aurel cosma - banaterradin banat, care tocmai se constituiseră întro ligă, avînd ca scop să...
TRANSCRIPT
AUREL COSMA
PRINTIMIŞOARA
DE ALTĂDATĂ
— Evocări —
Cuvînt înaintede
TRAIAN LIVIU BIRAESCU
EDITURA FACLA — 1977
CUVÎNT ÎNAINTE
Aidoma altor condeieri ai epocii, Aurel Cosma şia risipit cu dărnicie nenumărate articole şi studii în ziarele şi revistele Timişoarei interbelice. Dacă cititorul se va simţi îndemnat să găsească o linie de forţă a acestei spornice producţii publicistice, atunci credem că el va putea remarca, ca o constantă a scrisului lui Aurel Cosma, preocupările privind Banatul şi oraşul de baştină : Timişoara.
Descinzînd dintro familie ce sa ilustrat în lupta pentru unitate naţională (unchiul său, Aurel Cosma, a fost delegat al bănăţenilor la adunarea naţională de la AlbaIulia în 1918 şi primul prefect român al judeţului Timiş în ţara reîntregită), autorul nostru, dea lungul unei întinse activităţi de condeier, şia adus o contribuţie notabilă la cunoaşterea culturii şi literaturii din Banat. în nu puţine domenii, ca de pildă în Istoria presei române din Banat, Aurel Cosma face operă de pionerat, alteori cu un simţ al minuţiei ce îi este caracteristic, el oferă informaţii preţioase întro materie rămasă,
5
pînă în zilele noastre, prea puţin cercetată (Istoria picturii din Banat de la origini pină azi).
Aurel Cosma a întemeiat şi a condus, în deceniul al patrulea (1935—1940) Luceafărul, singura revistă literară bănăţeană cu o existenţă mai îndelungată. Revista şia propus ca ţel programatic depăşirea unui provincialism îngust, militînd pentru publicarea a tot ce era valoros de pe întreg cuprinsul ţării. Asigurînduşi colaborări de prestigiu — în paginile Luceafărului puteau fi întîlnite semnăturile scriitorilor Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Victor Eftimiu, George Bacovia — publicaţia a înlesnit pătrunderea în republica literelor a unor tineri scriitori bănăţeni talentaţi, editîndule şi primele volume în colecţia Luceafărului. Revista rămîne, în această perspectivă, un grăitor testimoniu al manifestărilor literare din Banat în preajma celui de al doilea război mondial.
Cu volumul Prin Timişoara de altădată, scriitorul reia, la vîrsta senectuţii, vechile preocupări. Cartea înmănunchează o suită de scrieri ce aparţin, în măsură egală, evocării şi istoriei literare şi culturale, ideile călăuzitoare se înscriu sub semnul luptei pentru unitatea naţională a românilor bănăteni în secolul al XlXlea, pentru dreptate socială. Cartea infirmă o prejudecată, pe cît de veche pe atît de statornică, după care în Banatul de dinaintea Unirii, doar Lugojul şi Caransebeşul erau centre de cultură românească. Timişoara apare, în perspectiva acestui volum, nu numai ca cel mai important centru industrial şi comercial al provinciei, ci şi ca un oraş în oare au existat, încă din secolul al XVIIIlea, importante manifestări de viaţă culturală românească. Informaţii privind presa scrisă în limba română, reprezentaţii teatrale de amatori, reprezentaţiile unor trupe profesioniste venite din vechea ţară, activitatea unor scriitori, gazetari şi oameni de cultură ca Petru Lupu, profesor la Universitatea din Zara
(Dalmaţia), totul contribuie la conturareaunei efigii inedite a Timişoarei. Să adăugăm că alături de o bogată documentare, cartea lui Aurel Cosma vădeşte şi o cunoaştere nemijlocită a istoriei mai recente a oraşului său de baştină. Trăind aici vreme îndelungată, cunoscînd foarte bine numeroase amănunte de ordin edilitar, dar şi din viaţa culturală, stabilind relaţii cu o seamă de personalităţi, Aurel Cosma izbuteşte să ne creioneze un profil sugestiv, pe alocuri emoţionant chiar, a urbei noastre. Uneori, scăpînd de tirania obsesivă a documentului şi mergând înapoi pe firul vremii, autorul evocă Timişoara de altădată, cetatea îndepărtatei sale copilării. Din caerul amintirilor se desprind uliţele strimte ale Fabricului, cartierul de obîrşîie al autorului, marile mori de apă şi reţeaua de canale ce împînzeau odinioară suburbia. Apare astfel o Timişoara pitorească şi inedită, cu totul alta decît moderna citadelă a zilelor noastre.
Printre secvenţele înmănunchiate în volum, un loc de seamă îl ocupă portretele condeierilor locului, chiar dacă ei nu sînt amintiţi de istoria literară. Meritele lor, în perspectiva unei istorii culturale a oraşului, sînt totuşi demne de menţionat, şi ele sînt înregistrate de Aurel Cosma cu pasiunea unui grămătic, ce nu lasă săi scape nici un amănunt. Evident că în aceste cazuri textul devine uneori stufos şi aluvionar, iar publicistul nu e întotdeauna dublat de istoricul literar ce apreciază o scriere şi în perspectiva valorii estetice. Oricum, majoritatea materialelor citate de autor sînt încă prea puţin cunoscute, adăstînd sub colbul vremii pe viitorii cercetători literari. Fără ca să fie el însuşi un istoric literar, Aurel Cosma ne comunică date interesante despre Emilia Lungu, una din primele scriitoare române, animată de ideile înaintate ale timpului, a cărei activitate literară sa bucurat în epocă de bune aprecieri. Notabile sînt şi schiţele de portret „pe viu" a numeroaselor personalităţi pe care lea cunoscut autorul. Aşa, de pildă, ni se relatează o suită de con
6 7
vorbiri cu Teodor V. Păcăţian, autorul celebrei Cărţi de aur, document de prim ordin pentru cunoaşterea vieţii politice a românilor clin Transilvania şi Banat dinaintea primului război mondial. Aurel Cosma 1a cunoscut atunci pe tînărul gazetar Camil Petrescu, entuziastul redactor şef al ziarului timişorean Banatul şi director al ziarului Ţara şi al revistei Limba română.
în general, autorul acordă un loc important informaţiilor privind presa din Timişoara. Se corectează, în această direcţie, imaginea greşită după care, în timpul stăpînirii austroungare, românii din Timişoara nu ar fi avut ziare locale. Dimpotrivă, Prin Timişoara de altădată ne schiţează un tablou al presei bănăţene de la începuturi şi pînă în zilele imediat următoare primului război mondial. De la Pavel Rotariu, fondatorul primei gazete a Timişoarei, Luminătoriul, şi pînă la Gamil Petrescu, ce a ostenit cu entuziasm în presa timişoreană, ni se derulează, ca pe o peliculă cinematografică, 'principalele secvenţe privind activitatea presei din acest colţ de ţară.
Iată numai câteva aspecte ce dovedesc cu prisosinţă bogăţia de conţinut a cărţii. Credem că toţi cei care iubesc oraşul de pe Bega, dezvoltat atît de frumos în anii noştri, vor citi cu plăcere şi cu emoţie aceste evocări, chiar dacă pe alocuri apar şi unele asperităţi stilistice. Erudiţia autorului, numeroasele izvoare, multe inedite şi majoritatea prea puţin cunoscute, interesul cert dovedit în carte pentru istoria culturală şi literară a Timişoarei şi a întregului Banat, recomandă cititorilor Prin Timişoara de altădată.
TRAIAN LIVIU BIRÂESCU
ANI ŞI EVENIMENTE
Camil Petrescu şia început activitatea publicistică la ziarul Banatul din Lugoj în calitate de redactorşef. Era la puţină vreme de la mutarea ziarului din Bucureşti, cu o nouă echipă de redactori avînd în frunte pe Avram Imbroane. Gazeta fusese fondată de scriitorul bănăţean Cassian R. Munteanu, care, îmbolnăvinduse, nu se mai putea ocupa de redactarea ei. Fiu al învăţătorului Paul Munteanu din comuna Vermeş, Cassian R. Munteanu a dezertat în 1915 din armata austroungară, a trecut Carpaţii şi, deşi bolnav, sa înrolat în armata română. Tuberculoza nu 1a împiedecat să lupte pe front. După biruinţa românească, în loc să aibă zile de bucurie, ca toţi confraţii săi, a fost nevoit să între în sanatoriul de la Filaret din Bucureşti, de unde însă, aflînd care era situaţia în provincia sa natală, a ieşit să scoată un ziar de propagandă. Aşa sa născut Banatul, ziarul de luptă al pribegilor bănăţeni, care a început să apară în Bucureşti la 24 ianuarie 1919 stil vechi. Era mult ajutat de bunul său prieten Petru Nemoianu, precum şi de numeroşi alţi colaboratori.
Sediul ziarului Banatul era la „Liga culturală" în strada Fîntînei nr. 1. Cassian Munteanu fusese redactor la ziarul „Neamul românesc" şi avusese deci legături cu Nicolae Iorga. „Banatul" era scos o dată pe săptămînă, în format mare, în fiecare joi. începînd cu numărul 3 din 7 februarie 1919 redacţia şi administratia sa mutat la librăria bănăţeanului Pa
9
vel Suru, originar din Caransebeş, în Calea Victoriei nr. 85. La Bucureşti au apărut în total 7 numere sub conducerea lui Cassian R. Munteanu, pînă la 7 martie 1919, cînd ziarul şia sistat apariţia, aşteptînd săşi mute redacţia în Banat. Publicarea lui a fost continuată la Lugoj, începând cu nr. 8 din 17 aprilie 1919, dar fără Cassian Munteanu. în redacţie se formase noua echipă de gazetari bănăţeni întorşi acasă din pribegie. Provincia era atunci sub ocupaţia militară a trupelor aliate, în aşteptarea hotărîrilor conferinţei de pace de la Paris. Fostul animator al ziarului plecase în Sicilia ca săşi îngrijească sănătatea în clima mai caldă de acolo. A pornit şi el pe drumul destinului pe care umblase pe vremuri marele revoluţionar Nioolae Bălcescu.
In luna mai 1919, bănăţenii din capitală lau căutat pe Camil Petrescu şi au reuşit să1 însufleţească pentru ideea de a veni în Banat ca şefredactor al ziarului Banatul. El sa lăsat convins, mai ales că tot avea intenţia să pleoe de la liceul „G. Lazăr" din Bucureşti, unde funcţiona ca profesor suplinitor. A pornito deci spre Banat. Din Bucureşti se ajungea aici prin Transilvania. Camil Petrescu avea interes să treacă prin Sibiu, pe la Consiliul Dirigent, ca săşi facă actele de repartizare la liceul din Timişoara. Ştia că urma să ajungă la Lugoj, unde să aştepte şi el cu cei de la ziarul Banatul, ziua în care puteau să se mute eu toţii la Timişoara. La Sibiu a cunoscut mai mulţi români din Banat, care tocmai se constituiseră întro ligă, avînd ca scop să susţină cauza dreaptă a provinciei lor şi să lămurească aliaţii, precum şi cercurile de la conferinţa păcii din Paris, prin delegaţia română, servind acestei delegaţii cît mai multe şi solide argumente pentru a pleda drepturile româneşti asupra Banatului. Această politică a „Ligii bănăţene" era şi programul ziarului Banatul din Lugoj. Prin urmare era chemat să militeze şi să scrie în ziarul la care urma să lucreze ca şefredactor tocmai în direcţia acestor deziderate, care deveniră şi ale lui.
Camil Petrescu şia început activitatea la Lugoj cu nr. 16 din 18 mai 1919 al Banatului. Ziarul apărea de trei ori pe săptămînă : miercurea, vinerea şi duminica. Redacţia era iniţial în curtea Palatului poporului, apoi, de la 15 iunie, în strada Nedelcu nr. 3, vizavi de primărie.
In perioada activităţii lugojene, Camil Petrescu sa ocupat
numai cu scrisul. Na fost profesor la liceu, navea timp nici de meditaţii şi nici să dea ore pentru oei care îi solicitau sprijinul în învăţarea limbii şi literaturii române. Şi erau mulţi pe care era nevoit săi refuze. A fost extrem de ocupat în redacţie, întrucât ziarul îi cerea mu numai manuscrise, ci şi revizuirea tematică şi stilistică a diverselor articole date de colegi şi de colaboratori. îndeplinea de fapt şi funcţia secretarului de redacţie. A publicat multe articole fără semnătură sau cu obişnuitele sale pseudonime, în special cu cel de „Grămătic". A vrut să cunoască Banatul în toate manifestările lui, pe oameni şi viaţa lor, mai ales pe cei de la sate. Avea o deosebită atracţie pentru problemele de ordin cultural. A fost martorul ocular al celor mai însufleţite momente din viaţa românească a Lugojului, pe care lea trăit efectiv şi oare au avut o mare înrîurire asupra sufletului şi asupra formării sentimentelor sale de ataşament faţă de bănăţeni şi faţă de provincia lor. Camil Petrescu a simţit caldul entuziasm al bănăţenilor, cînd în vinerea de 23 mai 1919 au intrat în Lugoj primele unităţi militare româneşti. La cîteva zile, în 28 mai 1919, primul prefect român al judeţului CaraşSeverin, Gheorghe Dobrin, a luat în primire administraţia. A asistat, de asemenea, în ziua de 28 iulie 1919 la introducerea administraţiei române în Timişoara, cînd primul prefect român, Aurel Cosma, prelua puterea.
Camil Petrescu a asistat şi la alte manifestări care iau oferit prilejul de ai cunoaşte pe bănăţeni ca iubitori de teatru şi de muzică. Şia şi mărturisit impresia, emoţionat, publieînd frumoase articole despre turneul la Lugoj al Teatrului Naţional din Bucureşti. Artiştii au jucat pe scena oraşului începînd de miercuri, 28 mai, pînă la finele săptămînii. A fost îndelung ovaţionat îndeosebi marele actor Constantin Nottara în rolul lui Ştefan cel Mare din piesa Apus de soare a lui Barbu Delavrancea, precum şi doamna Bârsan în rolul României din Poemul Unirii al soţului ei, mult apreciatul artist Zaharia Bârsan. Pe bănăţeni ia cunoscut Camil Petrescu mai bine la ei acasă, vizitînd cu prietenii săi din redacţie o serie de sate din împrejurimile Lugojului. Ţăranii iau lăsat o profundă şi neştearsă impresie.
10 11
Una dintre cele mai emoţionante manifestări româneşti la oare a luat parte şi Camil Petrescu, a fost marea adunare naţională de la Lugoj, ţinută la 10 iunie 1919, pe Cîmpia Libertăţii, în prezenţa celor 70 000 de bănăţeni, care au votat o moţiune pentru proclamarea drepturilor româneşti asupra Banatului. A fost o adevărată adunare cu caracter plebiscitar, îndeplinind toate elementele politice şi juridice ale unei autodeterminări.
Marea adunare de la Lugoj a fost organizată de „Liga bănăţeană", înfiinţată la 16 mai, la Sibiu. Ziarul Banatul a ajuns organul oficial al „Ligii", iar Camil Petrescu a slujit şi el, cu mai multă energie, interesele de luptă, prin scris şi prin cuvîntări, pe linia scopului urmărit. A fost militant, activ şi mobilizator, în spiritul aspiraţiunilor noastre naţionale şi sociale din Banat.
La Lugoj continua să apară regulat Drapelul, vechea gazetă a lui Valeriu Branişte. Acesta a devenit atunci ministru al Instrucţiunii în Consiliul Dirigent de la Sibiu şi a lăsat ziarul în grija fostului său redactor, scriitorul Mihai Gaşpar.
în comitetul de redacţie al Banatului a colaborat mai ales cu Petru Nemoianu, unul din fondatorii ziarului şi vechi prieten al lui Cassian R. Munteanu. La Lugoj 1a cunoscut şi pe tînărul scriitor Nicolae Roman (azi pensionar în Făget), pe care mai tîrziu 1a primit în redacţia sa la cotidianul Ţara din Timişoara. La ziarul Banatul sa mai împrietenit şi cu Traian Birăescu, care făcea parte din echipa redacţională încă de pe vremea lui Cassian R. Munteanu.
Zilele trăite de Camil Petrescu în Lugoj constituiau o perioadă de tranziţie, pînă ce la Timişoara avea să fie instalată administraţia românească. La Lugoj sau adunat în timpul acela mulţi bănăţeni refugiaţi, care aşteptau şi ei cu nerăbdare clipa cînd se vor putea întoarce acasă. Aici pulsa atunci sufletul intregii provincii. Camil Petrescu ajunsese săi îndrăgească, integrînduse în ritmul vieţii de aici. Şia făcut mulţi prieteni, cîştigînduşi numeroase simpatii. Fiind un om cu largi orizonturi intelectuale, mulţi îi căutau anturajul gustînd verva combativă a discuţiilor sale. Se ducea şi el la „Casina română", la tradiţionala „masă a poganilor" , îi plăcea viaţa de cafenea, iar cînd lumea se strîngea în jurul lui, întotdeauna avea multe de spus şi de comentat.
Camil Petrescu a trăit unul din cele mai emoţionante momente ale vieţii sale în mijlocul bănăţenilor, cînd a fost de faţă la întîmpinarea glorioasei armate române, la 22 iulie 1919. Populaţia Lugojului a făcut coloanelor o primire triumfală. Era o zi de victorie binemeritată, după grelele şi îndelungatele încercări. Camil Petrescu nuşi putea stăpîni emoţia, mai ales că pentru el, fost combatant, era şi o zi de biruinţă personală. A şi publicat apoi mişcătoarele articole în ziarul Banatul. în perioada cît a stat în Lugoj, Gamil Petrescu era antrenat şi de preocupările sale literare. Nu sa mulţumit numai cu ceea ce a publicat în gazetă. A desfăşurat şi o muncă de creaţie pentru perspectivele sale de mai tîrziu. A scris versuri şi proză.
Următoarea etapă era instalarea administraţiei româneşti şi preluarea municipiului şi a ţinutului de către autorităţile române. Ştirea sa răspîndit cu iuţeală de fulger, provocînd un imens entuziasm pretutindeni, mai ales în sate, iar naţionalităţile conlocuitoare şiau exprimat în mod public bucuria şi ataşamentul, reprezentanţii ei mărturisind, noului prefect devotamentul sincer şi sprijinul material şi moral din toate punctele de vedere faţă de România. Camil Petrescu urmărea cu emoţie evenimentele de la Timişoara. Venind în Banat, abia aştepta să poată ajunge în oraşul mult dorit. E un document autobiografic şi de istorie literară articolul ce 1a publicat în nr. 46 din 30 iulie 1919, cuprins în volumul Trei primăveri* sub titlul „Spre Timişoara". O zi de mare sărbătoare pentru Timişoara, a fost duminică, 3 august 1919 : primirea armatei române. Dea lungul traseului pe unde au intrat vitejii fuseseră ridicate arcuri de triumf, împodobite cu flori şi covoare. Festivităţile fuseseră pregătite dinainte. încă de sîmbătă ostaşii erau cantonaţi la marginea oraşului, în apropiere de comuna Ghiroda. Unităţile militare de infanterie şi de artilerie erau comandate de colonelul Virqil Economii; a intrat pe un cal împodobit cu ghirlande de flori. Două mii de tineri călăreţi din Timişoara şi din satele învecinate au format banderii, venite la bariera oraşului ca să întîmpine armata. Drumul triumfal a străbătut artera principală a oraşului pînă în piaţa mare din centrul ce
* Camil Petrescu, Trei primăveri, Editura Facla, 1975.
12 13
taţii — denumită de atunci a Unirii — unde sau desfăşurat solemnităţile primirii. Despre evenimentele de atunci am publicat un larg şi amănunţit reportaj în ziarul Banatul din Timişoara, unde lucram, ca redactor. Ziarul Banatul din Lugoj, pe care îl redacta Camil Petrescu, a publicat şi el ample dări de seamă despre intrarea armatei române în Timişoara. în ultimul său număr, apărut înainte de mutarea gazetei la Timişoara, în nr. 49 din 7 august 1919, Camil Petrescu a mai publicat şi un important articol, sub semnătura sa, cu titlul „începe o eră nouă".
La 10 august a avut loc în Timişoara, pe „Cîmpul tîrgului" (unde sînt azi blocurile din zona Circumvalaţiunii) o mare adunare populară, similară cu cea care se ţinuse la Lugoj, la 10 iunie. Au participat peste 40 000 de bănăţeni, care au votat cu ovaţii şi aclamaţiuni o moţiune pentru ratificarea Unirii, proclamată la AlbaIulia, deoarece numeroşi bănăţeni au fost împiedicaţi să participe la adunarea naţională. Adunarea fusese prezidată de Gheorghe Popovici din Lugoj ; ea sa desfăşurat întro atmosferă de entuziasm şi de înălţare sufletească, prin cuvîntările oratorilor şi prin cîntecele corurilor locale şi ale corului din Lugoj dirijat de Ion Vidu. Printre oratori erau prefectul, Aurel Gosma, Avram Imbroane, preşedintele „Ligii bănăţene", şi istoricul loan Sîrbu ; acesta din urmă a făcut o documentată expunere istorică asupra Banatului. La adunare a asistat şi Camil Petrescu, publicînd .apoi în ziarul redactat de el printre alte articole şi rîndurile : „După încheierea adunării, imensa mulţime se înşira întro nesfîrşi'tă coloană şi în cîntecele corurilor şi ale tararelor de lăutari îşi face intrarea în oraş. Defileul de costume şi steaguri e cu deosebke pitoresc (...) Imensa coloană se îndreaptă spre piaţa teatrului căci după amiază trupa Fotino urmează să dea o reprezentaţie festivă (...) în faţa teatrului, Avram Imbroane, directorul ziarului nostru, ţine o nouă cuvîntare, salutînd armata română, pe aliaţi, pe artişti, pe preoţii şi pe învăţătorii noştri. Arată datoria ce o avem de a trăi cu 'concetăţenii noştri străini în bune raporturi, pe care să căutăm, acum cînd noi avem stăpânirea, să le facem cît mai frumoase şi mai trainice. Se încinge apoi o horă uriaşă, la care ia parte toată mulţimea. La trei începe spectacolul."
In aceeaşi zi de duminică, 10 august 1919, au ţinut la Timişoara şi şvabii din Banat o mare adunare în acelaşisens şi cu acelaşi scop ca şi românii, votînd o hotărîre de adeziune la Unire şi la principiile proclamate la AlbaIulia, trimiţînd această moţiune ca document la conferinţa de pace din Paris. Documentul a fost semnat de Franz Wettel şi Karol Mâller ca preşedinţi, Ştefan Frecat ca secretar, iar Johan Tengler şi Iulius Neuhaus ca cenzori, (Vezi ziarul „Banatul românesc" din Timişoara, nr. 51, din 13 august 1919).
De la începutul anului şcolar 1919/1920 Camil Petrescu a început să funcţioneze la liceul real din Timişoara, în strada Gheorghe Lazăr de astăzi, ca profesor de limba şi literatura română. Camil Petrescu a început să se afirme şi în viaţa politică. Avea o fire aprinsă şi un temperament vioi. îşi apăra cu tenacitate părerile. Lau dezgustat luptele şi atacurile personale prin presă, care au început să ia proporţii între oamenii politici. Cînd era atins şi el pentru ceea ce scria sau se bănuia că era publicat de el, ştia să riposteze chiar vehement. în articolele sale sa remarcat o atitudine tot mai făţişă împotriva politicianismului, mai cu seamă după alegerile parlamentare din noiembrie 1919.
în redacţie începuse să aibă păreri diferite de direcţia ziarului Banatul românesc. Se profila o nouă orientare, cu care nu era de acord. Simţea nevoia să aibă o publicaţie proprie în oare să poată să scrie după placul şi dorinţa lui, dar a menţinut legăturile de prietenie cu colegii săi de la Banatul românesc, îndeosebi cu Rene Brasey, iar mai târziu cu Ştefan Vlădescu ; era însă categoric în contra politicii urmărite de gruparea acestui ziar, care devenise organul oficial al Partidului poporului, aflat la guvern (averescan).
Camil Petrescu a devenit liber şi independent în gîndirea şi acţiunile sale. Revista Limba română începuse să apară din ianuarie pînă în 19 iunie 1920, reuşind să scoată nu fără greutăţi 13 numere. Toată revista era în întregime redactată de el, iar traducerile articolelor sale în limba germană şi maghiară le făceau doi redactori angajaţi de el : profesorul dr. Sehutz şi publicistul Philipp Jahn. începînd din 1 februarie 1920 Camil Petrescu şia găsit un local nou pentru redacţia şi administraţia foii Limba română, unde sa mutat şi cu locuinţa, din strada Ce
14 15
taţii nr. 8 (astăzi strada Karl Marx) în apartamentul închiriat în strada AlbaIulia nr, 7. Aici şia făcut mai tîrziu şi sediul ziarului „Ţara" şi a stat la această adresă pînă la plecarea sa din Timişoara. Tirajul revistei Limba română era de 5 000 exemplare, iar tiparul îl costa, fără hîrtie, 2 600 coroane pentru patru pagini şi proporţional mai mult pentru paginile în plus. Formatul era aproximativ de 30X40 cm. Intre numerele 4 şi 5 a fost o pauză de vreo lună şi jumătate, cauzată de greva generală, de la începutul lunii februarie pînă în martie. în nr. 6 din 3 aprilie 1920 Camil Petrescu scria : „Luptăm cu greutăţi mari. Navem tipografie, navem culegători români, navem literă românească, navem hîrtie. Sperăm că le vom învinge". Iar în ultimul număr, 13 din 19 iunie 1920, se plângea din nou : „Fel şi fel de dificultăţi au împiedicat necontenit apariţia foii noastre ..."
In anul 1920 a primit şi o lovitură personală prin scoaterea sa din învăţămînt. Motivul oficial mărturisit era că nu avea încă examenul de capacitate şi deci nu era încă profesor titular. El, care mai tîrziu, în anul 1938, a trecut examenul de doctorat cu un strălucit succes — sa apucat de gazetărie pe cont propriu. La 16 mai 1920 a fondat ziarul Ţara, recrutînduşi o redacţie de tineri însufleţiţi, fără pretenţii de remunerare. De la începutul apariţiei ziarului Ţara, Camil Petrescu a întâmpinat o serie de greutăţi. O mare parte din ele şi le mărturiseşte în gazetă, eerînd sprijinul cititorilor : „Cu enorme sacrificii apare ziarul nostru în Timişoara. Am crezut că publicul de aci are nevoie de o tribună, de pe care săşi spună durerile şi toate nevoile. Cînd celelalte ziare politice se vor afunda din ce în ce mai mult în apele politicianismului, bănăţenii vor pricepe ce înseamnă să ai ila îndemînă un ziar bine scris, independent şi dîrz în lupta pentru dreptate. Trebuie să se ştie însă că tocmai pentru că sîntem un organ de presă cu desăvîrşire independent, navem nici un fel de fonduri de partid la dispoziţie, nici casă de editură, nimic. Trăim din vînzarea ziarului, din publicitate, şi din munca aproape gratuită a redacţiei. Facem deci un călduros apel la toţi cititorii noştri să sprijine după puteri Ţara, contribuind în felul acesta la o adevărată operă cetăţenească".
Ultimul număr din prima serie a ziarului Ţara, adică nr. 10, a însemnat începutul unei pauze în ac
tivitatea publicistică a lui Camil Petrescu în Banat. Ţara a fost sistată deodată cu Limba română : nu mai avea posibilităţi să le editeze. Sa izbit şi de destule piedici ce i leau pus oamenii de la guvern, împotriva politicii care na încetat săşi spună făţiş cuvîntul. începuse să scrie versuri pe front încă din vara anului 1917. Poeziile ce le scrisese în pauzele dintre lupte, lea păstrat bine, le îngrămădise şi le pusese în tunica de ofiţer, uitate dar regăsite după război în bagajul său militar. A venit cu manuscrisele în Banat şi sa apucat săşi întocmească un volum de poezii cu titlul „Drumul morţii", ulterior apărute în capitală cu titlul definitiv de „Ciclul morţii", în orele sale de linişte creatoare din Timişoara a scris şi dramaturgie, căutînd să dea forme noi pieselor de teatru concepute mai de mult, ca de pildă Jocul ielelor, Act veneţian şi Suflete tari.
Camil Petrescu a devenit în scurtă vreme o figură bine cunoscută, deşi nu avea atunci decît 26—27 de ani. Servea dejunul şi cina la restaurante, de obicei la cazinoul militar din piaţa Libertăţii. După dejun era nelipsit la masa „presei" din cafeneaua „Ferdinand" din clădirea teatrului. Aici se stongeau ziarişti de la gazetele bănăţene, indiferent de orientarea lor politică. Era un loc neutru de întîlnire, un fel de „oază" colegială, unde se dezbăteau probleme profesionale, la discutarea cărora le plăcea să asiste şi oameni de cultură. Aici punea Camil Petrescu problema înfiinţării unui sindicat al ziariştilor la Timişoara. „Masa presei" avea o atracţie îndeosebi pentru artiştii de teatru care erau în turnee şi locuiau în hotelul din aceeaşi clădire. Iar cînd veneau scriitori sau oameni de litere din capitală ori din altă parte, cu plăcere poposeau la această masă, de unde puteau vedea, prin geamurile largi ale vitrinelor, forfota din centrul oraşului.
în ziua de 8 octombrie 1920 şia început la Timişoara stagiunea de reprezentaţii compania de operetă MaximilianLeonard. Artiştii teatrului, locuind în hotelul „Kronprinz" din aceeaşi clădire, veneau săşi bea cafeaua la „masa presei", unde patrona Camil Petrescu, ca să poată purta conversaţii cu ziariştii timişoreni. Camil Petrescu era bine dispus, simţinduse în mediul lui ca dramaturg.
Ziarul Ţara reapare în decembrie 1920 cotidian, bucurîinduse de numeroase colaborări din partea unor prestigioase condeie, ca de pildă : George To
16 17
pârceanu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Cineinat Pavelescu. A scris în Ţara şi publicistul bănăţean Grigore Ion. Printre colaboratori trebuie semnalaţi şi Sever Bocu, Victor Babeş.
Indignarea lui Camil Petrescu împotriva politicienilor divizaţi în partide şi grupări ia inspirat ideea unei scurte piese de teatru popular ou titlul Moş Ion Roată în Banat, pe care a publicato în două numere consecutive ale ziarului Ţara. Tema era cea mult dezbătută de el : satira antipoliticianistă. înţepăturile dialogurilor au stîrnit în opinia publică comentarii pline de haz şi unele supărări în cercurile oamenilor politici din localitate. Textul scenetei na fost însă jucat de vreun teatru sătesc, cum dorise autorul.
Camil Petrescu ia combătut aprig pe politicieni. A făcuto de pe o poziţie de independent, apărător al intereselor populare, mai cu seamă ţărăneşti. Gestul lui de a pleca de la Banatul românesc, cînd gruparea „Ligii bănăţene" sa înregimentat în partidul averescan, ajuns la putere, a fost un gest politic. Era împotriva politicii de partide, deşi îi sprijinea pe ţărănişti, pe fruntaşii plugarilor ieşiţi din masele populare de la sate.Un imbold lăuntric, poate o ambiţie pornită dintrun impuls tineresc, 1a îndemnat pe Camil Petrescu să candideze la alegerile parlamentare parţiale din cercul Oraviţa (aprilie 1921). Avea prea mare încredere în votul oamenilor de la sate şi în popularitatea pe care credea că şio făcuse prin ziarul Ţara. Sa avîntat cu pasiune în lupta electorală, urmărind şi sperînd să obţină mandatu deputat din circumscripţia Oraviţei,devenit vacant. Era însă prevăzut că nu putea cîştiga în alegeri, căci avea contracandidaţi cu mare prestigiu şi popularitate în Banat. în primul rînd, pe Valeriu Branişte, susţinut de vechiul Partid Naţional, ca săi dea satisfacţia unui mandat de deputat în noul stat român, pentru înfăptuirea căruia a luptat toată viaţa. Iar în al doilea rînd, era profesorul bănăţean Constantin Nedelcu, originar din partea locului şi stabilit în Bucureşti încă dinaintea primului război mondial. Constantin Nedelcu era foarte iubit de bănăţeni. Camil Petrescu îl cunoscuse la liceul „Gheorghe Lazăr" din capitală, unde funcţionau amîndoi în corpul profesoral, la începutul anului 1919.
Aici îi
18
vorbise Constantin Nedelcu lui Camil Petrescu cu atîta însufleţire despre Banat convingîndu1 şi el pe tînărul său coleg să meargă în provincia sa. Iar acum jocul capricios al politicii ia pus faţă în faţă. Alegerea din 24 aprilie 1921 sa încheiat cu victoria lui Constantin Nedelcu (3 840 voturi la al doilea scrutin, faţă de Valeriu Branişte — 3 470). Camil Petrescu obţinuse, la primul tur, 118 voturi. A fost peiiuu el o amară experienţă politică. După eşecul din aceste alegeri, sa lecuit de politică de partid şi de orice aspiraţii de a ajunge deputat. Profund deziluzionat, a şi plecat din Banat, înapoinduse la Bucureşti, unde cu o rîvnă şi mai dinamică a început să se lanseze în literatură şi în presa Capitalei. Dar dragostea lui pentru Banat, cu toată dezamăgirea ce iau produso unii oameni de aici şi sistemul lor de a face politică, a rămas aceeaşi. Anii trăiţi în Banat iau rămas amintiri de neutitat.
