aura pintea imaginea evreilor in maramuresul interbelic

n u m ă r u l 4 / s e p t e m b r i e 2 0 1 0 C o p a l n i c M ă n ă ş t u r

V A T R ACH I O R E A N A

3 2

Viaţa de zi cu zi

Viaţa evreilor din Maramureş aavut în perioada interbelică reperesimilare cu a restului populaţiei.Imediat după război s-au depuseforturi pentru reaşezarea în limi-tele fireşti a instituţiilor, dublate deadoptarea unei limbi oficialediferite, a reîmpărţirii teritoriale, aunui nou sistem legislativ şiadministrativ. Tranziţia nu a fostuşoară, având în vedere acesteschimbări necesare, în condiţiile încare populaţia era sărăcită dupărăzboi, aprovizionarea cu alimentese făcea greoi din cauza drumurilorşi căilor ferate impracticabile, boli-le infecţioase precum gripa spanio-lă şi tifosul exantematic făceauravagii, mortalitatea era accentua-tă de lipsa condiţiilor igienice şi amedicamentelor, recoltele erauslabe din cauza metodelor nepro-ductive de lucru. (Csoma Gheor -ghe, Baia Mare- 670, vol 2, Arcuripeste timp, Baia Mare, EdituraHelvetica, 2000)

Erau evrei care trăiau greu, lalimita subzistenţei, la fel ca şi con-sătenii lor, români şi maghiari, aşacum ne povesteşte Fulop De si -deriu: „Era foarte grea viaţa.Lumea umbla desculţă, cum ovenit primăvara, până toamna târ-ziu, atunci era mizerie în general,la toată lumea era mizerie, nu-ichiar aşa cum se spune, c-o fostbine pe timpul capitaliştilor dintrecut, o fost destul de rău. Că pevremea aia se puneau petice pepantofi, apăi de la un timp nu maiştiai care-i peticul şi care-i ade-vărata piele a pantofului, sau acizmei sau a bocancului. Şi lumeao umblat în opinci. Vă daţi seama,nu era şosele pe vremea aia asfal-tate. Aveai obiele şi în spate erachiar desfăcută opinca. Trebuia săştii umbla bine.” (Desideriu Fulop)

Erau alţii, mai norocoşi, carenu au simţit rigorile impuse de oviaţă la ţară, departe de oraşe

mari, precum Deutsch Rozalia,fiica moşierului Ferencz din Băiţade Sub Codru: „pe mine nu măinteresa nimic, părinţii ştiau ce-mitrebuie şi ei îmi cumpărau ce a -veam nevoie. Toată lumea îmi zâm-bea, toată lumea mă iubea. Eram,îţi spun, foarte dezmierdată, alin-tată. Eu eram încă foarte naivă,

parcă eram închisă într-o cuşcă deaur. Nu ştiam ce-i viaţa, n-am ştiutce-i suferinţa. Eu vedeam numaifrumos în faţă şi iubire.” (DeutschRozalia)

Relaţiile din sânul familiei, erau,de asemenea, diferite în funcţie denivelul de instrucţie, de sta reafinanciară a familiei. „Certuri în

drd. Aura Pintea

Oameni ce-au fost odată... Imaginea evreilor în Maramureşul interbelic

Foto: Silviu GHEŢIE(II)

n u m ă r u l 4 / s e p t e m b r i e 2 0 1 0C o p a l n i c M ă n ă ş t u r


3 3

familie? Întotdeauna există. Maiales când îi sărăcie, cearta-i şi maideasă, ştiţi, când nu-i ce-ţi trebe.Părinţii mei se certau când n-a -veau... De exemplu, tata meu,v-am spus, n-a fost aşa de religios,mama o fost mai religioasă. Dacănu respecta ceva tata, era scandal.Dar nu certuri din astea de divorţ.”(Fulop Desideriu). Părinţii doamneiDeutsch ţineau departe de urechi-le copiilor orice discuţie în contra-dictoriu: „pot să vă spun pe cuvântde onoare, că eu nu am auzit nici oceartă între mama şi tata. Precisc-au avut şi ei dificultăţi, dar nicio-dată n-au discutat în faţa noastră.Eu nu am auzit o ceartă în casaaia. Aşa au trăit de frumos!”

O altă observaţie care se impu-ne ar fi aceea că evreii, spre deose-bire de mulţi români din Ma -ramureş, nu agreează în moddeosebit băutura: „Câteodată tatameu bea, câte un pahar de pălincă,dar nu umblau beţi pe stradă. Şierau sărbători din astea cum eraPurim, era cu băutură, cum erasărbătorile de toamnă.” (FulopDesideriu). Caracterizarea evreilorde către români include şi aceastătrăsătură, care este subliniatăinsistent: „Soţul meu, fiind evreu,m-a făcut să-i cunosc şi să-i îndră-gesc pe evrei. Şi să ştii că ţin foar-te mult la evrei şi-i cunosc caoameni foarte deştepţi şi foartecorecţi. Evreii nu sunt beţivani, nuse îmbată... Au un caracter foartefrumos. Eu aşa-i cunosc. Nu-soameni mincinoşi şi nu-s beţivani,nu se îmbată şi-s oameni foartedeştepţi.” (Magda Fleischmann)

Familiile de evrei interbeliceerau în cea mai mare parte familiiunite, strânse în jurul unui stră-moş comun care constituia liantul.Atâta vreme cât el trăia, deşi risipi-te prin localităţi îndepărtate, rude-le se întâlneau în diferite ocazii,deşi rare: „Unchiul din Satu Mare ovenit când încă mai trăia bunicas-o vadă. Ea o trăit în Satu Mare,dar după aia o murit bunicul şi-atunci ea o venit la noi.” (Anonima)Şi în familia domnului Markovitsdin Baia Mare se întâmpla la fel:„am avut fericita ocazie să trăiescpână la clasa I destul de binişor.Cu bunica, cu unchii, ne adunamca de obicei la sărbători, la marilesărbători cum erau Paştele, Pe -sahul, cum erau Rosh Hashanah.

Veneau acasă din toată ţara…Bunicul a murit în Primul RăzboiMondial şi ea nu s-a mai recăsăto-rit fiindcă a avut 6 copii. Unchiimei au întreţinut-o. Fiecare copilavea porţia lui de ce trebuia să-ideie. Foarte mult s-a bazat pe coez-iunea familiei.” În cazul în caretatăl, capul familiei deceda, rolulsău era luat de primul băiat năs-cut.„ La noi era un mare obicei caprimul născut, băiat, era capulfamiliei. Ăsta avea nişte obligaţiisupreme, mai ales în ce priveşteîngrijirea bunicii, plus de asta aîntregii familii.”

Tot domnul Markovits aminteş-te de un obicei interesant din fami-lia sa: „la noi era obiceiul la evrei,ca băieţii, în fiecare sâmbătă după-masă, să prezinte darea de seamă,ce-a învăţat în săptămâna trecută,în faţa familiei, a bunicii, a bunicu-lui sau unchiului. De multe oriziceam: <Apăi du-te vezi-ţi de trea-bă, eu nu ştiu să citesc numa’ dincartea rabinului, numa din Heder,aicea nu ştiu să citesc, din carteaasta, nu cunosc, cartea asta>. Da’trebuia neapărat să te prezinţi.”

