditorul financiar a activităţii entităţii auditate în condiţiile armonizării cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
4.4.1. Evaluarea rezultatelor de către auditorul financiar
Evaluarea rezultatelor constituie activitatea134 efectuată de auditorul
financiar cu scopul de a stabili dacă elementele probante sunt suficiente
pentru susţinerea opinia de audit financiar. Astfel, auditorul financiar
realizează o analiză riguroasă a activităţii de audit financiar efectuate,
pentru a verifica dacă etapele auditului au fost executate corect, iar
obiectivele propuse au fost îndeplinite. Auditorul financiar poate decide
obţinerea de probe suplimentare, dacă se constată că nu a fost colectată o
cantitate suficientă de elemente probante.
Un aspect al evaluării rezultatelor îl constituie, în opinia noastră,
practica instituită în cadrul unor cabinete de audit financiar, de a verifica
independent situaţiile financiare şi toate documentele de lucru aferente unei
misiuni de audit financiar. Această verificare, este efectuată de un auditor
financiar din cadrul cabinetului, care nu a fost implicat până atunci în
misiunea respectivă. Tipul acesta de verificare este practicat în special în
misiunile de audit financiar din ani succesivi, realizate la aceeaşi entitate
patrimonială. De altfel, sursele bibliografice menţionează că, reglementările
bursiere americane impun pentru entităţile cotate o verificare independentă.
Pentru evaluarea rezultatelor activităţii, auditorul financiar
examinează dacă activitatea s-a încadrat în perioada de timp planificată şi
dacă s-a desfăşurat în mod corespunzător.
134 În cadrul capitolului IV am relatat analizele şi rezultatele cercetării efectuate de noi, ca şi când am fi auditat entitatea patrimonială luată ca exemplu în această lucrare. Menţionăm că datele cercetate corespund realităţii nu sunt date ipotetice în schimb, numele utilizat nu este real.
200
Evaluarea rezultatelor este finalizată printr-o sinteză a activităţii de
audit financiar, ce relevă punctele forte şi punctele slabe ale entităţii
patrimoniale auditate. Rezultatele obţinute pot fi favorabile sau nefavorabile.
Rezultatele favorabile în comparaţie cu cele nefavorabile, necesită de
obicei mai puţin efort pentru a fi interpretate şi explicate de către auditorii
financiari. Ele fiind privite ca rezultate ale activităţii de audit financiar, sunt
la fel de importante. În funcţie de natura şi de importanţa rezultatelor
favorabile, auditorul financiar poate decide includerea lor în raportul de
audit financiar, în special, dacă consideră că acest lucru face ca raportul să
fie o reflectare cât mai fidelă şi mai corectă a realităţii.
Deoarece rezultatele nefavorabile constituie baza, de la care auditorii
financiari îşi formează opiniile şi recomandările, ei le argumentează cu multă
atenţie.
În situaţia entităţii patrimoniale exemplificate am considerat ca fiind
semnificativă urmărirea respectării prevederilor Standardelor Internaţionale
de Contabilitate din cadrul următoarelor obiective:
existenţa faptică a activelor şi datoriilor la 31.12.2003 prin
inventarierea stocurilor;
realitatea deţinerii în proprietate a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în
situaţiile financiare finale, prin confirmarea creanţelor, datoriilor şi
debitorilor şi a stadiului acestora;
realitatea efectuării tuturor tranzacţiilor sau evenimentelor aferente
perioadei de raportare;
înregistrarea integrală în contabilitate a activelor, datoriilor şi
evenimentelor cu influenţă asupra situaţiilor financiare auditate;
evaluarea corespunzătoare a activelor şi datoriilor reflectate în
contabilitate;
alocarea exerciţiului 2003 doar a valorilor adecvate tranzacţiilor sau
evenimentelor care au afectat veniturile şi cheltuielile;
investigaţii privind litigiile şi revendicările;
întocmirea şi raportarea situaţiilor financiare în conformitate cu
referenţialul contabil în vigoare la 31.12.2003.
După examinarea situaţiilor conturilor anuale, a datelor
201
complementare şi a indicatorilor calculaţi, am stabilit punctele forte şi slabe
ale entităţii patrimoniale (Tabelul nr. 4.18 ).
Tabelul nr. 4.18. Perioada de analiză Nr.
Crt. Indicatori U.M.
2001 2002 2003 Nivel optim
Puncte forte
Puncte slabe
I. Indicatori de lichiditate 1 Indicatorul
lichidităţii curente
% 0,35 0,40 0,45 1,8-2 - +
2 Indicatorul lichidităţii imediate
% 0,15 0,17 0,24 0,65 - +
II. Indicatori de risc financiar 3 Indicatorul
gradului de îndatorare
% - 62 -196 -50 1 - +
4 Indicatorul privind acoperirea dobânzilor
% 119 -345 -341 Mare - +
III. Indicatori de solvabilitate 5 Fondul de
rulment Mii lei
- 3.210.651 - 3.279.242 - 3.218.453 Pozitiv - +
6 Necesarul de fond de rulment
Mii lei
- 3.153.624 - 3.207.257 - 4.419.037 Pozitiv - +
7 Trezoreria netă Mii lei
- 57.027 - 71.985 1.200.584 Pozitiv + -
IV. Indicatori de activitate (de gestiune) 8 Viteza de rotaţie
a stocurilor Nr. ori
4,62 5,02 5,78 8 + -
9 Număr de zile de stocare
Nr. zile
79,02 72,76 63,14 45 + -
10 Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi
Nr. ori
54,85 39,51 49,48 60 + -
11 Viteza de rotaţie a creditelor-furnizori
Nr. zile
113 106,25 110,74 30 - +
12 Viteza de rotaţie a activelor imobilizate
Nr. ori
2,11 1,13 1,38 >4 - +
13 Viteza de rotaţie a activelor totale
Nr. ori
1,17 0,80 0,91 1 + -
V. Indicatori de profitabilitate 14 Rentabilitatea
capitalului angajat
% -27,00 -79,00 -30,09 Pozitiv - +
15 Marja brută din vânzări
% 20 6 9,3 Mare - +
VI. Indicatori privind rezultatul pe acţiune 16 Rezultatul pe
acţiune Lei/acţi-une
104,29 -4.288,46 -3.450,16 Pozitiv - +
17 Raportul între preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune
6,71 -0,14 -0,23 Pozitiv - +
Tabelul nr. 4.18. Sinteza rezultatelor principalilor indicatori examinaţi
202
Cu ajutorul tehnicilor de analiză utilizate şi din sinteza
rezultatelor obţinute, am desprins următoarele aspecte ale unităţii
auditate:
Puncte forte: trezoreria netă este pozitivă;
cifra de afaceri este în creştere;
există un nivel relativ bun al lichidităţii imediate;
viteza de rotaţie a stocurilor se află în limite bune;
numărul zilelor de stocare a activelor circulante este în scădere;
viteza de rotaţie a activelor totale este foarte aproape de nivelul
optim;
există un decalaj favorabil între rotaţia creanţelor şi cea a
datoriilor curente;
posibilitatea acoperirii datoriilor curente pe seama activelor
curente;
tendinţă de creştere a rentabilităţii firmei;
rentabilitatea curentă a investitorului este în creştere;
aspecte de relansare şi creştere economică a unităţii.