CONSTANTIN DIACONOVICI LOGAUn luminist bănăţean
Anul naşterii lui Constantin Diaconovici Loga este sub semnul întrebării. Nu este încă atestat, cu date certe, în documentele cunoscute. Dintro declaraţie autentică făcută de Loga în anul 1849, oare se află la Arhivele statului din Timişoara, rezultă că atunci avea vîrsta de 70 de ani, ceeace ar însemna că se născuse în 1779. Pe de altă parte, pînă acum sa luat drept dată ia naşterii sale 1 noiembrie 1770. De aceea în anul 1970 cînd au avut loc serbări comemorative bicentenare la Timişoara şi la Caransebeş, organizatorii festivităţilor sau bazat pe biografiile apărute pînă atunci. Datele privind viaţa şi activitatea sa didactică se repetau mereu, preluate de la un autor la altul, fără să se aducă noi contribuţii în domeniul cercetărilor şi descoperirilor arhivistice, ce ar fi putut desluşi momente mai importante privind activitatea lui Loga şi evoluţia învăţămîntului românesc şi al scrisului literar din Banat. De la început trebuie să accentuăm că Loga a fost, în timpul cînd a trăit, nu numai un precursor al pedagogiei moderne şi al statornicirii regulelor gramaticale pentru limba română, dar, mai ales, un îndrăzneţ reformator al metodelor de învăţămînt. Ca profesor şi ca director de şcoli, Loga a introdus un sistem de prelegeri mai avansat, depăşind astfel metodele de predare practicate pînă atunci la catedră. Loga a preconizat o metodă de a se preda în mod
explicativ şi intuitiv urmărind înţelegerea lecţiilor de către elevi. La preparandia din Arad, apoi la cea din Caransebeş, ideile lui Diaconovici Loga au avut un rol important în dezvoltarea şi perfecţionarea învăţămîntului românesc. De aceea, în istoria pedagogiei române concepţiile sale au fost aşezate alături de sistemele marilor reformişti din apus, fiind comparate cu metodica şi didactica lui Pestalozzi. După el sau mai ivit la noi şi alţi adepţi ai pedagogiei intuitive, care au aplicat în lecţiile lor acest sistem, îndeosebi profesorii preparandiilor din Arad şi Caransebeş. Constantin Diaconovici Loga a fost un mare pedagog al Banatului. După Unirea Transilvaniei cu Ţara, numele său a figurat pe frontispiciul primului liceu românesc din Timişoara.
Dragostea de învăţătură a purtato în el ca pe un rod al moştenirii spirituale lăsate de bunicul său diaconul Vasile Loga, care venise de la mănăstirea Tismana cu 50 de familii de olteni, aşezînduse în Banat, lîngă Vîrşeţ (Iugoslavia), după plecarea turcilor. Aici a înfiinţat o şcoală elementară. Vasile Loga na fost numai un dascăl ci şi un meşter priceput în ale picturii bisericeşti. El a organizat şi o şcoală de zugravi, în special pentru pregătirea pictorilor de iconostase, de prapori şi icoane. Diaconul Vasile Loga avea doi fii, cel dinţii Eustaţiu, devenit preot în SredişteaMare, iar al doilea Gheorghe, care şia ales îndeletnicirea de pictor de biserici, conducînd şi şcoala de zugravi înfiinţată de tatăl său. Gheorghe şia luat numele de Gheorghe Diaconovici Loga. în atelierele sale, mutate mai apoi la Caransebeş, au învăţat tehnica picturii numeroşi zugravi, deveniţi vestiţi în întregul Banat. Din această şcoală au pornit începuturile unei arte originale. Constantin Diaconovici Loga a fost fiul acestui maestru zugrav.
Despre viaţa şi activitatea lui sau păstrat multe date şi documente în Arhivele statului de la Timişoara, dar ele au fost pînă acum puţin cercetate şi utilizate.
In prezenta evocare voi căuta doar să atrag atenţia viitorilor istoriografi asupra unor părţi umbrite sau ignorate din materialul documentar care le poate sta la dispoziţie. Aceste documente atestă nu numa munca depusa de Loga pe trenul invata
20
mîntului românesc în Banat; ele sînt şi un preţios izvor de informaţie privind o importantă perioadă a învăţămîntului în Banat, perioadă insuficient sau greşit cunoscută. La fondul „Comandamentului general bănăţean" sînt depozitate la Arhivele statului din Timişoara, de pildă, rapoartele de activitate scrise de Loga (dosar nr. 310/8 F. 45—63). Informaţii biografice conţin documentele despre condiţiile lui de trai, întocmite în 1847 după moartea soţiei sale (dosar nr. 464/18 f. 99—112). O preocupare a lui Loga pentru introducerea alfabetului latin, în locul buchiilor, rezultă din încercările sale de versificare scrise cu litere latine (dosar 410/8 f. 43—63). Fără să mă opresc la analizarea multiplelor documente ce formează fondul „Comandamentului general bănăţean", voi nota aici numai câteva rânduri din declaraţia lui Loga de la 5 noiembrie 1849, aflată la dosarul nr. 480/98 folio 468, care reprezintă o valoare istorică, fiind în legătură cu revoluţia de la 1848, în timpul căreia funcţionase ca director şcolar la BisericaAlbă. * Declaraţia cuprinde şi dovada vîrstei lui. El spunea că avea atunci 70 de ani, afirmaţie ce contrazice data naşterii acceptată de biografi şi rectifică data naşterii ca fiind anul 1779, deci cu 9 ani mai tîrziu de 1770, cum se credea pe baza autorilor consultaţi pînă acum. Se presupune că Loga şia cunoscut mai bine vîrsta decît urmaşii săi care lau făcut cu nouă ani mai bătrîn. Navea nici un interes săşi ascundă ori săşi modifice în declaraţie vîrsta. De altminteri ar fi greu de admis că oficialităţile lar fi menţinut în serviciu la vîrsta de 80 de ani. Tot din declaraţia lui Loga rezultă şi vechimea de 42 de ani în serviciul învăţămîntului, ceea ce înseamnă că şia început cariera didactică în anul 1807, cînd, după declaraţia sa, ar fi avut 28 de ani, — fapt mai explicabil decît acela de a fi avut atunci vîrsta de 37 de ani. Ce a făcut pînă atunci ? Sînt goluri în biografia lui. Iată textul declaraţiei făcută de Loga la 5 noiembrie 1849 în faţa Tribunalului militar din Timişoara : „Mă cheamă Constantin Diaconovici Loga, sînt născut la Caransebeş în graniţa militară românobănăţeană, am
* Probabil că acesta este ultimul act oficial dat şi semnat de Loga în raporturile sale cu autorităţile vremii. El a murit la un an după aceea, la 12 noiembrie 1850 în Caransebeş, unde revenise după revoluţie ca să activeze ca director şcolar.
vîrsta de 70 de ani, sînt greconeunit, văduv, tată a nouă copii, directorul şcolilor naţionale grănicereşti din regimentul de graniţă roinânobănăţean şi illirobănăţean. Slujesc în învăţămînt deja de 42 ani şi în ultima calitate, adică aceea de director al şcoalelor naţionale grănicereşti la cele două regimente mai sus arătate deja de 20 ani şi în această calitate pot sămi aleg domiciliul, fie la Caransebeş, fie la BisericaAlbă. Deoarece şcolile comunale aparţinînd celor 12 companii ale regimentului românobănăţean şi 6 companii ale regimentului illirobănăţean stau sub direcţiunea mea, de aceea petrec de obicei iarna la Caransebeş, iar vara la BisericaAlbă. Astfel sa întîmplat şi anul acesta în timpul invaziei ungurilor în districtul regimentului. Am domiciliat de la sfîrşitul lunii aprilie a.c. la BisericaAlbă, unde am fost surprins de invazia ungurilor la 10 mai a.c. Vîrsta mea înaintată şi lipsa de mijloace băneşti au făcut refugiul meu imposibil. Pe de altă parte, nici o 'autoritate oficială nu ma înştiinţat despre primejdia apropiată, astfel am rămas în calitatea şi în funcţia mea ca şi mai înainte... şi corespondenţa mea rămîne aceeaşi, adică a comisiei şcolare din Panciova. Din punct de vedere politic nu am participat sub nici o formă şi nam dat insurgenţilor nici un sprijin după cum dovedeşte certificatul magistratului din BisericaAlbă ... Să fie luate în considerare de comisie vîrsta, anii îndelungaţi de serviciu şi convingerea mea că nam dat insurgenţilor nici un fel de sprijin şi în baza acestor împrejurări obiective să fiu satisfăcut şi menţinut în post. Cele spuse de mine corespund şi nu am altceva de spus." [1]
După cum susţine Iuliu Vuia, Constantin Diaconovici Loga sa născut în Caransebeş la 1 noiembrie 1770. De aici provine această dată, iniţial cunoscută şi răspîndită în studiile sau biografiile publicate despre Constantin Diaconovici Loga, [2] Locui naşterii este fără îndoială oraşul Caransebeş, pe care îl confirmă şi Loga în declaraţia sa. Nu sa aflat pînă acum alt document care să ateste data exactă. Învăţătorul şi publicistul bănăţean Iuliu Vuia, care a publicat mai multe date din trecutul şcolii româneşti din Banat, probabil lea găsit printre hîrtiile rămase de la Loga. Sar putea că printre acestea să fi fost şi o însemnare de familie din oare să rezulte ziua naşterii de 1 noiembrie 1770. Sem
22 23
nul întrebării se pune mai ales la cifra anului. Nu este exclus că a fost greşit citită cifra, luînduse ultimul număr ca zero în loc de nouă.
Despre primii ani ai vieţii lui Log a nu avem încă suficiente informaţii biografice. Se presupune că a urmat clasele primare în oraşul natal, dar cele secundare nu putea să le facă la Lugoj, după cum pretindeau unii, întrucît gimnaziul de aici sa înfiinţat abia în anul 1836. In schimb, se ştie că studiile juridice lea terminat la facultatea de drept din Pesta. A încercat să ocupe diverse posturi în administraţia de atunci, dar firea şi înclinarea sa spre dăscălie, lau îndemnat în direcţia pedagogică, după pilda bunicului. Pe vremea aceea trăiau în capitala Ungariei mulţi negustori români veniţi din părţile sudice ale Balcanilor, cunoscuţi sub denumirea de „ţînţari", care lau ales pe Constantin Loga ca învăţător al şcolii române şi cantor la biserica lor. El cunoscuse de mic copil din mediul familiei, tipicul rânduielilor de slujbe şi diferitele cântări de strană. Loga a devenit un conducător spiritual al românilor din Pesta. Din iniţiativa lui sa înfiinţat şi o societate a femeilor române. Renumele de bun pedagog sa răspândit şi a ajuns pînă în cercurile oficiale. Astfel i sau deschis noi perspective spre funcţii mai înalte.
La începutul secolului al 19lea conştiinţa naţională a românilor din părţile bănăţene şi orăşene se afirma tot mai puternic, ca şi în Ardeal. Se simţea pe atunci o lipsă acută de învăţători români în Banat. Şcolile confesionale de la sate nu aveau dascăli, iar copiii de ţărani rămâneau neinstruiţi. Pentru a se remedia această stare de lucruri, după lungi stăruinţe şi demersuri la autorităţile imperiale, după memorii susţinute cu argumente, de către delegaţii ale românilor — cei mai numeroşi numericeşte, dar şi cei mai nedreptăţiţi — sa încuviinţat, după cum a notat Loga întruina din scrierile sale : „ca pentru luminarea neamurilor bisericii răsăritului să se deschidă şcoli preparande, unde să se înveţe dascălii". Rezultat al unei îndelungi lupte pentru drepturi institutul pedagogic înfiinţat la Arad sa deschis în ziua de 3/15 noiembrie 1812 cu o deosebită solemnitate. Prin decretul nr. 12 114 din 6 noiembrie 1812 a fost numit cel dintîi profesor în persoana lui Constantin Diaconovici Loga. Au mai fost numiţi ca pro
fesori ai preparandiei române din Arad distinşii şi harnicii învăţaţi ai timpului : Dimitrie Ţichindeal— primul ei director —, Iosif Iorgovici şi IoanMinut.
Constantin Loga a părăsit în toamna anului 1812 Pesta, unde funcţionase pînă atunci ca dascăl şi prim cantor al bisericii române. Stabilinduse la AradulVechi, aici, după cum singur a mărturisito întruna din însemnările sale, a predat neîntrerupt timp de 18 ani următoarele materii : gramatica română şi sîrbă, fiind şi unii elevi sîrbi din Banat, lecţii de stil pentru întocmirea scrisorilor şi altele. Tot Loga a notat că fabulistul Dimitrie Ţichindeal a predat : istoria biblică şi catihetică, Ioan Mihuţ : pedagogia şi metodica, precum şi istoria, iar Iosif Iorgovici : aritmetica, geografia, matematica, fizica şi politica.
în perioada profesoratului din Arad, Constantin Diaconovici Loga şia dovedit valoroasele sale calităţi de pedagog şi organizator. La el a făcut apel stăpânirea de atunci să înfiinţeze o preparandie în sudul Banatului, întrucît în toate regiunile cunoscute sub denumirea de teritoriul regimentului românesc de graniţă, nu erau învăţători care săi înveţe carte pe copiii din satele regiunii. Iată ce a notat Constantin Loga întrun document memorial : „despre organizaţia şcolilor preparande din teritoriul milităresc" : „în timpul acela, pînă a fi încă profesor în Arad, către anul 1830, căutînd înaltele dicasterii un profesor, carele să pună şcolile româneşti şi sîrbeşti din ţinutul milităresc în orînduială mai bună,— deci printrun rescript de la înaltul consiliu ostăşesc de curte din 11 iunie anul 1830, cu nr. 2383B.M., mi sa dat direcţia şcolilor naţionale din regimentul românesc bana tic, şi din districtul batalionului sîrbesc banatic de graniţă pînă în Dunăre.Deci, am socotit şi am făcut un plan spre întocmireaşcolilor preparande şi aicea pentru luminarea învăţătorilor [...] Şcoala această preparandă dintru începutul său de la anul 1830 pînă la 1836 a fost aşezată în Caransebeş, iar din anul acesta sa mutat laBisericaAlbă, pentru că aicea în mai multe limbise vorbeşte şi pentru lesnime este mai uşor de trăit,învăţăturile în această şcoală tot acelea se predau,care sînt pentru această şcoală prescrise de la împărăţie, însă totuşi cu oarecare desclinire, că înaceastă şcoală preparandă numai eu singur propun
24 25
românilor şi sîrbilor în amîndouă limbile ; aceasta o fac din dorul carele am către luminarea neamului [...] Învăţăturile care se cuvin în şcolile preparande, eu aicea le propun mai pe scurt, apoi mai mult din tîlcuială şi arătare aicea se învaţă, decît cu scrisoare lungă şi cu multă învăţătură dea rost. învăţăturile acestea se predau în trei cursuri de iarnă. Apoi trebuie să vină aicea şi să înveţe şi învăţătorii, dar şi alţi tineri, care pînă acum nau fost învăţători, ci poftesc să fie; aceşti tineri se numesc preparanzi. Deci, învăţătorii şi preparanzii dacă au făcut spor bun din învăţături, şi dacă au purtare bună, atunci învăţătorii merg la şcolile lor de unde au venit, iar preparanzii se fac adevăraţi învăţători şi se trimit de aicea prin oraşe şi prin sate cu testimoniu, (adică cu scrisoare de adeverinţă), întărit de directorul şcolilor şi de comandantul regimentului." [3]
Constantin Diaconovici Loga a pus un accent deosebit pe învăţămîntul practic al elevilor, îndrumîndui pe dascăli săi instruiască pe tineri în toate domeniile economiei rurale, în special în cele mai utile şi rentabile. Iată ce scria Loga despre această problemă: „învăţătorii din districtul regimentului românesc şi a batalionului sîrbesc, oare stau sub ocîrmuirea mea, şi prin aceea se ajutorează : că eu am introdus să înveţe pe tineri şi economia, adică : lucrarea grădinilor cu oltoirea şi oculaţia pomilor, ţinerea albinelor şi înmulţirea stupilor ; iară mai vîrtos îndatoraţi sînt învăţătorii a hrăni bombice de mătasă şi a învăţa pe şcolari întru acestea, ca faţa pămîntului mai cu mare folos să se lucreze, şi prin mai multe ramuri fieşteoarele să se sîrguiască a căuta ajutorul vieţii sale. Apoi învăţătorii întru acest chip mai pe atîta cîştigă despre bombice, pe cît le este plata, zic : în locurile acelea unde au prilej." Loga a depus multă străduinţă ca învăţătorii să cultive „bombice de mătasă", care le puteau aduce un cîştig suplimentar ce lear fi dublat salariul, şi săi înveţe şi pe elevi această cultură a gogoaşelor de mătasă. [4]
Constatin Diaconovici Loga cunoştea bine mai multe limbi: româna, germana, maghiara, şîrba, franceza şi latina. Printre lucrările sale publicate voi aminti cîteva mai importante : Ortografia sau dreapta scriere Buda 1818, — Chemarea la tipărirea cărţilor româneşti Buda, 1821), Gramatica româ
nească pentru îndreptarea tinerilor (Buda, 1822 şi 1823). Această gramatică a fost folosită ca manual de elevi multă vreme după moartea sa, în toate ţinuturile locuite de români. [5] Bogata sa bibliotecă personală şi lucrările sale în manuscris au căzut în mîini străine şi sau risipit. Printre aceste lucrări se aflau şi manuscrisele pe care nu mai ajunsese să le tipărească, dar fuseseră menţionate în notele sale din ultimele pagini ale celui din urmă volum al său, apărut în 1841 la Buda cu titlul Epistolariu românesc pentru facerea a tot felul de scrisori ce sînt în viaţa societăţii omeneşti la multe întîmplări de lipsă şi anume : Pentru creşterea pruncilor — din Plutarh, Belizarie Duca lui lustinian, împăratul răsăr itului, cu icoane care arată datorinţele către stăpînire şi către patrie, — şi mai ales Istoria romanilor de la zidirea Romei sau de la anul 753 nainte de Cristos pînă la înjugarea Tarigradului de turci sau pînă la 1453. Loga a mai notat în 1841 : „Afară de aceste cărţi, am gata pentru tipar şi cărţile din care se propun învăţăturile în şcolile preparande pedagogiceşti".
Toată viaţa sa Constantin Loga sa luptat cu sărăcia, cu nevoile materiale. A avut mari cheltuieli cu tipărirea cărţilor, dar mai ales cu întreţinerea numeroasei sale familii. Tipografia din Buda ia vîndut în anul 1834 casa părintească din Caransebeş pentru acoperirea datoriilor, la licitaţie publică. Sa mutat cu locuinţa în afară de oraş, la marginea hotarului. Ajuns întro situaţie financiară precară, ne mai avînd posibilităţi băneşti ca săşi întreţină copiii la şcoală, în anul 1836 a fost nevoit săşi dea la orfelinat pe fiicele sale Ecaterina şi Elena. Iar în anul 1846 ia murit soţia, lăsîndu1 cu nouă copii. Deşi se zbătea în necazuri şi lipsuri, Constantin Diaconovici Loga se simţea bogat în suflet şi în dragostea lui pentru şcoală. Avea încredere în rezultatele muncii sale, iar optimismul său nu putea fi umbrit de nimic. [5]
Cele mai importante înnoiri preconizate de Loga au fost în domeniul didactic. în primul rînd sa îngrijit ca elevii să aibă manuale şcolare, el însuşi întocmind cîteva din ele şi îndemnînd şi pe alţi autori să facă la fel. A combătut sistemul greoi practicat de dascăli,, care îi puneau pe copii să silabisească „azbuchiile", să înveţe pe din afară, prin memorizare, diversele lecţii, fără să înţeleagă sensul şi conţinutul lor. A introdus metoda de „tîlcuire" şi
26 27
de explicare a lecţiilor, pentru a1 face pe elev să priceapă ceea ce învaţă. Constatînd apoi că dascălii în funcţiune erau slab pregătiţi din punct de vedere pedagogic, a organizat în lunile de vară cursuri numite „Normă", la care ia chemat pe învăţători pentru aşi completa cunoştinţele şi a deprinde metode noi de învăţămînt. înţelegînd misiunea educativă pe care o aveau dascălii întrun sat, a statornicit în sarcina lor şi îndatorirea de ai învăţa pe ţărani şi pe copiii lor cum săşi cultive grădinile, în mod util şi rentabil, cu zarzavaturi şi cu pomi fructiferi, fixând în programul şcolar şi disciplina legată de economia rurală. Astfel, la preparandie, viitorii învăţători şiau însuşit pe lingă studii teoretice de didactică şi metodică, şi cunoştinţele de natură practică. [6]
In anul 1849, după înfrîngerea revoluţiei burghezodemocratice maghiare, Constantin Diaconovici Loga, după cum am arătat la începutul acestei evocări, a fost scos din funcţia de director şcolar şi pus la dispoziţia comandamentului general bănăţean, iar magistratul (primăria) din BisericaAlbă ia suspendat salariul pînă la clarificarea cazului. Loga a fost nevoit să se prezinte la Timişoara ca săşi justifice activitatea din timpul desfăşurării revoluţiei. După ce şia clarificat situaţia, comandamentul ia cerut un act de jurămînt de credinţă, el însă a întocmit o simplă declaraţie despre cele petrecute, cerînd să i se plătească salariile reţinute. Textul declaraţiei lam reprodus mai sus. Apoi, fiind repus în drepturile sale, sa înapoiat la Caransebeş, unde a mai funcţionat ca director şcolar. A decedat la 12 noiembrie 1850. La mormmtul său de lîngă biserica din deal, în cimitirul Caransebeşului, învăţătorii bănăţeni, din iniţiativa preşedintelui lor Iuliu Vuia, iau ridicat în anul 1895 un monument funerar.
în Revista Arhivelor Bucureşti nr. 2 pe 1967 pp. 213218. Conţine şi textul întreg al declaraţiei lui Loga. 2.Iuliu Vuia: Constantin Diaconovici Loga, schiţă din viaţa şi activitatea lui, citită de Iuliu Vuia, învăţător în Comlos in sedintaadunării generale a reuniunii învăţătorilor români grecoortodocşi, ţinută în Caransebeş la 10/22 august 1890. Apărut în Foaia diecenzană Caransebeş, anul V. nr. 32, din 12/24 august 1890. Datele publicate aici au fost preluate de biografi, unul de la altul. Aici a scris Iuliu Vuia : „Loga a văzut lumina zilei în Caransebeş la 1 noiembrie 1770 din părinţi sărmani; studiile primare lea făcut în Caransebeş, iar cele gimnaziale în Lugoj". 3.însemnările memorialistice lea publicat Constantin Diaconovici Loga la paginile 383384 în Epistolariu, Buda, 1841.
4.C. Diaconovici Loga : Epistolariu, p.424426. 5.Multe date biografice despre Loga au fost preluate de la Iuliu Vuia, care sa ocupat cel dintîi de viaţa bunicului său. Vuia susţinea că Loga sar fi adresat fiului său Ştefan, cînd îl înscrisese la facultatea de drept din Pesta : „Vezi, pe aici am umlat eu, caută să umbli în căile mele". (Schiţă publicată în 1890 de Foaia diecezană). De aici sa tras concluzia că Loga a terminat ştiinţele juridice. Apoi tot Iuliu Vuia continuă în aceeaşi schiţă : „Loga a fost unul dintre cei mai distinşi pedagogi români ai timpului său, carele a propagat lumină din Pesta pînă în Craiova, unde avea două fiice : — una directoare, Augusta, căsătorită Dragoescu, şi alta Ecaterina, mai apoi căsătorită Vuia, institutoare, a şcolii superioare de fetiţe „Lazar Oteteleşanu".
Cu privire la această Ecaterina precizează lucrarea lui Ludovic Ciobanu publicată în 1934 la Timişoara despre „Iuliu Vuia": „Iuliu Vuia sa născut la 11 martie 1865 în comuna Fenlac din Timiş, avînd ca tată pe învăţătorul Eftimiu Vuia, iar ca mamă pe Ecaterina născută Loga, fiica marelui director al şcolilor naţionale din graniţă şi distins scriitor didactic".
Despre alţi doi fii, Ioan şi Aurel, ai lui Constantin Diaconovici Loga, ne informează registrele matricole ale gimnaziului piarist din Timişoara aflate în arhivele de stat din Timişoara. Astfel, în anul şcolar 1844/45 la foaia 237 este înscris Aurel Loga, de 12 ani, ca elev al clasei I la secţia de limbisticâ (latină şi maghiară), fiul lui Constantin Loga, director şcolar din Caransebeşmarginea hotarului, în anul următor 1845/46 la fila 267 este înscris tot Aurel Loga, de 13 ani, în clasa II, fiul lui Loga Szilard, director şcolar locuitor din Caransebeşorvidek, iar la fila 269 este înregistrat Ioan Loga elev, de 10 ani, în clasa I a secţiei de limbi, tatăl fiind Loga Szilard, director şcolar în OrvidekKarânszebes.
6. Cuvînt introductiv de Olimpia Berea şi Eugen Dorcescu lucrarea Gramatica românească de Constantin Diaconovici Loga, Editura Facla, 1973.
NOTE
1. Eva Wetzler : Informaţii privitoare la activitatea lui Constantin Diaconovici Loga, studiu întocmit pe baza documentelor aflate în Arhivele statului din Timişoara şi publicat
28
UN SCRIITOR TIMIŞOREANCUNOSCUT DE EMINESCU
ŞI UITAT DE BĂNĂŢENI
Cărţile timişoreanului Petru Lupul au ajuns în mîinile lui Mihai Eminescu pe vremea cînd marele poet era elev de gimnaziu la Cernăuţi, ele numărînduse printre primele lecturi ale adolescentului însetat de cultură.
Cărturarul bănăţean, cu o întinsă arie de preocupări, a fost un om de cultură europeană, cunoscînd bine mai multe limbi, avînd temeinice studii de literatură universală. A şi publicat numeroase traduceri din limbile italiană, franceză şi germană. Cu studii universitare încheiate în Italia, după ce fusese profesor de filozofie la un institut superior din Dalmaţia, se întoarce la Timişoara, unde desfăşoară o bogată activitate.
Pretutindeni a avut prieteni şi admiratori, dar şi aprigi adversari. Era un singuratic inaccesibil statornicirii unor raporturi sociale sau de colaborare mai durabilă. Secredea nenorocit şi persecutat. De multe ori fugea de lume şi îşi ducea existenţa în anonimat şi în solitudinea meditaţiilor sale. Era muncitor, entuziast, dornic să scrie şi să publice mereu.
Pe vremea lui, Petru Lupul a produs multă vîlvă, dar oamenii lau uitat şi nau rămas de pe urma lui decît vagi amintiri, numeroase cărţi publicate şi prea puţine date biografice.
Chiar şi data naşterii a fost controversată. E fert că sa născut în Timişoara în cartierul Fabric în anul 1808, după cum am putut stabili documentar, pe baza înregistrărilor din matricolele gimnaziului piarist din Timişoara, unde Petru Lupul a urmat în anii 18221825 primele trei clase la secţia gramatică şi unde an de an a fost înscrisă vîrsta lui, cu datele familiare. [1]
Tatăl său, Nicolae Lupul, era conducătorul breslei cojocarilor din Timişoara şi locuia în suburbia Fabric, fiind contemporan cu fruntaşii cojocari Petru Cermena şi Ioan Theodorovici, părinţii revoluţionarilor români cu acelaşi nume de la 1848. Breasla meseriaşilor cojocari, pe care a conduso, era pe atunci cea mai puternică organizaţie românească şi a jucat un rol important în viaţa publică a Timişoarei de la începutul secolului al 19lea. [2]
Nu se ştie de ce a fost înregistrat la gimnaziul piarist din Timişoara băiatul lui Nicolae Lupul cu numele de Lupulov. Actele sale de studii fiind eliberate pe numele de Petru Lupulov, el a fost nevoit săşi urmeze calea de elev, de student, de profesor şi de scriitor cu acest nume, continuînd să1 folosească adesea şi la publicarea cărţilor şi lucrărilor sale. Numele astfel rezultat din certificatele şcolare a devenit oficial şi nu1 mai putea schimba. Probabil că prima transformare a numelui său iniţial de Petru Lupul se produsese cînd părinţii îl înscriseseră la şcoala primară ortodoxă din vremea aceea oare era cea sîrbească din cartier, la care fuseseră nevoiţi să înveţe şi ceilalţi copii de români. Multora din ei, ca şi lui Petru Lupul, li se modificase numele prin adăugirea unei terminaţiuni slave la numele de familie.
Despre familia lui Petru Lupul se cunosc unele date din broşura pe care a publicato în anul 1845 la Buda pe cheltuiala sa, în tipografia crăiască, avînd titlul : „Plînsul la mormînturile părinţilor mei, Nicolae Lupul, tatăl meu, şi Anastasia, mama mea, birgheri (cetăţeni) ai Timişoarei, carii reposară la anul 1843 în curs de şase zile, în acelaşi an, făcut in versuri de mine Petru Lupulov în cesarocrăescul filozoficoteologicesc institut din Zara* de a III clasă profesor". Apoi mai jos pe prima pagină este
*Zara, astăzi Zadar, (R.S.F. Iugoslavia) era pe vremea aceea un orascetate de cultură italiană. In perioada interbelică orasul avea un statut de „enclavă" italiană pe ţărmul răsăritean al Adriaticei, conform Tratatului de la Rapallo.
30 31
imprimat in limba germană : „Walachische TrauerGeschichte von P. Lupulov". Pe pagina a doua se află următorul motto scris de autor : „Puternicul al timpurilor dinte nu va roade pomenirea lor din mintea celor ce îi cunoaştem. P. L." Broşura cuprinde un fel de elegii întro redactare mediocră, care nu au altă valoare decît ca sursă de informare biografică privitoare la moartea părinţilor şi a sorei sale Sofia.
In mai multe rînduri întîlnim stăruinţa lui Petru Lupul de aşi exprima gîndurile şi sentimentele în versuri dar versificările sale prezintă un interes numai de ordin documentar.
Astfel, în prima sa lucrare scrisă în anul decesului celor dragi, adică în anul 1843, dar publicată la Buda cu doi ani mai tîrziu, în anul 1845, se pot desprinde câteva asemenea date biografice. Petru Lupul arată la începutul broşurii că mormîntul părinţilor săi 1a cercetat abia în ziua de 7 septembrie 1843, cînd a venit la Timişoara, deşi despre moartea lor fusese anunţat încă din luna martie, însă nu putea părăsi postul de profesor ce1 avea la catedra de filozofie din Zara. Navea posibilitate să se întoarcă acasă la Timişoara decît în timpul vacanţei, la sfîrşitul verii, mai ales că distanţa era mare şi mijloacele de călătorie anevoioase. Tot aici ne aminteşte că petrecuse o lună de zile la părinţii săi în Timişoara, în vacanţa din vara anului 1842, după care sa înapoiat la Zara. De atunci nu mai putu veni în oraşul natal decît pentru a se închina la mormintele părinţilor.
Tatăl său, Nicolae Lupul, a murit la 1 martie 1843, iar la şase zile după aceea, la 7 martie 1843 a decedat şi mama sa. în aceeaşi lună, la 20 martie, a murit şi sora lui, Sofia, care a lăsat un fiu orfan de doi ani şi şapte luni. Pe aceştia ia deplîns autorul versurilor, care exclamă : „în martie îmi vestiră că părinţii mei muriră". Jalea cea mai adîncă o resimte fiul pentru pierderea mamei sale Anastasia, pe care neo înfăţişează ea pe o fiinţă de „virtute, bunătate şi dreptate", adresîndui o mulţime de calificative duioase.
De aceeaşi factură sînt şi versurile închinate episcopului Maxim Manuilovici, transferat în 1833 la Timişoara. „Lupulov bucuros că vede înfăptuit visul marelui Ţichindeal, — oare murise înainte de a
cunoaşte vremuri fericite, — întro odă de bucurie prin care cîntă meritele noului episcop român". [3] Broşura aceasta ne arată şi funcţia îndeplinită de autor în anul apariţiei. A fost prima carte tipărită de Petru Lupul.
După cum am văzut, cele dintîi studii lea făcut Petru Lupul la Timişoara. încă nu sa putut stabili unde lea continuat şi unde a terminat învăţămîntul mediu. Probabil că între anii 1822 şi 1826 a urmat cele patru clase gimnaziale la secţia de gramatică, apoi cele două de „humanitaitis", după sistemul învăţămîntului secundar de atunci. Sigur este că după terminarea gimnaziului a plecat la Verona, în Italia de nord, pe atunci sub ocupaţia austriacă, unde sa înscris la universitate şi a studiat filozofia şi teologia. [4] Se presupune că la facultatea de filozofie din Verona a stat trei ani, pînă la terminarea studiilor. Apoi în anul 1831 sa dus la Pesta ca să înveţe ştiinţele juridice, care puteau săi dea posibilitate să ocupe funcţii în justiţia sau administraţia de stat. Era şi dorinţa părinţilor săi, cetăţeni de vază ai Timişoarei. Cu diploma de absolvire a facultăţii de drept din Pesta a putut să fie numit „jurist la Tabla districtuală din Epeiries", unde singur declară că a funcţionat în 1834.
In anul următor a trecut la „crăiască tablă de judeţ juratnotarius", după cum rezultă din Istoria morală publicată în 1835 la Buda. Este de reţinut că în „cuvîntarea către cetitoriu", tipărită ca introducere la carte, autorul îşi trece numele său adevărat, semnînd : „iubiţi pe a[l]vostru iubit,] Petru Lupul". [5] Această cea dintîi din lucrările sale mai importante, a fost bine primită şi apreciată de cărturarii vremii, îndeosebi în cercurile teologice influente în lumea oficială de atunci, care au descoperit în el un om de ştiinţă şi un bun pedagog. Datorită acestui studiu de educaţie etică a fost propus să fie numit ca profesor în învăţămîntul superior. [6] Pînă ia sosit numirea, a mai funcţionat în posturi administrative şi în învăţămînt, fără a se cunoaşte însa locurile de muncă. Este cert că în 1842 a activat ca Profesor la institutul ortodox din capitala Dalmatiei. [7]
In aceste locuri pitoreşti de pe coasta Mării Adriatice şia găsit Petru Lupul mediul de fecundă Meditaţie. Convins celibatar, întotdeauna sa complăcut în singurătatea pe oare o considera prielnică
32 33
meditaţiei filozofice. La Zara a funcţionat ca profesor de filozofie pînă în anul 1846.