Familiile erau în perioada inter-belică numeroase, chiar şi cele dinoraşele mari ca Sighetul: „Evreii,toţi aveau mulţi copii. De exemplu,noi eram 7, mai încolo, în a douacasă, stătea mătuşă-mea cu 8copii, apoi mai încolo iarăşi 6 copii.Toţi au avut mulţi copii, pentru căla noi, în religia noastră, e interzissă se facă chiuretaj sau raclaj. Sezice că omori un om dacă faci aşaceva. Aşa că, la evrei, câţi copii a

dat Dumnezeu, atâţia a trebuit săfie. Şi aşa a fost.”(Golda Solomon)

Timpul liber era preţuit şipetrecut în funcţie de condiţiiletimpului şi ale locului: În oraşe,toţi locuitorii, inclusiv evreii, sebucurau de plimbări: „Seara întot-deauna ieşeam la plimbare pecorso. Sighetul era mic şi era unsingur corso. Şi, de exemplu, petimpul românilor, în fiecare vineriseara, în faţa liceului undeînvăţasem eu, era un pavilion undese cânta muzică militară şi cântauşi cântece evreieşti. Noi, tinerii, toţistăteam acolo, în faţa pavilionuluişi ascultam muzica. Era şi un parclângă, aşa că părinţii stăteau pebancă în parc. Era o atmosferă plă-cută atunci, în timpul românilor.”(Margareta Mezei) La fel se întâm-pla şi în Baia Mare: „În orăşelulnostru, un oraş destul de îngrijit,cu centrul vechi, unde era şi loculde bază de promenadă şi de întâl-nire al localnicilor, plus parculcare a început să se dezvolte şi săapară teren de tenis deja. Plus deasta, exista şcoala de pictură. Afost renumită, şi puteai să vezi înCentru Vechi pe timpurile respec-tive mari pictori, mari oameni, careexpre’ veneau spre oraşul BaiaMare..” (Paul Markovitz). Evreii maitineri acceptă rapid noile descope-riri ale tehnicii, în timp ce bătrâniirămân refractari: „după ce luamcina, în fiecare vineri, tata şi mamaplecau de acasă. Noi eram copii şinu ştiam unde merg. Ei ziceau cămerg la plimbare, dar, pe urmă,când am devenit mai mărişoară am



3 4

observat că, de fapt, merg la film.Deci, în fiecare vineri seara mer-geau la film, dar bunica nu trebuiasă ştie treaba asta.” Însă se lasă şiei seduşi treptat de noua tehnolo-gie: „vinerea seara, când rămâneamdoar noi copiii acasă împreună cuservitoarea, părinţii mei plecau,bunica avea o cameră separatăacolo în casă, mă striga. Zicea:<Hai, numai Manci, hai până aici!Dă drumul la radio!> Nici luminanu şi-o aprindea, trebuia să oaprind tot eu. La evreii habotnici nue voie să aprinzi lumina sâmbăta,să faci foc, aşa că trebuia să vinăcineva care să facă lucrurile astea.Şi bunica voia să asculte muzică,iar noi, copiii, râdeam de ea că nepunea să aprindem radioul că vreasă asculte.” (Margareta Mezei)

Evreii de la ţară, mai ales ceiimplicaţi în agricultură nu aveauvacanţe, chiar dacă şi-ar fi permisluxul călătoriilor: „Mama suprave-ghea totul. Ea era ultima care seculca şi prima care se scula.Săraca, de multe ori adormea pescaun. Tata se ducea călare sau cuo şaretă, să controleze cum selucrează pământul şi venea seara

acasă. Şi nu şi-au permis niciodatăsă se ducă la băi sau să meargă ladistracţii. Au trăit pentru pământ.”(Deutsch Rozalia)

Mărturisirile martorilor nu pot filipsite de nostalgia pentru timpulcopilăriei ce nu se mai poate întoar-ce: „A fost o viaţă foarte frumoasă şifoarte bine o trăit fiecare om. N-ofost cerşetori. O fost oameni maibogaţi, mai săraci, dar nu taresăraci.”(Anonima)

Astfel se desfăşura viaţa evreilorobişnuiţi. Proprietari sau chiriaşi,habotnici sau asimilaţi, evreii tră-iau în strânsă legătură cu mediuldin care proveneau, cu populaţiamajoritară sau cu celelalte minori-tăţi. Petele de culoare în acest pei-saj erau date de regulile impuse dereligie, care în perioada interbelicăerau respectate aproape cu sfinţe-nie, deşi se poate spune că dejaapar unele abateri, care se eviden-ţiază chiar şi în domeniul alimenta-ţiei, aşa cum reiese şi din capitolulce urmează.

Legile Kashrutului

Se spune că într-o casă evreias-

că, cea mai importantă cameră estebucătăria. Una dintre principalelecaracteristici ale evreilor religioşieste grija pentru păstrarea legilorKashrutului. În Maramureşulinterbelic, oricât de moderni seconsiderau a fi interlocutorii noştri,toţi au declarat că respectau încasă aceste reguli.

Cartea Leviticului şiDeuteronomul prevăd anumiteinterdicţii: era permis să fie con-sumat „orice dobitoc dintre cele cupatru picioare, care au copita des-picată… şi care rumegă”, era per-mis consumul cărnii de oaie, capră,bou, cerb, căprioară, bivol, caprăneagră, precum şi carnea acelorvietăţi „care sunt în ape, câte auaripioare de înotat şi solzi”, precumşi „orice pasăre curată”. Era interzi-să carnea de porc, cămilă, precumşi carnea oricărui animal, chiar„curat”, dacă a fost omorât de-ofiară. Era interzisă carnea păsărilor„spurcate”: vultur, corb, bufniţă,cocostârc, pupăză, lebădă, struţ.Sângele nu se consumă, deoarece„sângele este viaţă”, iar separareaproduselor lactate de carne se facedeoarece nu este permisă „fierberea



3 5

iedului în laptele mamei lui.”(Biblia, Levitic, XI, 3-22; Deu te -ronom, XIV, 3-21.)

În ceea ce priveşte tăierea ritu-ală, cunoscută sub numele de she-chitah (de la rădăcina ebraică Shin-Chet-Tav, care înseamna a distrugesau a omorî), ea este făcută doar decătre o persoană specializată, nu -mită shohet sau shochter. În Torahnu se află detalii ale acestei meto-de, dar în conformitate cu Tal -mudul (Legea Orală), această me -todă se bucura de autoritatea divi -nă pentru că detaliile i-au fost datede catră Dumnezeu lui Moise pemuntele Sinai.

Martorii evrei îşi amintesc mo -dul în care erau aplicate acestereguli în bucătăria mamei: „Deexemplu la noi acasă, deşi noi nueram aşa de religioşi, se ţinea casacoşar. Asta presupunea douălucruri: curăţenie, curăţenie, cu -răţenie. Nimic nu putea să ajungăîn oală fără să fie curăţat, spălat, şiîn cazul în era vorba de carne sauceva ce conţinea şi sânge, scos sân-gele. Fiindcă sângele este viaţă! Şise folosea seara sare şi carnea tre-buia spălată şi ţinută să scoatăsângele şi după aia spălată.” (PaulMarkovits). Atât la ţară, cât şi laoraş, în comunităţile mici sau mari,evreii reuşeau să îndeplineascăporuncile străvechi: „vasele erauseparate pentru carne şi separatepentru carne, şi dacă mâncai lapte,vorbesc acuma din punct de vedereritual, puteai mânca carne numa’după o oră, dar dacă mâncai lapte,nu puteai mânca carne numai’după 6 ore.” (Fulop Desideriu)„Mâncarea, dacă era carne eraseparată de lapte. Nu era permis săfie vasele amestecate. În plus, dacăai mâncat carne, numai după 6 oreera permis să bei lapte. Nu era per-mis să tăiem porc, Doamne fe -reşte!” (Deutsch Rozalia)

La oraş, se cumpăra carneadirect de la măcelăria rituală „exis-ta abator pentru păsări. Acoloveneau în fiecare joi sau vineri,fiindcă în Baia Mare erau două zile:marţea şi vinerea era târg.” (PaulMarkovits). La ţară, animalele eraucrescute în gospodărie şi duse laschochter pentru tăierea rituală.„Găinile ni le creşteam noi şi ni letăiam. Le duceam la tăiat, la sho-chter. Şi viţel, se tăia câte un viţelpe săptămână, că ajungea că la

evrei nu se mânca decât partea dinfaţă, iar partea din spate o vindeala români, care vroiau să cumpere,aşa că un viţel din ăsta mic de 50-60 de kile... era suficient într-unsat. Nici nu trecea de multe ori.”(Fulop Desideriu)

Exista însă riscul ca măcelarulsă considere animalul crescut îngospodărie ca fiind impur: „era unhaham, un şohter care tăia, laBăseşti, mama trimitea acolo, cuun servitor, gâsca îndopată, grasă.Întotdeauna îndopa gâştele, că din100 de gâşte avea de unde. Nu-miera simpatic şohterul ăla, fiindcăvenea şi zicea că nu-i coşer carnea,că nu ştiu ce-a găsit în guşă. Mieaşa-mi era de ciudă pe el. Şi atuncimama dădea cadou gâsca.”(Deutsch Rozalia)