Puncte slabe:
nivel scăzut al lichidităţii curente;
fondul de rulment are valori negative;
necesarul de fond de rulment are valori negative;
situaţie financiară este apreciată ca fiind critică;
rentabilitate scăzută a capitalului angajat;
pierdere financiară;
rezultatul pe acţiune – negativ;
marja brută din vânzări înregistrează valori mici;
nivel destul de redus al indicatorilor;
echilibru financiar precar; siguranţa redusă în posibilitatea acoperirii datoriilor curente pe
seama disponibilităţilor băneşti.
203
Auditorii financiari apreciază că pierderile înregistrate de către entitatea
patrimonială auditată se datorează cu preponderenţă:
creşterii preţului la energia electrică şi automat a costurilor de producţie;
conjuncturii nefavorabilă pe piaţa externă a principalelor produse
exportate de unitate;
înregistrării pe cheltuieli a dobânzilor la credite, a diferenţelor de curs
valutar, a majorărilor şi penalităţilor;
investiţiilor masive făcute pentru a se elimina poluarea mediului şi
pentru diversificarea producţiei prin crearea a noi secţii.
În concluzie, măsurile propuse de auditorii financiari pentru
recuperarea pierderilor şi creşterea rentabilităţii sunt în special:
creşterea capacităţilor de producţie;
mărirea exporturilor;
diversificarea produselor obţinute pentru a găsi noi pieţe de
desfacere;
achitarea creditelor restante;
eşalonarea pe cinci ani a datoriilor unităţii către Asigurările
Sociale de Stat şi agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă;
reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă prin eficientizarea
muncii personalului angajat şi reducerea personalului auxiliar;
preluarea de către A.V.A.B.135 a datoriei înregistrată de către
unitate către Ministerul Finanţelor Publice în contul sumelor
achitate de acesta la creditele externe în calitate de garant.
135 A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare
204
4.4.2. Ajustări ale conturilor propuse de auditorii financiari în
vederea implementării şi aplicării corecte a Standardelor
Internaţionale de Contabilitate
Elementele de noutate pentru entităţile patrimoniale româneşti sunt
reprezentate de aplicarea reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a
IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate. Această implementare poate ridica o serie de probleme
conducerii entităţilor patrimoniale datorită abordării conceptuale moderne
privind recunoaşterea în situaţiile financiare a activelor, pasivelor,
cheltuielilor şi veniturilor.
Aceste aspecte, demonstrează faptul că simpla definire şi caracterizare
a structurilor componente ale situaţiilor financiare nu mai este suficientă,
pentru întocmirea şi prezentarea bilanţului şi a contului de profit şi pierdere.
În acest sens, sunt necesare exigenţe sporite, atât din partea celor care
elaborează situaţiile financiare, cât şi din partea auditorilor financiari, care
le examinează şi le certifică.
Potrivit aceloraşi norme, situaţiile financiare ale entităţilor
patrimoniale, ce-şi conduc contabilitatea în conformitate cu reglementările
contabile armonizate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate,
respectă urmărirea conformităţii cu următoarele:
• Standardele Internaţionale de Contabilitate;
• Standardele Naţionale de Contabilitate;
• Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare.
Întocmirea situaţiilor financiare în conformitate cu reglementările de
mai sus, cere conducerii entităţii patrimoniale să facă estimări şi ipoteze,
care afectează valorile raportate ale activelor şi pasivelor, prezentarea
activelor şi datoriilor contingente la data întocmirii situaţiilor financiare şi
cheltuielile raportate pentru perioada respectivă.
Practic, situaţiile financiare sunt declaraţii ale conducerii entităţii
patrimoniale dar întocmirea lor, nu constă doar în prezentarea datelor din
205
contabilitate. Ele necesită din partea managerilor pe lângă efectuarea de
estimări şi raţionamente contabile semnificative şi explicitarea principiilor şi
metodelor contabile folosite în pregătirea situaţiilor financiare. Un exemplu
clar în acest sens, îl reprezintă capitolul136 de Principii, politici şi metode
contabile ce cuprinde informaţii care au stat la baza întocmirii situaţiilor
financiare şi care sunt analizate de către auditorii financiari în vederea
exprimării unei opinii profesioniste.
În situaţia enunţată mai sus, auditul situaţiilor financiare reprezintă
misiunea prin care auditorul financiar îşi exprimă opinia că toate aceste
declaraţii sunt întocmite în conformitate cu reglementări prestabilite, în
speţă, normele naţionale şi Standardele Internaţionale de Contabilitate.
În opinia noastră, specialiştii entităţilor auditate urmăresc atent
îndeplinirea anumitor criterii pentru fiecare operaţie sau eveniment
relevant, ce intră în componenţa situaţiilor financiare, pe care apoi
auditorul financiar le are în vedere la fixarea obiectivelor.
Astfel, primul aspect relevat de auditorii financiari este cel în care sunt
specificate reglementările, conform cărora au fost întocmite situaţiile
financiare. În cazul cercetat de noi, situaţiile financiare ale entităţii
patrimoniale auditate au fost întocmite pe baza balanţei de verificare
rezultate, după aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, mai
puţin standardul privind raportarea financiară în economiile
hiperinflaţioniste şi cel referitor la efectele modificărilor cursului de schimb
valutar137.
În activitatea de analiză a situaţiilor financiare, auditorul financiar
parcurge pe rând elementele patrimoniului entităţii auditate urmărind
concordanţa cu prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate.
Pentru a fi convingători, este necesară reliefarea în continuare a
acestor aspecte.