Pentru a putea studia lucrările unor autori străini, Petru Lupul a învăţat cu tenacitate mai multe limbi străine. A vorbit si a scris în limbile română, germană, maghiară, sîrbă, italiană, franceză şi a cunoscut bine latina. A tradus, a adaptat şi a publicat lucrări de literatură, dramaturgie şi filozofie, traducerile lea făcut mai ales după textele italiene şi franceze. Dar sub veştminte! traducerilor din textele străine îşi ascundea propriile sale concepţii de viaţă.
Cînd sa întors în toamna anului 1843 la Zara,după ce fusese la mormintele părinţilor săi la Timişoara, a mai stat în Dalmaţia încă doi ani şi ceva.în acei ani a citit şi a scris mult, sa documentat şia făcut cercetări pentru lucrări ulterioare. Sa gîndit să părăsească Zara, dar îi părea rău să lase locurile pitoreşti ale Adriaticii pe care le îndrăgiseatît de mult. Aici avea la dispoziţie o bibliotecă bogată pe care cu greu o putea găsi în altă parte. Totuşi, pînă la urmă dorul pentru oraşul natal, Timişoara, 1a făcut să părăsească Zara. In vara anului1845 sa dus la Buda săşi tipărească cele două lucrări scrise la Zara. Prima conţinea „Plîngerile", iara doua o culegere de poezii din literatura română.Petru Lupul era un admirator al poeţilor Iancu Văcărescu, Ion Eliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu, ceea ce 1a determinat să le tipăreascăpoeziile întro ediţie pe care a răspîndito printreromânii din imperiul austriac. Din prefaţa cărţiiaflăm că el pregătise această culegere de versuriîncă de la începutul lunii august 1844 ca să le deaspre publicare şi că mai avea şi alte lucrări gata detipar,îndeosebi„cugetări"originale.
Cărţile şi le tipărea pe cheltuială proprie ; mai întotdeauna o asemenea investiţie se dovedea a fi lipsită de rentabilitate, dar aidoma altor autori ai timpului, Petru Lupul avea satisfacţia morală a unui apostolat cultural. [8]
Nu ştim cît a mai stat la Zara, sîntem informaţi doar că în anul 1846 nu mai funcţiona la institutul de pe Adriatică, deoarece în cărţile publicate în acest an introducerile lea semnat ca „fost profesor". Prin urmare, perioada de activitate din Zara poate fi fixată între anii 18421846,
34
Petru Lupul era un gînditor multilateral, risipinduşi forţa de creaţie întrun vast cîmp de activitaate. Potenţialul său intelectual, ispita de a acumula cît mai multe şi mai diverse cunoştinţe sa extins asupra unui larg domeniu de investigaţie.
Nu mă voi extinde, în cadrul acestor evocări, asupra întregii activităţi de gînditor şi scriitor a lui Petru Lupul. Voi insista numai asupra acelor lucrări ale lui Petru Lupul, pe oare a ajuns să le citească poetul Mihai Eminescu în anii adolescenţei. De altfel, aş vrea să precizez că şi alţi scriitori bănăţeni au fost citiţi de elevul Mihai Eminescu şi au putut avea o înrîurire asupra formării concepţiilor despre lume şi despre viaţă a viitorului Luceafăr al poeziei româneşti. Dovadă în această privinţă ne sînt cărţile care alcătuiau lectura lui Eminescu sau cele pe care chiar el le dăruise bibliotecii gimnaziului din Cernăuţi. Astfel, în catalogul bibliotecii şcolare la nr. 75 Eminescu înregistrează în anul 1867 cartea : Petru Rareşu, principele Moldovei. Novele istorice originale de Dr. At. Marienescu, Sibiu 1862, cu iscălitura lui ca dăruitor. Tot în anul 1867 bibliotecarul elev a catalogat la data de 3 ianuarie cărţile achiziţionate, printre care şi: „Istoria bisericească" ... de Nicolae Tincu Velea". înrîuirea lui Damaschin Bojincă asupra lui Eminescu a fost subliniată întrun capitol al lucrării lui Constantin Loghin despre mitologia grecoromană : „încă din primele poezii ale lui Eminescu constatăm că el este foarte bine orientat în mitologia grecoromană. Interesul pentru această mitologie a pornit desigur tot din manualele lui Aron Pumnul. încă din leptuarul de clasa a Iia avem o serie de bucăţi de Damaschin Bojincă, în care sîntem introduşi în lumea zeilor grecoromani. Astfel ni se dau primele noţiuni despre ... (urmează lista zeilor). Desigur că Eminescu a citit apoi alte tratate germane de mitologie". Apoi este cunoscută expresia lui Eminescu despre fabulistul bănăţean Dimitrie Ţichindeal pe care îl numea „gură de aur". [9]
Prin donaţia profesorului Aron Pumnul a ajuns în biblioteca gimnaziului şi cartea de „poveţe" a lui Petru Lupul, pe care Eminescu a înregistrato ca bibliotecar în anul 1865 sub nr. 27 şi pe care a citito, reţinînd pentru îmbogăţirea cunoştinţelor sale unele idei filozofice. Influenţa bănăţeanului Petru
35
Lupul, asupra lui Eminescu a fost remarcată în special de Aurel Vasiliu, care a întocmit un studiu analitic şi comparativ între concepţiile cărturarului de obîrşie din Timişoara şi gîndirea poetică eminesciană. Autorul citat susţine : „In evoluţia sufletească a adolescentului de 15—16 ani, oare era şcolarul M. Eminescu, trebuie să socotim că această lucrare a lui Petru Lupul a avut un rol destul de important, îndreptîndu1 spre meditaţia filozofică a marilor probleme". [10]
Una din primele surse de inspiraţie şi unul din cei dintîi factori de orientare a gîndirii lui Eminescu este prin urmare cartea aceasta apărută cu litere cirilice în anul 1846 la Tipografia Universităţii, în Buda, intitulată Omul povăţuit de minte.
Pe lîngă textele filozofice, în care se oglindesc concepţiile despre viaţă şi moarte ale lui Petru Lupul, volumul acesta Omul povăţuit de minte, în cele 145 de pagini tipărite, mai cuprinde şi versuri traduse din limba franceză şi alte texte, ca de pildă din creaţiile lui Francois de Malherbe, BoileauDespreaux, Jean Racine, Voltaire, Tomas, Fenelon, dar în special Pierre Corneille. în prefaţa cărţii semnată la 20 mai 1845 în Zar a cu numele Petru Lupul, autorul timişorean analizează cîteva probleme pe care le expune în formă de „poveţe" : omul social şi datoria lui de a se osteni necontenit pentru desăvîrşirea sa, patimele şi orbirea în care ele ne conduc, despre virtute, înţelepciune, ambiţie şi iubirea de argint, despre voluptate, trufie, mînie, minciună, urgie, dispreţ, lene, despre adevăr şi umilinţă, judecată şi nedreptate, ruşine, reputaţie sau numele bun, despre durere şi bucurie, noroc şi curaj, despre generozitate şi recunoştinţă, despre prieteni şi prietenie. Dar capitolele care au avut o influenţă mai accentuată asupra lui Eminescu au fost acelea care au tratat problemele despre umanitate, despre nestatornicia vieţii şi a lucrurilor omeneşti, despre adevărata fericire a omului (sonetversuri), despre viaţa şi a ei bună întrebuinţare, iar ca încheiere un capitol despre moarte.Şi această lucrare, ca şi celelalte, are un caracter pedagogic, ea este scrisă de Petru Lupul nu numai cu scop de instruire şi educare, dar şi ca o confesiune asupra meditaţiilor sale. Lectura acestor „poveţe", culese de Petru Lupul din texte străine, poate oferi un izvor posibil al unor
idei care vor ap ărea în poezia lui Eminescu. Sa încercat o comparaţie între textele cărţii lui Petru Lupul şi versurile lui Mihai Eminescu. Notăm, în acest sens studiul de analiză comparată datorit lui Aurel Vasiliu. Autorul amintit afirmă că ideile din Glossă şi Scrisoarea I, ar fi inspirate de opera lui Lupul, susţinînd că „ atanaxia" din Glossa, pe care mulţi au căutato la greci, o putea găsi Eminescu în cartea lui Petru Lupul, de exemplu în capitolul despre adversitate [11] ,• Vasiliu crede că tematica din Glossă, în special versul „Nu spera şi nu ai teamă" are ca sursă de gîndire concepţia de ataraxie a lui Petru Lupul. [12]
O vădită influenţă a exercitat asupra lui Eminescu concepţia lui Petru Lupul expusă în capitolul „Despre moarte", din care voi extrage aici cîteva idei : „Noi nu ne naştem decît ca să murim. Această viaţă, fie cît de lungă, în privinţa veciei nu e decît o noapte foarte scurtă. Noi trecem ca şi umbra ce dispare ca un abure pe care suflarea cea mai mică îl resfiră, sau chiar ca şi o tînără floare pe care aceeaşi zi o vede a se naşte şi a pieri. Adeseori din sînul mamei noastre noi trecem în mormînt. Asemenea apelor acelora care curg în mare, şi care nu se mai întorc către a lor izvor, ne ducem noi curînd în abisul veciei, unde înghiţiţi fiind pentru totdeauna, nu ne mai întoarcem . . . Totul piere în natură. Această mamă nu a produs nimic ce nu ar fi hotărît ea şi ar fi supus morţii. Lucrurile măestriei pier tocmai aşa ca şi cele ale naturii ]. . .[ Precum noaptea izgoneşte ziua, precum valurile sint împinse de valuri, aşa oamenii sînt înlocuiţi prin alţi oameni. . . Ce se face la moarte din acele cinste, din acele cinste, din acelre placeri, din acele bogăţii de care ne lăudăm noi pînă sîntem în viaţă ? ... Al nostru renume este numai un vis, un fulger ; ale noastre plăceri sînt numai închipuire. Dacă sîntem astăzi, mîine se va zice că noi nu mai sîntem. Bogatul şi săracul curg amîndoi cu asemenea iuţime către moarte, amîndoi înaintează cu un pas asemenea către mormînt şi amîndoi ajung adeseori deodată . . . Unul se stinge cu toată strălucirea sa, ca şi ziua cînd se culcă soarele, iar altul dispare cu toată întunecimea sa ca şi noaptea la vărsatul zorilor. . ." [13]
36 37
Din expunerea acestor gînduri ale lui Petru Lupul putem urmări felul în care ideile se reflectă şi în poeziile lui Emineseu. De pildă, chiar expresia abisul veciei este reluată de poet, iar ideea valurilor care sînt împinse de alte valuri o întîlnim în versul din Glossă: „Ce e val, ca valul trece". Numeroase idei poetizate de Emineseu în Luceafărul şi în Scrisori, iar unele oglindite în versurile Revedere sau Cu mîinile zileleţi adaugi le recunoaştem ca iradieri şi din gîndirea lui Petru Lupul. Aceste „poveţe" au însemnat pentru Emineseu în anii adolescenţei primele seînteieri care îi înflăcăraseră sufletul pe drumul perspectivelor luminoase ale sublimelor creaţii viitoare.
Nu voi expune aici diferitele idei filozofice în oare abundă cartea lui Petru Lupul, dar voi reţine unele mai caracteristice pentru ilustrarea preocupărilor şi gîndirii sale. Iată cîteva din maximele definite în formă de „poveţe" :
„Fericit este înţeleptul care cunoaşte toate ale ei viclenii şi care ştie să se despartă de ele", — sublimează Petru Lupul cînd vorbeşte despre voluptate în lumina concepţiilor lui Tomas (pag. 3335).
„Biruinţă şi triumfuri, coroane şi sceptre, nu sînt alta decît un joc plin de deşertăciuni omeneşti, care se înghit fără întoarcere, în noaptea mormîntului", — exclamă autorul cînd tratează despre ambiţie şi iubirea de argint, ca şi Corneille şi Tomas (pag. 3841).
„Trupul unui monarh nu cuprinde mai mult decît trupul unui rob", o idee din capitolul Cum trebuie să judecăm despre lume, inspirată de Malherbe, pe oare o întîlnim şi la Emineseu (p. 4143).
„Tot timpul vieţii omului nu e alta decît un punct; materia din care e compus nu e decît o schimbare neprecurmată ... în sfîrşit, reputaţia de care se linguşeşte omul, după moartea sa nu e decît uitare". Acestea sînt concluzii la care a ajuns Petru Lupul vorbind „despre nestatornicia vieţii şi despre lucrurile omeneşti" comentîndu1 pe Voltaire şi pe Malherbe (pag. 8890).
în timpul şederii la Zarra, Petru Lupul sa preocupat şi de probleme de matură economică. El poate fi considerat şi ca cel dintîi
economist bănăţean cunoscut pînă acum. [14]în 1846, cînd a apărut la Buda cartea Omul povăţuit de minte,
Petru Lupul a încredinţat tiparului şi cele două lucrări economice din care se desprind teoriile şi sfaturile sale practice. Una este : Uniersalul institut de păstrare împreunat cu cea dintîi casă economică austriacă [15] şi cealaltă, Măestria de a se feri de râul sărăciei. [16]
Petru Lupul, prin scrierile sale cu un conţinut economic, sa adresat românilor de la sate şi de la oraşe, arătînd avantajele orientării spre practicarea meseriilor şi a comerţului, foloasele aduse de acumulările de bani şi nevoia de economisire, ajungînd să pledeze pentru crearea de capitaluri, pentru favorizarea unor sisteme de credite, deci pentru înfiinţarea de bănci, care să acorde împrumuturi agricultorilor, meseriaşilor şi comercianţilor. Problema economiei în concepţia lui Petru Lupul a fost inspirată de interesele burgheziei române în perioada sa primordială de replică la consolidarea economică şi financiară, şi în special ca o ripostă la concurenţa capitalului burgheziei străine care se dezvolta atunci în condiţii istorice favorabile.
Petru Lupul şia construit tezele sale economice pe fondul unori principii etice, împletind în aceste teze o pluralitate de idei morale inspirate de ambianţa în care a trăit şi activat ca profesor la institutul din Zara. îndemnul pentru agonisirea de bani şi capitalizarea lor putea să ducă după părerea sa la „iubirea de argint", putea să dea naştere la vicii dăunătoare şi chiar la crime, dacă banii nar fi întrebuinţaţi cu judecată şi cu folos, în mod raţional şi pentru lucruri utile omului, pentru nevoile traiului şi nu pentru desfrîu.
E surprinzător să întîlneşti în gîndirea economică a acestui cărturar de obîrşie timişoreană nu puţine concepţii oare îşi păstrează şi astăzi o valabilitate parţială. De exemplu, după părerea lui Petru Lupul prin muncă se poate îmbogăţi omul. Prin urmare munca este factorul esenţial şi creator al valorii nu numai economice, ci şi morale. Sursa avuţiei este munca omului. Cine vrea să cîştige bani trebuie să lucreze afirmă autorul nostru. Petru Lupul combate „lenevia" şi „frica de lucru" care aduc sărăcie. Bine înţeles ideile „economice" ale lui Petru Lupul, influenţate de concepţiile liberalismului economic, sînt limitate chiar de spiritul acestor concepţii liberaliste, de ignorarea mecanismului
38 39
exploatării, exploatare care e principalul izvor al sărăciei. Pozitiv şi meritoriu în „doctrina" economică a autorului timişorean rămîne sublinierea importanţei muncii creatoare de bunuri materiale.
După înapoierea la Timişoara, în 1846, Petru Lupul a găsit un post de învăţător la o şcoală elementară, unde a funcţionat pîmă a intra în serviciul municipalităţii. [17] Mai tîrziu, autorităţile imperiale din Timişoara lau numit „solgabirău", respectiv pretor, ceea ce rezultă şi dintro corespondenţă a lui Petru Cermena, adresată lui Pavel Vasici la Braşov. La Academia Republicii Socialiste România, în secţia de manuscrise, sînt păstrate scrisorile lui Petru Cermena, căpitanul român al Timişoarei, către George Bariţiu şi către Pavel Vasici, prin care îi ţinea la curent cu evenimentele din Banat şi le trimitea pentru Gazeta Transilvaniei informaţii şi articole. [18]
După revoluţia din 1848 a plecat şi Petru Lupul cu fruntaşii politicii din Ardeal şi din Banat la Viena unde urmau să fie prezentate din partea acestor delegaţi români revendicările poporului nostru şi să fie tratate cu oficialităţile imperiale recunoasterea şi satisfacerea drepturilor şi cererilor românilor. Petru Lupul sa ataşat de delegaţii comitetului român din Timişoara, în fruntea cărora, alături de Andrei Mocioni, era Petru Cermena, originar şi el din acelaşi cartier al Fabricului Timişoarei şi fost coleg cu Lupul la gimnaziul piarist. Delegaţii români lau recomandat pe Petru Lupul ca fiind „apt de a ocupa diferite diregătorii în stat". [19] în urma acestui demers, cînd a devenit vacant postul de director al şcolilor naţionale grecoortodoxe din districtul regimentului românobanatic, după moartea lui Constantin Diaconovici Loga, în postul acesta a fost numit Petru Lupul. Ca succesor al marelui pedagog român, a continuat să aplice metodele de învăţămînt ale lui Loga. Funcţia de director şcolar a luato în primire în toamna anului 1851, cînd sa mutat la Caransebeş.Petru Lupul na avut însă o muncă liniştită aici, nici satisfacţii de pe urma activităţii sale. A ajuns să aibă conflicte tot mai acute cu cercurile clericale, care nu1 priveau cu ochi buni. Se plîngeau că era prea latinist şi adept al introducerii alfabetului latin în scrisul românesc, fapt privit de tradiţionaliştii „buchinişti" ca o profanare a cărţilor bisericeşti tiparite cu litere cirilice. De la început lau considerat ca pe un intrus,
ca.pe un om cu pretenţii de cultură apuseană. Petru Lupul era un profesor studios, care nu se ploconea in faţa nimănui, un intelectual demn, cu o vie conştiinţă de sine şi un „filozof" cu un mod propriu de viaţă, ocolind lumea zgomotoasă şi veselă. Fără să devină mizantrop, ducea totuşi o existenţă singuratică.
în funcţia de director al şcolilor din confiniul militar, care cuprindea părţile sudice ale Banatului, a întîmpinat, începînd de la instalarea sa, o serie de dificultăţi, intrigi şi defăimări. Puţini lau înleles. Nu a fost ajutat în străduinţele sale de a organiza învăţămîntul la un nivel superior. Sa trudit mai ales să formeze dascăli pricepuţi care să poată asigura aplicarea cu succes a noilor metode didactice. Pe temeiurile planurilor de învăţămînt, introduse de antecesorul său, Constantin Diaconovici Loga, Lupul a continuat tendinţele de modernizare a procesului instructiv şi educativ. Aceasta nu era pe placul tuturor, în textul introductiv al unei piese de teatru pe care a publicato la Viena în anul 1855 cu litere latine, avînd titlul Spiritul familiar, comedie tradusă din italieneşte, Petru Lupul mărturiseşte : „Trei ani trecură astă toamnă, de cînd mă aflu în Caransebeş ca director al şcolilor naţionale şi din cauza multor lucruri de care sînt ocupat, propunând singur singurel totodată şi multele ştiinţe preparandiale tinerilor candidaţi din măritul c[ezaro]r[egesc] regiment româno şi illyrobanatic, pe lîngă istoria cruciatelor nu putui face altă carte decît această mult desfătoare, chiar şi pentru teatru mult bine plăcută comedie a traduce . ..". Această introducere autorul a semnato cu data de 10 martie 1855. Petru Lupul mai avea obiceiul să semneze „fostul în Dalmaţia profesor".
Petru Lupul a fost înlocuit în postul de director şcolar în anul 1857. Nu a fost demis sau „delăturat" în anul 1854, cum credeau unii, ci şia dat demisia în anul 1857. Nu a mai putut suporta şicanele ce i se făceau. [20]
în perioada cît a stat în Caransebeş, Petru LupuJ a scris şi cîteva piese de teatru, comedii şi drame unele din ele fiind şi tipărite. Erau traduceri sau adaptări după texte străine, îndeosebi italiene.Citeva au fost jucate de amatori, iar altele lea scris
40 41
pentru propriul său divertisment. Ele nau atins nivelul dramaturgiei lui Vasile Maniu, care a jucat efectiv teatru pe scenă şi ale cărui piese au fost reprezentate şi de Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesele lui Petru Lupul pot fi considerate ca încercări de început ale literaturii dramatice scrisă în Banat. Din perioada caransebeşeană sînt cunoscute cîteva piese, tipărite cu litere latine în anii 18551856.
Prima dintre aceste trei piese de teatru, de fapt (cum am arătat) adaptări şi nu creaţii originale, se intitulează Spiritul familiar. Caracterizîndo, Petru Lupul scrie că ea este „o mult desfătătoare, chiar şi pentru teatru mult bine plăcută comedie, în două acte, şi este cunoscut ce mult ajută sănătăţii a citi sau a asculta o întîmplare care produce rîs, şi aicea cum fură doi înşelători înşelaţi şi pedepsiţi, produce un rîs cu totul inimos".
Nedreptatea testamentară, a doua piesă adaptată de Petru Lupul este o scriere istorică. Drama a fost transformată de el întro comedie în 5 acte, cu douăsprezece personaje şi numeroşi figuranţi. Un text dramatic de proporţii mari, euprinzînd 64 pagini de tipar. Cu subtitlul de „comedie", această piesă a fost tipărită la Viena în anul 1856, cu litere latine.
în anii aceştia a luat proporţii la Timişora disputa privitoare la introducerea alfabetului latin în scrisul românesc. Petru Lupul era adeptul lui Constantin Diaconovici Loga. Loga preconizase mai de mult tipărirea manualelor şcolare cu litere latine Lupul, ca om de cultură italiană, a devenit un susţinător al curentului latinist. încă din timpul şederii sale la Zarra aderase la mişcarea împotriva „buchiilor" , înapoiat la Timişoara sa ataşat efectiv şi în mod activ ia şcoala latinistă de la noi, abandonînd la tipărirea cărţilor sale literele cirile. Bătrînii şi îndeosebi preoţii, obişnuiţi cu cărţile bisericeşti imprimate cu buchii, considerînd aceste litere tradiţionale ca fiind sacre — îl acuzau pe Petru Lupul de „profanarea" lucrurilor sfinte. De aici i sa tras începutul necazurilor. Petru Lupul intră tumultuos în această discuţie şi îl atacă vehement pe Meletie Drăghici, care îi fusese coleg mai mic la gimnaziul piarist din Timişoara.
Disputa între partizanii alfabetului latin şi adepţii buchiilor slavone a luat amploare la Timişoara.
prjn publicarea, în anul 1855, de către Meletie Drăghici, a unei broşuri cu titlul : Care sint literile române? [21] Autorul susţinea menţinerea buchiilor şi se pronunţa împotriva adoptării alfabetului latin. Primul care a luat poziţie împotriva tezei coservatoare şi, în fond, retrograde susţinută de Meletie Drăghici, a fost istoricul lugojan Vasile Maniu, revoluţionarul de la 1848. El a ripostat publicînd în 1856, la Timişoara, broşura : Răspuns replicativ la broşura domnului protopresbiter Meletie Drăghici intitulată : „Care sunt literile române ?" Textul acestei replici 1a publicat Vasile Maniu ca introducere la monumentala sa operă istorică de peste 500 de pagini: Disertaţiune istoricocritică tractandă despre originea românilor din DaciaTraiană, scoasă tot în anul 1856 la tipografia M. Hazay din Timişoara. Drăghici ia replicat apoi printro altă broşură, iar Vasile Maniu, care conducea curentul latinist în Banat şi pleda pentru înlocuirea buchiilor cu litere latine, a sfîrşit polemica prin tipărirea în anul 1857 la Lugoj a concluziilor formulate în scrierea sa : Răspuns la replica domnului Meletie Drăghici intitulată : „Să ne dezamăgim" .
în această dispută Petru Lupul a contribuit cu o remarcabilă vervă, îndreptînd atacuri directe împotriva lui Meletie Drăghici. A strecurat şi în piesele sale de teatru destule invective împotriva buchiniştilor şi în special împotriva lui Drăghici, căruia îi şi adresase la 16 februarie 1856, ca răspuns la broşura sa, nişte versuri : „Văzînd mai departe că gustul citirii cu litere între români, cu totul sa încuibat, nu rămîne alta decît să spun celui ce se răţoieşte : Poţi urla, zbiera, pîn' nu vei mai putea, / Român înţelept nu te vasculta". în limbajul curent de atunci „litere" însemnau cele latine faţă de ..bunchiile" slavone sau cirilice, zise şi „potcoave".
După ce a părăsit Caransebeşul, Petru Lupul sa întors la Timişoara, unde a publicat în anul 1857 mai multe cărţi. [22] Una dintre cele mai importante lucrări scrise de el a fost studiul : Despre bărbaţii străluciţi ai cetăţii Roma, de la Romul pînă la Iuniu Brutus, primul consul al romanilor, tipărită în anul 1857 la tipografia lui Tork et Comp din Timişoara, partea, fiind imprimată cu caractere latine încă înainte de stabilirea ortografiei româneşti are inconsecvenţe , se poate observa în text că literele
42 43
nu au încă accentul potrivit limbii rostite, ci sînt adaptate aici unele formule gramaticale italiene. De aceea lectura acestui text e greoaie. în loc de prefaţă, lucrarea începe cu o „esplicare" : „Urît este a fi străin în patria sa, dar şi mai urît este a nu şti şi a nu cunoaşte originea sa ; deci fiindumi cunoscut că foarte puţini români sînt, chiar şi dintre preoţi, luminătorii şi păstorii naţiunii române, care ar şti istoria romană, începutul istoriei române, în care se află virtuţi eroice, putere nemărginită peste Europa, Asia şi Africa, adică peste întregul glob pămîntesc ... Eu de astă dată dau la tipar numai istoria de la Romul pînă la Iuniu Brutus, primul consul al romanilor ; în noiembrie 1857 voi da să se tipărească de la Iuniu Brutus pînă la împăratul August inclusiv, şi apoi ceva mai tîrziu pînă la căderea Romei, care sa întîmplat la anul 476." [23]
Nu sau găsit pînă acum date suficiente despre viaţa şi activitatea lui Petru Lupul după părăsirea postului de director şcolar din Caransebeş. Probabil că a dus la Timişora o existenţă dedicată studiilor şi publicaţiilor sale. A scris numeroase cărţi, dintre care unele sau păstrat, împreună cu altele în manuscris şi cîteva documente, corespondenţe şi portretul lui la Academia Republicii Socialiste România. E de presupus că a avut surse de cîştig sau ocupaţii remunerate, deoarece dispunea de posibilităţi materiale ca săşi tipărească lucrările. Fiind un pedagog reputat, cu o vastă cultură, putea săşi asigure traiul din predarea de lecţii sau din prelegeri în cadrul învăţămîntului de atunci sau pe cale particulară, în oraşul său natal a fost apreciat şi ajutat de fruntaşii vieţii publice româneşti. Desigur a fost sprijinit şi de prietenul şi fostul său coleg de gimnaziu cu care copilărise în cartierul lor din suburbiul Fabric, de Petru Cermena, personalitate cu multă autoritate pe vremea aceea.
Erau cunoscute relaţiile bune dintre Petru Lupul şi unii membri ai familiei Mocioni din Banat, care lau ajutat, fiind unul din cei mai distinşi protejaţi ai lor. Se ştie că în 1849, alături de Petru Cermena, fraţii Petru şi Andrei Mocioni lau susţinut la oficialităţile imperiale de la Viena ca să fie numit directorul şcolilor naţionale româneşti în partea de sud a Banatului, în locul decedatului C. D. Loga. Nea mai rămas dovada că Petru Lupul ia meditatla învăţătură pe Alexandru şi Eugen Mocioni, cărora lea dedicat
lucrarea sa Despre educaţie, tradusă din limba latină în anul 1862, în timpul cînd aceşti tineri, pe lîngă altele, de la el au învăţat să scrie şi să vorbească italieneşte. [24] în special mama lor, Caterina Mocioni, o femeie de o rară inteligenţă şi cu vaste cunoştinţe în diverse ramuri de învăţătură, ia apreciat cultura şi 1a adus în anturajul fiilor săi.
Nu se cunosc încă motivele sfîrşitului trist al vieţii sale, căci a murit sărac şi umilit. La moartea lui ziarul Albina din Pesta, publicîndui necrologul, a menţionat că „bietul literat român ... a trecut, sărmanul, prin cele mai diferite vicisitudini ale vieţii". [25]
Petru Lupul a murit la 10/22 august 1872 în TimişoaraFabric şi a fost înmormîntat la 23 august, stil nou, în cimitirul cartierului. [26] Sau găsit pînă acum numeroase cărţi şi broşuri publicate de el, majoritatea lor fiind traduse sau adaptate din opere italiene sau franceze. Petru Lupul a fost un scriitor fecund şi multilateral, căutînd să răspîndească printre români o mulţime de cunoştinţe şi învăţături. Scrisul său nu a avut un caracter de creaţie originală, ci era mai mult de factură enciclopedică. Totuşi, opera şi activitatea acestei luminoase si intresante personalităţi a vieţii culturale româneşti din Timişoara trecutului merită cercetată şi apreciată aşa cum se cuvine. [27]
NOTE
1. In Enciclopedia Română întocmită de Dr. Cornel Diaconovici, apărută la Sibiu 1904 voi. III. pag. 145 este publicat un articol sumar scris de I. V. (Iuliu Vuia), în care anul nasterii, 1804, este greşit. De aici au preluat eronat, fără să verifice, biografii lui Petru Lupul, unul de la altul, data naşterii. Greşeala provine de la interpretarea înregistrării morţii în matricola de la biserica Sf. Gheorghe a parohiei din Fabricul Timişoarei, unde este menţionată vîrsta de 68 de ani, aProximativă, fiindcă nimeni nui putea cunoaşte atunci numărul de ani pe care îi avea, mai ales în starea deplorabilă "in care şia găsit sfîrşitul. Semnatarul articolului din enciclopedie a stabilit greşit vîrsta decedatului prin scăderea
44 45
celor 68 de ani înregistraţi. Se pare că nimeni nui cunoştea atunci etatea exactă. Şi ziarul „Albina" de la Pesta, publicîndui ştirea morţii, 1a făcut de 60 de ani. Adevărata vîrstă se poate stabili din registrele gimnaziului piarist al Timişoarei, unde Petru Lupul a urmat primele trei clase la secţia gramatică. Astfel, în primul volum de matricole al gimnaziului, aflat la Arhivele de stat din Timişoara, se pot constata următoarele înregistrări, unde este trecută şi vîrsta elevului, şi anume :
în anul şcolar 1822—1823 la „gramaticae anno I studioşi" poziţia 41 de la pagina 121 este înregistrat „Lupulof Petrus a. 14 gr. r. Temesvar, pater Nicolaus pellis ibid.", cu menţiunea „emin. et pr.", adică elev eminent şi primul în clasă la toate materiile.
în anul şcolar 1823—1824 „Lupulov Petrus a. 15 ci. II gramatice, pater Nicolaus pellis ibid.", la poziţia 42 pag. 136, avînd certificatul de eminent ca şi în anul prim, şi
în anul şcolar 1824—1825 „Lupulov Petrus a. 16 ci. III. gramaticae, pater Nicolaus civis Temesvar", înregistrat la poziţia 43 pag. 146, cu aceleaşi note eminente ca în anii precedenţi. Aici se mai află o menţiune marginală din 1840 în latineşte întrun scris indescifrabil.
Din aceste înregistrări în matricolele gimnaziului piarist al Timişoarei se poate stabili vîrsta exactă a elevului. La înscrierea lui în toamna anului 1822 a avut 14 ani, iar în clasele următoare cîte un an în plus. Fără îndoială că tatăl elevului, Nicolae Lupul, fusese obligat să prezinte dovada nasterii şi deci vîrsta celui înscris la şcoală. Iar părinţii cunoşteau mai bine etatea copilului, decît preotul din 1872 care a înregistrat cazul de moarte. Prin urmare, din aceste date şi acte rezultă că Petru Lupul, înscris cu numele de Lupulov, sa născut în anul 1808, scăzînduse vîrsta ca elev de 14 ani din anul şcolar 1822—1823. Dacă am admite 1804 ca an al naşterii, ar însemna că băiatul a intrat la liceu cînd avea 18 ani, ceea ce nu pare verosimil, întrucît se ştie că el era dintro familie de meseriaşi înstăriţi şi cu vază în oraş. 2. Tatăl scriitorului, Nicolae Lupul la îndemnul protopopului român Vasile Georgevici (1764—1826), a susţinut cu bani şi materiale zidirea în 1826 a vechii biserici ortodoxe române din TimişoaraFabric, primind de hram pe Sf. Ilie, patronul cojocarilor. Biserica a fost demolată în 1912 din motive urbanistice, impuse de planul de sistematizare al municipiului, şi a fost atunci clădită actuala biserică Sf. Ilie, pe albia astupată a unei ramificaţii a Begheiului. 3. Ioan Dimitrie Suciu : Petru Lupulov, epigon al renaşterii bănăţene, în ziarul Vestul Timişoara, nr. 2116 şi nr. 2117 din 18 şi 19 ianuarie 1938.
1. Aurel Cosma : Portrete din Banat. Petru Lupulov. în ziarul Nădejdea Timişoara, nr. 136 din 21 septembrie 1921.
2. Ion B. Mureşianu : Despre Petru Lupul Lupulov. înseilări biografice, în cotidianul Dacia, Timişoara, nr. 49 din 2 martie 1940.