Apăreau însă şi tentaţii, pe careunii reuşeau să le depăşească: „Demulte ori mă duceam în Tog, undeera pământul nostru şi erau acolobirişii. Luau câte o bucată demălai, puneau slănină şi ceapă şimâncau cu poftă. Aşa aş fi mâncatşi eu!” (Deutsch Rozalia)

Existau şi abateri, însă acesteaerau ţinute ascunse faţă de persoa-nele mai în vârstă şi religioase:„tata s-a dus la Budapesta săaducă ceva marfă şi atunci m-aluat şi pe mine cu el. Şi am mâncatîntr-un fast-food cum e acuma, şiaud că spune să-i dea nişte franze-le cu unt şi cu şuncă. Eu nu mân-casem până atuncea numai cuşăr,cum se mânca acasă, şi atunceami-o spus tata: <Nu cumva săpovesteşti acasă, ferească sfântu’

ca bunica să audă că tu ai mâncatşuncă>, că atuncea am mâncatprima oară treifli cum se spuneacolo.” (Margareta Mezei) Un mar-tor român povesteşte despre aven-turile prietenului său evreu: „Veneala noi pe ascuns că de obicei aveaun unchi care îl bătea. Îl ducea deurechi, de perciuni îl ducea de lanoi. Ştiu că mânca lapte şi slănină.Îmi zicea: <să nu-i spui că ăsta…(am mâncat slănină, n.n).> Cred căaveau interdicţia asta de a mâncagrăsime şi carne de porc. Darmânca Iosâlă, mânca.” (BedeuanIoan)

Li s-a cerut intervievaţilor evreisă explice care era scopul respectă-rii acestor comandamente din pris-ma experienţei de viaţă acumulate.Răspunsurile au fost diverse, influ-enţate şi de faptul că astăzi nici-unul dintre martori nu mai respec-tă legile Kashrutului, din diversemotive: căsătoriile mixte care auimpus găsirea unei căi de mijloc,dispariţia măcelăriilor rituale sauchiar considerarea acestor legi cafiind desuete. Domnul Fulop con -si deră: „din punct de vedere igienicerau toate, pentru că ştiţi cum îi...nu se spălau oamenii aşa, nufăceau curăţenie, şi-atunce o zis:nu, vase separate pentru lapte,vase separate pentru carne.”Doamna Deutsch declară: „asta erao prostie în fond.” Motivul unei ast-fel de declaraţii îl reprezintă amără-ciunea provocată de atrocităţilecomise împotriva evreilor: „Dupăce m-au deportat şi am venit acasăn-am mai crezut în nimic. Am zis:



3 6

<Cum a permis Dumnezeu caoamenii ăştia să moară, când, în -tr-adevăr, s-au rugat de sărbători,toată ziua erau în biserică şi auţinut Legea. Sau copilul ăla, cepăcate a avut copilul ăla de l-aubăgat în crematoriu şi l-au omo-rât?> Pe urmă am devenit iarăşifoarte religioasă.” (Deutsch Rozalia)

De cele mai multe ori, ni s-arăspuns : “Aşa trebuie, aşa trebuieaşa e bine, aşa-i legal” (DesideriuFulop) Aceasta este de fapt credinţagenerală, şi căutarea unui scop arfi însemnat o dovadă de necredinţă.„Scopul pentru care se respectăaceste legi este pentru ca aşa sespune în Torah. Torah nu ne speci-fică nici un motiv pentru acestelegi. Şi pentru cineva care respectăTorah, un evreu tradiţionalist, nicinu este nevoie de alt motiv. S-asugerat ca legile kashrutului suntincluse în categoria de „chukkim”legi pentru care nu exista nici unmotiv. Se arată ascultarea faţa deDumnezeu respectând aceste legichiar daca nu se ştie motivul.”(http://www.jen.ro/ciclul_de_viata_files_18.html)

Admiţând ca şi Claude Levi-Strauss (Antropologie structurală,Editura Politică, Bucureşti, 1978)că „simbolurile sunt mai realedecât ceea ce ele reprezintă” sepoate evidenţia faptul că riturileacoperă şi un sens şi o funcţieantropologică, vizând transcenden-ţa, ritul constituind nodul şi creu-zetul formelor arhaice şi ultime alesacrului. (Petru Dunca, Repere înantropologia culturală a alimenta-ţiei, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi,2004)

În legătură cu alimentele predi-lecte folosite în bucătăria evreiască,evreii amintesc în general carneade pasăre: „Mâncam foarte multpui, nu ca astăzi. Se tăiau chiaratunci şi erau proaspeţi şi mâncamgâscă, de exemplu.” (MezeiMargareta)

„Le plăcea mult găina şi gâsca.Care îs grase. Astea le plăceau.Gâsca, curcile, mielul, de fapt e oinfluenţă arabă, de la ei de acolodin Orientul mijlociu, că şi ăştia totaşa mănâncă.” Bedeuan Ioan

Fulop Desideriu punctează: „Şinu se mânca atâta carne. O dată pesăptămână daca aveai o pasăre, erafoarte bine.”

În ceea ce priveşte consumul de

usturoi sau de ceapă considerat demulte ori caracteristic evreilor, esteprezentat de un martor român într-un mod interesant: „Mâncau ceapă.Mai era expresia aia: <Ai mâncatceapă cât un jidan>. În comună lanoi, mâncau foarte multă ceapă.Păi conţine foarte multă glucoză şifoarte multe vitamine, ei ştiau că îivitaminizează..” Bedeuan Ioan

Mâncărurile specifice ale evrei-lor fac parte integrantă din atmos-fera specială a sărbătorilor, astfelîncât le vom prezenta în secţiunearezervată sărbătorilor, aşa cum îşiamintesc şi intervievaţii noştri.

SărbătoriOrice conversaţie în legătură cu

copilăria martorilor noştri conţineaduceri aminte şi despre cele maifericite momente, sărbătorile. S-afăcut referire în special la sărbăto-rile religioase, însă unii intervievaţiau păstrat în memorie şi sărbătorilegate de lucrările agricole la careparticipau împreună cu creştinii.

Şabatul, (Shabbatul) menţionatîn Cele Zece Porunci, vine în fiecarea şaptea zi pentru a comemora odi-hna lui D-zeu după ce a creatlumea. Importanţa Şabatului nueste cu nimic diminuată de frecven-ţa lui, regularitatea lui mărindu-isfinţenia. Este mai presus decâttoate celelalte sărbători în afară deYom Kippur, Ziua Răscumpărării şireprezinta cea mai importanta legesociala din istoria omenirii.(http://www.jen.ro/sarbatori_files_10.html)

Martorii noştri, chiar dacă pro-vin din localităţi diferite, au amin-tiri relativ asemănătoare despretradiţiile pe care le respectau ală-turi de părinţi, precum Şabatul,care începea din seara de vineri,după ce erau terminate pregătirile,la asfinţitul soarelui. Semnalulînceperii sărbătorii era aprinderealumânărilor: „Mai întâi mama meaaprindea lumânări. În fiecare sâm-bătă seara aprindea lumânări.Cinci ori şapte, cine cum. Mai puţinde cinci nu se aprindea.”(Anonima)

Doamna Mezei din Sighetpovesteşte:, „Mama aprindea lu -mânări şi făcea altă mâncare decâtîn celelalte seri. Aveam supă cugăluşte, cu carne de pui, şi sâmbă-ta eu duceam ciolentul, fiindcă eueram cea mai mare, la un brutar în

cuptor, acolo unde se cocea pâinea.Şi rămânea acolo până a doua zi laprânz când mă duceam să-l aducacasă.” (Margareta Mezei) DomnulMarkovits, din Baia Mare procedala fel: „la noi se făcea mâncareapână vineri seara, la apusul soare-lui. Luam oala cu ciolent şi oduceam la brutărie. Lângă bisericăera o brutărie unde se depunea cio-lentul. Vineri seara se mânca nor-mal, iar sâmbătă, la amiază, semânca ciolentul care era fierbinte,adus de la burtărie. Dar înainte semânca ficat de pasăre, ceapă şi oufiert. Asta se mânca şi se mai mân-cau supe de fructe: din mere, dinpere. Dar ciolentul era ceva... îladuceai de la brutărie fierbinte.”