Natura activităţii entităţii patrimoniale şi incertitudinea existentă în
România referitor la rezultatul politicilor economice curente implementate în
136 Capitolul, face parte din Raportul auditorilor asupra situaţiilor financiare pentru anul încheiat la
31 Decembrie 2003, întocmite în conformitate cu Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001.
137 IAS 21 - Efectele modificărilor cursului de schimb valutar.
206
condiţii real operaţionale, fac posibilă apariţia unor variaţii imprevizibile
considerabile, în ceea ce priveşte intrările de numerar viitoare. Cu toate
acestea, administratorii cred că societatea auditată în cadrul acestei
cercetări va putea să-şi continue activitatea pe baza principiului continuităţii
activităţii în viitorul anticipat şi prin urmare situaţiile financiare au fost
întocmite ţinându-se cont de aceste considerente.
Analizând situaţiile financiare, auditorul financiar constată că acestea
au fost întocmite la costul istoric, corectat prin reevaluarea activelor
corporale înregistrate conform Standardelor Naţionale de contabilitate138.
Acestea, prevăd întocmirea situaţiilor financiare pe baza costului istoric,
entitatea patrimonială putând opta pentru ajustarea la inflaţie, potrivit
prevederilor Standardelor Internaţionale de Contabilitate139, atunci când
întocmesc situaţii financiare necesare altor organisme140.
Astfel, se demonstrează că varianta de evaluare utilizată în mod
frecvent în activitatea practică este cea a costului istoric, ce presupune că
activele sunt incluse în situaţiile financiare la valoarea decontată în numerar
(sau echivalent al acestuia) sau la valoarea justă stabilită la momentul
cumpărării acestora, iar datoriile la valoarea echivalentelor obţinute în
schimbul lor ori, în anumite situaţii, cum este, de exemplu, cazul
impozitului pe profit, la valoarea ce se aşteaptă a fi plătită în numerar (sau
echivalent al acestuia) pentru stingerea lor.
Noile reglementări contabile au abandonat concepţia potrivit căreia
activele sunt bunuri deţinute de întreprindere prin a căror folosire aceasta va
beneficia de fluxuri viitoare de capital141, iar prin aplicarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate, recunoaşterea activelor se face în
conformitate cu două criterii fundamentale: probabilitatea de realizarea a
unui beneficiu economic viitor şi determinarea valorii/costului acestora în
138 Legea Contabilităţii nr. 82/1991 (republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001) şi Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 privind Reglementările Contabile Româneşti armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. 139 IAS 29 – Raportarea financiară în economii hiperinflaţioniste. 140 Situaţiile financiare obţinute pe baza ajustărilor la inflaţie, efectuate extracontabil, se întocmesc pentru organele în drept, altele decât Ministerul Finanţelor Publice, respectiv Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. 141 H.G. nr. 704/1993 pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, M. Of. nr.303/22.12.1993.
207
mod credibil. Mai precis, se face referire la faptul că activele reprezintă
beneficii economice viitoare probabile, deţinute sau controlate de entitate, ca
rezultat al unor operaţiuni sau evenimente anterioare142. În acelaşi timp,
poate fi remarcată influenţa exercitată de principiul prevalenţei economicului
asupra juridicului – activul este o resursă controlată, ce nu implică drept de
proprietate şi a principiului continuităţii activităţii - beneficii economice
viitoare probabile.
Totodată, auditorul financiar examinează informaţiile, pe care entitatea
patrimonială le prezintă în situaţiile financiare, aşa cum sunt reţinute ele în
Standardele Internaţionale de Contabilitate, explicitând:
natura erorii fundamentale;
valoarea corecturii aduse perioadei curente şi fiecărei perioade
anterioare prezentate în cadrul situaţiilor comparative;
valoarea corecturii corespunzătoare perioadelor anterioare celor incluse
în cadrul informaţiilor comparative;
faptul că informaţiile comparative au fost retratate (recalculate) sau
specificarea faptului că această retratare este imposibilă.
Retratarea situaţiilor financiare (în cazul nostru, cele întocmite la 31
decembrie 2001) se face în primul an de aplicare a Standardelor
Internaţionale de Contabilitate. Aceasta are rolul de a asigura
comparabilitatea elementelor raportate în acestea, cu cele care se raportează
în situaţiile financiare întocmite pentru anul 2002, an în care se aplică
efectiv reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate. Situaţiile financiare obţinute prin retratare cuprind: bilanţul,
contul de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia
modificărilor capitalului propriu (toate situaţiile având o singură coloană -
pentru 31 decembrie a anului retratat), politici contabile şi note explicative.
Situaţiile financiare sunt întocmite143 şi prezentate ca şi cum
dintotdeauna au fost elaborate în conformitate cu standardele şi
interpretările valabile pe perioada aplicării pentru prima dată. Prin urmare,
142 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2003, Cadrul general. 143 Standardele Internaţionale de Contabilitate – 2002, Interpretarea SIC – 8.
208
standardele şi interpretările sunt aplicate retrospectiv, cu excepţia situaţiilor
în care:
standardele şi interpretările individuale cer sau permit un tratament
tranzitoriu diferit;
valoarea ajustării aferente perioadelor anterioare nu pot fi determinate
în mod rezonabil.