3. Aurel Cosma: Portrete din Banat, ibidem, Timişoara 1921.4. Ioan Dimitrie Suciu: Literatura bănăţeană de la "început
pînă Ia Unire, 1582—1918, Timişoara 1940, Editura Regionalei bănăţene a Astrei. (despre Petru Lupulov la pag. 83).
46
8.Pe
tru Lupul a scos în anul 1845 din „tipariul crăiesc" de la Buda o culegere de poezii din literatura română de atunci, selecţionate de el din prima ediţie ce apăruse în Bucureşti, şi anume poezii de Grigore Alexandrescu versurile intitulate : Meditaţie, Peştera, Cinele soldatului, Epistolă familiară, Rugăciune, precum şi fabulele Lebeda şi puii corbului, Ciinele izgonit. Privighetoarea şi măgarul, Întoarcerea, apoi din poeziile lui I. Văcărescu: Închinăciune de nelegiuiţi şi alegorie, iar la sfîrşit poezia Toamna de I. Eliade. Volumul acesta de poezii are în loc de prefaţă următoarele cuvinte adresate de Petru Lupul către „Iubite cetitoriu!", care ne sugerează preocupările şi o caracterizare a scriitorului: „Aflîndumă eu de doi ani şi jumătate în Zara (capitala cetate a Dalmaţiei) profesor, în ceasurile de odihnă, mam deprins cu alegerea acestor bine plăcute poezii, de a le da o a doua oară la tipar. Am compus eu în alte date ale mele cugetări, care însă numai atunci le voi vedea, dacă eu prin cîştigarea acestor mult desfătătoare poezii, voi cunoaşte al tău subţiat pentru citire gust, dacă inima ta nu va fi către carte întocmai ca fierul rece, dacă agerimea mult preţiosului tău duh se va învinge, că e mult folositor a ceti în toată ziua cîteva din carte spre bine învăţătoare. Nu fugi de carte în limba transcrisă, că aceasta te va face săţi cunoşti datoriile, şi drepturile omeneşti, şi vei învăţa în multe întîmplări să scapi de ocări. Ceteşte toate acestea, că nu te vei căi, şi iubeşte pe al tău neostenit lucrâtoriu. In Zara 2lea august 1844. Petru Lupulov a filozofiei şi teologiei profesor." 9. Aurel Vasiliu : Alte cărţi dăruite de Eminescu bibliotecii gimnaziaştilor, pag. 275, în volumul de 643 pagini, aparut în 1943 la Cernăuţi sub titlul: Eminescu şi Bucovina, editura „Mitropolitul Silvestru". în acelaşi volum, vezi p. 249 şip. 569 capitolul lui Constantin Longhin despre : „Aron PumnulMihai Eminescu"
10. Aurel Vasiliu: Din lecturile lui Eminescu la Cernăuţi, ibidem, p. 297.11.Petru Lupulov: Omul povăţuit de minte, capitolul „Despre adversitate" la pag. 90—92.12.Aurel Vasiliu, ibidem, Din lecturile Iui Eminescu, p. 295.13.Petru Lupulov : Omul povăţuit de minte, Buda 1846, p. 139—144.
14.Ispas Moţiu a publicat în volumul Studii de economie. Lucrăriştiinţifice ale cadrelor didactice 1968—1969, editat de universitatea din Timişoara în anul 1970, un studiu intitulat: Elementele de gîndire economică in scrierile cărturarului Petru Lupulov. 15.Ioan Halupca: Universalul institut de păstrare împreunat cu cea dinţii casă economică din limba germană în cea română. Viena, 1846, în 56 de pagini tipărite. 16.Petru Lupulov : Măestria de a se teri de răul săraciei, sau trei serioase : agoniseşte, reţine (conservează), converteşte. Testamentul a unui tată către liul său. în Buda : cu tipariul crăieştii. Tipografii a Universităţii, 1846. 17.Aurel Cosma : Portrete din Banat. Petru Lupulov, 1921. 18.Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, secţia de manuscrise, cota 994, folio 14—16. Scrisoarea din 18 decembrie 1848 a lui Petru Cermena către dr. Pavel Vasici la Braşov.
47
19.Ion B. Muresianu : Despre Petru Lupulov , ibidem, 1940. 20.Adversitatea fată de Petru Lupul o găsim exprimată şi în foaia oficială a eparhiei Caransebeşulu, manifestată după aproape trei decenii de la „îndepărtarea" lui din postul de director. Foaia Diecezană din Caransebeş, în septembrie 1886, cu prilejul morţii protopopului Nicolae Andreevici, care îl înlocuise pe Petre Lupul în postul de director, scria : „ ... în anul 1857, după demisionarea directorului şcoalelor naţionale române din fostul confiniu militar, Petru Lupulov, renumit prin multele sale excentricităţi şi cu oarecare nume de autor al mai multor cărţi române, astăzi de o însemnătate secundară .. .". Cercurile clericale nu puteau săi ierte divergenţele nici la 14 ani după moartea sa. 21.Meletie Drăghici : Care sunt literele romane ? Broşură de 12 pagini Imprimată în anul 1855 la Tipografia erezilor lui Beichel din Timişoara. 22. Printre cărţile publicate de Petru Lupul în anul 1857 la Timişoara, se află în biblioteca Academiei R. S. România şi o carte de bucătărie provenită de la arhiepiscopul grecocatolic Alexandru Sterca Suluţiu din Blaj, cu autograful mitropolitului ceea ce arată larga răspîndire a cărţilor scriitorului timişorean. Această carte, tipărită cu litere latine, şi dedicată de Petru Lupulov „sexului femeesc", are titlul : Receple despre varie (deschilinite) bucate, cari ori şi cine Ie poate iace. în explicaţia introductivă autorul spune : „Cuina de călătorie sau recepte despre deosebite bucate, cari se pot uşor ordina, sau fieşte carele poate să le facă. Cartea cuprinde reţete culinare pentru „supe, ciorbe, legume, peşte" şi altele dietetice : „recept pentru pept", adică alimentaţia celor ce au afecţiuni pulmonare, apoi „supe şi mîncări pentru diverse boale, cu efect tămăduitor".O alt ă carte apărută în anul 1857 la Timişoara şi imprimată cu litere latine de aceeaşi tipografie a lui Tork şi consorţii, a fost: Culegere a mai multor învăţătur i folositoare date la lumină de Petru Lupulov, cu următorul cuprins : „Ipocritul" în versuri despre cei ce se roagă cu falsitate şi gîndesc rău şi fac păcate. Apoi cîteva întrebări şi răspunsuri sărbătoreşti, şi în fine multe alte învăţături şi sfaturi. 23.In carte se află menţiunea : „A ieşit de sub tipar în 26 iulie 1858.Se af la de vedere a Bibliopola(Buchandler)G.F.L. Sellheim în cetatea Timişoarei, în casa lui Petrovici". 24.Petru Lupul publică abia în anul 1868 la tipografia lui E. Steger din Timişoara lucrarea sa din 1862, cînd funcţiona ca profesor particular în familia Mocioni, cu titlul Despre educarea religioasă, fizică, intelectuală şi socială, şi avînd pe prima pagină o dedicaţie semnată cu data de 6 octombrie st.v. 1862 : „Tinerilor domni Alexandru şi Eugen Mocioni, juriştilor la cezaroregească universitate vieneză, iucundei speranţă şi fiilor fideli ai poporului român". Apoi în continuare Petru Lupul scrie în toamna anului 1862: „Doi fraţi cu o inimă şi cu un cuget aţi adeverit prin aceasta, cît de mult ştiţi să preţuiţi educarea tinerimei, ca unii care sunteţi în modul cel mai perfect educaţi, care au studiile cele mai bune, cu virtute, ingeniu şi cu învăţătură între contemporani vă distingeţi, care anul acesta în limba italiană la mine vaţi perfecţionat ..."
25.Ziarul Albina din Pesta condus de Vincenţiu Babeş, nr. 65 din joi 17/29 august 1872. 26.Arhivele de stat Timişoara, registrul de morţi al parohiei Sf. Gheorghe din TimişoaraFabric pentru perioada 1868—1886, inventar nr. 3 în care este înregistrat la poziţia 34, pagina 7, din anul 1872: „Petru Lupulov, 68 ani, grecoortodox, fost director şcolar, locul naşterii şi locuinţii Fabric, mort la 10 august 1872, îngropat la ll august 1872 de protopopul Meletie Drăghici", iar la rubrica „primirea tainelor şi alte stări" nu este menţionat nimic, ceea ce înseamnă că a decedat fără împărtăşirea cuminecăturii.
A murit, deci, la 10 august 1872 stil vechi, înregistrările pe vremea aceea fâcînduse în evidenţa de stare civilă purtată de biserica ortodoxă după calendarul iulian, ceea ce corespunde cu ziua de 22 august, după stilul nou, adică cel gregorian. La moarte Petru Lupul avea deci 64 de ani.
27. Printre alte cărţi tipărite la Timişoara de Petru Lupulîn ultima perioadă a vieţii sale se cunosc : Despre educare înanul 1868 şi Teologia naturală, în anul 1869. Ultima carte,cu un an înainte de a muri, a apărut în anul 1871 trateazădespre Drepturile părinţilor asupra pruncilor săi şi a pruncilorcătre părinţii săi, scos din dreptul natural.
48
ACADEMICIANUL VASILE MANIU
Poetul Adrian Maniu avea zece ani cînd a murit bunicul său, Vasile Maniu, revoluţionarul de la 1848 şi academicianul de mai tîrziu. Pe parcursul anilor de amicală colaborare literară cu scriitorul de origine bănăţeană, îndeosebi în anii apariţiei revistei Luceafărul de la Timişoara (1935—1937), Adrian Maniu mia istorisit, cu un vădit ataşament faţă de Banat, o seamă de fapte interesante, cu totul inedite, despre membrii familiei sale şi despre trecutul lor.
Familia Maniu era la sfîrşitul secolului al 18lea una din cele mai cunoscute în lumea negustorilor români din Lugoj, alături de familia Atanasievici, de origine macedoromână. Strămoşii lor se aşezaseră lîngă „armiţia" (vama) de lîngă podul vechi al Timişului, unde se formase centrul economic al Lugojului de pe vremuri. în timpul acela, comerţul oraşului era în mina negustorilor români, care, împreună cu meseriaşii, alcătuiau pătura conducătoare a vieţii publice locale. [1]Datele biografice cunoscute pînă acum despre familia Maniu încep cu cele privitoare la comerciantul Alexandru Maniu, tatăl renumitului cărturar de mai tîrziu, Vasile Maniu. Alexandru Maniu îşi avea casa şi sediul în centrul cartierului de lîngă podul vechi. Aici sa născut la 18 decembrie 1824 Vasile Maniu, care nu va uita tot timpul vieţii sale că era fiul Lugojului. Mama lui a murit la un an după nastere. Rămas orfan, de creşterea lui a avut grijă tatăl său, care sa recăsătorit. La 5 martie 1833 sa născut în Lugoj al doilea fiu : Aurel Maniu. [2] Biografia acestuia e mai cunoscută, îndeosebi activitatea sa naţionalpolitică. Ca deputat în Dieta de la Budapesta este ales la 1861 în cercul
Făgetului, dovedind combativitate şi atitudine românească, moştenită de la străbuni. Avocatul Aurel Maniu a funcţionat în ultima perioadă a vieţii sale ca notar public în Oraviţa, unde a murit la 22 ianuarie 1894. [3] Membrii familiei Maniu, adică tatăl Alexandru şi fiii săi Vasile şi Aurel, deşi erau nobili de „Rakosd" (Răcăjdia), niciodată nu şiau afişat titlul acesta, fiind însufleţiţi de idei democratice. Ei se considerau fii ai poporului şi se simţeau ataşaţi cu tot devotamentul lor de mulţimea iobagilor şi ţăranilor. în 1852 Vasile Maniu sa căsătorit cu fiica vestitului avocat din Qraviţa, cu Olga de Lovich, o nepoată a lui Ludovic Kossuth. [4] Din căsătoria aceasta au rezultat doi fii : Grigore şi Vasile.
După stabilirea lui în Bucureşti, Vasile Maniu menţinea legătura cu Lugojul şi venea de multe ori în casa lui Aurel Maniu de pe dealul viilor, îndeosebi în zilele culesului de struguri, cînd se întorcea din străinătate de la băi. Despre un astfel de popas făcut în toamna anului 18Î8 ne aminteşte ulterior ziarul Drapelul din Lugoj, cînd Vasile Maniu a petrecut cu fiul său Girigoire cîteva zile de odihnă la vie şi a luat contact cu fruntaşii vieţii publice din Banat, care veniseră să1 întîlnească. Mai tîrziu, în 1924, Caius Brediceanu a cumpărat via de la urmaşa Livia Maniu măritată cu avocatul Vuia, ca să poată sta în această casă de pe dealul viilor cumnatul său Lucian Blaga cu sora sa Cornelia (soţia poetului şi filozofului), avînd aici scriitorul şi gînditorul Blaga un loc de liniştită reconfortare şi de meditaţie. Caius Brediceanu achiziţionase această proprietate de la urmaşii lui Maniu, după ce Bredicenii vînduseră renumita şi istorica lor casă de la vie, despre care Victor Vlad Delamarina începuse să scrie o cronică. [5]
Fiul cel mare al lui Vasile.Maniu, Grigore a fost un jurist cu reputaţie în Bucureşti, unde a publicat în perioada 1893—1908 un vast tratat de drept comercial, în mai multe volume, considerat ca o valoroasă operă ştiinţifică. [6] Grigore Maniu a avut la rîndul său patru copii : poetul Adrian Maniu, artistapictoriţă Rodica Maniu, căsătorită cu pictorul Sa
50 51
muel Mutzner [7], Horia Maniu, fostul deputat de Hunedoara şi Măria Maniu, căsătorită cu un medic.
Vasile V. Maniu, al doilea fiu al academicianului, a fost profesor de liceu în Bucureşti. El este autorul unei cărţi cu titlul : O lecţiune de geografie asupra Banatului, publicată la Bucureşti în anul 1900.
Poetul Adrian Maniu, datorită acestei descendenţe bănăţene, sa considerat şi el un fiu al Banatului, publicînd în mod consecvent la revistele literare timişorene, îndeosebi la Luceafărul din anii 1935—1937, şi mai tîrziu la revista Orizont.
Fiindcă viaţa şi activitatea lui Vasile Maniu e prea puţin cunoscută şi numele lui nu figurează cu suficiente date istorice în enciclopediile apărute pînă acum, am căutat să extrag din diferite izvoare, cercetate şi analizate, o scurtă sinteză biografică.
Vasile Maniu a fost un prestigios cărturar al Banatului, un academician cu renume ; participantul activ la revoluţia de la 1848 a rămas un militant progresist în tot timpul vieţii. De numele lui se leagă numeroase acţiuni şi scrieri combative pentru cucerirea drepturilor româneşti. Vasile Maniu a militat pentru dezvoltarea şi strîngerea relaţiilor culturale, în jumătatea a doua a secolului al 19lea, între fruntaşii vieţii publice ai României libere şi între românii bănăţeni. Ca membru al Academiei Române a făcut parte din pleiada cărturarilor din Banat, care au reprezentat cu demnitate şi competenţă ştiinţifică provincia sa, de care nu sa despărţit sufleteşte nici după stabilirea în Bucureşti. A fost remarcabilă activitatea pe care a desfăşurato alături şi împreună cu marile personalităţi ale spiritualităţii Banatului de atunci, colaborînd cu ceilalţi academicieni, bănăţeni. Vasile Maniu a jucat un rol de seamă în rîndul revoluţionarilor de la 1848 în Bucureşti, unde se stabilise cu un an mai înainte, şi a devenit un animator al mulţimii oprimate, profesînd idei avansate.
Vasile Maniu de mic a intrat la şcoală românească a Lugojului, unde a început învăţătura la dascălii Ilie Miescu şi Nicolae Marcu, apoi la şcoala germană din localitate, avîndu1 ca învăţător pe Reinholcz. Studiile secundare lea urmat probabil la noul gimnaziu înfiinţat la Lugoj în anul 1836. Unii biografi susţin că lear fi continuat la Arad şi Timişoara. [8] Cert este că în matricolele unicului gimnaziu piarist din Timişoara nu figurează numele
lui. [9] A urmat şi cursurile şcolii normale din Caransebeş, după cum arată alţi autori. [1.0] La Universitatea din Pesta a studiat dreptul şi filozofia, luînduşi diploma de absolvire în anul 1846.
In anii studenţiei a început să scrie, simţind o deosebită vocaţie pentru literatură, mai ales pentru dramaturgie, care îl pasionase încă de elev, cînd jucase teatru de amatori pe scena improvizată a şcolii. împreună cu alţi studenţi a fondat în Pesta o societate pentru răspîndirea culturii şi literaturii române. [11] După terminarea studiilor, i sa oferit un post de subprefect, pe care însă 1a refuzat. Prefera să se înapoieze la Lugoj, unde a luat legătură cu prietenii devotaţi ai lui Eftimie Murgu. Sub imboldul tinereţii celor douăzeci şi doi de ani,Vasile Maniu sa ataşat în secret grupului de revoluţionari lugojeni, devotaţi lui Murgu şi cauzei conspirative. Murgu îl cunoscuse încă din primii ani, după stabilirea sa în Lugoj, iar cînd a aflat de ţinuta curajoasă şi de însufleţită activitate a acestui student, şia dat seama că Vasile Maniu poate săi fie un om de încredere. Întoarcerea acasă a lui Vasile Maniu a coincis cu venirea la Lugoj a actorului român Iosif Farcaş, care jucase pînă atunci întro trupă din Arad, de formaţie mixtă. Pe vremea aceea Lugojul avea o tradiţie teatrală românească de amatori. Iosif Farcaş a reuşit să recruteze pentru constituirea unei trupe româneşti destule elemente valoroase. Cu ajutorul acestor „diletanţi" a înfiinţat în 1846 „Societatea românească cantatoare theatrale". Primul care sa înrolat în trupa lui Farcaş a fost Vasile Maniu, atras de vraja scenei şi a dramaturgiei. Sa prezentat şi George Seracin originar din Dobreşti, care era şi un bun tenor în corul local. Apoi au mai aderat la această formaţie teatrală şi alţi artişti „diletanţi", în frunte cu săpunarul Vasile Brediceanu, care mai jucaseră pe scenă.
Iosif Farcaş părăsise Aradul, după ce jucase la ultimul spectacol din 8 iulie 1846 în piesa „Doi cainiaci sau uituci" de A. Kotzebue. în trupa lui Farcaş au contat ca actori angajaţi, adică de profesie, Vasile Maniu şi George Seracin. Din primul lor repertoriu jucat la Lugoj, cu care dealtfel a plecat trupa în turneu, voi aminti : „Elizena din Bulgaria sau pădurea Sibiului" în patru acte, piesă de Jo
52 53
hanna Franul von Weisenthurm, în care rolul principal al lui Almarich, â fost jucat de Vasile Maniu, ~ şi o altă piesă de P. Al. Wolf Komlosi: „Preciosa", inspirată din viaţa ţiganilor. în martie 1847 trupa a plecat în Transilvania şi a dat reprezentaţii la Sibiu şi la Braşov. între timp, Vasile Maniu a scris piese de teatru pentru această trupă de actori amatori. Ele au fost jucate la Braşov, astfel: Arderea amorului, dramă în trei acte, prima sa lucrare dramatică, sa reprezentat la 26 aprilie 1848 şi la Bucureşti, întro variantă nouă : Amelia sau victima amorului. Ea a fost după aceea publicată în Bucureşti şi citată în Istoria literaturii române de C. Adamescu. în toamna anului 1847 Vasile Maniu se stabileşte la Bucureşti şi intră în trupa lui Costache Caragiale. Despre activitatea teatrală a lui Vasile Maniu a publicat valoroase pagini documentare Ion Crişan, care a făcut minuţioase cercetări arhivistice în Lugoj. [12]
Ca actor de teatru, Vasile Maniu a putut mai uşor să facă legătura între revoluţionari. La Bucureşti a cunoscut cele mai de seamă personalităţi ale culturii româneşti. A fost bine primit în cercurile intelectuale de orientare progresistă. A început să colaboreze la ziare şi să scrie piese de teatru. A dat dovadă nu numai de un remarcabil talent de actor, dar mai cu seamă de dramaturg. Prin faptul că juca efectiv pe scenă, a reuşit să înveţe tehnica regizoratului şi felul cum trebuie compuse dialogurile ca să aibă efect asupra publicului. [13]
în scrisul lui Vasile Maniu se oglindeau ideile de emancipare socială şi naţională. în 1848 a devenit unul din factorii revoluţionari alături de Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti şi de ceilalţi militanţi pentru aceleaşi idealuri de libertate şi de unire, pe care i le inspirase Eftimie Murgu.
„Legătura între Murgu şi Bălcescu — scrie I. D. Suciu — urma să o facă Vasile Maniu, lugojean, absolvent al Universităţii din Pesta, care încă din 1847 se stabilise ila Bucureşti. Credem că Vasile Maniu a fost acela care în primele zile ale lunii iulie ia adus lui Murgu misiva revoluţionarilor bucureşteni. Vasile Maniu participă la evenimentele revoluţionare din Bucureşti din luna iunie 1848. Era omul cel mai indicat să facă legătura între cele două grupe revoluţionare : tînăr şi curajos, cunoştea si
tuaţia din Banat şi de Ia Pesta, precum şi limba maghiară." [14]Pentru că participase activ la mişcările revoluţionare din
Bucureşti, Vasile Maniu a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi să treacă în Transilvania, unde a lucrat pe lîngă Comitetul de apărare naţională de la Sibiu, care sprijinea acţiunea militară a lui Avram Iancu. Acest comitet 1a însărcinat cu diverse misiuni importante, printre care şi aceea de notar districtual al Făgăraşului. [15]
După înfrîngerea revoluţiei, sa întors acasă, în Banat, dar nu şia statornicit domiciliul în Lugoj, întrucît stăpînirea austriacă 1a numit în 1849 întro funcţie de comisar cercual în Caras, iar în 1855 de notar în cercul Herendeşti. în 1859 a plecat din nou la Bucureşti, unde sa stabilit în mod definitiv ca avocat. [16].
în timpul celor zece ani petrecuţi în Banat (1849—1859), pe lîngă îndeplinirea serviciului său de ordin administrativ, Vasile Maniu a desfăşurat o bogată activitate de istoric şi publicist. în perioada aceasta a scris monumentala istorie a originii românilor, carte de peste 500 de pagini, care 1a consacrat ca savant istoric şi dincolo de hotarele etnice ale poporului român. Voluminoasa lucrare apărută la Timişoara în anul 1857 cu titlul : Disertaţiune istoricocritică şi literară tractândă despre originea românilor din DaciaTraiană a dovedit pe bază de documente continuitatea neîntreruptă a poporului român în Dacia.
Incă înainte de apariţia acestei opere, Vasile Maniu a luat parte la discuţia publică ce se ducea atunci între tradiţionaliştii care pledau pentru menţinerea scrisului cirilic în limba română şi între cei care susţineau adoptarea alfabetului latin. Vasile Maniu sa situat în fruntea curentului care cerea un alfabet conform cu firea limbii române, arătînduse intransigent în lupta pornită împotriva „buchiilor". Punctul său de vedere 1a precizat, pe lîngă publicarea altor broşuri, şi în prefaţă. Trebuie să fie scoasă în relief valoarea ştiinţifică a acestei disertaţii, pe care Vasile Maniu a scriso cu respectarea tuturor regulilor de aparatură istoriografică, întrebuinţînd, ca şi Eftimie Murgu, argumente luate din cele mai variate şi autorizate surse de documentare, Privind limba, filologia şi etnografia română. Vasile Maniu a fost cel dintii savant român care a dat
54 55
ştiinţelor istorice o mare operă sintetică despre originea poporului nostru, operă sprijinită pe sistemul critîcoliterar al analizei citatelor din autori străini, combătînd, adoptînd sau interpretind diversele izvoare. Acest important studiu istoric al lui Vasile Maniu a fost tradus în limba germană de bănăţeanul Petru Broşteanu şi tipărit la Reşiţa în anul 1884 sub titlul : Zur Geschichtsforschung iîber die Romaenen. Vicenţiu Babeş a apreciat la înalta sa valoare ştiinţifică lucrarea şi a publicat o judicioasă recenzie a versiunii germane în revista Familia de la Oradea (anul 1884, pagina 640).
Stabilinduse la Bucureşti, Vasile Maniu, imediat după sosire, a fost numit în anul 1859 avocat public la curtea criminală, apoi în anul următor avocat public la înalta curte de justiţie din Bucureşti. în anii 1862—1865 a funcţionat ca avocat de minister, iar de la 1866 avocat al Eforiei Spitalelor şi în sfîrşit, în anii 1868—1869 ca primpreşedinte al Curţii de Apel din Iaşi. în timpul acesta a publicat două lucrări care iau adus o faimă de om de ştiinţă şi pe plan european, şi anume : Unitatea latină sau cauza română şi politică, apărută la Bucureşti în anul 1867, şi Misiunea Occidentului latin în Orientele Europei, apărută în anul 1869 la tipografia C. A. Rosetti din Bucureşti. Versiunea în limba franceză a acestei lucrări a fost publicată în acelaşi an la Paris. Lucrarea despre Unitatea latină a fost interzisă în imperiul austriac şi deci na putut fi introdusă decît clandestin, printre românii de sub dominaţia Habsburgilor. Ambele publicaţii au produs multă vîlvă. [18]
Vasile Maniu a preconizat ideea „formării unui bloc latin". în anii 1870—1871 ia publicat Studii asupra misiunii orientului, iar în anul 1878 „Studii asupra scrierii profesorului Dr. I. Jung intitulată : romanii şi românii în ţăr ile dunărene".
Ieşind din magistratură, Vasile Maniu a continuat să exercite profesiunea de avocat, precum şi laborioasa activitate de scriitor. Intrînd în viaţa publică, a fost ales în repetate rînduri deputat sau senator în corpurile legiuitoare (1876—1888). In această perioadă a desfăşurat şi o activitate ziaristică, scriind la : Românul, Trompeta, Buciumul şi la alte publicaţii periodice, în special la Columna lui Traian, fiind prieten cu Haşdeu, care conducea această revistă.
Predilecţia lui Vasile Maniu pentru teatru 1a îndemnat să scrie şi piese care au fost jucate pe scenele de atunci. în anul 1871 a apărut la Bucureşti drama întrun act cu titlul : Monumentul de la Călugăreni, iar în 1880 a publicat tot la Bucureşti o altă dramă originală în 5 acte, Proscrisul român, în care evocă clipe trăite în perioada evenimentelor de la 1848, Vasile Maniu a mai publicat în revista Columna lui Traian din anul 1872 o dramă istorică în 5 acte, cu subiectul Conjuraţiunea lui Catilina.
în domeniul istoriei şi al criticii literare Vasile Maniu a elaborat un raport pentru Academia Română despre Mişcarea literaturii istorice în România şi in străinătate cu referinţă la români în anul 1879, studii istoricocritice şi etimologice cu un memoriu asupra mişcării literaturii istorice în străinătate şi la noi. [19]
Ca parlamentar a ţinut numeroase discursuri şi a desfăşurat o intensă activitate. Din discursurile sale parlamentare, Vasile Maniu şia publicat în 1879 în broşură separată în Bucureşti Cuvîntul rostit în şedinţa camerei legiuitoare de la 27 septembrie 1879 în chestiunea de revizuire a constituţiunii din 1866.
La sfîrşitul activităţii parlamentare, Vasile Maniu a adresat şapte scrisori deschise regelui, aparute în anul 1888, care au fost viu comentate şi a stîrnit multe opinii. Fără să aibă un caracter de pamflet, scrisorile acestea conţin o serioasă examinare a situaţiei României din toate punctele de vedere, o judicioasă analiză făcută de un om politic cu vederi avansate. Vasile Maniu pledează pentru soluţii de dreptate socială, pentru reforme de orînduiri legislative şi administrative care să mulţumească poporul. [20]
în anul 1876 Vasile Maniu a fost ales membru al Academiei Române, în secţiunea istorică. A fost o binemeritată recunoaştere publică a prodigioasei sale activităţi de istoriograf, a prestigiului şi autorităţii sale ca om de ştiinţă. Cărţile apărute şi majoritatea studiilor, articolelor, discursurilor şi conferinţelor, scrise sau rostite de Vasile Maniu, sînt uiate în paginile ziarelor sau revistelor, în analele Academiei şi în filele dezbaterilor parlamentare. Una dintre cele mai de seamă opere, cuprinzînd Istoria Banatului, na putut fi terminată şi nici publicată. Manuscrisul lucrării nu se ştie dacă sa păs
56 57
trat, dar despre el a făcut amintire profesorul lugojean Virgil Popescu, în cuvîntarea rostită la înmormântarea din 25 martie 1901 a academicianului banăţean :
„. . . Acum 19 ani, cu ocazia unei vizite ce a făcut Vasile Maniu Lugojului, ma chemat la dînsul la hotel [azi Dacia — A.C.] şi mia citit timp de trei ore o introducere, ce făcuse pentru Istoria Banatului, pe care începuse să o scrie." [21]
Vasile Maniu a decedat în ziua de sîmbătă 10/23 martie 1901 la Bucureşti în etate de 77 de ani. [22] La funeralii au luat parte membrii guvernului, în frunte cu primul ministru D. A. Sturdza şi membri ai Academiei Române.
Erau de faţă : Ion Kalinderu, I. N. Negruzzi, Nicolae Ionescu, Victor Babeş, Ion Bianu, Iosif Vulcan, Atanasie M. Marinescu, C. Rădulescu, Gr. Tocilescu, generalul Al. Fălcoianu, Anghel Saligny etc. Cuvîntarea de doliu a rostito Iosif Vulcan, din partea Academiei Române, iar profesorul Virgil Popescu a vorbit din partea lugojenilor. [23]
Cu prilejul comemorării lui Vasile Maniu, la doi ani de la moartea sa, în luna aprilie 1903, cînd sa dezvelit la teatrul liric din Bucureşti bustul de marmură al academicianului şi dramaturgului bănăţean, discursul festiv 1a ţinut Gr. Tocilescu, arătînd „partea însemnată pe care acest patriot a luato în lupta pentru redeşteptarea poporului român." [24] Lugojenii iau cinstit memoria printro pioasă comemorare. [25]
NOTE
1.George Popovici : Cuvîntare la comemorarea lui Vasile Maniu. [în] ziarul Drapelul, Lugoj nr. 25 din 6 aprilie 1901. 2.Ioachim Miloia : Familia Maniu, [în] ziarul Vestul Timişoara nr. 742 din 19 februarie 1933. 3.Cornel Diaconovici : Enciclopedia română, Sibiu 1904, voi. III p. 192. 4Traian Topliceanu: Vasile Maniu, [în] Vestul Timişoara nr. 56 din 3 iulie 1930. 5.Pavel Bellu : Blaga în marea trecere, Bucureşti 1970, Editura Eminescu, paginile 144, 154 şi 157
6.Grigore V. Maniu, avocat în Bucureşti: Dreptul comercial, cu explicaţii teoretice şi practice asupra codicelui de comerciu român. Tipografia Gobel, Bucureşti 1892, Primul volum conţine 325 pagini. Opul întreg va cuprinde 5 volume, care vor apare succesiv. Ziarul Luminătotiul — Timişoara, nr. 9 din 6/18 februarie 1893 a publicat: „Felicităm pe tînârul autor de această necesară întreprindere şii dorim succesul ce1 merită rara sa erudlţiune pe terenul juridic." 7.Aurel Cosma junior: Expoziţia doamnei Rodica Maniu şi Expoziţia pictorului S. Miitzner, în revista Luceafărul Timişoara nr. 5, mai 1935, cu portretele artiştilor şi cu reproduceri din operele lor.
5. Ioan B. Mureşianu : Vasile Maniu (1824—1901, [în] revista Luceafărul Timişoara, martie 1940, pag. 21—28.
6. Arhivele de stat din Timişoara, registrul gimnaziului piarist din Timişoara, perioada 1802—1846, matricolele elevilor. Nu se află menţionat printre elevi numele lui Vasile Maniu.
7. Traian Topliceanu, art. citat. — în vremea aceea mai funcţiona în Caransebeş „Şcoala normală matematică" pentru răspîndirea culturii în zona geografică a regimentului de graniţă, înfiinţată pe baza ordinului dat de consiliul aulic la 11 noiembrie 1807. Topliceanu susţine, fără să indice vreo sursă documentară, că Vasile Maniu ar fi urmat şi această şcoală.
8. I. D. Suciu: Literatura bănăţeană de la început p'mă la Unire, Timişoara 1940. Editura „Astrei Bănăţene" , p. 296—307,
9. Ion Crişan : Teatrul amator românesc din Lugoj, paginile : 46—47, 53—54 şi 182—185. Timişoara 1967, editura Casei regionale a creaţiei populare.
10.Trandafir Laţia : Cărturari din Banat, Bucureşti, Biblioteca „Cunoştinţe folositoare" seria C, nr. 82, biografia lui Vasile Maniu, — şi George Popovici, art. citat.
11. I. D. Suciu : Revoluţia de la 1848 şi 1849 în Banat. Bucureşti 1968. Editura Academiei R. S. România, p. 157 şi 161. Vasile Maniu, omul de legătură al revoluţionarilor din Ţara Românească cu Eftimie Murgu, a publicat un articol intitulat Ungaria şi România, în care, după cum spune el însuşi, face un „paralelism" între revoluţia română şi cea maghiară, articol apărut în „Poporul Suveran" Bucureşti nr. 19 din 16 august 1848, nesemnat, dar reprodus de autor în cartea sa din 1867 : Unitatea latină sau cauza română în procesul naţionalităţilor p. 51. Articolul a fost semnalat de Cornelia Bodea în „Lupta românilor ..." p. 172.