Interdicţia de a lucra sâmbătăera generală: „Tata, de exemplu,era modern, dar foarte strict a ţinutreligia. De exemplu, sâmbăta nu selucra, nu se făcea foc, ci toate lefăcea servitoarea. Nu era permis sărupi o hârtie, nu era voie nimic.”(Deutsch Rozalia)

În cazul în care nu existauservitori, aceste mici servicii eraufăcute de vecinii creştini: „La noisâmbăta era absolut linişte. Dac-ofo’ iarnă am avut o femeie care a totvenit şi-o făcut foc. Evreii nufăceau. Şi lumină electrică nu era,aşa că lampa nu se aprindea”.(Anonima) Fiind copil, deşi prove-nea dintr-o familie bogată, (buniculintervievatului fusese deputat laViena), domnul Botnariuc mergeala evrei sâmbăta să-i ajute, înschimbul unei plăţi, deoarecepărinţii nu obişnuiau să dea copii-lor recompense băneşti. Nu oricui ise acorda încrederea de a intra încasa unui evreu: „trebuia să amchei, trebuia să le fac foc. Deci nupe oricine putea să pună acolo, tre-buia să pună un băiat cuminte.Dacă nu te purtai frumos, a doua ziplecai. Iar dacă el nu-mi răsplăteamunca mea pe care o făceam în fie-care sâmbătă eu nu-l mai serveam.Şi pe oricine nu putea pune încasă.”

Odată cu industrializarea ce iaavânt în perioada interbelică, evreiiîncep să întâmpine dificultăţi în arespecta a şaptea zi de odihnă:„Dacă erai în servici de exemplu lastat... numa’ că puţini o fost pe vre-mea aia la stat. Dar de exemplucum o fost la noi fabrica de cheres-tea, evreii care-o lucrat acolo



3 7

mereau la lucru sâmbăta. Trebuiasă meargă la lucru, venea lumea.Că se zicea <ce-i a Cezarului, dă laCezar, şi ce-i al lui Dumnezeu, dă-ilui Dumnezeu.>” (Fulop Desideriu)

În funcţie de experienţele trăite,intervievaţii au preferinţe diferitecu privire la sărbătorile religioasede peste an. Domnul Markovitsmărturiseşte că prefera Pesahuldatorită faptului că se reunea toatăfamilia în casa bunicii: „De Pesahera obligatoriu, când eram eu copilde 6-7 ani, înainte de deportare, catoată familia, din toate colţurilelumii, de unde erau, să se strângăla Baia Mare. Unchiul meu, el eracel mai în vârstă, era cel care con-ducea masa de Seder. Pentru astatrebua să vină acasă şi ultimulnepot. Era obligat să vină, fiindcăPaştele era o sărbătoare familială şitrebuia să aibă loc întâlnirea fami-liei, cel puţin o dată pe an.”Doamna care preferă să-şi păstrezeanonimatul îşi aminteşte despreinterdicţiile culinare: „A fostPaştele. Acela durează 8 zile. Cândnu e voie să mănânci pâine. Numa’pască. Dar la creştini pască este

altceva. Asta se făcea... Sub casarabinului era un beci. Şi acolo eraun cuptor. Era foarte igienic. Şilângă el, curgea o vale. Dar foartecurată. Şi din valea aia curată s-oluat apă şi-o făcut aluat. Numaifăină cu apă. Si-apoi s-o întins şi l-o pus în cuptor să se usuce. Si-apoicând s-o uscat, l-o scos, şi asta s-omâncat o săptămână, plus cartofi,plus carne, mere, fructe da, eravoie.”

Domnul Bedeuan, care con-suma clandestin matzah-ul tra -diţional, îl descrie astfel: „La Paştilelor făceau aşa un fel de… clătitedar mai uscate, mai mari, şi nu ştiucum le coceau pe plită sau ceva,toate erau arse cu nişte bule negrepe ele cum le ardea, cum le prăjeaaşa. Şi din aia cred că mâncau, deaia îmi aducea Iosâlă. Dar şi aiacred că o fura că o aducea subsioa-ră ruptă aşa ... să mănânc.”

O altă sărbătoare îndrăgită decopii era Purimul. Înţelesul cuvân-tului „Purim” este „sorţi”, care sereferă la loteria folosită de Hamanpentru a alege o dată în scopulexterminării evreilor. Purim este de

multe ori considerat cea mai veselăsărbatoare a iudaismului. În tim-pul Purimului se obişnuieste caoamenii să se mascheze, să organi-zeze carnavaluri, să pună în scenăpiese şi toata lumea să sărbăto-rească şi să mănânce delicatese.”(http://www.jen.ro/sarbatori_files_5.html)

„De Purim? Cei mai mari seîmbrăcau în fel de fel de costume.Dar eu, de ce-am iubit Purimul?Atunci îmi făceam rost de bani debuzunar. În primul rând, era obi-ceiul că pentru fiecare familie sepregăteau prăjituri. Se făceau far-furii cu prăjituri şi se trimiteaucopiii cu cadouri la prieteni. Şimama mă trimitea pe mine şi pri-meam câte un bănuţ, atunci cândduceam prăjiturile. Asta se făcea înajun. Apoi, în cealaltă zi,dimineaţa, ne strângeam toţi copiii,ne puneam o mască şi mergeam şicântam diferite cântece de Purim.Erau foarte multe cântece şi vesele.De-asta îmi plăcea mie Puri -mul.”(Paul Markovits)

„Peste Deal”, în Budeşti, obi-ceiul s-a păstrat atâta timp cât aumai fost evrei în comună, ne



3 8

povesteşte Lazăr Neli: „Purimul erapentru noi copiii era ceva deosebit.Atunci e obiceiul, ca celui ce e sin-gur sau bătrân, îi duci o farfurie deprăjituri. Şi aşa să vă închipuiţi,cum ziceţi dumneavoastră o colin-dă la creştini. Era un fel de cânte-cel care mi-a rămas întipărit. Ar fitradus în româneşte: <Barba mi-elungă, bătrânica mi-i bătrână, soţiami-i bătrână, nu ştiu ce... dă-mi unban să ies afară>, că se dădea lacopii bani care se duceau şi mer-geau.” (Lazăr Neli)

Rămân întipărite în amintire şiobiceiurile lipsite de simbolisticăreligioasă, dar atractive pentrucopii: „Dar şi celelalte sărbători leţineam, vorbesc de sărbătoareaSucotului, a corturilor: se întindeacortul şi se împodobea, aproape cala chinezi, cu lampioane, cughirlande de flori. Acolo exista oproblemă pentru copii. Îmi aducaminte că de Sucot, copiii se jucauîn curtea bisericii cu nucile. Sucote o sărbătoare a recoltei oarecum, eo sărbătoare de toamnă. Şi noi nejucam în curtea bisericii cu nucile.Puneam nucile undeva şi trebuiasă rostogoleşti o nucă din mână şidacă doborai nuca vecinului, câşti-gai tu nuca.” (Markovits Paul)Agricultorii, fără deosebire de reli-gie, participau în Băiţa de SubCodru la sărbătoarea secerişului,iar casa moşierului era cea în careavea loc sărbătoarea: „Îmi aducaminte că era mare sărbătoarecând se termina secerişul. Veneaucu cununa şi mama le făcea moşo-coarne, aşa se numesc – plăcintecu brânză de oaie şi cu smântânădeasupra – şi le dădea bă u -tură.”(Deutch Rozalia)

Uneori descrierile, deşi solicitatede către cercetător, sunt laconice,putându-se desprinde din răspunsregretul vremurilor trecute:„Ţineam sărbătorile, da. Atunceanu era aşa ca şi acuma. Acuma numai ţinem nimic. Ştiu că este unDumnezeu, la aia ţin că zicDoamne ajută-mă şi Dumnezeuîntotdeauna m-a ajutat, da nu-sreligioasă, ce să fac, asta e.”(Macarie Haia)

Chiar dacă sunt încă ţinute,sărbătorile de astăzi nu au solem-nitatea celor interbelice: „cânderam mic, unchiul meu, de Yom

Kippur, intra după-masa în biser-ică, nu ca şi acum că la ora 7-8deja se cântă Kol Nidre. Atunci campână pe la ora 12 noapteaajungeau de cântau Kol Nidre.Toată lumea era îmbrăcată în cio-rapi albi, halat alb, kipa albă,papuci, nu intrau cu pantofii deafară. Şi stăteau 24 de ore în biser-ică şi se rugau. Noi, copiii, maiumblam.” (Markovits Paul)

Atmosfera acestor sărbători dedincolo de înlănţuirea tragică deevenimente ce a culminat cuHolocaustul, pare una desprinsădintr-o poveste fantastică, cu per-sonaje şi decoruri idilice. Multe dinaceste sărbători sunt necunoscutechiar şi creştinilor care trăiesc înlocalităţi unde evreii erau în numărmare. În curând ele vor rămânedoar legende ale unor vremuri pier-dute în istorie.