Ajustările propuse de auditorii financiari pentru situaţiile
financiare întocmite în conformitate cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, sunt:
influenţele aferente anilor anteriori celui retratat sunt evidenţiate
ca o ajustare a soldului iniţial al rezultatului reportat pentru anul
curent, respectiv în contul de Rezultat reportat provenit din aplicarea pentru prima data a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, mai puţin standardul referitor le economiile hiperinflaţioniste;
dacă influenţele asupra veniturilor şi cheltuielilor prezentate în
contul de profit şi pierdere, rezultate din aplicarea pentru prima
dată a Standardelor Internaţionale de Contabilitate pot fi
identificate pentru anul retratat, aceste influenţe sunt evidenţiate
în conturile de venituri şi cheltuieli corespunzătoare şi astfel se
obţine un cont de profit şi pierdere retratat;
dacă influenţele anului curent nu pot fi identificate, toate
ajustările se evidenţiază ca o corecţie a soldului iniţial al
rezultatului reportat pentru anul curent, respectiv în contul de
Rezultat reportat provenit din aplicarea pentru prima data a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, mai puţin standardul referitor la economiile hiperinflaţioniste. Considerăm că, prin raportare la Standardele Internaţionale de
Contabilitate şi la Directivele contabile europene, politicile contabile de
întreprindere vizează cu precădere:
recunoaşterea iniţială a bazelor de evaluare a imobilizărilor,
componenta costurilor, valoarea reziduală şi valoarea reală;
tratamentele contabile de baza şi alternative privind evaluarea
209
ulterioară recunoaşterii iniţiale; casarea şi cedarea imobilizărilor;
revizuirea duratei de viaţă utilă şi a metodei de amortizare; modul de
recuperare a valorii contabile şi a pierderii din depreciere;
politicile contabile privind baza de evaluare pentru calculul amortizării,
metodele de amortizare, duratele de viaţă utilă sau cotele de amortizare
folosite;
evaluarea şi recunoaşterea subvenţiilor guvernamentale pentru investiţii
şi pentru exploatare, inclusiv metodele de prezentare adoptate în
situaţiile financiare;
evaluarea şi recunoaşterea operaţiunilor de leasing (termenul de
leasing, plăţile minime de leasing, valoarea reală şi valoarea reziduală,
durata de viaţă economică şi utilă, rata dobânzii, recunoaşterea
veniturilor şi cheltuielilor din operaţiunile de leasing, tranzacţiile de
valoare şi leasebak);
componenţa, evaluarea şi recunoaşterea costului investiţiilor financiare
şi cedările de investiţii financiare;
politicile contabile adoptate la evaluarea stocurilor, inclusiv metodele
folosite pentru determinarea costului;
metodele directe sau indirecte folosite pentru calculul fluxurilor de
numerar din activităţile de exploatare, de investiţie şi finanţare
(prezentarea în situaţia fluxurilor de numerar provenite din tranzacţiile
în monedă străină, a elementelor extraordinare, a dobânzilor şi
dividendelor, a impozitului pe profit);
tratamentul contabil pentru impozitele pe profit, baza de impozitare,
diferenţele temporare şi definitive; recunoaşterea contabilă şi fiscală a
datoriilor şi creanţelor privind impozitul curent şi cel amânat;
recunoaşterea şi evaluarea beneficiilor pe termen scurt ale angajaţilor, a
procentelor din profit şi planurile de prime;
tratamentul contabil al tranzacţiilor în valută - (recunoaşterea iniţială,
raportarea la data bilanţului, evaluarea şi recunoaşterea diferenţelor de
curs valutar);
componenţa , evaluarea şi recunoaşterea costurilor îndatorării;
evaluarea şi recunoaşterea veniturilor provenite din vânzarea
210
bunurilor, prestarea serviciilor şi utilizarea de către alţii a activelor
entităţii patrimoniale;
elementele de cheltuieli şi venituri recunoscute în determinarea profitului
net;
politicile contabile adoptate pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor
financiare ale grupului;
recunoaşterea şi evaluarea câştigurilor şi evenimentelor ulterioare datei
bilanţului;
informaţiile pe segmente;
contabilizarea variaţiilor de preţ şi retratarea situaţiilor financiare în
economiile hiperinflaţioniste.
Aplicarea politicilor enumerate mai sus şi efectuarea înregistrărilor
contabile în concordanţă cu prevederile Standardelor Internaţionale de
Contabilitate generează unele particularităţi contabile, care sunt analizate de
auditorii financiari, astfel:
în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate144 se
includ în contul de rezerve, diferenţele din reevaluarea imobilizărilor
necorporale şi corporale până la valoarea lor justă145;
eliminarea din valoarea de intrare a imobilizărilor a diferenţelor din
reevaluările legale efectuate în anii precedenţi;
se constituie provizioane pentru investiţiile în curs şi mijloacele fixe
existente, care prin veniturile pe care le produc nu acoperă costurile cu
utilizarea, amortizarea, salarii etc., deci cele care nu sunt rentabile;
se creează provizioane pentru mijloacele fixe care nu mai sunt folosite şi
care mai au încă valoare rămasă, neamortizată;
matriţele, care au îndeplinit condiţiile de a fi mijloace fixe, se scot din
contul de imobilizări şi se înregistrează în contul de „Materiale de
natura obiectelor de inventar”;
creanţele din leasing se aduc la cost istoric;
stocurile se evaluează la minimum dintre cost şi valoarea realizabilă
netă, în conformitate cu prevederile Standardelor Internaţionale de
144 Conform IAS 16 – Imobilizări corporale 145 Valoarea justă - valoarea de piaţă sau costul de înlocuire.
211
Contabilitate146. În practică, se constituie provizioane pentru eventualele
diferenţe;
se constituie provizioane pentru deprecierea stocurilor aferentă anilor
anteriori şi pentru stocurile cu mişcare lentă sau fără mişcare;
se constituie provizioane147 pentru clienţii incerţi, litigioşi şi cei
neîncasaţi într-o perioadă mai mare de un an astfel:
• în procent de 100% din cuantumul datoriei pentru clienţii litigioşi;
• în procent de 50% din valoarea datoriei pentru clienţii neîncasaţi
cu o vechime mai mare de un an;
• în procent de 25% din valoarea datoriei pentru clienţii neîncasaţi
cu o vechime între 6 luni şi un an;
contul de „Diferenţe de conversie” nu există în accepţiunea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate, în consecinţă sumele existente în acest
cont se înregistrează în conturile corespunzătoare de cheltuieli sau
venituri din diferenţe de curs valutar. Din această cauză nu se mai
constituie provizioane pentru diferenţe de curs valutar;
creanţele comerciale (contractele de rate şi leasing) au fost aduse la curs
istoric;
ajustarea cheltuielilor în avans la rate conform Standardelor
Internaţionale de Contabilitate şi a legislaţiei naţionale148, cheltuielile şi
veniturile pentru vânzarea în rate se înregistrează în anul în care are loc
vânzarea;
ajustarea veniturilor în avans conformitate cu prevederile naţionale şi
internaţionale în domeniu149, care indică înregistrarea veniturilor în anul
în care are loc vânzarea;
imobilizările, stocurile, cheltuielile, veniturile şi provizioanele sunt
elemente nemonetare150, ce sunt ajustate la cost istoric;
146 Conform IAS 2 – Stocuri şi IAS 37 – Provizioane, datorii şi active contingente. 147 Conform IAS 37 – Provizioane, datorii şi active contingente. 148 O.M.F.P. 94/2001- pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. 149 Standardele Internaţionale de Contabilitate şi O.M.F.P. 94/2001- pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. 150 ce intră sub incidenţa IAS 29 Raportarea financiară în economii hiperinflaţioniste.
212
cheltuielile şi veniturile sunt înregistrate151 în anul în care se produc,
chiar dacă nu există documente justificative (fiscale);
se constituie provizioane pentru pierderile înregistrate din participaţii;
sunt explicitate politicile contabile folosite, metodele de amortizare,
evaluare etc.