— Traian Topliceanu : Eftimie Murgu, Un capitol din istoria politicănaţională a Banatului. Editura Asociaţiei Grănicerilor „Traian Doda" din Timişoara, 1938, p. 144 ; este publicată scrisoarea lui Eftimie Murgu către Nicolae Bălcescu, trimisă din Pesta la 8/20 iulie 1848, „post scriptum" : „Prin încrezutul meu [,] D. Vasile Maniu [,] te rog scriemi cele de cuviinţă şi eu din partemi voi căuta să pregătesc adunarea, spre a păşi la o alianţă cu Moldoromânia. Bine este dar să ne întelegem ; şi dv. bine ar fi să autorizaţi pe cineva spre a tracta în numele ţării, că nui bine să stăm izolaţi."
12.Traian Topliceanu: Vasile Maniu, în ziarul Vestul Timişoara, nr. 56 din 3 iulie 1930.
16.George Popovici, art. citat. 17.Polemica a fost îndreptată contra tezei susţinută de Meletie Drăghici.
58 59
18.în revista Familia de la Pesta, nr. 23 din 8/20 iunie 1869, apare informaţia: „Broşura politică şi intitulată. Unitatea latină de Vasile Maniu este eschisă din imperiul austriac. Emisul pentru oprire poartă datul de 4 iunie 1869." Iar în nr. 26 din 29 iunie/li iulie 1869, Familia publică: „Zelosul nostru istoric, dl. Vasile Maniu, trecu zilele trecute prin Pesta către Paris. Dsa. cu ocaziunea aceasta nea promis un articol istoric despre celebra bătălie de la Călugăreni" (p. 310), şi mai adaugă : „A ieşit de sub tipar la Bucureşti următoarea carte : Misiunea occidentului latin în orientele Europei" de Vasile Maniu. Această carte conţine 138 de pagini şi se află de vînzare în toate librăriile din Bucureşti". 19.Extras dn Analele Academiei Române, seria II, tomul II, secţia I, p. 258—273. 20.Ca autor este indicat pe coperta cârtii în 113 pagini intitulată Şapte scrisori deschise către M. S. Carol I Regele României V. Maniu, membru al Academiei Române, fost avocat public la înalta Curte de Justiţie din Bucureşti, fost primpreşedinte la Curtea Apelativă din Iaşi, senator şi deputat în camera legiuitoare." Cartea a fost scoasă în 1888 de „Tipografia modernă Gregoriu Luis" din Bucureşti. 21.Cuvîntarea a fost publicată în întregime de ziarul Drapelul Lugoj, nr. 23 din sîmbătă 17/30 martie 1901. Virgil Popescu, născut la 1860 în Lugoj, după terminarea studiilor superioare la Budapesta şi la Roma, în 1863 a fost numit profesor în Ploieşti, apoi în 1892 subdirector al învâţămîntului primar, iar în 1894 profesor la liceul Sf. Sava. A scris piese de teatru, şi alte lucrări literare.
22.Ziarul Controla Timişoara, anul VII, 31 martie 1901.23.Ziarul Drapelul Lugoj, nr. 22, 14/27 martie 1901.24.Ziarul Controla Timişoara, nr. 29, 16 aprilie 1903.25.Controla Timişoara nr. 27, 7 aprilie 1901.
POETUL IULIAN GROZESCU
Iulian Grozescu a locuit multă vreme în cartierul Fabric al Timişoarei, la rudele şi prietenii săi, iar bătrînii cartierului miau istorisit numeroase întîmplări. Era văr cu învăţătorul Traian Lungu (1830—1917), iar fiica acestuia, Emilia Lungu, a fost îndrumată de Grozescu spre creaţia literară. îi plăcea săşi petreacă timpul printre oamenii cartierului, mai ales în perioadele de refugiu sufletesc, poate şi politic, găsind aici un mediu şi climat de viaţă familiară, atît de necesară reconfortării sale fizice şi spirituale. De tînăr era bolnav. îl rodea o tuberculoză care pe vremea sa nu avea leac. Vechiul cartier timişorean şi comuna ComloşulMare erau locurile lui preferate. în cartierul Fabric trăia prietenul şi colegul său de redacţie George Ardeleanu (1837— —1909), care scosese la Pesta foaia glumeaţă Umoristul la care colaborase în anii 1863—1864 şi Iulian Grozescu. Prin intermediul lui Ardeleanu 1a cunoscut pe Iosif Vulcan, devenind apoi redactor la revista Familia, de la începutul editării ei din 5 iunie 1865. Tot în acest cartier al Timişoarei, cunoscut sub denumirea de Palanca Mare, funcţiona ca protopop Meletie Drăghici (1814—1891), care, fiind şi el comloşan, îşi începuse cariera de preot la biserica din această comună. Un alt prieten bun la care venea în Timişoara era şi gazetarul Pavel Rotariu (1840— 1919), ginerele de mai tîrziu al lui Meletie Drăghici, care, după moartea lui Iulian Grozescu, a scos în continuare în capitala Banatului revista satirică
61
Priculiciu, fondată la Pesta de el. în redacţia ziarului Albina sau cunoscut, scriind amîndoi la această publicaţie periodică condusă de Vincenţiu Babeş. Amintirea lui Iulian Grozescu a rămas încă vie în istorisirile bătrînilor cărturari ai cartierului, unde mam născut şi am copilărit şi eu. Despre Iulian Grozescu miau vorbit cel mai mult Traian Lungu şi fiica sa Emilia LunguPuhallo, precum şi Pavel Rotariu. Iar cînd am început să scriu la ziare, printre primele mele gînduri a fost şi acela de a1 evoca pe Iulian Grozescu. Cînd am luat conducerea ziarului Nădejdea de la Timişoara, am şi publicat un foileton despre el la începutul anului 1923. [1]
Iulian Grozescu se trage dintro familie de olteni veniţi odinioară în Banat, familie stabilită în ComloşulMare sub conducerea lui Oprea Grozescu, un fruntaş din satul Livezile. Tatul său Ioan Grozescu, poreclit „popa Ni că", fost preot în Comloş a avut o familie numeroasă. [2]
Iulian Grozescu sa născut la 20 iunie 1839 în comuna ComloşulMare, unde a urmat clasele primare, iar după aceea învăţămîntul secundar la mai multe gimnazii, la Timişoara, Oradea, Arad. Ca elev de liceu a început să scrie şi să publice în anuarul societăţii de lectură a gimnaziului din Arad. în anul 1859 sa dus la Pesta ca să urmeze cursurile Facultăţii de drept. în anul acesta a publicat întro revistă literară maghiară traduceri din baladele lui Bolintineanu. Din perioada studenţiei sale datează şi poezia Violonistul, apărută mai întîi cu textul românesc şi apoi întro versiune maghiară. [3]
Unirea Principatelor Române şi, mai ales, noile reforme sociale anunţate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe cale de a fi realizate, lau însufleţit pe Iulian Grozescu. Firea lui neastîmpărată 1a îndemnat să plece la Bucureşti. Imediat după sosirea în capitală a luat contact cu istoricul bănăţean Vasile Maniu, stabilit de puţină vreme în Bucureşti, unde îşi cîştigă repede o reputaţie de bun avocat şi de talentat scriitor. Prin Vasile Maniu a ajuns să cunoască viaţa literară din capitala românească şi pe exponenţii mişcării progresiste, oare sprijineau politica de reforme a domnitorului, Grozescu a fost invitat de multe ori la Vasile Maniu acasă, unde a fost bine primit de soţia acestuia, despre care a publicat cuvinte de respectuoasă laudă, fiind impresionat de
distincţia ei şi de frumoasa limbă românească pe care o vorbea. Amintirile perioadei trăite în Bucureşti, în anii 1861—1862, le publică Iulian Grozescu ulterior în revista Familia de la Pesta întrun serial de şapte capitole lungi. Aceste Suveniri din Bucureşti au apărut în maiiulie 1867. [4]
Temperamentul şi ideile sale lau făcut să fie suspectat de a fi participat la acţiunea conspirativă care a culminat cu asasinarea primministrului Barbu Catargiu ; a fost urmărit şi el pentru suprimarea acestui şef de guvern cu idei retrograde care sa opus măsurilor reformatoare ale domnitorului Unirii. Nici pînă acum nu sa putut stabili cu certitudine identitatea agresorului. Mulţi au fost atunci bănuiţi de săvîrşirea acestui atentat. Cît despre Iulian Grozescu, deşi făcea parte din cercurile conspirative, na acţionat direct şi na fost nici complice la acest asasinat politic. Chiar el lămurise cazul în convorbirile intime cu prietenii săi din Timişoara şi cu familia sa din Comloş. „După atentat, — scrie Ghiţă BălanŞerban — încă la sfîrşitul verii lui 1862, Iulian Grozescu îşi întrerupe brusc şederea în Bucureşti şi se întoarce la ComloşulMare". [5]
Gîndul de a se stabili în România nu 1a părăsit, dar trebuia să mai treacă o bucată de vreme pînă să se aştearnă uitarea peste bănuielile privind participarea sa la conspiraţie. Sever Bocu spunea că avea nedumeriri în legătură cu participarea directă a lui Iulian Grozescu la acest atentat de la Bucureşti, iar cînd avocatul Aurel Bugariu a editat lucrarea decedatului său frate, în prefaţa broşurii Bocu a subliniat printre altele : „După atentat, pentru a fugi de pe teatrul)crimei, poate, atras de nostalgii, vine acasă, dar mai merge odată la Bucureşti (1870—1871) înainte de a muri. Şi tot acest zbucium, operă poetică genială, publicistică, literară, plină de avînt, şi peste ea această nenorocită aventură, dacă trebuie să o luăm de adevărată, încap bine în cei 33 de ani pe care îi atinge." [6]
Din capul locului trebuie să subliniem că Iulian Grozescu, deşi frecventa cercurile de revoltaţi şi grupurile radicale din Bucureşti, na avut nici un amestec în pregătirea şi înfăptuirea atentatului, fapt lămurit prin mărturisirile confidenţiale ale bătrînilor care aflaseră adevărul din gura lui Iulian Grozescu, acesta lăpădînduse întotdeauna de umbra bănuielilor aruncate asupra sa. [7]
62 63
Iulian Grozescu a revenit în toamna anului 1862 Ia Pesta. A colaborat şi la ziarul politic naţional Concordia [8]. Saîntîlnit apoi cu Emeric B. Stănescu, care scotea în capitala Ungariei foaia săptămînală Strigoiul, o publicaţie de satiră şi umor, la care a început să scrie şi el. împrieteninduse cu Stănescu, au încercat împreună să editeze la Pesta în martie 1863, o revistă literară Speranţia, oare însă a trebuit săşi înceteze apariţia [9]. în căutarea unor noi rosturi în publicistică, poetul a ajuns în relaţii cu Iosif Vulcan şi cu timişoreanul George Ardeleanu, care scoteau atunci la Pesta, începînd din 13 octombrie 1863 foaia glumeaţă Umoristul. Relaţiile de colaborare cu Iosif Vulcan, care era redactor şef la Umoristul, au întărit prietenia dintre ei. Iar la 5 iunie 1865, cînd Iosif Vulcan fondează revista Familia, Iulian Grozescu devine redactorul acesteia. [10]
Cea mai bogată activitate literară o desfăşoară Iulian Grozescu în paginile revistei Familia. Creaţiile sale de proză şi de versuri, criticele literare sau eseurile publicate de el în revista lui Iosif Vulcan sînt pe larg analizate în monografia biografică scrisă de Vincenţiu Bugariu, [11] dar ele sînt atît de numeroase şi importante, încît ar fi de dorit ca să fie adunate întrun volum. [12] Unele poezii apărute în Familia au fost apoi declamate la spectacolele româneşti organizate la Timişoara. [13]
Prietenul poetului, Emeric B. Stănescu, a publicat în anul 1869 la Arad întrun volum versurile lui Iulian Grozescu, dedicate lui Vincenţiu Babeş. [141
După doi ani de activitate redacţională efectivă la Familia, Iulian Grozescu, simţinduse tot mai rău din cauza tuberculozei care îl măcina încet şi avînd nevoie de aşi schimba mediul de viaţă, sa întors în Banat, unde a trăit retras în mijlocul rudelor şi prietenilor săi din Timişoara, dar mai ales la ComloşulMare, în ambianţa familiară. A scris însă mereu şi a colaborat în continuare la revista Familia, îndemnînduo şi pe nepoata sa Emilia Lungu, care abia avea atunci 15 ani, ca să ia condeiul în mînă. Iulian Grozescu a fost părintele spiritual şi îndrumtorul literar al Emiliei Lungu, care, datorită lui, — după cum mia mărturisito mai tîrziu, — a ajuns să devină colaboratoare la Familia şi să fie aprciată de Iosif Vulcan.
Era la Timişoara, cînd a venit, în două rînduri,tînărul Mihai Eminescu în Banat şi aici la Timişoara
sa întîlnit cu el, în anul 1867, venit săşi caute fratele, şi a doua oară, cu un. an după aceea, în turneu cu trupa de teatru a lui Rascaly. Iulian Grozescu li cunoscuse pe artiştii bucureşteni în timpul şederii sale la Bucureşti.
La Timişoara Iulian Grozescu avea destule ocazii să se vadă şi să discute cu prietenul şi fostul său coleg de presă George Ardeleanu, cu doi ani mai în vîrstă decît el, care tocmai fusese recent numit jurisconsult al primăriei municipiului. [15] Apoi aici a legat o pritenie mai strînsă cu Pavel Rotariu, care era cu un an mai mic decît Grozescu şi care lucrase împreună cu el la ziarul Albina din Viena, în primii doi ani de apariţie, — de unde a fost şi el nevoit să se întoarcă acasă în Banat din princina înbolnăvirii. Aceşti trei tineri formau o generaţie de însufleţiţi condeieri români întîlninduse mereu în cartierul românesc din suburbiul Fabric, unde locuiau. Printre ei şi în fruntea lor se afla mereu Petru Cermena, căpitanul suprem al Timişoarei, care îi sprijinea în diversele lor manifestări culturale româneşti. [16] Din iniţiativa lor sa format atunci în Timişoara un nucleu de viaţă culturală care îi lega întrun spirit de solidaritate pe românii împrăştiaţi cu locuinţele în diversele cartiere ale oraşului. Printre ei era şi Nicolae Coşariu, un om de cultură şi de condei.[17]
Dorul de Bucureşti îl determină în cele din urmă pe Iulian Grozescu să plece din nou peste Carpaţi. Este a doua sa căsătorie în Ţară. Era însă un înverşunat antimonarhist. Sentimentele şi ideile sale nu le putea exprima făţiş, dar din ceea ce a publicat, şi în special din felul satiric cum trata problema instituţiei monarhice în revista Priculici, se poate descifra gîndirea sa democratică.
La sfîrşitul anului 1870 publică în Poşta română din Bucureşti o serie de articole care purtau sennătura sa proprie ori pseudonimele Brutus, Cassius sau Argus. La începutul anului 1871 trece la ziarul Telegraful din Bucureşti, unde este angajat să scrie în mod regulat. în colecţia acestui ziar se află publicate numeroase articole, politice şi culturale, precum Şi noile sale creaţii literare.
în noiembrie 1871 este solicitat să se întoarcă la Pesta ca să redacteze ziarul Albina pe manşeta căruia figurează ca redactor responsabil de la 11
64 65
noiembrie 1871 pînă la 7 mai 1872. [18] Vincentiu Babeş întrun articol de fond lămureşte publicul cititor că încredinţează redactarea Albinei literatului şi jurnalistului Iulian Grozescu, bine cunoscut în toate cercurile româneşti, întrueît el nu mai avea timp să se ocupe de ziar, fiind reţinut necontenit de îndatoririle sale din parlament şi de viaţă publică. [19]
Aceasta a fost ultima perioadă a activităţii sale gazetăreşti, înainte de a fi doborît de o implacabilă boală. Articolele nu le prea semnează, dar din felul cum sînt redactate, se obsearvă că erau scrise de condeiul său. De fapt, tot ziarul a fost scris de Iulian Grozescu, iar colaborările primite din afara redacţiei lea refăcut după programul gazetei, ca să corespundă intereselor româneşti şi să fie conforme cu ideile sale progresiste.
Cu toate să era suferind şi boala de plămîni îl supăra necontenit, Iulian Grozescu na putut rezista ispitei să scoată, pe lîngă ziarul Albina şi o revistă satirică cu titlul Priculiciu ca un fel de supliment neoficial al ziarului politic. Primul număr din Priculiciu, cu subtitlul : „diariu umoristicusatiricu", a apărut în Pesta la 2/14 ianuarie 1872, cu menţiunea că proprietar şi redactor este Iulian Grozescu. Redacţia era în Pesta, Stationgasse nr. 1 şi era imprimat la tipografia lui Em. Bastalits. Priculiciul era plin de caricaturi şi de articole satirice şi apărea în fiecare duminică. Din cauza agravării bolii sale, Iulian Grozescu a fost nevoit să înceteze apariţia acestei reviste de la nr. 15, din 30 aprilie/12 mai 1872. Pe lîngă multe altele, el a publicat un serial de articole în fiecare număr, semnat „Moş vîntură ţară prin lumea mare", ilustrate cu sugestive caricaturi, prin care, cu ajutorul glumelor, satiriza moravurile politice şi sociale de 'atunci. [20]
După moartea lui revista Priculiciu a reapărut la începutul primăverii anului 1874 la Timişoara, scoasă în continuare pînă în septembrie 1875 de către fostul său coleg şi prieten Pavel Rotariu. Aceasta a fost cea dintîi publicaţie românească apărută la Timişoara. Grozescu a scos 15 numere din Priculiciu la Pesta, iar Pavel Rotariu la Timişoara 42 de numere, din care 24 în anul 1874 şi 18 în 1875.
Înainte de a încheia această evocare, menţionez că printre ultimele creaţii literare ale lui Iulian Grozescu este şi oda în 64 de versuri scrisă în semn de omagiu la semicentenarul naşterii lui Vincentiu Babeş, sărbătorit la 1 ianuarie 1872, odă publicată în nr. 1 al ziarului Albina din 2/14 ianuarie
1872.Iulian Grozescu a murit la el acasă, în comuna ComloşulMare,
în ziua de duminică, 2 iunie 1872, stil nou, la ora 22. Ziarul Albina din Pesta a publicat, în semn de doliu, pe prima pagină în chenar negru, următorul necrolog :
„Cunoscutul, amantul, zelosul şi de toţi stimatul şi neuitatul nostru literat, fostul redactor al foii glumeţe „Priculiciu" şi jumătate de an al „Albinei", după un lung şi dureros morb, a încetat din viaţă, în floarea etăţii sale la 21 mai/2 iunie, anul curinte, cam pe la ora 10 seara, în BanatComloş [. . .]
Poet şi scriitor popular, umorist ca puţini alţii, fiu plin de zel şi fidel al naţiunii, caracter ferm şi nepătat, Iulian Grozescu a fost una din puterile literare române şi un valoros combatant în lupta noastră naţională. Pierderea lui pentru noi este mare, este pierdere literară, pierdere naţională.
Poporul român, mai vîrtos cel de dincoace de Carpaţi, poporul pentru care a scris el cu atîta amore, îi va conserva eternă şi binecuvîntată memorie.
Astăzi, în 24 mai/5 iunie, duioşii săi părinţi şi toţi ai săi însoţesc conductul funebru în BanatComloş spre a1 petrece şi zice — de toţi plînsului mort — cel din urmă adio.
Noi, care am petrecut şi am lucrat cu dînsul, dimpreună cu toţi care lau cunoscut şi iubit, cu întreg poporul român, îi oftăm din inimă, din inimă plină de durere : Săi fie ţarina uşoară, eternă şi binecuvîntată memoria." [21]
NOTE
1.Aurel Cosma: Iulian Grozescu, în ziarul Nădejdea, Timişoara nr. 307, 31 martie 1923. 2.în revista Familia nr. 54 din 20 iulie/l august 1878, P 352: „Ioan Grozescu, bunul şi iubitul preot din BanatComloş, părintele răposatului june poet Iulian Grozescu, după o boală abia de cinci zile, a încetat din viată la 26 iulie,
66 67
Rămăşiţele pămînteşti ale adormitului în Domnul se înmormântară la 28 iulie ..."..
3.Aurel Cosma, articolul citat, 4. Iulian Grozescu : Suveniri din Bucureşti, — apărute in şapte capitole, în revista Familia, Pesta, continuativ de la nr. 20 din 14/26 mai 1867, p. 238, pînă inclusiv la nr. 26 din 23 iunie/7 iulie 1867, p. 313. 5.Ghiţă BălanŞerban : La centenarul morţii poetului Iulian Grozescu, în ziarul Drapelul Roşu Timişoara, anul XXIX nr. 8512 din 28 mai 1972. 6.Sever Bocu : „Prefaţă" la biografia lui Iulian Grozescu, scrisă de Vincenţiu Bugariu, Timişoara, 1941. 7.Neparticiparea la atentat a lui Iulian Grozescu mia confirmato şi Ioan D. Suciu, care făcuse cercetări documtare în această privinţă.
8.Aurel Cosma, articolul citat.9.Aurel Cosma, ibidem.
10.Aurel Cosma junior : Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933, p. 31—32, cu portretul lui Iulian Grozescu. 11.Vincenţiu Bugariu: Iulian Grozescu 1839—1872, Timişoara, 1941, editată la tipografia „Voinţa" de către Aurel Bugariu, fratele autorului. Vincenţiu Bugariu a decedat în 1932 cînd nu avea încă vîrsta de 24 de ani, fiind înmormîntat alături de Iulian Grozescu în cimitirul din ComloşulMare. 12.Printre nuvelele sale mai importante apărute în revistă se pot aminti : „Căderea Timişoarei" (1865), „Mârioara şi Mânuţa" (1866), „Doica Floarea" (1866), „Fatalitate şi noroc" (1867) etc. Publică apoi amintirile din Bucureşti şi, terminînd seria lor, revista Familia continuă cu un grupaj de patru studii sub titlul Meditaţiuni literare în iulie şi august 1867. In perioada de reconvalescenţă sa ocupat mai ales cu literatura. A adunat numeroase poezii populare şi din această colecţie proprie a selecţionat cîteva, pe care lea tradus şi lea publicat la reviste maghiare. A căutat să scoată la lumină puterea de creaţie a poporului român. 13.De exemplu poezia „Străina" scrisă de Iulian Grozescu şi apărută în revista Familia, nr. 6 din 9/21 februarie 1869, pag. 65, a fost declamată de Vioara Şerban la concertul şi petrecerea organizată în Timişoara de comitetul de conducere al „Alumneului". 14.Revista Familia publică în nr. 16 din 20 aprilie/2 mai 1869 la p. 190—191, un apel către publicul cititor, pentru tipărirea volumului de poezii al lui Iulian Grozescu, — iar în nr. 29 din 20 iulie/l august 1869 apare la p. 347 un lung articol de prezentare a acestui volum. 15.George Ardeleanu sa născut în cartierul Fabric al Timişoarei, în luna martie 1837. Tatăl său Teodor Ardeleanu (1803—1882) a fost maistru ţesător. După întoarcerea sa din Pesta, cu studii juridice terminate, sa stabilit definitiv în cartierul său natal şi din anul 1865 a început să exercite avocatura, iar în 1867 a fost numit jurisconsult la primăria oraşului, unde a funcţionat pînă la pensionare, apoi şia deschis birou avocaţional de liber profesionist. în anul 1869 sa căsătorit cu Elena Iancu (1850—1869), decedată la cîteva luni de la cununie. La 15 iunie 1880 stil vechi sa recăsătorit cu Ana, văduva
inspectorului şcolar Constantin loanovici, avînd ca martor pe Petru Cermenea şi Georgiu Popa. A locuit incasa proprie din strada Ecaterina Teodoriu, unde a şi murit în ziua de sîmbătă, 23 ianuarie 1909. George Ardeleanu a condus multă vreme „Reuniunea de lectură română" din Timişoara, reactivată de el la 9 iulie 1882 în colaborare cu Vichentie Schelejan, cărturarul paroh al Fabricului, după ce această reuniune, înfiinţată la 1 martie 1873, şia încetat activitatea în anul 1875. în cadrul acestei reuniuni de lectură a Timişoarei şia desfăşurat George Ardeleanu activitatea de culturalizare românească a populaţiei. Pe lîngă diverse studii, articole şi lucrări literare, publicat de George Ardeleanu, se mai pot aminti îndeosebi notele de călătorie de la Paris şi Londra, apărute în Gazeta Poporului din Timişora (1891—1892).
16. Petru Cermena sa născut la 1807 în cartierul Fabric din Timişoara. Tatăl său, cu acelaşi nume ca şi el, a fost tăbăcar. Clasele elementare lea făcut la şcoala primară sîrbească din cartier. învăţămîntul mediu 1a urmat în întregime la gimnaziul piarist din Timişoara (1820—1826), fiind coleg de învăţătură cu Pavel Vasici, Meletie Drăghici şi Petru Lupul, dar na avut norocul ca ceilalţi colegi ai săi săşi continue studiile^ la universitate. Era singur la părinţi şi a fost nevoit să rămînă acasă pe lîngă mama sa văduvă. La vîrsta de 22 de ani, în 1829, intră în serviciul primăriei ca practicant fără salar, la „căpitănia poliţiei". în perioada epidemiei de holeră din anul 1831 Petru Cermena era deja în postul de cancelist. Toţi se fereau de boală şi atunci numai Petru Cermena a organizat şi a luat măsuri de combatere a epidemiei. Atît în anul 1831, cît şi în anul 1836, cînd a izbucnit din nou această epidemie, el a dat dovadă de curaj şi de spirit de sacrificiu, izbutind să salveze mai multe mii de contaminaţi. A ajuns să fie cunoscut şi iubit de toată populaţia oraşului, care ia purtat în tot timpul vieţii sentimente de recunoştinţă. începînd din anul 1848 a fost mereu ales de cetăţenii Timişoarei în cel mai înalt post, după cel de primar, în demnitatea de „căpitan suprem" al municipiului. Petru Cermena a slujit interesele Timişoarei timp de aproape o jumătate de secol, fiind unul din cei mai populari şi iubiţi cetăţeni. în biblioteca Academiei R. S. România se păstrează corespondenţa sa cu dr. Pavel Vasici şi George Bariţiu, precum şi alte mărturii despre activitatea sa în viaţa publică a românilor bănăţeni. După revoluţia de la 1848 Petru Cermena a făcut parte din delegaţia românilor care sau prezentat la Viena ca să susţină drepturile revendicate de poporul român. Petru Cermena a fost, în vremea sa, figura cea mai importantă a românilor timişoreni. A contribuit mai ales la promovarea mişcării literare şi artistice a românilor, atît prin autoritatea funcţiunii sale, cît şi prin donaţii băneşti. Era un pasionat iubitor de teatru şi de muzică.
Sa căsătorit abia la 23 ianuarie 1869 cu Măria Doctorovici, o tînără pe care o salvase de la moarte dintrun incendiu izbucnit în Mehala, unde se dusese să dirijeze stingerea focului. A fost o întîmplare romantică despre care sa vorbit multă vreme. Măria Cermena a fost o soţie demnă şi devotată. Copii nau avut. Nici rude.
Ducînduse la tratament balnear, Petru Cermena a murit la Buziaş în ziua de miercuri, 21 iunie 1882. La puţin timp după aceea, văduva lui a dispus exhumarea şi 1a înmormîntat în cimitirul ortodox din TimişoaraCetate, calea Lipovei,
68 69
unde, străjuit de un obelisc de marmură, îşi doarme şi ea somnul de veci, alături de soţ.
17. Nicolae Coşariu sa născut la 7/19 septembrie 1842 în comuna Chizătău, judeţul Timiş. Părinţii săi Veta şi Constantin Coşariu au fost ţărani. Clasele elementare lea urmat la şcoala primară militară care exista pe vremea aceea la Caransebeş, apoi gimnaziul la Lugoj, iar dreptul la Universitatea din Pesta. După terminarea studiilor sa întors acasă, în Banat şi a intrat în serviciul comitatului, unde a funcţionat ca asesor la „Sedria orfanală", timp de 30 de ani, pînă la pensionare. La începutul anului 1873 a luato in casatorie pe Cornelia, fiica lui Dionisie Cădariu, notar în Chizătău şi Babşa, apoi avocat în Lipova. (1824—1890). Nicolae Coşariu a avut un rol important în viaţa socială a românilor timişoreni, alături de prietenul său George Ardeleanu. Amîndoi au condus succesiv Reuniunea de lectură română din Timişoara şi au activat în presa vremii. Nicolae Coşariu a fost în anul 1885 unul din fondatorii băncii Timişiana. In aprilie 1888 a preluat proprietatea Gazetei poporului din Timişoara, editată pînă atunci de Teodor V. Păcăţian. La puţin timp după aceea, Nicolae Coşariu devine şi redactorul foii, pe care continuă să o scoată pînă la sfîrşitul anului 1890 ; din cauza neplăcerilor ce lea avut cu gazeta şi ca să 'nuşi piardă postul, fiind funcţionar de stat la organul tutelar pentru minori, a cedat proprietatea şi redacţia lui George Ardeleanu. Gazefa poporului a fost o revistă săptămînală ilustrată. Publica articole privind probleme de natură economică, dar şi articole de beletristică (1886—1892), în continuarea publicaţiei hebdomadare Timişiana, scoasă în anul 1885 la Timişoara de Teodor V. Păcăţian. Nicolae Coşariu a decedat în primăvara anului 1903, în spitalul orăşenesc al Timişoarei, unde fusese internat, şi a fost înmormîntat în cavoul familiei din cimitirul Cetăţii. El a locuit în ultima perioadă a vieţii întro locuinţă închiriată în imobilul din actuala stradă Caragiale, la nr. 2.
18.Aurel Cosma junior: Istoria presei române din Banat, voi I. Timişoara 1932, pag. 31. Ziarul Albina a fost fondat de familia Moungar şi a fost condus de Vincenţiu Babeş, ajutat de redactorii Iulian Grozescu şi de Gruia Liuba Murgu. A început să apară la Viena de trei ori pe săptămînă de la 27 martie 1866. După trei ani, Vincenţiu Babeş sa mutat cu Albina la Budapesta, unde, începînd de la 16 iulie 1869, apărea în continuare de două ori pe săptămînă. Astfel ziarul na mai putut fi oprit să fie răspîndit printre românii din monarhia bicefală. Albina a apărut regulat la Budapesta pînă la finele anului 1876, cînd a fost silită săşi sisteze apariţia, fiindcă cei mai mulţi redactori şi de colaboratori înfundaseră temniţele. Cel mai apropiat colaborator al lui Vincenţiu Babeş la Albina a fost ginerele său, Gruia Liuba Murgu, care a ispăşit 15 luni de condamnare pentru un articol publicat Gruia Liuba sa născut la 1845 în comuna Maidan de lîngă Gravita. Tatăl său, Demian, precum şi bunicul său, Murgu Liuba, erau ţărani. Clasele primare lea făcut la şcoala învăţătorului Daniel Liuba, tatăl publicistului Şofronie Liuba. Cu ajutorul bănesc al familiei Mocioni a fost întreţinut la învătătură, la liceul din Timişoara şi după aceea la facultatea de
drept a Universităţii din Budapesta. încă din anii studenţiei a început să scrie literatură şi să ţină conferinţe publice Sa ataşat apoi de Vincenţiu Babeş şi a intrat în redacţia ziarului Albma. Pentru un articol apărut în 1873 a fost condamnat părăsind închisoarea din Vaţ la 18 august 1875. Sa stabilit ca avocat la Vîrşeţ, în „Herrengasse nr. 946" şi sa căsătorit cu Alexandrina Babeş. După doi ani sa îmbolnăvit de tifos şi a fost îngrijit medical de cumnatul său dr. Victor Babeş A murit, la 9 octombrie 1877 stil nou şi a fost înmormîntat în cripta bisericii din cimitirul sîrbesc al Vîrşeţului.
19.Ziarul Albina Pesta, nr. 90 din 16 noiembrie 1871. 20.în ziarul Albina, Pesta, nr. 40 din joi 18/30 mai 1872 apare comunicatul: „Fiindcă medicii mau oprit de la orice ocupaţiune spirituală pe un timp mai îndelungat, sînt constrîns a suspenda editarea lui Priculiciu pe două luni. Iulian Grozescu".
21.Ziarul Albina, Pesta, nr. 42, 25 mai/6 iunie 1872.
70
POPASUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN ORAŞ
După abdicare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul său de exil, a făcut un scurt popas la Timişoara în zilele de 7 şi 8 martie 1866 şi a tras cu suita sa la hotelul Trompeta din Cetate. Presa locală din vremea aceea a publicat multe amănunte despre desfăşurarea evenimentelor din Bucureşti, în special despre împrejurările abdicării lui Cuza, precum şi despre reformele sociale înaintate înfăptuite de fostul domnitor, ctitor al României moderne.
între altele, marele cotidian german Temesvarer Zeitung, a consacrat în numărul său din 1 martie 1866 un articol de fond şi a publicat informaţia că fostul domnitor a părăsit Bucureştiul plecînd prin Braşov şi Sibiu, spre Viena, iar în zilele următoare Alexandru Cuza va trece şi prin Timişoara. Vestea a produs un mare interes în rîndurile populaţiei timişorene. Toţi aşteptau să1 vadă pe Alexandru Ioan Cuza, care se bucura de o deosebită simpatie. Organele de ordine şi de pază publică din municipiu erau conduse de românul Petru Cermena, ales de popor în funcţia de „căpitan suprem al cetăţii".
Drumul de la Bucureşti la Timişoara Alexandru Ioan Cuza 1a parcurs întro diligentă, iar de aici a călătorit în continuare cu trenul pînă la Viena. La Braşov sa oprit săşi aştepte soţia.
Populaţia Timişoarei a aflat. în ziua sosirii că fostul domnitor cu familia sa va locui la hotelul Trompeta. Presa locală a înregistrat acest eveniment ca o ştire de mare importanţă, subliniind faptul că în cetate sau adunat numeroşi cetăţeni care aşteptau venirea lui Cuza. Erau locuitori din toate cartierele şi în special din cartierul Fabric. Printre cei prezenţi în public era şi Ioan Slavici, scriitorul de mai tîrziu, care urma pe atunci cursurile învăţămîntului secundar la liceul piarist din Timişoara *.