Strategii matrimonialeÎn cazul minorităţilor religioase,

problema căsătoriei este una sensi-bilă chiar şi în ziua de azi, cândmodernizarea, emanciparea, auschimbat într-o oarecare măsurăviziunile membrilor acestora. Vor -bind însă despre perioada interbeli-că şi mai ales într-o comunitate cuatâtea caracteristici specifice care-ifăceau să fie „altfel” decât majorita-tea (pe lângă religie, noianul decaracteristici care rezultau dinaceasta: înfăţişare, alimentaţie, tra-diţii, obiceiuri), cu atât mai mult,putem să ne închipuim cât de rigi-de erau interdicţiile cu privire lacăsătoriile mixte în cadrul comuni-tăţilor evreieşti.

În toate interviurile avute învedere pentru acest studiu, căsăto-ria între evrei şi neevrei este privităca fiind tabu de ambele tabere.Oricât de apropiate ar fi fost relaţii-le interetnice, nu se permiteau aba-teri de la regulă: “relaţiile eraubune, dar nu însemna că se înche-ie şi căsătorie sau familie.” (PopŞtefan) Chiar dacă între alteminorităţi aveau loc căsătoriimixte, (mai ales în cazul celor cuaceeaşi religie), căsătoria cu unevreu era de neimaginat: „nu erauprobleme că nu e voie să se căsă-torească un român cu o ucrai -neancă. Singurul lucru unde nuera voie era evreii. Cu evreii nu eravoie să se căsătorească, pentru căevreii nu dădeau voie. Nu se ames-

tecau… La ei, în religie era interzis.Deci nu primeau altul să se căsăto-rească cu ei. Foarte greu, foartegreu… pentru că evreii ţineau lareligia lor.” ( Botnariuc Mihai)

Familia era cea care avea despus ultimul cuvânt cu privire lacăsătorie şi membrii familiei sesupuneau, printre motivele invo-cate fiind cele de natură religioasă:„dacă era evreu şi ea româncă,familia nu admitea aşa ceva. Nu eravoie să-ţi schimbi religia. Dacă elera evreu trebuia să fie cu evrei, iarea dacă era româncă trebuia să fiecu români.”(Golda Solomon); sautemerile pentru eventuale conflicteîn familie din raţiuni etnice:„Sincer, la noi e o tradiţie să se ieieevreu cu evreu. Nu mi s-a impus,dar nu ştiu de ce. Un cuvânt nevi-novat şi ăla mă durea, când zicea«jidan» sau nu ştiu ce. Cu toate căm-am înţeles foarte bine cu totsatul. Dar fiind copii eu aşadeduceam că aşa au auzit în casăşi de aia îmi zic aşa. Şi vroiamneapărat numai evreu.” (Lazăr Neli)Din dragoste pentru părinţi doam-na Deutsch nu acceptă avansurileunui român, chiar dacă ar fiîndeplinit orice alte condiţii: „Eraun băiat foarte frumos, inteligent,dar eu ştiam că nu-i permis să măcăsătoresc cu el. Îi spuneam: « Uite,eu, dacă mă căsătoresc, mă căsăto-resc numai cu un om cu diplomă! »Şi a zis că să-i dau mâna şi să-ipromit că dacă el va avea diplomamă voi căsători cu el. Zic: « Nu, nupot ! » N-aş fi vrut să le pricinuiescpărinţilor o durere, ştiind că măiubesc aşa de mult, aşa că nu m-am aventurat în toată povesteaasta.” Existau însă cazuri în caredoi tineri ignorau peste acest tabu,dar relaţia lor nu se finaliza întot-deauna fericit. Domnul Chindriş îşiaminteşte o astfel de poveste dedragoste: „Doi inşi, ea evreică, elromân, nici unuia nu li s-o datposibilitatea să se căsătorească; deaicia se băgau părinţii dintr-oparte, dincolo altă parte… şi într-una din zile îi găsesc pe amândoi înporumb, morţi. S-au sinucis amân-doi, părinţii n-au fost de acord săse căsătorească. Foarte mulţi tră-iau în concubinaj, nu puteau să-iîndepărteze.”

Singura opţiune în cazul evrei-lor era aşadar căsătoria cu un altevreu. Se puteau isca însă alte pro-



3 9

bleme, cum ar fi în cazul comuni-tăţilor mici, a găsirii unui partener.Hazardul juca şi el un rol impor-tant în întemeierea unei familii şi oocazie nu trebuia lăsată nevalorifi-cată: „pe vremea aia tata mergea cumarfă cu căruţa. Şi-atuncea o merstaică-meu la Satu Mare cu marfă.Şi-a poposit acolo în comuna aia,unde era un fel de crâşmă, semânca, se nu ştiu ce… şi ea erafata ălora. Şi s-au cunoscut şi adoua, a treia dată când o maimers, o cerut-o de nevastă. Şi eanu prea o vrut că ea o zis aşa: « Ce,eu îs o fată din Satu Mare, cum sămă duc într-o comună. » Şi totuşi omers şi tare bine o trăit că o fost unom foarte bun.” (Anonima). Sin gu -rele posibilităţi de socializare aunor evrei din localităţi diferiteerau nunţile: „mai era câte o nuntăîn Tămăşeşti, în Urminiş, în Ariniş.Eu, de exemplu, n-am fost nicăieri.Am fost la nunta fratelui, atât.”(Roazalia Deustch)

Acest inconvenient era însă con-tracarat într-o oarecare măsură deacceptarea căsătoriei dintre veriprimari în familiile de evrei. „Celedouă bunici au fost surori. Mamatatălui meu şi mama mamei meleau fost surori, se trăgeau dinSăpânţa. Dar, cu toate astea, copiiitoţi au fost sănătoşi, n-a fost han-dicapat nici unul. La noi, în religianoastră, se pot căsători verii pri-mari. Tata şi mama au fost veri pri-mari, fiindcă mama mamei mele şimama tatălui meu au fost surori.Dar pentru asta copiii au fost fru-moşi, n-au fost bolnavi, n-au fosthandicapaţi, toţi au fost la locullor.” (Golda Solomon)

Au existat însă excepţii, căsăto-ria între veri a fost înfierată de cătrefamilia miresei, aceasta fiind dez-moştenită. „Părinţii mei au fostveri. Nu a fost căsătorie aranjată, afost din dragoste. Pentru că, îmiaduc aminte ce-am auzit cânderam copilă (nu ei mi-au povestit),părinţii mamei n-au fost de acord,aşa că mama n-a primit nici o dotă,cu toate că şi părinţii ei eraubogaţi.” (Deutsch Rozalia) Aceştitineri, deveniţi părinţi, s-ar fi opuscăsătoriei fiicei lor cu cel care i-adevenit soţ, fiindu-i de asemeneavăr: „ştiam că dacă părinţii mei ar fitrăit, nu m-ar fi lăsat să ne căsăto-rim pentru că eram veri. AP: - Darei s-au căsătorit fiind veri. DR:

Poate tocmai din cauza asta n-auvrut să mă lase şi pe mine. Şi i-amspus lui Tibi, soţului meu: « Eu o sămă căsătoresc cu tine numai dacăpărinţii mei vor fi de acord, dacănu, să ştii că nu mă căsătoresc. »”Căsătoria a avut loc mai târziu,când doamna s-a întors dindeportare, ţinându-se într-un fel decuvânt, căci părinţii dânsei deceda-seră deja, la Auschwitz. Interesante totuşi faptul că părinţii soţului,evrei şi rude cu părinţii doamneiDeutsch au fost cu ideea căsătorieicelor doi încă din copilăria lor: „Euaveam 3 ani atunci. Şi mama nefăcea baie şi mătuşa l-a întrebat peunchiu: « Pe care o alegi de noră? »Şi unchiul m-a ales pe mine. A zis:« Pe ea. » Pe mine m-a ales şi, inte-resant, mi-a rămas în memorie,ceea ce mi-au povestit. S-a întâm-plat că, odată, discutând – eu maimergeam la ei în vacanţă – Tibi eraîn armată atunci, în Oradea, îmizice: « Păi, tu ai logodnic! » Zic: «Darcine-i logodnicul meu?» Zice:«Tibi.»”