În concluzie, propunem ca entitatea patrimonială auditată să
urmărească pe viitor:
- reeşalonarea datoriilor către terţi şi achitarea lor;
- crearea de provizioane pentru stocurile perisabile;
- necesitatea elaborării unui program de redresare economico-
financiar etc.
În opinia noastră, toate elementele de noutate cercetate în acest
paragraf, impun exigenţe sporite nu numai pentru conducerea entităţii
patrimoniale auditate, ci şi pentru auditorii financiari, care, utilizează
în mod curent conceptele actualizate cu prevederile Standardelor
Internaţionale de Contabilitate privind poziţiile din situaţiile
financiare.
4.4.3. Elaborarea raportului de audit financiar la S.C. Doljchim S.A.
Elaborarea raportului final al misiunii de audit financiar, are în vedere
evaluarea rezultatelor, efectuarea de ajustări ale conturilor propuse de
auditorii financiari în vederea implementării şi aplicării corecte a
Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate.
Practic, raportul de audit financiar este singurul document al
activităţii de audit financiar care poate fi cunoscut de către utilizatorii
situaţiilor financiare finale. De aceea, elaborarea corectă a raportului de
151 În conformitate cu IAS 18 Venituri din activităţi curente.
213
audit financiar este esenţială atât pentru entitatea patrimonială cât şi pentru
renumele auditorului financiar. În ipoteza în care s-ar emite un raport de
audit financiar incorect, consecinţele negative ale acestuia ar fi majore.
Raportul152 de audit financiar (Anexa nr. 1 şi Anexa nr. 2), cuprinde
următoarele elemente principale:
titlul;
adresantul;
paragraful introductiv;
paragraful referitor la aria de aplicabilitate;
paragraful referitor la opinie;
adresa auditorului financiar;
semnătura auditorului financiar.
Paragraful introductiv precizeză printr-o declaraţie că situaţiile
financiare revin în responsabilitatea conducerii entităţii patrimoniale, iar
auditorul financiar îşi exprimă o opinie asupra situaţiilor financiare pe baza
auditului financiar153. (Anexa nr. 2)
Paragraful referitor la opinie constituie elementul cel mai reprezentativ
din cadrul raportului de audit financiar, motiv pentru care, în cele mai multe
situaţii, raportul în ansamblul său este numit opinia auditorului financiar.
Standardele de audit financiar menţionează că raportul trebuie să
conţină în mod clar opinia auditorului financiar, dacă situaţiile financiare oferă
o imagine fidelă (sau dacă acestea prezintă în mod corect, sub toate aspectele
semnificative) în concordanţă cu un cadru general de raportare financiară şi,
atunci când este cazul, dacă situaţiile financiare îndeplinesc cerinţele
statutare154.
Precizăm că termenii echivalenţi „oferă o imagine fidelă” sau „prezintă
în mod corect, sub toate aspectele semnificative” sunt utilizaţi în mod
obligatoriu, întrucât ei semnalează că raportarea auditorului financiar se
referă numai la elementele semnificative, ce pot afecta conţinutul situaţiilor 152 Standardul de Audit nr. 700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare, Audit financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 212. 153 Standardul de Audit nr. 700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare, Audit financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 213. 154 Standardul de Audit nr. 700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare, , Audit financiar 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 215.
214
financiare. Se poate remarca importanţa acordată de Standardele de Audit
Financiar referenţialului contabil la care se raportează auditorul financiar,
atunci când exprimă fidelitatea situaţiilor financiare, prin indicarea cadrului
general în baza căruia au fost întocmite situaţiile financiare. Respectarea
cadrului general de raportare financiară este indicată în raportul de audit
financiar prin sintagma „în concordanţă cu” Standardele Internaţionale de
Contabilitate şi normele legale naţionale referitoare la aplicarea acestora.
Utilizarea expresiei „imagine fidelă” a generat multe controverse, mai
ales în situaţiile în care auditorii financiari au fost acţionaţi în justiţie,
deoarece acest concept nu este bine să se rezume numai la simpla
concordanţă cu referenţialul contabil apelat, ci, pentru înlăturarea oricărei
posibilităţi de dezinformare, este bine să situeze în prim plan conţinutul
operaţiunilor şi consecinţele acestora asupra deciziilor utilizatorilor.
Data este o componentă semnificativă a raportului de audit financiar,
deoarece informează că analizarea evenimentelor şi tranzacţiilor cu
consecinţe asupra situaţiilor financiare s-a efectuat până la momentul
menţionat în cadrul acestuia. Standardele de audit financiar155 sugerează
auditorului financiar, să nu dateze raportul înainte de data semnării şi
aprobării situaţiilor financiare de către conducere. În altă ordine de idei,
data raportului are şi implicaţii sub aspectul răspunderii, în sensul că,
reprezintă ultima zi în care auditorul financiar este răspunzător pentru
examinarea evenimentelor semnificative produse după întocmirea situaţiilor
financiare.
Semnătura şi adresa auditorului financiar constituie secţiunea de
identificare a celui care a realizat auditul financiar. Astfel, raportul poate fi
semnat fie în numele firmei de audit financiar cu menţionarea numelui
auditorului, fie cu ambele, după caz. În activitatea practică este frecvent
întâlnită prima variantă, deoarece firma de audit financiar poartă
răspunderea juridică şi profesională cu privire la efectuarea acestuia.
Aspectele prezentate anterior corespund unui raport de audit financiar
în care se exprimă o opinie fără rezerve, denumit şi raport standard (cu trei
paragrafe). 155 Standardul de Audit nr.700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare.
215
În măsura în care, apar elemente care-l determină pe auditorul
financiar să nu poată elabora un raport de acest tip, raportului standard i se
adaugă paragrafe noi, devenind astfel un raport de audit financiar cu rezerve.
Conform normelor naţionale156, raportului de audit financiar poate
avea (Figura nr. 4.31.) următoarele forme de prezentare:
• raport standard (fără rezerve);
• raport de audit financiar modificat;
• raport fără rezerve cu paragraf distinct (Anexa nr. 2);
• raport cu rezerve ;
• raport ce conţine refuzul de a exprima o opinie
(imposibilitatea exprimării opiniei, Anexa nr. 1);
• raport cu opinie nefavorabilă (opinie contrară).
Figura nr. 4.31. Tipul rapoartelor de audit financiar 156 Standardul de Audit nr.700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare.