Suita formată din trei trăsuri sa oprit la Trompeta în după amiaza de miercuri, 7 martie, 1866 „Ziarul Temesvarer Zeitung din 8 martie 1866 scria : Timişoara, 7 martie. Astăzi după amiază la ora trei şi jumătate a sosit aici fostul prinţ Cuza, însoţit de prinţesa Elena şi de cei doi copii adoptivi, Alexandru şi Dimitrie, precum şi de adjunctul colonel Pissotzki, apoi de trei cameriste şi doi valeţi, întrun poştalion special format din trei trăsuri, şi a tras la hotelul Der Trompeter".
Redactorul a scos în evidenţă că Alexandru Ioan Cuza era un bărbat înalt şi frumos, cu chip distins, fără să se poată observa pe faţa lui şi în toată comportarea vreo urmă lăsată de zilele grele prin care trecuse.
Avea cuvinte de admiraţie şi pentru doamna Elena, frumuseţea ei nefiind umbrită de amintirea momentelor trăite. Ziarul a mai informat cititorii că : „Prinţul Cuza, întrucît prinţesa se resimţea de pe urma călătoriei, va petrece aici şi a doua zi, îşi va continua drumul cu trenul la Viena, spre locul de destinaţie." Ziarul mai adăugă că „atît prinţul Cuza ca şi adjutantul colonelul Pissotzki călătoresc în haine civile."
Trompeta, fiind cel mai vechi şi cel mai elegant hotel din Timişoara, unde trăgeau persoane din înalta societate şi oameni bogaţi, ziarul local avea obiceiul să publice numele oaspeţilor care stăteau aici. Astfel, a doua zi după sosirea familiei domnitorului, a apărut în Fremdenliste din 7 martie 1866 : "Excelenţa Sa Prinţul A. Cuza din Bucureşti în trecere, — F. Pissotzky adjunctul Prinţului Cuza din
• Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, 1967, p. 218.
72 73
Bucureşti." Familia şi suita nau fost amintite nominal.în seara de joi, 8 martie, 1866, Alexandru Ioan Cuza, cu familia
şi cu suita sa, au părăsit Timişoara, plecînd cu trenul la Viena. în drumul său de exi] acest popas la Timişoara a fost ultima sa legătură cu poporul român. Cine ar fi crezut atunci că fostul domnitor nu se va mai întoarce în ţară decît pentru somnul de veci, la Ruginoasa ?
în anul 1866, cînd a trecut Cuza prin Timişoara, pentru prima şi ultima oară, oraşul era renumit ca centru important din punct de vedere economic şi militar. Cetatea, cu zidurile ei de fortăreaţă şi înconjurată de suburbii cu vaste întinderi, era un loc de întâlnire şi de legătură între demnitari, bancheri, fabricanţi, negustori şi diferite personalităţi culturale. Toţi trăgeau la hotelul Trompeta din Cetate, care îşi 'răspândise renumele bun încă din anul 1807, cînd locuise aici împăratul Francisc al Austriei. Se ştie că după bătălia de la Austerlitz, a început o acţiune de dispersare a unor oficialităţi de la Viena, în majoritatea lor refugiate în părţile sudice, în special la Timişoara, care, fiind cetate, oferea condiţii de securitate mai bune. în anul 1809 a fost transportată de la Viena la Timişoara visteria şi tezaurul imperial, ca să nu ajungă în posesia armatei franceze. Cît a stat împăratul Francisc la Timişoara, nu se ştie exact. A luat însă toate măsurile necesare pentru salvarea bogăţiilor sale de la Viena.
Pe vremea aceea Trompeta avea deja instalaţii destul de moderne, de aprovizionare cu apă, şi bune condiţii hoteliere, corespunzătoare nivelului de civilizaţie de atunci. Iar în 1866, cînd a poposit aici Alexandru Ioan Cuza, Trompeta şia menţinut rangul de mare lux, dispunînd deja de un confort apreciabil. Hotelul şi restaurantul, fiind situate alături de reşedinţa episcopiei catolice şi în imediata vecinătate a numeroaselor prăvălii de tip vienez, precum şi a sediilor autorităţilor militare şi civile, a fost punctul de atracţie al călătorilor care veneau cu treburi la Timişoara. Se spune că şi tatăl cunoscutului poet Lenau, om înstărit în comuna care poartă azi numele fiului său, tot în localurile Trompetei îi plăcea să petreacă. Pe vremea aceea se practicau aci jocuri de noroc şi mai ales jocurile de/cărţi
Clădirea de masivă construcţie a fostului hotel şi restaurant mai există şi astăzi, în strada Rodnei nr. 6, colţ cu strada Ceahlău. în a doua jumătate a secolului al 18lea, cînd a fost zidită, avea numai un etaj, iar după desfiinţarea hotelului, la finele veacului al 19lea, a mai fost construit un al doilea etaj. Aici şia avut apoi sediul administraţia centrală a Uzinelor şi domeniilor Reşiţa. Acum, clădirea este folosită pentru locuinţe şi pentru o grădiniţă de copii. Importanţa istorică a acestei clădiri, unde a locuit la Timişoara domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cînd sa oprit două zile în drumul său de exil, ar trebui marcată printro placă în amintirea acestui popas şi a manifestaţiilor de simpatie cu care a fost primit de populaţia oraşului.
în vremea cînd a poposit La Timişoara, fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, cu familia şi suita sa, Timişoara avea deja atmosfera şi aspectul unei localităţi moderne. Centrul vieţii urbane era în Cetate, pe atunci încă o citadelă de ziduri şi fortificaţii şi izolată prin mari întinderi de teren viran şi spaţii, încercuită de suburbiile care îşi aveau viaţa lor separată.
Inainte de construcţia marelui complex hotelier de la Kronprinz, oferind condiţii de confort modern, avînd şi teatrul baroc alături, centrul animat al cetăţii era în Piaţa Domului („Domplatz"), astăzi Piaţa Unirii. Aici se desfăşura viaţa oficială şi modernă a oraşului. în afară de Trompeta, mai era un alt hotel, considerat cu un secol în urmă ca fiind de lux, cu firma „La şapte electori", în prezent transformat în spaţiu locativ. Hotelul se afla în „Domplatz", în apropierea cazărmilor cu faţa spre sediul comitatului, unde fusese după Unire palatul prefecturii judeţului. Pentru români a fost însă mai important hotelul şi restaurantul La cerbul de aur din clădirea de colţ, care făcea legătura între Piaţa Sf. Gheorghe — azi Piaţa Vasile Roaită — şi catedrala catolică, deci pe aceeaşi stradă unde era şi hotelul Trompeta, azi strada Rodnei. Acest hotel, dar mai cu seamă restaurantul La cerbul de aur, a fost locul unde se întâlneau intelectuali români ai satelor timişene, ca să convină şi să poarte convorbiri între ei, aflînd direct, unii de la alţii, evenimentele ce se petreceau în lume. Hotelul şi restaurantul aces
74 75
tuia aveau o vechime din anul 1740 şi mai funcţionau şi după Unire, în perioada interbelică. După cel deal doilea război mondial a fost transformat întrun cămin studenţesc, iar acum în spaţiu locativ. Cu o sută de ani în urmă, intelectualii români din Timişoara se întîlneau în acest local. După aceea şiau mutat locul de întîlnire în noul local din cafeneaua Kronprinz de lîngă teatrul comunal. De atunci data „masa românească" a fruntaşilor vieţii noastre publice, pe care, după Unire, a luato în primire Camii Petrescu, trainsformîndo în „masa presei". Pe vremuri această masă avea aceeaşi însemnătate naţionalculturală ca şi vestita „masa a poganilor" din Lugoj, prezidată de Coriolan Brediceanu.
Adevăratul centru al vieţii politice şi culturale era însă în cartierul Fabric. Aici se desfăşura viaţa culturală de altădată a românilor din Timişoara, în special erau frecventate de români două localuri : Trei crai, din actuala stradă Bicaz, şi „ Trei roze" în actuala piaţă Aurel Vlaicu. Din aceste centre de întîlniri socialculturale ale românilor timişoreni a pornit înflăcăratul interes pentru a1 vedea şi întîmpina pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza. Un val de entuziasm sa stîrnit în mijlocul acestei populaţii, îngroşate cu ţăranii noştri din împrejurimi, mai ales cînd ştirea sosirii lui Cuza se răspîndise. Vestea aceasta mobilizase nu numai pe români, dar şi pe cetăţenii de alte naţionalităţi.
Documentele şi publicaţiile periodice din vremea aceea miau confirmat ceea ce aflasem prin tradiţia orală, în special prin actele „Reuniunii de lectură română", că hotelul Trei crai fusese nucleul vieţii româneşti în anul popasului făcut de Cuza la Timişoara, precum şi în anii venirii în oraşul nostru a poetului Mihai Emineseu. Suburbiile oraşului erau aşa de separate unele de altele, în vremea aceea, încît fiecare din ele îşi organiza şi ducea, aşa zicînd, izolat viaţa naţionialculturală. Românii din cartierul „Maiere", de pildă, îşi aveau centrul lor de afirmare în actuala piaţă „Bălcescu", în localurile vestitului restaurant „Novotny", demolat şi reclădit în ultima vreme prin construcţia de blocuri noi, pe locul cinematografului „Victoria". Toate'
aceste localuri, deşi păreau separate şi izolate, formau dea lungul anilor nişte locuri animate, unde se itilneau românii din diversele
suburbii ale oraşului, laolaltă cu prietenii lor aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare.
Popasul la Timişoara al lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul prin care se înfăptuise Unirea Principatelor Române, a lăsat o profundă impresie asupra populaţiei din Timişoara şi din satele vecine care năzuia şi lupta, prin variate forme, pentru unirea cu Ţara.
76
FONDATORULPRESEI ROMÂNEŞTI LA TIMIŞOARA :
PAVEL ROTARIU
Şi acum îmi apare în amintire figura distinsă şi respectabilă a bătrînului Pavel Rotariu, creierul şi sufletul nu numai al românilor din suburbia Fabric, unde îşi avea casa şi de unde dirija diferitele acţiuni româneşti, dar şi al cetăţenilor din toată partea timişană.
După ce îşi făcuse ucenicia gazetărească la ziarele româneşti din Viena şi Pesta, a venit acasă în Banat şi a fondat la Timişoara cea dintîi publicaţie periodică românească. Toată viaţa şia închinato poporului şi scrisului românesc.
Fără să fac incursiuni istorice sau topografice, voi schiţa numai un tablou al acestui cartier al Timişoarei, unde au trăit şi au activat o serie de condeie româneşti, care şiau adus contribuţia la propăşirea publicisticii şi literaturii bănăţene, activitate prea puţin cunoscută pînă acum. In suburbia, ' Fabric sau „Palanca Mare" a fost centrul românismului urban, care şia păstrat caracterul tradiţional sub stăpînirile străine. Acest colţ al Timişoarei devenise un cartier de meşteşugari şi burghezi. Noua industrie ce era în curs de dezvoltare după 1870 a dat naştere unei clase muncitoare, numeric 1 destul de mare. Vechile bresle de meseriaşi români au format aici o pătură socială cu totul aparte. Erau cojocari, păpucari sau pantofari, cizmari, tăbacari,
78
sâpunari, brutari, croitori, ţesătri etc. Meseriaşii sau
grupat după specificul muncii lor şi al produselor. Ei lucrau în ateliere proprii, ca patroni, ajutaţi de calfe şi ucenici. Românii din suburbia Fabric au avut o viaţă socială, culturală şi artistică proprie, desfăşurată în multe direcţii, cu scopul de a menţine în sinul acestei populaţii mereu trează conştiinţa naţională. Trupe de teatru românesc veneau periodic din alte părţi chiar şi din România liberă, dar românilor artişti din monarhie nu lea fost îngăduit să se folosească de scena teatrului comunal din Cetate. Diversele reprezentaţii teatrale, spectacole, concerte, petreceri sau manifestaţii culturalartistice aveau loc în localuri improvizate, în săli de restaurante sau berării, de multe ori chiar în sălile de clasă ale şcolilor confesionale. Viaţa de club sa desfăşurat în localul casinei române din Fabric, iar corul cartierului era un mijloc de polarizare şi de afirmare a elementului românesc, de menţinere a conştiinţei sale naţionale. Erau apoi vestite „maialurile" sau „iunialele" de altădată, organizate la îndrumarea şi sub conducerea lui Pavel Rotariu, de tineretul cartierului în cursul lunilor mai sau iunie, cînd românii se duceau în pădurea de la marginea oraşului să petreacă în cîntece, jocuri şi distracţii.Iarna se organizau petreceri şi baluri în localurile hotelului Tigru sau în sala hotelului Trei crai din cartier. [1] Timişoara avea, pe vremea aceea, o conformaţie geografică de oraş împrăştiat. în jurul zidurilor cetăţii era cercul lat al mlaştinilor de altădată, secate, dar cu urme de gropi, bălării şi maidane pustii. Porţile de ieşire din cetate îşi mai păstrau amintirea lor. Cetăţenii îşi mai aduceau aminte de orele fixe cînd se închideau şi cei întîrziaţi în cetate nu mai puteau ieşi. Tot astfel şi cei deafară nu mai puteau intra. O poartă era situată pe locul din faţa operei unde zboară acum porumbeii, alta în faţa fostului edificiu de reşedinţă al guvernatorului Mercy, primul comandant militar după plecarea turcilor (actuala clădire de la începutul străzii Eminescu), şi a treia era pe locul unde se ridică astăzi vechea casă din strada Ceahlău nr. 2, care mai păstrează, ca monument istoric deasupra intrării, un fragment din inscripţia iniţială de pe poarta „Forforoza", demolată in 1817, pe unde au intrat la 13 octombrie 1716 tru
79
pele austriace comandate de Eugen de Savoya, după înfrângerea otomanilor. Iar a patra poartă a cetăţii era cea numită a Belgradului, pe unde părăsiseră turcii Timişoara. De la aceste porţi pînă la albia Begheiului, care înconjura cetatea pe la sud, erau numai bălţi cu apă. [2]
Fabricul Timişoarei îşi trăia viaţa lui proprie şi izolată, fiind despărţit de cetate şi de celelalte suburbii prin întinse terenuri virane. Comunicaţiile locale constituiau o problemă acută. Tramcarele, adică tramvaiele tractate de cai, puse în circulaţie abia în anul 1869, legau Fabricul de cetate pe o singură linie.
Umblând pe străzile întortochiate ale vechiului cartier din Fabric, prin locurile oare au inspirat scrisul lui Pavel Rotariu şi proza Emiliei Lungu, cartier care şia schimbat în mod radical înfăţişarea de cînd a îmbrăcat aspecte de urbanistică modernă, îmi vin în minte imaginile de altădată, dinainte de punerea în aplicare a planului de sistematizare. Suburbia era divizată de mulţimea braţelor Begheiului, ce se ramificau pe tot cuprinsul lui pentru a aduce energie necesară la nenumăratele mori de apă. Aceste canale formau între ele insule populate, cu aspecte pitoreşti. între diversele părţi ale Fabricului nu erau artere directe, ci lumea trebuia să înconjoare mai multe grupări de case şi să treacă mai multe poduri peste braţele rîului ce tăiau în repetate rânduri calea de comunicaţie. Seara luminăţia era slabă. Lămpi nu erau decît pe da morile situate pe lingă podurile de trecere, unde formau puncte de popas şi mici centre animate. Un astfel de loc era şi cel numit „la moara dracului", de lîngă vechea moară de tutun, despre care bătrînii imi povesteau legende născute din fantezia şi din spaima populaţiei, care traversa podurile ce legau partea românească a cartierului de centrul Fabricului, adică de actuala piaţă Traian. îmi aduc aminte că aproape de fosta moară a cîrciumii La strugure, la capătul lui „WolfGasse", unde locuia George Ardeleanu, era pe vremuri „moara" de tutun, cea dintîi manufactură de tabac din Timişoara, proprietatea unui român cu numele Iovin ; era înainte de a se înfiinţa fabrica de ţigarete a oraşului. Pavel Rotariu locuia departe de centrul cartierului. Toţi locuitorii Fabricului erau lipsiţi de o legătură mai directă cu cetatea.
Begheiul intra în oraş prin partea de răsărit, unde se află acum uzina electrică hidraulică, parale] pe două albii, divizate între ele printro fîşie de pămînt, largă de vreo patru metri, care forma o lungă promenadă pentru locuitorii cartierului. Pe aici se plimba lumea ca pe un Corso, de la locul unde sa fixat ulterior capul de linie al tramvaiului cu cai, actuala piaţă Sarmisegetuza, pînă la staţia de debarcare a lemnelor, ce se afla în spatele actualelor băi Neptun. Albia din stînga era a Begheiului propriu zis, iar cea din dreapta servea pentru transportul pe apă al lemnelor din munţii Banatului pînă la Timişoara. Ramificaţia albiei secundare pentru lemne începea la intrarea în oraş, unde era un stăvilar.
Am redat un tablou al cartierului din perioada activităţii Iui Pavel Rotariu. Viata însufleţitului publicist poate oferi unui scriitor o temă pentru un roman, în cariera lui de avocat era întotdeauna de partea oropsiţilor şi a celor nevoiaşi. A susţinut numeroase procese pentru ţăranii necăjiţi şi în favoarea lor. Era duşmanul asupririi. Iar în presă a fost apărătorul cauzei româneşti. Marele său merit, care îl situează printre fruntaşii de seamă ai romnilor bănăţeni este că şia condus ziarul timp de 14 ani fără întrerupere, ziarul său fiind cel dintîi şi cel mai important organ periodic din Timişoara.
Voi aminti câteva date biografice pe care leam aflat direct de la Pavel Rotariu şi de la a doua soţie a sa, rămasă văduvă în anul 1919, precum şi din propriile lui însemnări. La moartea publicistului sa găsit şi manuscrisul unei autobiografii, din care ziarul Banatul de la Timişoara a publicat un fragment în iunie 1919.
Pavel Rotariu sa născut în comuna Dragşina din judeţul Timiş, în anul 1840. Tatăl său era învăţător la Vinga şi ducea o viaţă modestă. Mama sa, Ecaterina Ioanovici, ca să împlinească dorinţa soţului ei decedat, a vrut să1 trimită pe Pavel Rotariu să urmeze şcoala nemţească din Timişoara Fabric, oare putea săi asigure copilului posibilităţi de aşi continua studiile. Sărăcia deacasă şi lipsa mijloacelor materiale au împiedicato. Ea a fost nevoită, ca văduvă de învăţător, în condiţiile de atunci,sa se susţină „cu acul". Or din cusături de chintuşe ţărăneşti nu putea să cîştige atît ca săi ajungă şi
80 81
pentru plata taxelor şcolare. Astfel, Pavel Rotariu sa retras de la învăţătură şi sa angajat ca ucenic la un maistru „străiţar", la care a lucrat trei luni, pînă ce mama sa, recăsătorinduse cu un maistru cizmar bine situat din Fabricul Timişoarei, la îndemnul tatălui său vitreg, Pavel Rotariu sa lăsat de meseria „străiţăritului" şi a intrat în atelierul de cizmărie al acestuia. Dar această meserie, fiind mult mai grea decît prima, băiatul a reuşit săşi convingă părinţii să1 trimită la învăţătură. [3]
In toamna anului 1853 Pavel Rotariu sa înscris la gimnaziul din Timişoara, unde a urmat şase clase. Aici se introdusese noul sistem de învăţămînt secundar cu o perioadă de opt ani. La Kecskemet a urmat clasa a 7a, iar ultima şi examenul de maturitate la liceul românesc din Beiuş,"pe care 1a terminat în iunie 1861. Pavel Rotariu a fost susţinut la şcoală din modestul cîştig al mamei sale, care a rămas văduvă şi de la al doilea soţ. Pavel Rotariu cîştigă şi el cîte 2 florini şi 60 ciriţari pe lună pentru serviciile ce le făcea unui profesor, dar din aceşti bani şia cumpărat un flaut şi a plătit pe un instrumentist ca să1 instruiască. Pe atunci era la modă ea fata să aibă „clavirul" ei, iar băiatul să cinte la flaut. Erau instrumente preferate şi mai deosebite faţă de vioara lăutarilor. [4]
După terminarea studiilor gimnaziale, Pavel Rotariu a studiat dreptul, mai intîi la Budapesta, apoi la Viena.
In anii de studenţie a dus cea mai neagră mizerie, un trai de privaţiuni, fără bani şi fără alimente, în ultimii ani ai studenţiei, la Viena, cotidianul Neue Freie Presse 1a angajat ca să redacteze articole de informaţie politică despre români şi despre viaţa lor publică, scoase din ştirile apărute în ziarele româneşti publicate în vremea aceea. Pentru primul articol a primit 50 de florini. Intrarea în redacţia unui ziar 1a scăpat de unele greutăţi şi a însemnat începutul muncii sale gazetăreşti. A devenit şi el ziarist de profesie. A fost momentul decisiv din viaţa sa cînd şia dat seama că pe calea presei poate fi de mare folos poporului său şi în special oamenilor de rîind.
în 1866, cînd sa înfiinţat ziarul Albina la Viena, Pavel Rotariu a fost angajat ca censoir, corector şi expeditor, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de colaborator redacţional. Alături de Vincenţiu Babeş
şi de George Popa a făcut o bună şcoală gazetărească, După doi ani, îmbolnăvinduse, sa întors acasă, în Banat, în comuna Jebel, unde mama sa era măritată pentru a treia oară. în perioada de convalescenţă a scris literatură, continuînd să colaboreze la ziar. Activitatea sa beletristică a începuto la Albina, unde prima sa creaţie literară a fost „Petru Bagiu, hoţ de codru", o poveste istorică. [5]
A întreţinut tot timpul relaţii "de prietenie cu Iulian Grozescu, colegul său de redacţie de la Albina. Mereu venea de la Jebel la Timişoara ca să se întîlnească în casa învăţătorului Traian Lungu cu poetul bănăţean, de care se legase sufleteşte.
După ce sa restabilit, Pavel Rotariu a fost numit în postul de ajutorreferent la sedria orfanală din Timişoara. Aici, avînd legături de serviciu cu Meletie Drăghici, protopopul oraşului şi una din cele mai importante personalităţi ale românilor, ajunge la 20 februarie 1869 (stil vechi) să se căsatorească cu fiica acestuia, cu Iulia Drăghici, în vîrstă de 21 de ani. El avea la căsătorie 29 de ani şi era deja referent la sedria orfanală. Naş la cununie a fost Alexandru Mocioni. [6] în anul 1873, trecînd examenuil de avocat (cenzura), a demisionat din postul de referent la „scaunul orfanal" şi a deschis o „cancelarie avocaţială" în casa socrului său.
Cea dintîi publicaţie periodică românească la Timişoara a fondato Pavel Rotariu. Purta titlul Priculiciu şi era o revistă satirică ; a început să apară din 12 aprilie 1874 (stil nou) continuînd Priculiciul publicat anterior de Iulian Grozescu la Budapesta. Numărul 1 din 31 martie / 12 aprilie 1874 purta menţiunea : anul naşterii III şi anul învierii I, avea următorul titlu şi subtext: „Priculiciu, diariu umoristicusatiricu, va eşi în fiecare septemana odat, marţi sera, redactoru respondiatoriu P. Rotariu, proprietarul şi editoru ; consorţiului din Timişoara, se tiparesce în tipografia diecesana." [8]
Programul revistei Priculiciu a fost fixat de Pavel Rotariu în primul său număr în felul următor : «Priculiciu, ziar umoristic satiric va ieşi la Timişoara in fiecare săptămînă odată, marţia ; va conţine satire, glume serioase, şi caricaturi cît mai bune şi cît niai multe. Personalităţile lea condamnat şi exclus din coloanele sale pentru totdeauna, îndată la reînvierea sa, nu însă faptele şi principiile demne de "Priculici" încît se poate numai fără numirea per
82 83
soanei respective. Priculiciul ţinînd cant cu timpul prezinte, se va acomoda întru toate împrejurările în cari ne aflăm. El este de principiul înaltului regim, va lăuda pe mameluci şi pe toţi cei răi, îi va decora şi îi va înălţa pînă la cer ; cine va fi lăudat de Priculiciu acela poate fi convins că va fi plăcut înaltului regim şi cum că lauda lui va străbate în toată lumea, încît cu conştiinţa liniştită va putea apare la un renume nemuritor ; şi la posturi grase, întru fericirea patriei. Din contră pe cei buni, şi pe naţionalişti, îi va persecuta şi insulta public, — iară după principiul înaltului guvern, — pentru că sparg patria, din temelia statului dărîmă cîteo piatră după alta. îi vom alunga din ţară şi îi vom trimite cu tot poporul român în România, dacă vreau să fie români, pentru că aici nu este cu putinţă săi suferim, în constituţiunea noastră."
După cum se vede, Pavel Rotariu, care a fost alături de prietenul şi colegul său de condei Iulian Grozescu pînă în ultimele zile ale vieţii lui, a preluat de la acesta ca moştenire şi totodată ca un angajament făcut faţă de el, ca săi continuie opera satirică în acelaşi spirit combativ, prin glume usturătoare la adresa renegaţilor şi a trădătorilor de neam. în anul 1874 au apărut 24 de numere, regulat în fiecare marţi; în anul următor însă numai de două ori pe lună, la întîi şi la 15 ale fiecărei luni, în total 18 numere, pînă la 15/27 septembrie, cînd şia sistat apariţia.
Pavel Rotariu a avut mari greutăţi cu editarea şi redactarea revistei. Tiparul şi caricaturile lau costat enorm de mult. Muncitorii tipografi necunoscind bine limba română şi, în lipsă de ortografie corectă, revista a apărut cu nenumărate greşeli. încasările nu puteau acoperi cheltuielile. [9]
In anii aceia erau timpuri foarte grele pentru publicistica românească. Revista Priculiciu, deşi independentă, apărea sub ocrotirea morală a ziarului Albina din Budapesta. Dar nici acest ziar nu mai avea certitudinea unor posibilităţi de netulburată apariţie. A fost supus unor necontenite vexaţiuni din partea autorităţilor. Albina a fost nevoită săşi înceteze apariţia la sfîrşitul anului 1876. La Timişoara na mai apărut altă publicaţie periodică românească decît revista scoasă de medicul Pavel Vasici în anul 1876 cu titlul Higiena şi şcoala [10]
Lipsa unei publicaţii de atitudine a fost tot mai vădit simţită, mai ales după încetarea apariţiei Albinei. De aceea Pavel Rotariu a luat iniţiativa fondării unui ziar românesc la Timişoara, care să umple golurile lăsate prin încetarea celorlalte publicaţii. Eşecul Priculiciului nu 1a descurajat. A trebuit să treacă ani de frământări, de tratative şi de consfătuiri, pînă ce Pavel Rotariu, sprijinit mai mult de autoritatea morală a socrului său Meletie Drăghici, şi la îndemnul încurajator al acestuia, a reuşit să scoată, pe cont propriu un periodic la Timişoara cu titlul Luminătoriul.
Primul număr al publicaţiei a ieşit de sub tipar în ziua de 5/17 martie 1880, cu titlul : Luminătoriul, organ pentru politică şi literatură" şi avea aceste devize înscrise pe frontispiciu : „Lumineazăfe şi vei fi" şi „voieşte şi vei putea". Fiecare număr, de obicei în patru pagini mari, apărea miercurea şi sîmbăta, de două ori pe săptămînă, pe hîrtie satinată, iar în perioada anilor 1885—1886 chiar de trei ori săptămînal. Proprietarul era Meletie Drăghici şi redactor responzabil Pavel Rotariu, care a preluat singur conducerea ziarului, după moartea socrului său în 1891. Foaia a fost imprimată în destul de bune condiţii tehnice la „tipografia diecesană catolică a Cenadului" din Timişoara. în primul număr, sub semnătura „redactorului", Pavel Rotariu a precizat în articolul editorial cum sa născut această gazetă românească şi ce scop urmărea : „După multe coinferări, conţelegeri, chiar şi jertfe făcute din partea onoratei inteligenţe române, întru edarea acestei foi, am ajuns în fine a publica primul or. al Luminătoriului. .. Nizuinţele şi intenţiunile noastre sunt curat naţionale române şi prin urmare adevărat patriotice, precum se poate observa din programul nostru." Pavel Rotariu mai arăta în editorialul său că prin publicarea acestei gazete nu înţelege să concureze cu celelalte publicaţii româneşti existente, ci doreşte numai „a înmulţi numărul de luptători naţionali cu unul". Ziarul se adresează poporului român, declarînd căi va fi un „sincer apărător, luminătoriu şi sfătuitor, adică : un sprijin de care tocmai în timpurile grele, în timpuri de neajunsuri, în timpuri de suferinţe, are cea mai mare şi cea mai urgentă trebuinţă şi lipsă". Şi articolul se incheie cu mărturisirea lui Pavel Rotariu că el nu urmăreşte
84 85
prin scoaterea acestui ziar nici un cîştig material, ci va fi fericit dacă va putea săşi acopere cheltuielile de editare. După 14 ani de apariţie, făcînduşi bilanţul, a constatat că niciodată na ajuns în situaţia fericită de a mai scoate şi venituri. Aceasta o subliniază chiar el în autobiografia sa : „Din toată afacerea cu Luminătoriul mam ales cu satisfacţia morală că Luminătoriul a fost prima foaie românească în Timişoara, încolo am rămas zdrobit, calicit şi urgisit..."
Programul ziarului era caracteristic pentru ideologia presei (române transcarpatine din perioada aceea : un program democratic, combatant, dar moderat. [11]
Atitudinea ponderată, pe care a fost nevoită să o adopte presa română de pe teritoriul monarhiei austroungare, na întîrziat să se transforme mai apoi întro luptă făţişă pentru drepturile naţionale şi sociale ale poporului român. Odată cu constituirea în 1881 a partidului naţional român, toate ziarele, deci şi Luminătoriul din Timişoara, şiau intensificat acţiunea şi au adoptat programul de la Sibiu.
Anul 1881 este un an important pentru istoria politică a românilor din Transilvania este inceputul unei vieţi publice româneşti pe baze organizate. Fruntaşii vieţii publice din monarhie au hotărît, întro consfătuire ţinută în casa lui Partenie Cosma la Sibiu, convocarea unei conferinţe naţionale la care poporul român din Ungaria săşi trimită delegaţi aleşi, de fiecare circumscripţie electorală, cu mandat de a aduce hotărîri valabile în numele întregului popor român de dincoace de Carpaţi. Conferinţa consttituitivă a partidului şi a votării programului a fost deci compusă pe baze electorale, democratice, pe principiul regimului reprezentativ.
Amintita conferinţă naţională, constituită din deputaţi cu mandat electoral, era un adevărat parlament român al poporului nostru din fosta monarhie. Ea sa ţinut la Sibiu în zilele de 12—14 mai 1881, cu participarea a 155 de deputaţi români, din care 103 erau din Ardeal şi 52 din Banat, Maramureş şi Bucovina. Pentru elaborarea programului, conferinţa a delegat din sinul ei o comisie de 30 reprezentanţi, din oare făceau parte şi Vincenţiu Babeş ca rapor
tor, apoi Coriolan Brediceanu, Pavel Rotariu şi alţii. Astfel a fost constituit Partidul Naţional Român unic pentru toată monarhia, fuzionînd cu această ocazie cele două partide existente anterior, cel din Banat şi cel din Ardeal, partide care pînă atunci activau separat.
Programul votat de conferinţa naţională în şedinţa din 14 mai 1881, la Sibiu, a fost adoptat şi de Pavel Rotariu pentru ziarul Luminătoriul din Timişoara. Principiile fundamentale, pe temeiul cărora au fost statornicite liniile cardinale de orientare politică a noului partid român unificat, au un evident conţinut de factură progresistă, precum şi de dreptate naţională şi socială. Ele oglindesc ideile avansate ale timpului, examinate în lumina condiţiil istorice de atunci, ele reflectă interesele majore ale poporului român din Ardeal şi Banat. Acest program a fost farul de orientare al ziarului Luminătoriul pînă la 12 ianuarie 1894, cînd şia încetat apariţia, fiind înlocuit cu marele cotidian Dreptatea, redactat de Cornel Diaeonovici şi de Valeriu Branişte. După procesul „Memorandului", românii aveau nevoie de un organ de luptă prin presă de proporţii mai mari.
Ziarul Luminătoriul a avut şi un supliment în anii 1886—1887, cu titlul Advocatul poporal o revistă pe care a scoso Pavel Rotariu pentru a populariza ştiinţa dreptului public şi\ privat. Primul număr din foaia juridică Advocatul poporal a apărut în sîmbăta de 1/13 februarie 1886 şi în continuare de două ori pe lună. Rotariu publica, în paginele acestei reviste, în traducere românească, textul sau rezumatul explicativ al legilor mai importante pe care era bine să le cunoască poporul, fiind direct interesat în unele probleme. Erau tratate, în special, dispoziţiunile de ordin constituţional şi cele privitoare la drepturile sau îndatoririle cetăţenilor.Ultimul număr al revistei este nr. 4 din 15/27 februarie 1887. Răsfoind colecţiile acestei foi juridice, pe lingă informaţiile legislative, se mai pot găsi şi materiale documentare şi istoriografice, neutilizate pînă acum la întocmirea unor lucrări din trecutul românesc de aici.