Căsătoriile mixte în perioadainterbelică erau aşadar o curiozita-te. Având în vedere că posibilitateadivorţului era de neacceptat, alege-rea partenerului de viaţă trebuiafăcută cu atenţie şi cu responsabi-litate. Atât membrii comunităţiievreieşti cât şi neevreii nu acceptau„amestecul sângelui”, gândindu-seşi la consecinţele unei astfel decăsătorii: religia copiilor, alegereatradiţiilor şi obiceiurilor care serespectau în casă şi care uneorierau antagonice ş.a.

Ocupaţiile evreilor

Aşa cum arătat în articolul dinnumărul precedent al revistei, evre-ii erau destul de atenţi cu educaţiacopiilor lor şi o mare parte dintreaceştia terminau o formă de învăţă-mânt. Evreii absolvenţi ai şcolilorde stat, particulare, sau cei care auînvăţat meserie ca ucenici joacă unrol important în perioada interbeli-că în dezvoltarea economică a loca-lităţilor în care se stabileau, dupăce deţineau diplomele de absolvire.Existau şi evrei care nu aveau partede educaţie şi rămâneau să lucrezepământul sau să crească animale,fenomen întâlnit în Maramureş maides decât în alte zone.

a) evreii industriaşiPentru oraşul Baia Mare, unde

deţinem informaţii mai ample cuprivire la ocupaţiile evreilor în inter-valul dintre cele două războaie, sepoate spune că membrii comunităţiievreieşti se bucurau de libertatea dea ocupa poziţii din cele mai onorabi-le în societate. După un raport alcomunităţii din anul 1929, structuraprofesională a evreilor din Baia Mareera următoarea: 4 industriaşi, 2 pro-prietari de pământ, 5 comercianţien-gros, 160 comercianţi mici, 100meseriaşi, 80 muncitori, 30 funcţio-nari, 12 avocaţi, 6 doctori, 4 ingineri,2 ziarişti, 2 artişti, 3 constructori,114 şomeri care aveau nevoie de aju-tor social, din 524 evrei.( Dinlucrările seminarului Lumea lui ElieWiesel, Ieri şi azi, Baia Mare –Sighetu Marmaţiei, 15-18 aprilie2004 )

Acest lucru nu face decât să con-firme spusele martorilor noştri:„Aici, în această zonă existau, înce-pând de la agricultori şi terminândcu meseriaşii: cizmar, croitor,nemaivorbind comercianţi. Toatecategoriile de comercianţi. Adicăcomercianţi en-gros şi comercianţicu amănuntul şi cu toate probleme-le.” „Existau meseriaşi, existau şiintelectuali, începând de la avocaţişi terminând cu medici, ingineri, bachiar şi artişti plastici, care au făcutparte din Şcoala Băimăreană.Existau foarte mulţi comercianţi,astfel că, în zona principală din cen-trul oraşului erau mulţi evrei pro-prietari de prăvălii.” (Markovits Paul)

Printre cei mai potenţi indus-triaşi se numărau fraţii Wieser,Arthur şi Oskar, veniţi din Kosice,(azi în Slovacia), care au pus bazeleUzinei Phoenix, spre sfârşitul anilor'30 devenind una din cele mai mariuzine de prelucrare a metalelor nefe-roase şi a altor produse miniere dinRomânia. Pe lângă uzină, domeniiledeţinute de această familie (UzinaLucaciu, Uzina Ferneziu, Minele deplumb şi zinc Herja) au constituitlocul de muncă a circa 3500 deoameni. Mai deţineau fa brici: WeiszSamuel - Fabrica de gra fit şi vopsea,Krausz Marton - Fabrica de jucării,Klein Moric - Fa brica de săpun şisodă, Weissglass Armin, BurgerJeno – Fabrica de sticlă ş.a. (Paul P.Kriszan, Oglinda Oraşului BaiaMare, Tipografia Minerva, BaiaMare, 1933).



4 0

Dar cei mai mulţi evrei făceauparte din pătura de mijloc, avândafaceri de familie, nu deosebit deprofitabile. Dintre intervievaţi, ceimai mulţi provin din familii a cărorprincipală ocupaţie era comerţul.De obicei întreaga familie era impli-cată în afacere, soţul, soţia cât şicopiii, după puteri şi în funcţie detimpul liber ce le rămânea dupăfrecventarea şcolii. Unii au avutafaceri mici, dar care le dădeauposibilitatea de a trăi decent: „tatălmeu avea un magazin de textile laSighet, pe strada principală. Tatacunoştea foarte multă lume, avândmagazinul acela. Nu eram bogaţi,nu eram săraci, trăiam destul debine.” (Margareta Mezei)

Alţii n-au rezistat împrejurăriloreconomice: „am avut o prăvăliemixtă, cu uşa deschisă către stra-dă, dar nu a mers prea bine. Eraaici, aproape de magazin, moara desare şi veneau mulţi muncitori laprăvălie şi mama le dădea mai multpe încredere, pe vorba că, după ceiau salariul o să plătească. Darn-au plătit, aşa că a dat fali -ment.”(Golda Solomon) Clienţiifăceau parte din toate naţionalităţi-le care au trăit în localitate: „tata aavut o cârciumioară, nu mare, daro cârciumioară aşa mai mică şi totsatul de români toţi ne-au cunos-cut şi toţi veneau acolo la noi”(Macarie Haia)

Proprietarii erau obişnuiţi sărăspundă clienţilor pe limba lor şisă-i mulţumească pe toţi: „noi amavut şi-o prăvălie. În prăvălia aiaera aşa ca o bodegă. Puteai să vii săserveşti un sendvici, cum ziciastăzi, sau să bei un suc, sau săbei un pahar de vin. O zis: Bunăziua, atunci aşa ai răspuns. Sau aizis: Jo napot!, atunci aşa airăspuns.” (Anonima)

În multe sate nu existau alţicomercianţi în afară de evrei: “Pevremea aia n-o fost prăvălie curomâni, numa evreii o avut, la înce-put. După aia, mai ales după ce-ovenit ungurii, evreii n-o mai avutprăvălie, le-o luat drepturile.”(Fulop Desideriu) Un martor românface o observaţie în legătură cuacest „monopol” al evreilor asupracomerţului: „de obicei când cumpă-ra omu’ ceva sau vindea, numai cuei rezolvai, că la ei era banu’. Decidacă nu te ajutau erai paralizat.”(Botnariuc Mihai)

Buna colaborare dintre evrei şicreştini era garanţia succesului dinambele părţi. Acelaşi aspect estesubliniat atât de martorii români,cât şi de cei evrei: „ţinând cont defaptul că direct sau indirect, 99%din populaţia română, maghiară şievree era legată de patroni evreisau patroni maghiari sau patroniromâni, care erau cointeresaţi pen-tru că altcumva nu se puteatrăi.”(martor evreu-Paul Markovits)respectiv „ei erau alături de popu-laţie şi se comportau frumos pen-tru că altel nu puteau trăii. Erauvenetici, veniţi, în schimb asiguraucomunei tot. Deci erau mai bunicomercianţi ca ăştia (de azi, n.n.).Toţi erau aşa. ” (martor român -Botnariuc Mihai).