Raport de audit financiar
Raport de audit
standard (fără
rezerve)
Raport de audit
financiar modificat
Situaţiile financiare oferă o imagine fidelă în
concordanţă cu prevederile Standardelor Internaţionale
de Contabilitate
Raport cu rezerve
Raport ce conţine imposibilitatea exprimării
unei opinii
Raport ce conţine o opinie nefavorabilă
Raport fără rezerve cu paragraf distinct
216
Un raport de audit financiar fără rezerve cu paragraf distinct (Anexa nr.
2), conţine îndoieli privind continuarea activităţii, alte incertitudini
semnificative (cum ar fi de exemplu, neparticiparea auditorilor financiari la
inventarierea faptică a activelor) sau alte aspecte considerate utile de către
auditorul financiar.
În altă ordine de idei, standardele naţionale157 precizează că, în
situaţiile în care există incertitudini multiple al căror efect rezultant poate
influenţa semnificativ conţinutul situaţiilor financiare, auditorul poate să
refuze exprimarea unei opinii, ceea ce duce implicit la elaborarea unui raport
de audit financiar specific imposibilităţii de exprimare a opiniei.
Înscrierea paragrafului în cadrul raportului de audit financiar,
presupune utilizarea formulărilor fără a califica opinia noastră, atragem
atenţia asupra… sau fără a exprima opinie cu rezerve…, care au menirea de a
sublinia că opinia auditorului financiar nu este influenţată de aspectele de
incertitudine.
Condiţiile, care determină elaborarea unui raport de audit financiar
modificat, pot fi structurate după cum urmează:
limitarea ariei de aplicabilitate a auditului financiar, în sensul că
auditorul nu acumulează suficiente probe de audit financiar pentru a-şi
exprima opinia dacă situaţiile financiare sunt prezentate în conformitate cu
Standardele Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate, situaţie apărută fie
din cauza restricţiilor impuse de client, fie din cauza unor circumstanţe ce
nu pot fi controlate nici de client şi nici de auditorul financiar. În primul caz,
un exemplu concludent îl constituie dezacordul conducerii entităţii
patrimoniale privind confirmarea creanţelor, iar în cel de-al doilea, poate fi
menţionată aprobarea misiunii de audit financiar după încheierea
exerciţiului financiar;
dezacordul cu conducerea entităţii patrimoniale în privinţa politicilor
contabile, a metodelor de aplicare a acestora şi a manierei de prezentare a
informaţiilor în cadrul situaţiilor financiare. De exemplu, conducerea
entităţii patrimoniale decide evaluarea anumitor elemente componente ale
structurilor situaţiilor financiare la alte valori decât cele precizate prin
157 Standardul de Audit nr.700 Raportul auditorului asupra situaţiilor financiare.
217
Standardele Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate la care se raportează
auditorul financiar.
Influenţa exercitată de existenţa acestor condiţii asupra tipului de
opinie pe care o va exprima auditorul financiar se poate sistematiza astfel:
• dacă acesta ajunge la concluzia că efectele limitării ariei de
aplicabilitate şi a dezacordurilor cu conducerea entităţii patrimoniale nu
sunt semnificative şi nu poate fi exprimată o opinie fără rezerve, atunci
raportul de audit financiar cuprinde menţiunea opinie cu rezerve;
• dacă limitarea ariei de aplicabilitate a auditului financiar este
considerată a fi semnificativă, atunci auditorul financiar îşi exprimă refuzul
în emiterea unei opinii (imposibilitatea de exprimare a opiniei), modificând
corespunzător raportul de audit financiar;
• dacă dezacordul cu conducerea entităţii patrimoniale este
semnificativ şi consideră că nu poate fi exprimată o opinie cu rezerve, atunci
va emite o opinie contrară (nefavorabilă), cu modificarea adecvată a
raportului de audit financiar.
Un alt element determinant al raportului de audit financiar îl
reprezintă nivelul pragului de semnificaţie.
Pragul de semnificaţie este un concept, care implică în activitatea
practică raţionamentul profesional şi depinde în mare măsură de experienţa
şi profesionalismul auditorului financiar. Deşi, din punct de vedere teoretic,
influenţa pragului de semnificaţie este directă, totuşi, în activitatea practică,
decizia referitoare la acesta este extrem de dificilă.
Referitor la pragul de semnificaţie, în practică există situaţii când
prezentările eronate semnificative pot să nu afecteze conţinutul situaţiilor
financiare în ansamblul lor, dar pot produce alte efecte.
O categorie distinctă de erori o constituie erorile fundamentale, care
potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate158 reprezintă erorile
descoperite în timpul exerciţiului curent, care sunt de o aşa importanţă, încât
situaţiile financiare aferente uneia sau mai multor perioade precedente nu mai
pot fi considerate a fi fost credibile la data emiterii lor. Asemenea erori pot
158 IAS 8 -Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale şi modificări ale politicilor contabile,
218
rezulta din calcule matematice greşite, din aplicările eronate ale politicilor
contabile, din interpretările incorecte ale evenimentelor, sau chiar din cauza
fraudelor sau omisiunilor.
În contextul analizării fraudelor unii autori159 sunt de părere că
auditorul nu are responsabilitatea de a demonstra fraudele din punct de
vedere juridic, preocuparea sa fiind direcţionată mai curând către acţiuni
suspecte de fraudă, decât către fraude dovedite.
Aspectul producerii fraudelor, raportat la mediul specific
entităţilor patrimoniale din economia românească, este generat, în
opinia noastră, de următorii factori:
• schimbările generate de aplicarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate, supuse auditului financiar;
• o implementare redusă a mecanismelor de control adecvate
pentru activitatea operaţională a entităţii patrimoniale;
• dezvoltarea insuficientă a activităţii de auditare internă;
• prezenţă redusă a auditorului extern în cadrul entităţii
patrimoniale auditate.
Atunci când auditorul financiar, în baza probelor de audit obţinute,
ajunge la concluzia că prezentarea eronată este semnificativă, se recomandă
exprimarea unei opinii cu rezerve, chiar dacă eroarea nu afectează ansamblul
situaţiilor financiare.
Un alt aspect al pragului de semnificaţie îl reprezintă examinarea
atentă a implicaţiilor, pe care o anume prezentare eronată le are asupra
unor componente ale situaţiilor financiare, cunoscut în literatura de profil
sub denumirea de profunzimea repercusiunilor.