Ca să ne dăm seamă despre starea în care se afla publicul cititor român de aşi avea propriile ziare, voi cita cîteva cuvinte de entuziasm primite
86 87
de Pavel Rotariu la apariţia Luminătoriului. Este o dovadă că ziarul lui Rotariu a avut o mare răspîndire şi a fost o necesitate publică de mult simţită de diversele pături sociale ale poporului nostru. Ziarul a corespuns tuturor aşteptărilor. De exeplu de la Lugoj a primit următoarele rînduri : „între românii din părţile bănăţene, lugojenii au sprijinit în mare parte ideea înfiinţării unui jurnal român politic la Timişoara. Acum cînd jurnalul ne stă înainte, ne bucurăm din inimă a vedea realizată o dorinţă atît de arzătoare, în timp aşa de scurt... în Lugoj avem patru ziare, dar acelea nu corespund intereselor noastre, căci cu ignorarea românilor sau cu tendinţe opuse intereselor noastre, nu pot prezenta opinia publică română întrun comitat mai tot român."
Scrisoarea aceasta din anul 1880 desigur nu făcea aluzie la gazeta Deşceptarea scoasă de losif Tempea la Lugoj în anii 1880—1881, ci la ziarele ce apăreau în altă limbă.
în afară de gazeta Deşceptarea a lui losif Tempea, Lugojul nu avea nici un alt organ de presa românească în secolul trecut. Chiar şi această gazetă, apărută numai un an şi jumătate, na fost un organ de luptă, ci o publicaţie săptămânală cu conţinut beletristic, ştiinţific, economic şi umoristic. Revista aceasta, scrisă de un român, de losif Tempea, a fost editată de tipograful Carol Traunfellner, care probabil (a vrut să facă o afacere bună prin scoaterea primului ziar românesc în Lugoj, mai ales că aici apăreau deja în 1880 gazete scrise în alte limbi, deşi majoritatea covârşitoare a populaţiei era românească. [12]
Cea mai impresionantă scrisoare a primito însă Pavel Rotariu de la Oraviţa, cu data de 18 martie 1880. Din această scrisoare se poate constata că Luminătoriul nu numai că a produs o profundă mulţumire între românii cărăşeni, dar, mai ales, a izbutit să corespundă dorinţei unei provincii întregi şi nu sa limitat să fie un organ de publicaţie periodică numai pentru regiunea Timişoarei. Din această scrisoare rezultă că, în momentul apariţiei Luminătoriului, existau în Banat numeroase ziare străine, iar românii, neavîmd nici o gazetă românească, au fost nevoiţi să citească presa străină pentru a se informa despre evenimentele locale, mai ales că zia
rele româneşti ce apăreau în Ardeal, nu se puteau ocupa în mod special de problemele şi de interesele bănăţenilor. Iată citeva rînduri din corespondenţa de la Oraviţa : „Salutăm cu bucurie apariţia Luminătorului şi sperăm că dînsul va ocupa cu demnitate locul său în jurnalistica provincială."
Oricîte insistenţe şi mijloace de propagandă a întrebuinţat Pavel Rotariu pentru răspîndirea gazetei sale, ea na putut să depăşească la început numărul de 500 abonaţi, iar costul abonamentelor încasate de la aceştia nau acoperit nici cheltuielile de tipar, astfel încît redactorul era nevoit, pe lîngă jertfe băneşti, să lucreze singur la gazetă, să o redacteze, săi facă şi corectura, să o administreze. Rotariu a cheltuit mult pentru a acoperi pierderile. Şi pe lîngă toate deficitele, a mai fost condamnat să plătească şi 1 200 florini la un proces de presă !
Din ianuarie 1886 a colaborat în mod permanent la Luminătoriul şi Ioan Valeriu Barcianu, care a publicat la Timişoara în anul 1889, o broşură despre „procesul de presă al Luminătoriului pertractai înaintea curţii cu juraţi din Arad în 31 iulie 1889". încă în vara anului 1893, pe cînd se discuta fondarea unui mare cotidian la Timişoara, în locul ziarului Luminătoriul, Ioan V. Barcianu a fost preocupat de ideea de a scoate o altă gazetă, cu titlul Sentinela care să apară la Timişoara. Planul lui Barcianu nu sa realizat, iar el a intrat ca redactor la ziarul Controla din Timişoara, după înfiinţarea acestuia, unde a funcţionat pînă la moartea sa, la 20 februarie 1904.[13]
In duminica de 1 octombrie 1893, stil nou, a avut loc lâ Timişoara conferinţa fruntaşilor vieţii politice româneşti, cînd sa decis înfiinţarea marelui cotidian Dreptatea cu începere de la 1 ianuarie 1894, urmînd să susţină politica Partidului Naţional pe baza programului de la 1881. în realitate, gazeta na putut să apară cotidian, ci numai de două ori pe săptămînă, joia şi duminica. Sa hotărît însă şi scoaterea unui supliment săptămînal redactat în stil poporal, ca să poată fi înţeles de mulţimea de la sate. Acesta putea fi abonat şi separat. Direcţia ziarului a fost încredinţată cărturarului şi bunului organizator Cornel Diaconovici, intelectual bănăţean de prestigiu şi cu reputaţie europeană, (membru de onoare al Academiei „Stella d'Italia" şi al Muzeu
88 89
lui etnologic din Leipzig), oare edita de ani de zile revista de literatură română redactată în limba germană cu titlul Romănische Revue. Pentru conducerea şi supravegherea Dreptăţii sa instituit un comitet din 25 de membri, al cărui preşedinte a fost ales Alexandru Mocioni, iar notar Ştefan Petrovici din Lugoj. [14] Dreptatea a fost redactată de Valeriu Branişte, de la începutul apariţiei (1894—1898), iar Cornel Diaconovici sa ocupat de problemele redacţionale numai în perioada primului an.
Potrivit celor hotărîte de comun acord cu Pavel Rotariu, ziarul Luminătoriul şia încetat apariţia la începutul anului 1894, deci după 14 ani de apariţie regulată. In perioada aceasta aproape toate editorialele le scria Pavel Rotariu şi le publica fără semnătură. Nenumărate articole sorise de el şi nesemnate vedeau lumina tiparului în paginile ziarului său. Activitatea lui literară e prea puţin cunoscută, în afară de conferinţele de popularizare a literaturii române pe care le ţinea în mod regulat la reuniunea de lectură, şi pe unele le publica apoi în Luminătoriul. Această reuniune de lectură, cunoscută sub denumirea de „casina română", era unul din centrele importante al vieţii româneşti din oraş. înfiinţată în anul 1873 şi reorganizată pe baze mai largi, cu bibliotecă proprie românească, la adunarea generală din 9 iulie 1882, Reuniunea îşi avea sediul în clădirea restaurantului şi cafenelei împăratul turcesc, azi demolată (la începutul străzii Tigrului). Casina română a polarizat în jurul ei populaţia urbană, în special pe intelectualii Timişoarei şi pe meseriaşii cartierului. Ea a fost condusă rînd pe rînd de Traian Lungu, Vichentie Schelejan, Pavel Rotariu, George Ardeleanu, Nicolae Coşariu, Constantin Ţieranu şi de alţii, Datorită iniţiativei şi îndrumării lui Pavel Rotariu sa dezvoltat .aici o intensă viaţă culturală românească.
Pavel Rotariu era un mare iubitor de teatru. A sprijinit nu numai trupele profesioniste de teatru românnesc, ci mai ales formaţiile de amatori din oraş şi din sate, îndemnîndui pe tineri să înveţe piese sau comedii, chiar şi monoloage, apoi să le joace pe scene improvizate. A publicat în ziarul său poezii, monoloage şi piese, care puteau fi folosite la programarea petrecerilor şi spectacolelor.
în iulie 1868, cînd a venit din Bucureşti teatrul naţional condus de artistul şi dramaturgul Mihai
Pascaly, cu trupa lui din care făcea parte şi tînărul Mihai Eminescu, Pavel Rotariu, împreună cu Iulian Grozescu şi cu George Ardeleanu, acest triumvirat de prieteni nedespărţiţi, au fost nucleul grupului de organizatori care au pregătit buna primire la Timişoara a artiştilor din capitala României şi au contribuit la asigurarea succesului deplin al spectacolelor.
în toamna anului 1881 Pavel Rotariu a fost principalul sprijinitor al societăţii de teatru condusă de artistul lugojan George Augustin Peticulescu, sosit cu trupa spre a da reprezentaţii la Timişoara. Spectacolele au avut loc, în cinci zile, de la 11 octombrie pînă în duminica de 18 ale lunii. Aceste spectacole au atras şi numeroşi spectatori din rindurile altor naţionalităţi conlocuitoare, care vorbeau sau înţelegeau româneşte. Pavel Rotariu ia închinat în ziarul său numeroase cronici teatrale trupei bănăţene, scoţînd în evidenţă talentul artiştilor. [15] El a fost prezent tot timpul în presa românească pînă în anul 1898, cînd, după încetarea apariţiei ziarului Dreptatea, sa lăsat de gazetărie şi de avocatură, trecînd director la banca Timişiana.
O deosebită activitate socialculturală a desfaşurat soţia sa, Iulia Rotariu. Ei îşi stabiliseră domiciliul în casa din fosta fundătură „Kleine SackGasse" (actuala stradă Bacovia), care pe vremea aceea, pornind din strada Recaşului (Calea Dorobanţilor) se înfunda întrunul din braţele de scurgere ale Begheiului. Această ramificaţie de rîu spăla cu apele sale fundul imensei grădini, care era separată de spaţioasa casă familială printro vastă curte. Aici se ţineau numeroasele întruniri de importanţă istorică pentru treburile publice ale românilor. Aici primea Pavel Rotariu şi soţia sa, de o aleasă cultură şi distinsă ţinută, o mulţime de invitaţi din toate categoriile sociale şi din diferitele părţi ale Banatului. Aici au găsit ospitalitate vestiţii cîntăreţi ai corului roman din Lugoj, în vara anului 1892, care au participat la serbările organizate de timişoreni. Corul Lugojului era dirijat atunci de Elena Dobrin (născută Rădulescu), în perioada cînd Ion Vidu se afla la Iaşi, unde urma conservatorul lui Gavril Musicescu.
Sar putea sublinia meritele soţiei lui Pavel Rotariu, oare 1a ajutat şi 1a secondat pe soţul ei în toate acţiunile de afirmare românească. Fiind pri
90 91
mită de la început cu deosebită preţuire în cercurile de conducere la diferitele manifestări socialculturale, organizate pe plan municipal de naţionalităţile conlocuitoare, ea se prezenta întotdeauna îmbrăcată la festivităţi în frumosul costum naţional de bănăţeancă, fiind unanim admirată şi respectată. Chiar şi în saloanele notabilităţilor, cînd era invitată de sotiile acestora, îi plăcea să se prezinte tot în pitorescul costum românesc. Iulia Rotariu a fost foarte activă pe tărîm social. Contribuţia ei cea mai însemnată a fost în anii 18771878, în timpul războiului pentru independenţa României, cînd Iulia Rotariu a strîns tot felul de ofrande în bani şi materiale sanitare, îndeosebi scama pentru confecţionarea bandajelor, pe seama ostaşilor români răniţi, — fapt pentru care guvernul statului român independent a decorato cu ordinul Alinare şi mingăiere. Multe articole elogioase a scris despre ea prozatoarea Emilia Lungu din Timişoara, care a trăit în preajma ei. Iulia Rotariu a decedat în duminica de 18 februarie/3 martie 1907 la ora 8,45 în casa lor din Fabric, după o grea şi scurtă boală, în vîrstă de 59 de ani şi în al 39lea an al căsătoriei. înmormântarea ia avut loc în ziua de marţi, 5 martie 1907, dupăamiaza. Impresionantă a fost participarea la funeralii a tuturor corporaţiilor de meseriaşi români din Timişoara, dintre oare cele mai puternice şi numeroase erau ale cojocarilor cizmarilor şi străiţariloir. Iar reuniunea femeilor române sa remarcat prin marele număr de femei care au luat parte la aceste funeralii.
După moartea primei sale soţii, Pavel Rotariu sa recăsătorit cu Agripina Ioanovici, fiica fostului protopop de Jebel.
Pavel Rotariu a ajuns săşi vadă visul împlinit: Unirea Transilvaniei şi Banatului cu Ţara. Era bătrîn şi bolnav. Na putut să ia parte şi el la marea adunare naţională de la AlbaIulia, dar a avut bucuria şi satisfacţia că strădaniile sale, dovedite dea lungul unei vieţi de luptă românească, nau fost zadarnice. După proclamarea Unirii a mai trăit câteva luni. Na apucat însă ziua cînd sa introdus şi la Timişoara administraţia românească, în istorica duminică de 3 august 1919, cînd şia făcut intrarea triumfală în oraş armata română. Pavel Rotariu şia găsit sfîrşitul în scurta perioadă de tranziţie.
Ştirea morţii sale nea cutremurat pe toţi. Am alergat săi aducem ultimul omagiu la catafalc. Scriam atunci la ziarul Banatul din Timişoara. Nu voi putea uita niciodată acele impresionante momente.
Pavel Rotariu a murit în ziua de 9 iunie 1919 în casa lui din Fabric şi a fost înmormîntat cu mare pompă în ziua de 11 iunie, lingă prima lui soţie, Iulia, în cimitirul ortodox de pe calea comunei Ghiroda. Lingă groapa proaspăt deschisă, cînd unchiul meu, dr. Aurel Cosma, devotatul colaborator al defunctului, şia terminat cuvîntarea, corul a intonat duioasele melodii ale cîntării : „Pe mormîntul meu sămi puneţi mîndrul nostru tricolor", iar prietenii iau acoperit sicriul cu un drapel românesc, înainte de a1 lăsa să fie coborît în adîneime. Toată lumea plîngea. [16]
NOTE
1.Aurel Cosma. Palanca Mare, vechiul suburbiu românescal Timişoarei. în revista Orizont Timişoara nr. 9 pe septembrie1969.
Revista Familia Budapesta nr, 4 din 26 ianuarie februarie 1875, p. 46
Revista Familia Budapesta nr. 6 din 9/21 martie 1875, pag. 70. 2. Generaţii, Timişoara, nr. 3, septembrie 1969 (supli
ment la ziarul Drapelul Roşu). 3. Aurel Cosma. Bănăţeni de altădată, Timişoara, 1933,
P 37—41, cu fotografia lui Pavel Rotariu. 4.Aurel Cosma. Istoria presei române din Banat, voi. I, Timişoara 1932, p. 34. 5.Ziarul Albina Viena, anul I nr. 54 din 14/26 august 1866. 6.Arhivele statului Timişoara, registrul cununaţilor din parohia Sf. Ilie TirnişoaraFabric, poziţia 6 din anul 1869. 7.Revista Familia, Pesta, nr. 39 din 25 noiembrie/7 decembrie 1873, p. 453 : „Pavel Rotariu, fost referente la scaunul orfanal din Timişoara, îmbrăţişînd cariera avocaţială, şia deschis cancelaria în Timişoara, în casa dlui protopop Meletie Draghici".
— Meletie Drăghici, socrul lui Pavel Rotariu era proprietarul editor al ziarului Luminâtoriul din Timişoara; a funcţionat patru decenii ca protopop român al Timişoarei. A fost o însemnată personalitate în viaţa publică a municipiului, cu multiple realizări româneşti pe teren social, cultural şi economic. Mare sprijinitor şi organizator al şcolilor. Era fiul
92 93
preotului loan Drăghici din ComloşulMare, pe atunci în comitatul Torontal. Sa născut în această comună în anul 1814, unde a urmat şi clasele primare. Studiile secundare lea făcut la gimnaziul piarist din Timişoara, primele trei clase de gramatică în anii 1823—1826, iar restul claselor la gimnaziul din Seghedin. La Universitatea din Pesta a frecventat cursurile facultăţii de drept, obţinînd diploma de avocat. După aceea a studiat teologia la Vîrşeţ şi la Carlovăţ. Puţină vreme a practicat avocatura la domeniile Nacu din ComloşuMare, dar la stăruinţa tatălui său sa hirotonit în anul 1841 ca preot. Se căsătorise cu Ecaterina Cruici. în anul 1849 a fost numit protopop la Jebel, iar în 1853 a fost transferat ca protopop al Timişoarei, unde a slujit pînă la moarte. A participat activ la disputa introducerii alfabetului latin în scrisul românesc, luînd poziţie în favoarea menţinerii „buchiilor". A iniţiat şi a condus „Alumneul român" pentru întreţinerea gratuită a elevilor români săraci la şcolile din Timişoara. Pe lîngă activitatea sa publicistică de la ziarul Luminătoriul, a editat diverse cărţi, printre care şi manuale şcolare, precum şi extrase din cartea Francesco Griselini despre Banat, anume pasajele, numeroase care se refereau la români, locuitorii de baştină ai provinciei. Meletie Drăghici a murit de o boală de inimă în casa sa din cetate (azi str. Grigorescu ; imobilul nu mai există) la 23 mai/4 iunie 1891, ora 14, în vîrstă de 77 de ani şi a fost înmormîntat în cripta familiară „din cimitirul oriental al cetăţii" (calea Lipovei).
8. în nr. 1 al revistei Priculiciu găsim în loc de articolprogram, următoarele rînduri, nesemnate, dar scrise neîndoielnic de Pavel Rotariu : „Era un timp, na trecut tare de mult, cînd în Pesta se născu Umoristul, foaia umoristică satirică, sub responsabilitatea unui ardelean din Banat. Veni un vulcan şi evomînduşi pieptul său, înnecă pe bietul ardelean, iar în timpul mai nou se ivi un vifor şi mai cumplit, luă pe bietul „umoristu", îl băgă în „Gură satului ... /aluzie la George Ardeleanu şi la Iosif Vulcan, precum şi la soarta publicaţiiloi satirice scoase de ei)... Maica Priculiciului, Albina din Budapesta, fiind încredinţată de bunătatea inimii consorţiului, îşi dete numaidecît consimţămîntul şi învoirea la această reînviere, trimise petecele ce mai rămaseră din pielea bietului „Priculiciu" şi iată că avem onoarea a1 prezenta onor. public cu [...]
— La reapariţia Priculiciului în Timişoara, ziarul Albina din Budapesta a publicat următoarea ştire : „Priculiciu, foaia umoristicăsatirică, întemeiată la anul 1872 de fieiertatul Iulian Grozescu, dar după o viaţă de abia cinci luni, apuse prin moartea autorului său, — precum tocmai ni se scrie din Timişoara, cu ziua de mîine îşi serbează reînvierea, sub redacţiunea responsabilă a d[omnu]lui avocat Pavel Rotariu, susţinut de o reuniune a mai multor naţionalişti. Nr. 1 de probă, după cum ni se încredinţează, a apărut deja astăzi, cu ilustraţiuni interesante şi ni sau trimis 1250 de exemplare pentru a le trimite cu cel mai apropiat număr al Albinei, tuturor abonaţilor noştri. Suntem foarte surprinşi de această ştire şi ne bucurăm că sau găsit bărbaţi care — deşi cam tîrziu, după doi ani — să împlinească oftarea din urmă a fi iertatului autore, continuind ideea şi firul inaugurat de dînsul. Priculiciu în scurtul timp al vieţii sale a fost îmbrăţişat cu căldură de către publicul român şi se răspîndise ca foarte
puţine foi române. Sperăm că reapariţia lui va fi salutată cu plăcere de către public, şi că — cultivatorii lui de astăzi — îl vor şti face nu mai puţin interesant şi plăcut".
9. în vara anului 1875 a publicat Pavel Rotariu următorul articol (nr. 16 din 15/27 august) : „Cînd am început redijarea Priculiciului în Timişoara, am arătat onoratului publicscopul ce lam urmărit. Mam fost decis ca timpul liber, derepaus, în loc de a1 petrece în cafenea ori cu alte ocupaţiuni,să1 folosesc pentru un scop naţional şi să aduc naţiunii unfolos cît de mic, cît de neînsemnat ,• adică am început redijareaPriculiciului, ca din venitul ce laş fi produs, să se poată întemeia şi susţine un cabinet de lectură, un focular naţional cîtde mic în nefericita şi de toţi uitată şi părăsită Timişoara. Amluptat un an şi jumătate pentru ajungerea acestui scop şiacum sunt silit a crede — durere — că nu1 voi ajunge. Poatesă fie cauza acea împrejurare, că debilele puteri nau fostdeajuns pentru a satisface aşteptările onor. public ; poate săfie şi aceea, că timpurile fiind grele, publicul român nu maipoate suporta şi aceste sarcini" ...
10.Academicianul dr. Pavel Vasici, reputatul şi eruditulom de ştiinţă, revoluţionarul de la 1848—1849 care a fost factorul de legătură între românii ardeleni şi bănăţeni, sa născutla 1806 în Timişoara, cartierul „Maiere" (PalancaMică),aproape de actuala casă din strada Odobescu nr. 27, unde atrăit şi a murit. După terminarea claselor primare din cartier,a urmat gimnaziul piarist din Timişoara, apoi facultatea demedicină din Budapesta. Diploma de doctor a obţinuto în anul1832. întorcînduse acasă, a început să practice medicina laTimişoara în anii 1832—1833. în anul 1834 sa căsătorit cuAloisia, fiica proprietarului Seniczky din Budapesta, iar dupăaceea a fost numit medic de carantină la Jupalnic, lîngă Orşova,în 1840 a fost trimis ca medic director la carantina din Timişul de Sus, lîngă Braşov. în 1838 ia decedat soţia. Sa recăsătorit apoi cu Iulia de Jancso, de naştere din Timişoara, cucare a trăit pînă la moarte. Pavel Vasici a avut o vastă activitate gazetărească. A fost primul redactor al ziarului Telegrafulromân din Sibiu, după ce scrisese la Gazeia Transilvaniei dinBraşov, fiind prieten cu George Bariţiu. La Timişoara a editatprima revistă medicală românească : Higiena şi şcoala, timp dedoi ani, 1876 şi 1877, iar în continuare trei ani la Gherla. Aîntreţinut o largă corespondenţă cu prietenul său Petru Cermena de la Timişoara, care îl informa mereu despre evenimentele din Banat, pe cînd Vasici activa în altă parte. Capublicist a publicat numeroase cărţi, studii şi lucrări ştiinţifice,printre care: „Dietetica" şi „Antropologia" (1830), „Macrobiotica" (1844), „Neputinţa şi a ei vindecare" (1846), „Difteria şivindecarea ei naturală" (1877), „Despre vegetarianism", discurs de recepţie la Academie (28 martie 1879) şi, în acelaşi an,două manuale: „Catehismul sănătăţii" şi „Catehismul antropologic", etc. A fost unul din primii susţinători la noi în ţarăai darwinismului. Pavel Vasici sa dovedit prin lucrările saleun valoros naturalist şi botanist, pe plan naţional şi european.Rolul important pe care1 juca în promovarea învăţămîntuluiromânesc din fostul imperiu habsburgic a lăsat urme de progres cultural în viaţa şcolară din Ardeal şi Banat, care a statmultă vreme sub înţeleaptă sa îndrumare. în calitatea sa de.consilier cezarocrăesc" al şcolilor româneşti a luat parte în
94 95
anii 1860—1862 şi la lucrările comisiei filologice transilvane ; alături de Timotei Cipariu, George Bariţiu şi de alţii, care a stabilit regulele ortografice ale limbii române, în vederea introducerii alfabetului latin, în tipărirea manualelor.
Doctorul Pavel Vasici a avut un frate, mai mare cu zece ani decît el, pe Andrei Vasici, fost primar al Vîrşeţului, care, după moartea tatălui lor, sa îngrijit de educaţia fratelui mai mic. Testamentul lui Pavel Vasici a fost publicat în ziarul Luminătorul din 24 iunie 1881 stil vechi Pavel Vasici a murit în casa sa din strada Odobescu nr. 27, în ziua de 2 iunie 1881, stil nou, în etate de 75 de ani şi a fost înmormîntat, potrivit dorinţei sale, în groapa părinţilor săi,din cimitirul parohiei ortodoxe române din circumscripţia a IlIa, unde a fost apoi aşezată şi soţia lui, Iulia Vasici, decedată la 25 octombrie 1882, stil nou. (Mormîntul se păstrează şi azi în bună stare în cimitirul din strada Cosminului). 11.Programul ziarului Luminătoriul din Timişoara avea caracteristica ideologiei presei româneşti din epoca aceea, anume menţionarea conştiinţei naţionale, afirmarea drepturilor poporului român din ţinuturile atunci înrobite. 12.Preotul Iosif Tempea, născut la 25 decembrie 1836 în ToraculMare (Iugoslavia) şi decedat la 14 decembrie 1927 în Lugoj, a editat gazeta beletristică, ştiinţifică, economică şi umoristică cu titlul Desceptarea în Lugoj, de la 25 decembrie 1879 st.v. pînă la 7 aprilie 1881. 13.Văzînd că Luminâtoriul va înceta să mai apară şi va fi înlocuit în continuare cu un alt ziar, fostul angajat în redacţia lui Pavel Rotariu a lansat un apel public, semnat la 15 septembrie 1893, indicînduşi adresa : Ioan Valeriu Barcianu în Cetate, strada Matei Corvin nr. 7. Iată textul : „Sentinela este numele noului organ publicistic român naţional, ce va apare cu începerea de la 1 octombrie 1893 în Timişoara. Noul organ Sentinela va fi la hotarele apusene ale românismului un neadormit păzitor statornic şi credincios al limbii sale, un neînfricat reclamatoriu al drepturilor şi libertăţilor naţionale ale poporului nostru. Susţinerea neştirbită şi apărarea faţă de oricine a drepturilor bisericilor şi şcolilor naţionale româneşti, înaintarea statului preoţesc şi învăţătoresc, prosperarea morală şi înflorirea stării materiale a tuturor păturilor naţiunii noastre, sprijinirea şi dezvoltarea tuturor ramurilor economiei, meseriei, industriei, comerţului naţional, sunt punctele de frunte din programul Sentinelei. în deosebită băgare de seamă se va lua cultivarea limbii şi literaturii noastre naţionale".
Proiectul lui Ioan Valeriu Barcianu na mai primit sprijinul în care îşi pusese toată nădejdea, fiindcă pregătirile pentru noul ziar Dreptatea erau avansate şi lumea intelectuală, chiar şi cărturarii de la sate, se angajaseră să1 ajute. Ioan V, Barcianu a intrat ca redactor la ziarul Controla din Timişoara (1895—1906). A murit la 19 februarie 1904. 14.Foaia diecesană, Caransebeş, nr. 39, 26 septembrie/8 octombrie 1893. 15.Spectacolele jucate la Timişoara de trupa teatrală a lui G. A. Petculescu au avut următorul program, în octombrie 1881, zilele fiind indicate după stilul nou :— duminică, 11 : Bărbatul gelos, comedie cu cîntece în 2 acte, de Vasile Alecsandri, şi continuare : Rusalele (zînele) comedie cu cîntece, tot de Vasile Alecsandri.
— miercuri, 14 : Bărbaţii fermecaţi, comedie în 3 acte de MihaiPascaly, şi în continuare : Advocatul săracilor, comedieîntrun act tradusă de dna M. V. Teodorini. — joi, 15 : Victima amorului, dramă originală în 3 acte de M. Petrescu, membru al companiei Petculescu, urmată de : O cină fară finit, comedie întrun act.sîmbătă, 17 : Doi soldaţi români, vodevil naţional de Bujoreanu, urmat
de : Prostul la însurătoare, comedie întrun act de Vasile Alecsandri.
duminică, 18: Cimpoiul dracului, vodevil naţional în 2 acte de E. Carada, urmat de : Un cui în perete, comedie întrun act de Vasile Alecsandri.
16. Văduva Agripina Rotariu, după moartea soţului, a predat casa cu tot ce avea, mobilier, bibliotecă, arhivă etc. protopopului de atunci, Ioan Oprea, în schimbul dreptului de a fi intreţinută cu toate cele necesare traiului pînă la sfîrşitul vieţii. Nu se mai ştie astăzi pe unde a ajuns bogata arhivă de documente şi fotografii istorice, precum şi biblioteca lui Pavel Rotariu. La puţin timp după aceea a murit şi a doua soţie a lui Pavel Rotariu şi a fost aşezată în acelaşi mormînt cu el şi cu Iulia. Acum este un mormînt uitat şi neîngrijit, străjuit de o cruce înaltă de lemn, la capătul străzii Mătăsarilor.
96
REVISTA FAMILIA ŞI BĂNĂŢENII
Dacă răsfoim colecţiile revistei Familia a lui Iosif Vulcan dea lungul celor patru decenii de apariţie la Budapesta şi la Oradea, găsim aproape în fiecare număr pagini scrise de publicişti şi de literaţi bănăţeni. Coloanele revistei au fost deschise pentru condeierii şi cronicarii vremii de atunci, oare au înregistrat periodic toate întîmplările mai însemnate din viaţa culturală, artistică şi literară ia Banatului. Familia na fost o publicaţie bănăţeană, dar a avut colaboratori din Timişoara şi din 'alte oraşe bănăţene şi ia fost larg răspândită în această provincie istorică în care tradiţia de lectură era răspîndită. Cine vrea să cerceteze istoria românilor din Banat, sub aspectele multiple ale manifestărilor spirituale, nu poate neglija articolele şi informaţiile publicate în revista lui Iosif Vulcan, care ia cunoscut atît de bine trecutul Banatului, starea de fapt şi condiţiile de existenţă naţională şi socială a românilor din această provincie, încît tot ce a scris despre Banat constituie o preţioasă sursă documentară. Cînd a fost ales membru al Academiei Române discursul său de recepţie a tratat despre viaţa şi activitatea fabulistului Dimitrie Ţichindeal, schiţind întrun vast studiu istoric starea românilor din Banat de la sfîrşitul secolului al 18lea şi începutul celui deal 19lea, precum şi lupta lor pentru libertate naţională, socială şi independentă bisericească.
Cunoscînd şi preţuind datinile şi obiceiurile românilor din Banat, Iosif Vulcan a scris în anul 1899
piesa Ruga de la Chizătău încredinţată celui mai vechi cor de ţărani din ţară. Piesa a fost interpretată la Chizătău, în satele bănăţene din jur de echipa ţăranilor din Chizătău, precum şi la Caransebeş în cadrul Societăţii pentru fond de teatru şi în diferite oraşe din Ardeal de echipe de amatori, alcătuite din meseriaşi, elevi şi studenţi. Ruga de la Chizătău a fost piesa cu cel mai larg ecou în rîndul spectatorilor dintre lucrările dramatice scrise de Iosif Vulcan.
Materialul divers publicat de revista Familia în cele patru decenii de apariţie a cuprins nu numai articole cu un conţinut cultural, informativ şi enciclopedic, ci în aceeaşi măsură şi ilustraţii de valoare documentară privind viaţa socialculturală a românilor de aci, îndeosebi portretele marilor figuri bănăţene.
Legătura lui Iosif Vulcan cu publiciştii bănăţeni sa cimentat cînd timişoreanul George Ardeleanu a început la 13 octombrie 1863 să editeze la Pesta publicaţia Umoristul, pe care a redactato Iosif Vulcan şi la care a scris şi poetul Iulian Grozescu. Iar de la 5 iunie 1865, de cînd a apărut la Pesta revista Familia, fondată de Iosif Vulcan, prietenii săi bănăţeni au început să scrie în paginile ei şi a continuat să colaboreze chiar şi după întoarcerea lor în Banat. George Ardeleanu, devenit avocat la primăria municipiului Timişoara, şia trimis în continuare articolele sale la publicaţiile lui Iosif Vulcan, memţinînd cu el tot timpul aceleaşi bune raporturi de intelectuali români. Iar Iulian Grozescu, după ce a fost în primii doi ani de apariţie redactorul intern al Familiei, a continuat să colaboreze, pînă la moartea sa prematură, cu poezii şi diverse articole. Iosif Vulcan şi Iulian Grozescu au tradus împreună cîntece populare şi balade româneşti în limba maghiară, apărute în 1877, deci după moartea poetului bănăţean, întrun volum cu titlul Român nepdalok, editat la Budapesta în 164 de pagini de societatea Kisfaludy. La această culegere Iosif Vulcan a publicat o lungă introducere scrisă în ungureşte despre poezia populară, românească.
Un alt scriitor bănăţean care a întreţinut relaţii de colaborare cu Iosif Vulcan, publicîmd în revista Familia mai multe articole şi studii, a fost Simion Mangiuca de la Oraviţa, pe care Academia Română 1a ales membru de onoare în martie 1890, cu nouă
98 99
luni înainte de moartea sa. Simion Mangiuca a publicat la 1874 în Familia şi un studiu mitologic despre „Baba Dochia", precum şi o lungă lucrare întro serie de foiletoane consecutive despre însemnătatea botanicii româneşti, iar la 1884 diferite studii etimologice despre cuvintele bănăţene de origine romană. El a fost nu numai un valoros istoric şi om de litere, ci mai cu seamă un cercetător ştiinţific. Mangiuca sa străduit să dovedească prin diverse argumente originea latină şi trecutul neîntrerupt al românilor pe aceste meleaguri. [1]
Revista Familia a publicat în primul an al apariţiei sale şi informaţii în legătură cu istoricul bănăţean Nicolae Tincu Velea (1814—1867) cu ocazia apariţiei la Sibiu, în 1865 a valoroasei istorii despre trecutul politicnaţional al românilor bănăţeni. [2]
Un foarte activ şi fecund colaborator al Familiei a fost folcloristul şi scriitorul bănăţean Atanasie Marienescu, un alt membru al Academiei Române, care a semnat în paginile revistei nenumărate articole, studii istorice şi culegeri de folclor. în lunga sa carieră de magistrat, fiind mereu mutat dintrun loc întraltul, a adunat din satele pe unde a trecut un bogat material folcloric, pe care 1a publicat în cea mai mare parte la Familia. Incepînd din anul 1872 a scris necontenit la revista lui Iosif Vulcan, în cursul anului 1867, Atanasie Marienescu mai publicase şi în ziarul Albina de la Viena o selecţie de balade culese din popor, pe care apoi ziarul lui Vincenţiu Babeş lea editat separat în doua volume. Această lucrare de folclor ia stabilit de pe atunci un bun renume în cultura românească. [3]
în paginile revistei Familia a început să apară din 1872 şi numele poetului bănăţean, Ion Tripa, Versurile lui Tripa scrise întrun stil popular, sau răspîndit prin sate, iar unele din ele au servit ca text pentru compozitori.