Unii comercianţi aveau relaţii deafaceri şi cu negustori din altezone, mai îndepăratate: „Au venitcomercianţi din Cehoslovacia careau cumpărat lemne. Acele lemne desub calea ferată, din scoarţa cărorase prepara în Cehoslovacia o sub-stanţă cu care s-o făcut pielea.Scoarţa aia o măcinat-o, nu ştiucum o preparat-o şi cu aia o făcutpielea de animal. Şi apoi din pieleaaia s-o făcut încălţăminte. Or, ocumpărat nuci, asta o fost foartecăutat. Tot din Cehoslovacia auvenit, şi-o cumpărat nucile. Tatălmeu o dat la mulţi loc de muncăpentru că o zdrobit nucile. Şiatuncea miezul se împacheta însaci mari şi îl cumpărau comer-cianţi din Cehoslovacia.” (Anonima)

Exista şi un comerţ sezonier. Înfuncţie de anotimp, întreprinzătoriise axau pe activităţi care le puteauaduce profit temporar: „Unchiulmeu cel mare era comerciant.Mergea în jurul oraşului Baia Mare,de exemplu la Groşi şi toamnacumpăra livada de mere, dădea laproprietar arvunu’ şi după ce vin-dea merele dădea restul, iar întretimp avea gospodărie şi avea 2 birjeîn piaţă şi avea un ştraf pentrutransport.” (Paul Markovits)

Ţăranii obişnuiau să-şi producăacasă majoritatea produselor nece-sare traiului, de la alimente, îmbră-căminte, unelte, mijloace de loco-moţie. Erau momente când aveaunevoie de bani, şi atunci se adresaucomerciantului evreu: „Domnule, terog să-mi dai bani că trebuie să-miplătesc impozitul, trebuie săcumpăr petrol, sare, zahăr,

lumânări, din astea. Satele dimpre-jurul comunei o cultivat de toate şi-o venit aici în comuna asta şi le-ovândut, mai ales la evrei. Şi-atuncea evreul i-o dat bani, şi cândo fost recolte, de exemplu mere,prune, ţuică, nuci, de toate ce-ocultivat ţăranul, cu acela o plătitînapoi banii daţi împrumut.”(Anonima)

Au existat însă, dintotdeauna,voci care au criticat modul în careau făcut comerţ evreii. Li se repro-şa „că fac gheşeft, că celuiesc cumeseria lor de comercianţi.”(Magda Fleischmann). A face co -merţ părea a fi doar o alternativăprofitabilă a statului degeaba, şiacest lucru îi irita pe mulţi consă-teni creştini: „familiile evreieştiaveau o sărăcie din asta, numai sănu lucreze, că evreul aşa a fost, săexploateze ceva. Dar nu era unexploatator din ăsta avar. Avea oprăvălioară mică, el aducea petrol,aducea chibrite, aducea fitil pentrulampă, sticlă cum era atunci.”(Bedeuan Ioan)

Totuşi, comerţul nu era ocupa-ţia exclusivă a evreilor. Mulţi dintreei erau meseriaşi, cu toate ramurilede activităţi. „Unu o fost ceasorni-car, unu o fost pantofar, unu o fostcomerciant, unu o fost tinichigiu.Fiecare o avut din ce trăi. O avutcopii, o avut nevastă, din asta otrăit.” (Anonima)

În aceeaşi casă, soţul şi soţiaputeau desfăşoare activităţi diferi-te: „părinţii mei au fost meseriaşi.Tata meu o fost cizmar, iar mama ofost croitoreasă. Şi vara mai coseapălării din astea de paie.” (FulopDesideriu) Un mijloc de a câştigabani dar şi de a primi ajutor eraacela de a primi ucenici: „O avutcâte un ucenic, aşa, din când încand care se rugau aşa de el să-lînveţe meserie. Şi se întâmpla, căde multe în loc de bani i-o dat unkil de făină, de mălai şi făceaumămăligă, sara şi-aşa s-o-ntâm-plat. Era sărăcie multă.”

Un alt domeniu profitabil înepocă era cel legat de transporturi.Deşi primele automobile ajunsese-ră în Transilvania, erau încă niştecuriozităţi pentru majoritatea po -pulaţiei. Crescătorii de cai făceauprofit bun de pe urma acestei afa-ceri: „Fratele mamei mele se ocupacu animale. Adică cu cai. Atuncierau foarte căutaţi caii. Pentru că ei



4 1

au avut birjari, nu era taxi, ca şiacuma. Au fost birje cu cai şi cuasta a câştigat foarte bine. Şi dupăaia a avut grajd mare, mare. Şi-atunci a mers unde a ştiut că estetârg şi a vândut caii lui şi a cumpă-rat alţi cai, şi o făcut schimb.”(Anonima)

Chiar dacă sintagma „evreu-miner” este chiar subiectul unorglume antisemite, au existat în ora-şul Baia Mare şi împrejurimi evreiangrenaţi şi în extracţia mine -reurilor şi prelucrarea lor, însă nudeţinem informaţii exacte în legă-tură cu numărul lor. În Recen -sământul din 1930 sunt înregis-traţi în Crişana - Maramureş 119evrei angajaţi în exploatarea subso-lului, ceea ce reprezintă 0,1% dinpopulaţia evreiescă totală. (L.Gyemant, Evreii din Transilvania,destin istoric, Institutul CulturalRomân, Cluj Napoca, 2004) Chiartatăl unui intervievat a lucrat încadrul Uzinei Phoenix, deşi fuseseiniţial pantofar: „cu ocazia dezvol-tării, industrializării oraşului BaiaMare s-a angajat după PrimulRăzboi Mondial la uzina Phoenixdin Baia Mare. Şi-a primit califica-rea, de laborant, operator chimistla pământul de colorant.” (PaulMarkovits)

b) evreii agricultoriDacă în privinţa îndeletnicirii cu

comerţului sau cu diversele mese-rii, evreii din zona geografică stu-diată se înscriu în repartiţia gene-rală a structurii socio-profesionalea populaţiei evreieşti din România,conform Recensământului din1930, în ceea ce priveşte agricultu-ra, silvicultura şi creşterea anima-lelor se înregistrează cele mai maridiscrepanţe. Dacă în Crişana-Maramureş 13,1% din evreiactivea ză în aceste domenii, înTran silvania istorică ponderea loreste de 5,8%, iar în Banat doar de1,9%. (Sabin Manuilă, Rece -sământul general al populaţieiRomânei din 29 decembrie 1930,Bucureşti, Imprimeria Naţională,1938)

Implicarea în agricultură aevreilor este pentru mulţi un faptinedit. Andrei Oişteanu precizează:„imaginea evreului comerciant,cămătar sau cârciumar este tipică,cea a evreului meseriaş este atipi-că, în schimb, imaginea evreului

agricultor (sau cioban) este deneînchipuit.” (Imaginea evreului încultura română, Editura Hu ma -nitas, Bucureşti, 2001) Dar înMaramureş această ocupaţie influ-enţată şi de condiţiile propice a fosto constantă în perioada interbelică.Şi istoricul Victor Neumann susţi-ne: „păstoritul evreiesc din Ma -ramureş şi Bucovina se transformăîntr-o realitate economică imposibilde neglijat. Nemaiîntâlnit la scaraEuropei, aspectul intră în istorie cao particularitate, una din nenumă-ratele, a diasporei iudaice. E înacest caz ceva mai mult decât oîncercare de recuperare: nomazifiind dintotdeauna, oieritul i-aatras, evreii reînsuşindu-şi repedeuna din ocupaţiile lor de bază dinantichitate.” (Tentaţia lui homo-europaeus. Geneza spiritului mo -dern în Europa Centrală şi de Sud-Est, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1991)

Acest fapt se reflectă şi în dis-cuţiile avute cu membrii comu-nităţii evreieşti. În cazul doamneiDeutsch, al cărei tată era moşier,creşterea oilor se făcea din maimulte considerente: „Aveam 500 deoi Merinos la care aveam cioban şiajutor de cioban. Tatăl meu ţineaoile pentru lână, care era vândută.Şi le mai ţinea ca să îngraşepământul. În Băiţa pământul eslab, dar la noi era cea mai marerecoltă, pentru că erau animalelecare făceau gunoi. Şi puneamgunoi peste tot pământul şi oileaveau staul. Pentru asta ţinea tataoile. Şi vindea grâul şi porumbul.”