De exemplu, o sumă eronată în cadrul unei înregistrări contabile poate
afecta numai conturile implicate, chiar dacă valoarea acesteia este
semnificativă. Omiterea, în totalitate, a unei înregistrării poate avea
repercursiuni mult mai ample, cum ar fi, omiterea înregistrării vânzării unor
mărfuri în cantităţi mari implică creanţele, cheltuielile cu mărfurile şi cu
impozitul pe profit, activele circulante, totalul activelor etc. 159 Dobroţeanu, L.; Dobroţeanu, C.L. - Audit. Concepte şi practici. Abordare naţională şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 183.
219
În cele două situaţii auditorul financiar propune exprimarea unei
opinii cu rezerve în primul caz şi a unei opinii nefavorabile în cazul omisiunii
înregistrării.
Un aspect important al finalizării activităţii de audit financiar îl
reprezintă răspunderea auditorului financiar privind evenimentele ulterioare
definite în cadrul standardelor de audit financiar ca evenimentele, care apar
între sfârşitul perioadei de raportare şi data raportului auditorului financiar,
cât şi pentru faptele descoperite ulterior datei raportului auditorului
financiar160.
Există trei momente semnificative privind evenimentele ulterioare şi
anume:
data încheierii exerciţiului financiar pentru care se auditează, adică 31
decembrie;
data la care se întocmeşte raportul de către auditorul financiar, care
se înscrie în cadrul secţiunii Data raportului;
data publicării situaţiilor financiare de către client, care este ulterioară
datei emiterii raportului de audit financiar.
Evenimentele ulterioare privesc numai perioada cuprinsă între
încheierea exerciţiului financiar şi data emiterii raportului de audit
financiar, aceasta fiind de altfel şi perioada în care există răspunderea
auditorului financiar de a analiza acest tip de evenimente.
Cu toate că beneficiarii rapoartelor de audit financiar doresc să
cunoască orice elemente de natura celor prezentate anterior, mai ales a celor
din categoria fraudelor, nu acesta este scopul auditului financiar, deoarece
nu toate aceste aspecte sunt relevante în situaţiile financiare, întrucât nu au
efecte semnificative asupra acestora.
În acest context, după încheierea activităţii sale, auditorul financiar
comunică managerului entităţii patrimoniale toate constatările sale privind
fraudele şi erorile, indiferent de semnificaţia lor.
Analizând cele expuse anterior, se poate remarca faptul că,
responsabilitatea auditorului financiar pentru detectarea erorilor şi fraudelor
se află în relaţie cu înţelegerea şi aplicarea Standardelor Naţionale şi
160 Standardul de Audit nr.560 Evenimente ulterioare.
220
Internaţionale de Contabilitate, cu acurateţea reflectării în contabilitate a
tuturor tranzacţiilor realizate şi stabilirea corectă a rezultatelor obţinute.
În opinia noastră, credem că este necesar, ca beneficiarii rapoartelor de
audit financiar să ajungă la maturitatea de a înţelege faptul că, în situaţia
existenţei unor fraude şi erori sau a altor aspecte negative din cadrul activităţii
entităţii patrimoniale, responsabilitatea auditorului financiar este limitată,
atunci când acesta se abţine, intenţionat sau nu, de la valorificarea totală ori
parţială a informaţiilor obţinute.
4.4.4. Importanţa opiniei auditorului financiar pentru managerii entităţii patrimoniale auditate
Managerii, pe măsura dezvoltării entităţilor patrimoniale, manifestă
preocupări tot mai intense pentru crearea unor mijloace eficiente de evaluare
a performanţelor propriei activităţi. Aceste deziderate sunt îndeplinite de
independenţa, obiectivitatea şi profesionalismul de care dau dovadă auditorii
financiari cu ocazia exprimării opiniei lor.
Deşi informaţiile din contabilitate sunt destul de utile în actul
decizional (mai ales informaţiile prezentate în situaţiile financiare finale:
bilanţ, cont de profit şi pierdere şi note), ele nu sunt totuşi suficiente în
stabilirea fundamentată a unei strategii de viitor evitând pe cât posibil
riscurile existente într-o economie de piaţă.
Managerii aleg şi aplică politicile contabile astfel încât, situaţiile
financiare sunt conforme cu toate cerinţele aplicabile ale fiecărui Standard
Internaţional de Contabilitate şi ale fiecărei interpretări a Comitetului
Permanent pentru Interpretarea Standardelor. Atunci când nu există cerinţe
specifice, managerii adoptă politici, care asigură furnizarea de informaţii prin
situaţiile financiare, care sunt relevante pentru nevoile utilizatorilor în
luarea deciziilor şi credibile, în sensul că reprezintă fidel rezultatele şi poziţia
financiară a entităţilor patrimoniale.
221
Mai mult, dacă, în împrejurări speciale, respectarea prevederilor
Standardelor Naţionale şi Internaţionale de Contabilitate nu răspunde
cerinţei de a prezenta o imagine fidelă a patrimoniului, managerii entităţilor
patrimoniale se abat de la cerinţele acestora atât cât este necesar. În acest
caz, entitatea patrimonială prezintă în notele explicative prevederile de la
care s-au făcut abateri, natura abaterilor, tratamentul contabil considerat
necorespunzător şi tratamentul adoptat, precum şi impactul financiar al
acestor abateri.
Alegerea politicilor contabile se face pe baza estimărilor şi
raţionamentului managerilor, având ca scop prezentarea corectă şi fidelă a
situaţiei entităţii patrimoniale.
O dată ce politicile contabile adecvate entităţilor patrimoniale au fost
stabilite, este important ca acestea sa nu fie modificate în timp. Se asigură
astfel o bază consecventă, de la un an la altul, de raportare a rezultatelor,
care pot fi comparate cu uşurinţă de utilizatori. Aceasta înseamnă că, orice
variaţie a rezultatelor de la un an la altul, reflectă fluctuaţiile reale ale
activităţii entităţii patrimoniale şi nu reprezintă doar influenţa modificării
politicilor contabile. Utilizatorii pot, prin urmare, să detecteze tendinţele pe
termen lung ale rezultatelor şi fluxurilor de numerar ale entităţii
patrimoniale.
Orice modificare de politici, implicit de tratamente contabile conduce
la rezultate diferite.
De aceea, Standardele Internaţionale de Contabilitate restrâng gama
politicilor contabile care pot fi utilizate.
Astfel, în exercitarea acestui raţionament, managerul entităţii
patrimoniale ia în considerare:
cerinţele şi recomandările din Standardele Internaţionale de
Contabilitate, care se referă la aspecte similare şi conexe;
definiţiile, criteriile de recunoaştere şi evaluare pentru active, obligaţii,
venituri şi cheltuieli, prevăzute în Cadrul General pentru întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare;
pronunţările altor organisme de stabilire a Standardelor şi practicile
acceptate în sectorul respectiv numai în măsura în care acestea
222
sunt consecvente cu cele prezentate mai sus.