În zona de nord a Mara -mureşului, aproape de Vişeu, laRona, se creşteau oi pentru uzulpersonal al locuitorilor. „Oi nu preaerau la noi în sat. În satele vecineda. Mai puţine. Nu erau turme de oica sibienii şi le creşteau numaipentru lână. Ştiţi cum era pe vre-mea aia? Nu-şi luau oamenii hainedin prăvălie, se făceau acasă, dincânepă, lână.” (Fulop Desideriu)

Însă există şi sate în care oieri-tul se practica la scară mai largă şiavând pieţe de desfacere în zoneîndepărtate: „Evreii din zona Ma ra -mureş erau cei mai renumiţi oieri.Au fost perioade când plecau ciur-de, cumpărate de evrei, spreConstanţa şi se exportau.” (Mar -kovits Paul)

În lucrarea sa Câteva contribu-

ţiuni la oieritul evreilor maramure-şeni, publicată în 1930, TiberiuMorariu prezintă într-o manieră nutocmai filosemită modul în care seocupă evreii de oierit. Aşezarea lorîn Maramureş este descrisă ca pe ocucerire treptată a terenurilor deţi-nute de români, care fiind „alcooli-zaţi” de crâşmarii evrei, fac datoriidin ce în ce mai mari, recuperateprin trecerea proprietăţilor în stă-pânirea evreiască. Zonele montaneau fost la început ocolite de evrei,însă treptat ei se stabilesc şi aici,relieful Maramureşului fiind înmare parte muntos. Numărul mareal evreilor duce la diversificareaocupaţiilor acestora. Pe lângănegustorie şi meserii, se mai ocupăşi cu păstoritul. Însă „acest păstoriteste numai de formă evreiesc, căciîn fond, tot românul este care-i dătoate produsele de-a gata, şi pelângă aceasta se mai angajează şica servitor. Tendinţa evreului estede a comercializa tot ce e posibil şiulterior de-a pune stăpânire petoate.”

O părere similară are şi Bede -uan Ioan, martor din zona proximăoraşului Sighetu Marmaţiei, însăîndulcită oarecum: “Dacă vroiau săcumperi un kilogram de carne,ţăranul creştea mielul dar nu îl tăia



4 2

şi evreul îl tăia vinerea şi vindeacarnea la ţărani iarăşi. El numai sănu lucreze, pentru că aşa, era omică înţelegere între ei, comercială,de valorificare a produselor.”

Aceeaşi îndeletnicire a evreiloreste prezentată într-o cu totul altălumină de către George Petrescu,conferenţiar doctor la Universitateade Medicină şi Farmacie „IuliuHaţieganu” Cluj Napoca, originardin comuna Săcel, judeţul Mara -mureş, într-o lucrare publicată în2006 - Consătenii mei, români şievrei, Relatări despre o rodnicăconvieţuire interetnică în comunaSăcel, Maramureş, 1930-1950.Amintirile din copilărie, dar şi eve-nimente din trecutul îndepărtat,cum ar fi sosirea evreilor în melea-gurile sale natale sunt prezentateidilic, cu accent pe buna înţelegeredintre români şi evrei, aşa cum sepoate intui încă din titlul cărţii.Autorul aminteşte în treacăt şi de„comentarii” la adresa prosperităţiievreilor săceleni din partea consă-tenilor lor români, însă adaugă: „laSăcel comentariile amintite erauîndepărtate de prosperitatea între-gului sat şi astfel de curente nu auprins rădăcini(…)”

În comuna Săcel, aflată într-ozonă bogată în păduri, păşuni, cumulţi crescători de animale, evreiicumpărau de la populaţie, „plătindpe loc vite cornute şi produse ani-maliere, îndeosebi piei de oi şi dealte animale domestice, la preţuriconvenabile. Uneori evreii se aso-ciau cu marii proprietari săcelenicu experienţă, pentru a prevenipagubele legate de dispariţia ani-malelor. Afacerea era de regulărentabilă, la sfârşitul sezonului depăşunat se prezentau la târguri cuvaci, boi, juninci şi juncani ceaveau ca şi cumpărători nu numailocalnici, ci şi persoane venite de lamari distanţe, uneori chiar dinGrecia, atraşi de rentabilitateaachiziţiilor.”

Pe lângă creşterea animalelorproprii, cu care evreii făceaucomerţ, T. Morariu aminteşte devăratul oilor din comunele mara-mureşene. Scopul acestei ocupaţiieste acela de a-şi putea face brânzăcuşeră. Deoarece evreii deţineausuprafeţe mari din munte, obţinu-te, conform autorului cu preţuri denimic de la românii îndatoraţi cutimpul la birturile şi prăvăliile

evreilor, puneau la dispoziţia pro-prietarilor de oi români muntele pecare îl au în proprietate sau pe carel-au arendat, se ocupau de anga-jarea păstorilor şi a baciului, şi eimajoritatea români. Stăpânulstânii, pe munte, este „cuşărarul”,de cele mai multe ori un bătrânevreu, numit şi Schachter care aregrijă ca produsele oilor să fie cuşer.Câştigul este unul fără riscuri pen-tru evreu, deoarece păstorii dauseama de starea şi numărul ani-malelor luate pe munte la vărat.Aceste stâni purtau numele de„stâni pe fonţi” deoarece plata pen-tru proprietarul de oi se făcea înfonţi (un font este egal cu circa ojumătate de kilogram ; = pfund) debrânză.

În localităţile situate în afarazonei muntoase, produsele lactateerau obţinute de la vitele crescutede unii evrei în gospodărie. „Amavut trei vaci, pentru că erau şi(evrei, n.n.) foarte habotnici, caren-au luat lapte de la ţărani. Pentrucă ziceau aşa: ţăranul amestecăvasele de lapte cu acela de carne.Şi-atunci o cumpărat de la noi,pentru că ştiau că la noi, se ţinvasele separat, acele de lapte şiseparat acele de carne.” (Anonima)

În zona oraşului Baia Mare estespecifică creşterea bivolilor şi exis-tau şi evrei interesaţi de creşterealor, pentru a furniza doritorilor pro-duse coşer: „Mătuşa mea avea omanie: bivoliţele. Şi avea 4 bivoliţeşi vindea lapte de bivoliţă coşer, laclienţi.” (Markovits Paul)

Concluzii

Putem afirma că perioada inter-belică a fost pentru comunităţileevreieşti din Maramureş o perioadăefervescentă din punct de vederesocial, politic, cultural. Strâns lega-te de viaţa celorlalte etnii alături decare au trăit în cea mai mare partea timpului în înţelegere şi colabora-re, comunităţile evreieşti s-au dez-voltat în această zonă geograficăîntr-un mod aparte, având în vede-re influenţa maghiară în ceea cepriveşte limba, onomastica, prefer-inţele politice; influenţa reliefului înceea ce priveşte ocupaţiile, popu-larea unor zone în detrimentul alto-ra, care a dus la dezvoltarea unorcaracteristici proprii, unice, pe caream încercat să le subliniem.

În acest studiu am avut în vede-re descrierea unei lumi care îşi des-făşura traiul într-o atmosferă nor-mală, cu bune şi cu rele şi care adispărut pentru totdeauna dinmomentul în care o parte din acto-rii săi principali ies din scenă.Schimbările politice, sociale, suntnormale în viaţa unei societăţi, dinmoment ce trăsătura principală aomului o reprezintă evoluţia.Atunci când acestea sunt bruşte,neprevăzute şi duc la dispariţiaunei întregi etnii, se strică un echi-libru, se destabilizează un universde relaţii, cunoştinţe, se sfârşeşte oepocă.

Cioran spunea despre evrei:„Indiscreţi şi totuşi impenetrabili,îţi scapă chiar atunci când ţi-aupovestit toate secretele lor; zadar-nic detaliezi, clasifici, explici încer-cările prin care a trecut o fiinţă carea suferit: ceea ce este ea, suferinţaei reală, te depăşeşte. Cu cât te veiapropia mai mult de ea, cu atât ţise va părea mai inaccesibilă.” Înparte este adevărat, în parte fals.Se poate întâmpla ca intervievatulşi intervievatorul să dezvolte în cur-sul interviului o simpatie reciprocăşi să rămână la sfârşit cu impresiacă şi-au câştigat un prieten. Înacest fel povestea poate câştiga învaloare, fiind spusă cu mai multăplăcere, dar şi în informaţie.„Povestindu-ne viaţa, păstrăm viiamintirile, experienţele şi valorilecolective, care vor dăinui astfel maimult decât noi înşine. Într-uninterviu de acest tip, intervievatulşi intervievatorul devin colabora-tori, compunând şi construindîmpreună o poveste.” (SimonaBranc, Povestea-vieţii ca mijloc de(re)construcţie a „sinelui”, înAnuarul de Istorie Orală, X, ClujNapoca, 2008)

Cercetarea comunităţilor evre-ieşti din perioada interbelică rămâ-ne deschisă, ea nefiind nici pedeparte încheiată. Atât surseleorale cât şi sursele documentare cepot fi descoperite de acum înainte,mai pot oferi informaţii preţioase înacest domeniu care este din păcatedestul de slab reprezentat în studii-le de specialitate.

aura pintea imaginea evreilor in maramuresul interbelic

Documents