La alegerea politicilor contabile se are în vedere faptul că sunt permise
modificări ale acestora, doar dacă:
decurg din statut;
sunt impuse de un standard contabil;
dacă au ca rezultat furnizarea unor informaţii mai relevante sau mai
sigure despre activitatea entităţii patrimoniale.
Din cele expuse mai sus, se deduce ideea că este foarte important să
se evidenţieze orice modificări aduse politicilor contabile, pentru ca
utilizatorii să poată analiza:
corectitudinea şi necesitatea noii politici contabile;
influenţa politicii asupra rezultatelor raportate aferente perioadei;
tendinţa reală a rezultatelor activităţii entităţii patrimoniale.
Fiind considerat un expert al riscurilor, auditorul financiar ca
persoană obiectivă, independentă şi cu un înalt nivel profesional, prin
folosirea unor proceduri specifice poate să-şi formuleze o opinie cu privire la
acurateţea, legalitatea şi pertinenţa situaţiilor financiare.
Cu ajutorul auditorilor financiari, managerul entităţii patrimoniale nu
urmăreşte doar depistarea şi corectarea deficienţelor, ci, în primul rând,
colectarea de informaţii oportune şi reale, care să asigure o conducere de
calitate, eficientă şi previzională.
Prin modalitatea sa de concepţie şi organizare, auditul financiar apără
în mod egal pe toţi utilizatorii informaţiei contabile, inclusiv pe investitorii
străini, care au acces la informaţii certe.
Auditul financiar are rolul de a asigura utilizatorii de informaţii
asupra:
respectării Standardelor Internaţionale de Contabilitate şi a
procedurilor interne stabilite de conducerea entităţii patrimoniale;
reflectării prin contabilitate şi conturile anuale a imaginii fidele, clare
şi competente a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor
obţinute de către entitatea patrimonială161.
161 Munteanu, V. – Control şi audit financiar, Editura Lucman Serv, Bucureşti, 1998, pag. 306.
223
Rolul auditului financiar în managementul entităţii patrimoniale este
acela de cunoaştere a evenimentelor deja consumate, de apreciere a
prezentului şi nu în ultimul rând, de descifrare a viitorului, pentru a putea
face recomandări specializate managerului entităţii patrimoniale, în vederea
ieşirii din situaţii de criză sau pentru o eficientizare a rezultatelor.
Cu alte cuvinte, auditul financiar este analizorul unei entităţi
patrimoniale şi a managementului acesteia.
Instrumentele auditului financiar în contextul funcţiunilor entităţii
patrimoniale şi ale managementului ei, sunt prezentate descriptiv în Figura
nr. 4. 32.
Funcţiuni ale Funcţii ale entităţii patrimoniale managementului
Figura nr. 4.32. Rolul auditului financiar în managementul entităţii
patrimoniale
Audit financiar
Utilizatori externi
Cercetare - Dezvoltare
Procedurile de audit
financiar
Producţie
Comercială
Personal
Financiar- Contabilă
Prevedere
Organizare
Coordonare
Control
Decizie
224
O misiune de audit financiar eficientă urmăreşte pe tot parcursul ei
nevoile managementului. Astfel, în timpul misiunii sale, auditorul financiar
va discuta cu managerul entităţii patrimoniale diverse aspecte privind:
obiectul de activitate principal;
poziţia entităţii patrimoniale în topul firmelor cu acelaşi obiect de
activitate;
planul de desfăşurare a activităţii de audit financiar;
informaţiile necesare pentru evaluarea riscului de audit şi eliminarea
pe cât posibil a acestor riscuri.
Prin realizarea activităţii de audit financiar, managerului entităţii
patrimoniale i-au fost oferite informaţii oportune, reale, ce determină ca pe
viitor deciziile strategice adoptate să fie bine fundamentate, pornind de la
realitatea situaţiilor financiare şi corectând deficienţele constatate de
auditorul financiar.
La sfârşitul misiunii de audit financiar, înainte de elaborarea
raportului său, auditorul financiar discută cu managerul, examinând
împreună următoarele aspecte:
dificultăţile practice apărute pe parcursul desfăşurării activităţii de
audit financiar şi cauzele ce le-au generat;
eventualele dezacorduri existente în discuţiile avute cu specialiştii din
unitate şi chiar cu managerul entităţii patrimoniale;
modificările importante ale valorilor patrimoniale reflectate sau nu în
situaţiile financiare;
problemele semnificative aferente politicilor contabile şi manageriale
utilizate de către unitate şi descoperirea anumitor inadvertenţe de
exprimare ale acestora în situaţiile financiare finale, a căror
nerezolvare poate duce la modificări ale opiniei auditorului financiar;
cazurile de aplicare incorectă sau de neaplicare a dispoziţiilor
legislative, de nerespectare a prevederilor Standardelor Internaţionale
de Contabilitate, care, de asemenea, influenţează în mod negativ
situaţiile financiare finale;
recomandările pe care auditorul financiar doreşte să le facă
managerului.
225
Toate aceste comunicări şi discuţii se pot face sub formă scrisă sau
orală dar, în cazul formei orale auditorul financiar îşi documentează
afirmaţiile lucrării sale.
Performanţele auditului financiar şi concluziile la care ajunge
auditorul financiar, expuse în raportul de audit financiar, reprezintă
informaţii prioritare managerului în luarea deciziilor şi stabilirea
previziunilor, fapt prezentat în Figura nr. 4.33.
Figura nr. 4.33. Rolul raportului auditorului financiar pentru managerii
entităţii patrimoniale auditate
În opinia noastră, agenţii economici din România nu au atins încă
gradul de conştiinţă necesar sau, în unele cazuri, nu au interes să
recurgă la serviciile profesionale de audit financiar. Astfel se explică
lipsa generală de interes a acestora pentru auditul financiar, ca mijloc
AUDIT
FINANCIAR
AUDIT EXTERN auditarea situaţiilor financiare
desprinderea concluziilor şi recomandări
RAPORT DE AUDIT
FINANCIAR
RAPORT DE AUDIT
INTERN
DECIZII MANAGERIALE
AUDIT INTERN verificarea controlului intern
verificarea conturilor
verificarea şi certificarea bilanţului contabil
226
de reflectare a modului de respectare a prevederilor Standardelor
Internaţionale de Contabilitate şi a prezentării corecte a rezultatelor
financiare obţinute.