Ion Tripa a publicat în anul 1882 la Arad, întrun volum de 182 pagini, un număr de 98 de poezii selecţionate, apărut la Tipografia diecezană. Volumul a fost în întregime cenzurat şi confiscat de autorităţile de atunci cu ocazia unei anchete. Din acest volum nu se mai află decît un singur exemplar în biblioteca Academiei R. S. România. Versurile inedite au rămas în păstrarea fiicei sale, care trăieşte la Timişoara.
Mulţi scriitori bănăţeni au mai colaborat la Familia. Lista lor e prea lungă şi materialul publicat de ei este atît de variat şi de bogat,
încît nu poate fi cuprins în cîteva cuvinte de evocare.Na fost casă sau familie de intelectual ori de ţăran cărturar
român din care să fi lipsit revista lui Iosif Vulcan, atît de cunoscut, de apreciat şi de iubit de toţi cititorii din această parte a ţării. El a ştiut contribui, prin Familia sa, la stringerea cugetelor românilor de pretutindeni întro mică şi mare familie : ţara unită. După visul şi lupta seculară a tuturor fiilor săi.
NOTE
1. Simion Mangiuca sa născut la 2 septembrie 1831 în comuna Broşteni de lîngă Oraviţa, judeţul CaraşSeverin.
După terminarea învăţămîntului primar din comuna natală, a urmat gimnaziul la Oraviţa, Seghedin, Lugoj şi Oradea. In anii 1852—1855 a frecventat cursurile facultăţii de drept din Pesta, iar după absolvirea lor, la stăruinţa tatălui său, sa mai dus să urmeze timp de trei ani teologia la Vîrşeţ, deşi nu avea nici o vocaţie pentru preoţie. încă din perioada studenţiei de la Pesta sa apucat cu pasiune să studieze limbile romanice, în special italiana şi spaniola. După terminarea studiilor superioare, în anul 1858 a fost numit întrun post de jurist practicant la locotenenta „voivodinei" din Timişoara şi, în acelaşi timp, şi ca profesor de limba română la gimnaziu. Atunci sa căsătorit cu Ana Miletici din Oraviţa. La finele anului 1860 a plănuit să scoată la Timişoara un ziar românesc cu titlul Albina Banatului, avînd nu numai acordul, dar şi ajutorul material al fruntaşilor vieţii publice româneşti. A întîmpinat destule greutăţi şi na reuşit. După şase ani apare la Viena ziarul Albina, condus de Vincenţiu Babeş, cu ajutorul financiar şi politic al familiei Mocioni. în anul 1861 Simion Mangiuca a fost ales primpretor al Carasului şi a funcţionat vreo opt ani în cîteva din circumscripţiile comitatului, în special la JamulMare. în anul 1868 a trecut cu succes examenul de avocat (cenzura) la facultatea de drept din Budapesta, deschizînduşi după aceea „cancelaria avocaţială" la Oraviţa. Tot timpul liber 1a consacrat studiului şi scrisului. A cola borat regulat la numeroase ziare şi reviste româneşti. A cutreierat toate satele din sudul Banatului spre a aduna cuvinte şi datini din viaţa poporului nostru, pentru a demonstra romanitatea limbii şi originii neamului românesc. Simion Mangiuca a murit în joia de 4 decembrie 1890 stil nou. Biblioteca Personală, bogată în cărţi de valoare, Simion Mangiuca a lăsato „Astrei" de la Sibiu.
100 101
2.Teza de doctorat a lui Ion D. Suciu, apărută în 1953 la Bucureşti, studiu documentar de peste 500 de pagini este dedicată vieţii şi activităţii cărturarului, şi istoriografului Nicolae TincuVelea.3.Atanasie M. Marienescu, născut la 8/20 martie 1830 la Lipova. Şcoala primară a urmato în oraşul natal, iar în 1842 sa înscris la gimnaziul minoriţilor din Arad, unde a terminat şase clase. A trecut apoi la gimnaziul din Timişoara, unde a urmat clasa a 7a, iar a 8a la gimnaziul piarist din Pesta. A terminat trei ani la Facultatea de drept din Pesta şi ultimul an la Viena, trecînd examenul de magistrat la 31 iulie 1856 şi cel administrativ de stat la 18 aprilie 1857. Diploma de doctor „utriusque juris" a obţinuto la 21 martie 1861 la universitatea din Pesta După terminarea studiilor sa întors la Lipova ca să facă practică de avocat. La 2 iunie 1861 a fost numit la Lugoj ca vicenotar onorific, iar la 1 ianuarie 1862 ca vicenotar clasa a IIa, fiind avansat la 1 martie acelaşi an. In zilele de 19 mai şi 14 iunie 1862 a trecut la Pesta examenele de „cenzură", primind diploma de avocat. Sa stabilit la Lugoj, unde a început să exercite profesiunea de avocat, care însă nu ia plăcut. A intrat în magistratură, fiind numit la 31 octombrie 1862 ca asesor la tribunalul din Lugoj, După înfiintarea tribunalului la Oraviţa, a fost transferat aci la 18 noiembrie 1868 în aceeaşi calitate, iar la 20 decembrie 1871 a fost avansat ca judecător. Intre timp, desfiinţînduse tribunalul din Oraviţa, în luna mai 1871 a fost strămutat la tribunalul din Lugoj. La 4 decembrie 1880 a primit numirea de consilier supleant la curtea de apel din Budapesta, iar la 5 octombrie 1855 avansarea la gradul de consilier la aceeaşi instanţă. In 1891 a fost trecut în funcţia de consilier la curtea de apel din Oradea. In anul 1899 sa pensionat şi sa stabilit pe lîngă familia soţiei sale, unde a murit în ziua de 6 ianuarie 1915, fiind înmormînat în cimitirul din Sibiu. Dr. Atanasie M. Marienescu a fost unul din cei mai fecunzi şi valoroşi scriitori bănăţeni. Academia Română 1a ales în şedinţa din 13 septembrie 1877 ca membru corespondent, iar în şedinţa din 25 martie 1881 ca membru definitiv. Discursul său de recepţie la Academie, ţinut în martie 1883 tratează despre Viaţa şi operele lui Petru Maior.
AMINTIRI DESPRE EMILIA LUNGU
Pe Emilia Lungu am ounoscuto din anii copilăriei mele. Era fiica bătrînului învăţător român din suburdia Fabricului.Generaţia tânără de astăzi mui cunoaşte activitatea literară şi mai ales zbuciumatai existenţă, fiindcă na auzit vorbinduse de ea. Toţi au uitato. Doar cercetătorii, ce răsfoiesc paginile vechi ale revistei Familia, îi mai întîlnesc numele sub numeroasele versuri şi nuvele apărute în secolul al 19lea, cînd rar se încumeta să se afirme un condei de femeie. Talentul ei sa manifestat ani dea rîndufl, ecaracterizînduse prin sentimente de dragoste faţă de oamenii din popor, faţă de cei obidiţi şi asupriţi. A crescut şi a trăit în mijlocul oamenilor necăjiţi, iea cunoscut durerile şi nevoile. Din realităţile existenţei cotidiene sa inspirat, în creaţia ei literară şi din acest mediu şia cules subiectele. Tot scrisul ei poartă pecetea realismului şi a unei sensibilităţi deosebite.
Emilia Lungu era nepoata poetului Iulian Grozescu ce a exercitat o vădită influenţă asupra formării gîndirii şi caracterul scriitoarei. Ţinuta artistică a operei sale nu putea fi la nivelul exigenţelor estetice ale scriitorilor din ţara liberă, formaţi la Şcoli româneşti, în redacţii şi cenacluri. Românii din Principatele Unite aveau posibilitatea să se instruiească şi să ajungă la un grad superior de cultură naţională. Ei puteau înainta nestingheriţi pe drumul nou al literaturii şi limbii române, ridicate la o înaltă valoare de Minai Eminescu, Vasile Alecsandri,
103
I. L. Caragiale, Titu Maiorescu. Scriitorii de dincoace de Carpaţi, cu excepţia desigur a lui loan Slavici, întrun teritoriu cu puţine şcoli româneşti şi cu publicaţii periodice izolate, izbuteau mai greu dar reuşeau totuşi să menţină legătura cu literatura, cu cultura românească din ţara liberă prin cărţi, prin reviste ce le puteau primi de peste munţi. Se afirmaseră unele centre de cultură naţională la Blaj, la Braşov, la Sibiu, la Beiuş. Apărea ziarul lui Bariţiu Foaie pentru limbă, inimă şi literatură la Braşov, Telegraful român la Sibiu, iar la Oradea apărea Familia, condusă de Iosif Vulcan, constituind un loc de întîlnire a condeielor literare şi un for de promovare şi de răspîndire a literaturii. Era însă perioada culturală a literelor române din Banat, a începuturilor timide. Scrisul de aci na atins încă maturitatea artistică a scrisului românesc din Bucureşti sau Iaşi. Pe vremea aceea chiar volumul de poezii al lui Iosif Vulcan a fost analizat destul de critic la Bucureşti versurile fiind modeste ca valoare. Poetul bănăţean Iulian Grozescu, văr primar cu tatăl Emiliei Lungu, a luat atitudine atunci împotriva unor asemenea aprecieri negative dintrun firesc sentiment de solidaritate cu prietenul său. Iulian Grozescu a luat apărarea stilului literar ardelean şi al celor ce publicau la Familia. In acest stil, caracteristic presei şi literaturii vremii din Ardeal şi Banat, au fost scrise şi lucrările literare ale Emiliei Lungu. Cu toate acestea, scrierile sale găseau cititori, aveau ecou, împlineau un rol social.
In viaţa autoarei a intervenit însă un eveniment : căsătoria cu un ofiţer croat din armata imperială. Datorită acestuia a trăit cîţiva ani în Bosnia şi Herţegovina, ţinuturi unde soţul ei îşi îndeplinea serviciul militar. Scrisorile şi articolele trimise din acele părţi mărginaşe ale monarhiei bicefale se caracterizau prin pitoresc şi culoare locală.
Stilul Emiliei Lungu era acela al intelectualilor români din vremea aceea, oameni ce trăiau în ambianţe străine, sub dominaţia străină şi cu învăţătură în limbă străină. în Timişoara nu exista nici o şcoală secundară românească. La terminarea claselor primare, românii care doreau să urmeze în continuare studiile, trebuiau să opteze între a învăţa la un gimnaziu maghiar din localitate, sau urma şcolile secundare româneşti din Braşov, Blaj sau Beiuş.
Puţini aveau posibilităţi financiare ca să se poată deplasa din Timişoara în centre româneşti atît de îndepărtate. Pentru fete problema era şi mai dificilă. Abia dacă existau şcoli elementare pentru fete, fiindcă nu se găseau cadre didactice cu pregătire pedagogică care să poată îndeplini funcţia de învaţătoare. O fată nu putea urma învăţămîntul secundar decît ca elevă „particulară" (fără frecvenţă), după o aprobare specială de a putea să se prezinte la examene.
Emilia Lungu, născută la 1853 în SînnicolaulMare, şia dovedit încă din anii 'copilăriei calităţile intelectuale cu mari resurse de afirmare. A intrat în şcoala tatălui ei la vîrsta de doi ani, iar cînd avea cinci ani, ştia deja să scrie şi să citească. [1] In lipsa unei alte instituţii de învăţămînt mediu, a urmat şi ea, ca celelalte fete de „familie bună", adică vlăstarele brumei de intelectuali ai timpului, patru clase secundare la şcoala de pe lîngă mănăstirea Notre Dame din cartierul Fabric. Dar cultura străină, în spirit catolic, nu o mulţumea şi, dornică de a cunoaşte cit mai bine opera scriitorilor români, a început să citească literatură română. Iulian Grozescu venea adesea pe la părinţii ei şi stătea zile întregi la Timişoara, ocup în duse cu drag de educarea culturală în spirit românesc a nepoatei sale. Ea ia fost încurajată de toţi intelectualii oraşului, şi în primul rînd de tatăl şi de unchiul ei. „Mili", cum i se spunea în familie, a năzuit de timpuriu să devină scriitoare. A început să colaboreze Ia Familia lui Iosif Vulcan, îndemnată de poetul Grozescu. Concomitent a trimis manuscirise şi la foaia Biserica şi şcoala de la Arad. Amindouă publicaţiile erau abonate de familia Lungu. A colaborat mai tîrziu cu versuri şi cu mici povestiri din lumea săracilor.
Emilia Lungu a adus în publicistică nu numai o sensibilitate feminină ci, mai ales, combativitate, militînd pentru progres. Scriitoarea a fost prima femeie care a avut curajul să ceară drepturi pentru femei. Era foarte activă şi pricepută în organizări de petreceri, dar nu ca săşi creeze pentru ea ocazii de amuzament, ci pentru a impulsiona viaţa culturală a românilor din oraş, care săi conducă la strîngerea rîndurilor întrun spirit de solidaritate între toate vîrstele. Remarcabilă este activitatea scriitoarei şi pe tărîmul organizării unui învăţămînt
104 105
elementar, a unor şcoli pentru fete. Fără fonduri nu se putea înjgheba nimic, nici chiar o şcoală elementară. Numai prin constituirea unei reuniuni de femei, care să realizeze venituri din baluri şi festivaluri, putea fi îndeplinită această năzuinţă. La stăruinţa scriitoarei şi cu spiritul ei de organizare sa fondat în anul 1872 la Timişoara cea dinţii reuniune de femei din Banat. [2]
Fonduri pentru începutul unei şcoli de fete sar fi adunat, dar problema grea era obţinerea autorizaţiei din partea oficialităţilor. Cererea prin care se solicita autorizaţia necesară pentru înfiinţarea unei şcoli elementare române pentru fete în oraşul Timişoara a fost respinsă. Atunci doctorul Pavel Vasici a făcut demersuri pe lîngă episcopul Ioan Meţianu de la Arad, ca să încuviinţeze înfiinţarea unei astfel de şcoli pentru fete deocamdată întrun sat din apropierea oraşului. Astfel, în anul 1874, cea dinţii şcoală de fete şia deschis cursurile la Izvin, iar Emilia Lungu a fost numită învăţătoare în acest sat. Ce satisfacţie ! A fost prima învăţătoare româncă din Banat la cea dintîi şcoală de fete. Navea încă diplomă sau calificare pedagogică, dar la numirea ei sa ţinut seama de aptitudinile şi metodele didactice pe care le învăţase de la tatăl ei. La Izvin a stat cu mamia ei, care a însoţito. Na funcţionat aici decît doi ani, întirucît mama ei a vrut să se întoarcă la Timişoara. între timp, Emilia Lungu sa înscris ca elevă „particulară" la preparandia din Arad şi, după trei ani de învăţămmt pedagogic, şia luat diploma de învăţătoare. Na neglijat să colaboreze la reviste şi ziare. în toţi anii aceştia a scris şi a publicat poezii, nuvele şi schiţe, fie sub semnătura ei, fie cu pseudonimele ei obişnuite, ca de pildă : „Bănăţeanul", „Bănăţeanul Moş", „Bănăţeanul Călător" sau „Bănăţeanul June". în anul 1875, deci la numai 22 de ani, numele ei a devenit cunoscut, mai ales prin ce publicase în revista Familia. [3]
O deosebită înrîurire au avut asupra ei scrierile lui Nicolae Filimon. A şi publicat viaţa romanţată a acestui scriitor. Tot sub influenţa lui Filimon a scris şi nuvela Barbu Cobzarul.
Emilia Lungu şia găsit găzduire, mai ales in paginile revistei Familia. în această revistă a publicat printre altele o lungă nuvelă Capela de la Marea Adriatică, în numărul ianuariefebruarie 1875, iar
în numărul din martieaprilie 1878 o serie de amintiri, fragmente din jurnalul ei intim, iar în numărul din septembrieoctombrie acelaşi an Mehadia — impresiuni şi schiţe. Iosif Vulcan ia apreciat talentul literar şi a considerato printre celle mai înzestrate condeie ale Transilvaniei. în orice caz a fost cea dintîi femeie româncă ce a scris şi a publicat romane, întro vreme cînd specia aceasta literară era încă în faza incipientă. Scrierile Emiliei Lungu au fost comentate şi au stîrnit interes printre cititori romanele ei : Elmira şi Fiica învăţătorului. Revista Familia Iea publicat întrun serial de foiletoane,
Emilia Lungu sa căsătorit relativ tîrziu, la vîrsta de 34 de ani. Soţul ei nu era din Timişoara. Sa căsătorit în ziua de 21 mai 1887 stil vechi în biserica Sf. Gheorghe din Piaţa Traian, cu locotenentul Isac Puhallo. A fost nevoită să plece cu el la Sarajevo, în Bosnia, mulţumită sufleteşte că şia găsit un soţ pe placul ei. Activitatea literară nu a întrerupto. A "continuat să scrie la Familia, publicînd descrieri din pitoreştile locuri în care trăia. Sar putea redacta o frumoasă viaţă romanţată din zilele trăite în Bosnia, apoi în Herţegovina, soţul ei fiind transferat ulterior la Mostar. (Un bogat material informativ şi documentar se află la Arhivele statului din Timişoara, unde sînt păstrate manuscrisele inedite şi corespondenţa scriitoarei).
La Sarajevo a făcut cunoştinţă cu tînăra luptatoare pentru emanciparea femeilor Milena Mnazavatz, care redacta gazeta locală în limba germană Die Post. Sau împrietenit, fiind legate de aceleaşi idealuri şi de o luptă comună pentru cucerirea drepturilor pe seama femeilor. Emilia Lungu a publicat o serie de articole în această gazetă. în continuare a colaborat şi la publicaţiile din Ardeal şi Banat mai ales la ziarul Luminătoriul din Timişoara.
După patru ani de căsătorie şi de viaţă în mediul bosniac, sa mutat în capitala Herţegovinei, la Mostar, unde fusese transferat soţul ei. Aici a ajunso cea mai mare bucurie. Aştepta să devină mamă. Sa înapoiat acasă, ca fiul ei Eugeniu să vadă lumina zilei la Timişoara. Ursitoarele în care a crezut, iau fost însă implacabile şi vrăjmaşe. Iau distrus fericirea pentru totdeauna. In august 1891, la
106 107
zece zile după naşterea copilului, ia primit de la Mostar ştirea groaznică a morţii subite a soţului ei, care era cu tn an mai tînăr decît ea. Cei patru ani şi trei luni de căsătorie fericită ia plătit cu preţul scump al prăbuşirii sufleteşti. Isac Puhallo era locotenent trecut la pensie pentru caz de boală încă înainte de căsătorie, dar a fost reangajat pentru un serviciu mai uşor, în garnizoană. Moartea lui era deci explicabilă. Tragedia Emiliei Lungu, pierderea soţului nu a doborîto, deşi destinul ia fost şi pe mai departe potrivnic. La 12 septembrie 1891, deci la o lună şi cinci zile de la naştere, a murit şi fiul ei. [4] Jalea inimii nu şio putea tămădui nici cu pelerinajele periodice pe care le făcea la mormîntail soţului din cimitirul militar de la Mostar. Emilia Lungu a trecut printro perioadă de depresiune sufletească.
Mai apoi ia desmeticito din sumbra melancolie şi a readuso la 'realitate vestea sărbătoririi lui Iosif Vulcan, cu ocazia împlinirii, în 1905, a celor patru decenii de apariţie a revistei Familia. Toţi colaboratorii lau omagiat pe marele scriitor şi academician de la Oradea, numai Emilia Lungu, cea dintâi şi cea mai activă colaboratoare, a fost absentă cu scrisul ei. Cu întârziere, după ziua festivă, apare însă şi ea. A reluat contactul cu literatura după o pauză destul de lungă. Colabora îndeosebi la Drapelul de la Lugoj, fiind bine cunoscută cu Valeriu Branişte din anii activităţii lui în Timişoara. Printre altele, Drapelul ia publicat în 1904 întrun serial de foiletoane un stadiu lung despre femeia română. A mai scris şi la revista Amicul familiei. în 1905, cînd dascălul scriitor Emeric Andreescu, prieten bun cu tatăl ei, redactează ziarul editat la Timişoara de Nicolae Mitra, a fost chemată să scrie la Dreptatea poporului. Cînd Emeric Andreescu va fi miai ocupat ca secretar al vechei asociaţii funebrale din Timişoara, Emilia Lungu începe o activitate de colaborare mai regulată. Nu va fi număr din Dreptatea poporului, începînd din iunie 1905, în care să nu găsim articole publicate de Emilia Lungu, desigur cele mai multe nesemnate sau cu pseudonime. [5]
Reintrarea ei în activitatea publicistică a lecuito de depresiunea nervoasă în care căzuse. A devenit iarăşi combativă, dar mai ales necruţătoare în în expresii critice. Ziaristica a readuso la realitate şi a redeşteptat în ea simţul datoriei şi al vocaţiei de publicistă. Sa pomenit deodată gazetară profe
sionistă. Iar cînd Emeric Andreescu sa retras din redacţia ziarului, editat de Nicolae Mitru, Emilia Lungu a rămas mintea conducătoare şi sufletul acestei publicaţii periodice, care, din cauza condamnării lui Nicolae Mitru, pentru delicte de presă, a trebuit săşi schimbe titlul în Plugarul român. [16]
Emilia Lungu trecuse deja de 50 de ani, dar condeiul ei devenea tot mai viguros. A ajuns să fie mai mult ziaristă decît literată. Transformările sufleteşti prin care a trecut, au oţelito în luptă şi în scris.
Emilia Lungu a avut dea lungul anilor o activitate literară şi ziaristică foarte variată şi bogată. Drumul scrisului ei a fost drept. Nu iau plăcut sinuozităţile şi nici extremităţile. Pe fondul radical burghez al educaţiei ei au prins altoi, din anii copilăriei, mugurii concepţiilor realiste, făurite în urma cunoaşterii contradicţiilor din societate.
Moartea a surprinso la redactarea ultimelor lucrări neterminate despre „Istoria şcolilor româneşti din Timişoara" şi „Istoria primei şcoli româneşti de fete din Banat".
Emilia Lungu a trăit împreună cu părinţii ei, în casa lor de pe strada Timocului. în vara anului 1913 ia murit mama. După dorinţa decedatei, nu i sau adus coroane de flori, potrivit datinei, ci pe sicriu i sa pus doar a creangă verde. La patru ani după aceea, în plin război mondial, ia murit în 1917 şi tatăl, Traian Lungu.
Duioase amintiri mă poartă spre anii ultimi ai vieţii Emiliei Lungu. Lam cunoscut foarte bine şi pe tatăl ei Traian Lungu, de la care am auzit numeroase întâmplări din trecutul românesc al Timişoarei şi, în special, din viaţa de altădată a cartierului Fabric, locul meu de naştere şi de copilărie. Am cunoscuto însă şi mai bine pe Emilia Lungu, care după primul război mondial a duso foarte greu. Trăia modest în casa moştenită de la părinţi, numită după Unire strada Victor Vlad Delamarina (nr. 19). Aici mă duceam des so vizitez, să stau de vorbă cu ea Şi să mă interesez de nevoile ei. Am căutat săi uşurez traiul, să nu simtă că au uitato toţi. Avea vecini buni şi prieteni din trecut, care se îngrijeau de ea. Scriitoarea trăia însă mai ales din amintiri. Mia istorisit atâtea momente impresionante din trecutul
108 109
românesc al Timişoarei, care miau deschis încă de pe atunci căile de orientare în cercetările mele istoriografice. Emilia Lungu .a fost o arhivă vie, completată cu mulţimea de hîrtii scumpe pe oare le păstra întro ladă mare. Miam date seama că aceste manuscrise, documente şi scrisori reprezintă o valoare pentru istoria literară, care nu trebuia să se risipească. Deşi la o vîrstă foarte înaintată, a continuat să mai scrie. îmi arătase cele două manuscrise la care lucra, ca să le termine. Cînd în ziua de vineri 16 decembrie 1932 a murit în modesta ei locuinţă, mam îngrijit să aibă o înmormîntare după meritele ei. A fost petrecută pe ultimul drum de prieteni, de scriitori din Timişoara, fiind înmomîntată lîngă părinţii şi lîngă copilul ei, în cimitirul din calea Buziaşului. La groapă a ţinut o impresionantă euvîntare Melentie Sora. [7]
La cîteva zile după moartea Emiliei Lungu, lam chemat pe prietenul meu loachim Miloia, directorul muzeului din Timişoara, să ia lada cu manuscrise, care, de la muzeu, a ajuns în posesia Arhivelor statului din Timişoara. Am scris şi eu, şi alţii, despre scriitoare. Dar manuscrisele Emiliei Lungu nau fost cercetate pînă acum decît de Ioan D. Suciu, care pe vremea aceea, ca student, la îndemnul meu, ia publicat o lungă biografie romanţată, apărută în revista Luceafărul din Timişoara, în septembrie 1939. Nicolae Iorga, a scris în februarie 1940, în revista Cuget clar : „în revista Luceafărul un tînăr student, dl. Ioan Dimitrie Suciu, scoate la lumină chipul de mult uitat, al scriitoarei regionale Emilia Lungu, fiică de învăţător, care sa măritat cu ofiţerul austroungar, trimis întro garnizoană bosniacă, Puhallo. Ea sa încercat în două romane dintre care Fata învţătorului, destinată Familiei de la Oradea, arată o inspiraţie realistă. Cu toate greutăţile de stil, ea a dovedit fără îndoială talent. Unde însă îl dovedeşte mai mult, este în însemnările ei de la Sarajevo, unde o mutase în 1887 căsătoria. Această lume orientală, pe care nu o cunoscuse pînă acuma, o atrage prin pitorescul ei, în care se amestecă sunete de clopot şi îngînările prelungite ale muzeinilor din vîrful turnurilor de moscheie. Rămasă văduvă şi fără vechiul ei rost de învăţătoare, femeia încă tînără, al cărei orizont se putuse lărgi, se consacră unei harnice activităţi de ziaristică, publicînd articole de cuprins variat".
NOTE
1. Traian Lungu era originar din Lunga, un sat ce aparţinea de comuna ComloşuMare. Probabil de aici i se trage şinumele. Sa născut în anul 1830 în ComloşuMare, unde bunicul, apoi tatăl său, Ştefan Lungu, îndeplineau funcţia deprimar. Şcoala elementară a urmato în comuna de naştere,unde, după sistemul de atunci, preotul Ioan Drăghici îndeplinea şi funcţia de dascăl. Gimnaziul 1a terminat în oraşulMacău (Mako din Ungaria), iar studiile pedagogice la Preparandia din Arad, unde ia avut ca profesori pe Alexandru Gavraşi pe Vincenţiu Babeş. Cunoaşte bine pe lîngă română limbilegermană şi maghiară. De altfel, Emilia Lungu a învăţat la perfecţie să scrie şi să vorbească limba germană, fiindcă părinţiiei au căutat sâi dea nu numai o cultură românească, ci, după nevoile şi obiceiul de atunci, ' şi una germană. Astfel seexplică predilecţia şi uşurinţa cu care Emilia Lungu a tradusîn limba germană.
Traian Lungu sa căsătorit la vîrsta de 22 de ani cu Eufemia Popa, fiica preotului Popovici din Mănăştur, de lîngă Vinga azi în judeţul Arad. A reluat vechiul nume românesc de Popa, pe care îl aveau bunicii ei. La început sau stabilit la SînnieolaulMare, unde li sa născut în anul 1853 unica lor fată, Emilia. Dar intenţia lor era să se mute la Timişoara, întrucît Traian Lungu era un eminent învăţător. Ca să poată ocupa un post de învăţător la Timişoara, trebuia să treacă în prealabil un examen foarte riguros în faţa consilierului regal Ritter von Schmittburg şi a inspectorului şcolar Constantin Ioanovici. Astfel a ajuns Traian Lungu, după trecerea strălucită a examenului, să fie numit în anul 1854 învăţător titular la nou înfiinţata şcoală confesională Sf. Gheorghe. Mai tîrziu, românii fiind nevoiţi să abandoneze această şcoală, Traian Lungu a înfiinţat cu ajutorul unei fundaţii o altă şcoală confesională în cartierul românesc din Timişoara Fabric, lîngă biserica Sf. Ilie (cea veche, azi demolaţi). Traian Lungu sa făcut cunoscut ca pedagog cu metoda sa practică şi intuitivă, bazată pe un sistem de cartoane mobile, pe care erau trecute diversele litere şi cu care trebuia elevul să construiască dea lungul băncilor de şcoală cuvintele dictate.
Potrivit hotărîrii nr. 2574 din 28 aprilie 1899 consistoriul din Arad 1a pensionat pe Traian Lungu, care a mai trăit pînă în anul 1917. Soţia sa Eufemia murise în 1913.
2. Amănunte despre fondarea „Reuniunii doamnelor" dinTimişoara am aflat direct de la Emilia Lungu şi de la bătrînaSidonia Chitescu, ce a prezidat şedinţa de constituire din 1872.O dare de seamă, trimisă de Emilia Lungu, a apărut în ziarulAlbina din Pesta (nr. 99 din 17/29 decembrie 1872).
Emilia Lungu avea atunci vîrsta de 19 ani. Tînără, dar foarte activă şi pricepută, la şedinţa de constituire a ţinut o lungă expunere, dezvoltînduşi planul de a se întemeia în cel mai scurt timp o şcoală de fete în Fabric. Pentru realizarea acestui deziderat considera necesar să se înfiinţeze mai înainte o reuniune de femei, care, prin fondurile ce le va aduna, să asigure organizarea şi funcţionarea şcolii. După discursul Emiliei Lungu a urmat o amplă dezbatere, ajungînduse la concluzia adoptării propunerilor. Sa ales şi comisia pentru
110 111
redactarea statutelor, compusă din : Emilia Lungu, Terezia Ungureanu şi Budinca Zahariciu. Sa hotărît convocarea adunării generale de constituire pe ziua de 22 octombrie 1872.
3.Una dintre poeziile publicate de Emilia Lungu : „Doi ochi", a fost declamată la serată de carnaval organizată în ianuarie 1875 de oficianţii romani de telegraf, de sub conducerea lui N. Barbu. Foarte mulţi telegrafişti români erau pe atunci în serviciul poştal al Timişoarei, şi erau bine organizaţi, încît dădeau şi ei baluri sau petreceri la anumite ocazii. Erau vestite „seratele române de carnaval" ce se organizau în serie.4.Decesul a fost înregistrat în matricola parohiei Sf. Gheorghe TimişoaraFabric la poziţia nr. 38 din 1891 cu menţiunea : „Eugeniu, fiul lui Isac şi Emilia Puhallo, de o lună şi cinci zile, greco ortodox fiu de locotenent suprem cesaro regesc, născut în Fabric nr. casei 19, Spiongasse, decedat la 12 septembrie 1891 şi înmormîntat la 13 septembrie".
5. Emeric Andreescu, n ăscut în anul 1844 în TimişoaraFabric, era primul din cei şapte copii, băieţi şi fete, a lui JivaAndreescu (decedat joi 12 ianuarie 1882 în vîrstă de 60 ani —seara de revelion). A urmat studiile elementare şi medii laTimişoara, apoi Preparandia la Arad. în comuna BeregsăulMare a funcţionat ca învăţător confesional aproape un sfert deveac. In perioada aceasta a desfăşurat o vastă activitate publicistică, întocmind studii pedagogice şi mai multe manualeşcolare în diverse domenii, ca de pildă : fizică, botanică, zoologie, mineralogie şi istorie naturală, tipărite la Timişoara, şiunul la Graz. Emeric Andreescu a fost o figură de prestigiuprintre dascălii bănăţeni, conducînd multă vreme reuniuneaînvăţătorilor timişeni. A colaborat cu articole şi reportaje lanumeroase reviste şi ziare româneşti din Transilvania şi de laBudapesta, printre care în special la ziarul Albina a lui Vincenţiu Babeş, şi apoi la Luminătoriul lui Pavel Rotariu dinTimişoara. Emeric Andreescu sa ocupat mai ales de educaţiatineretului sătesc. In comuna Beregsău a editat şi a redactatdouă gazate. Astfel, la 1 august 1890 a ieşit de sub tipar primulnumăr al foii „pentru cultivarea junimii şi a tinerimii săteşti"cu titlul Junimea română, proiectată să apară „în lunile deiarnă în fiecare duminică, iar în timpul vacanţei de vară dedouă ori". Gazeta nu a avut viaţă lungă. Emeric Andreescuînsă, fire dinamică şi combativă, a scos la BeregsâulMareun alt ziar cu titlul Săteanul, care şia început apariţia la 15/27august 1891 şi avea ca program educarea poporului nostru dela sate. Această publicaţie apărea în fiecare duminică şi lasubtitlul de „foaie pentru trebuinţele noastre" era indicatEmeric Andreescu „proprietar, editor şi redactor". Se tipăreala Timişoara, ca şi gazeta precedentă. Trecînd la pensie, sastabilit în cartierul Fabric al Timişoarei. In toamna anului 1904a înfiinţat împreună cu Nicolae Mitru la Timişoara gazetasâptămînală Dreptatea poporului, purtînd ca subtitlu : „foaienaţională, poporală, culturală, socială şi economică". Ziarula fost redactat la început de Emeric Andreescu, apoi în continuare de Emilia Lungu. Două surori ale lui Emeric Andreescu,Ecaterina şi Elena, au luat parte alături de prietena lorEmilia Lungu la constituirea primei reuniuni de femei românedin Timişoara. Emeric Andreescu a iniţiat şi a condus mişcareade recrutare a tinerilor de la sate pentru ai plasa la meserieişi la învăţătură profesională, lansînd în primăvara anului 1909
şi un apel în acest sens. în anul 1910 Emeric Andreescu a scris Ia ziarul Zorile din Timişoara, editat de fostul învăţător Avram Indreica, care în anul următor sa mutat cu publicaţia sa la Caransebeş. Decedat la 19 mai 1923 în etate de 80 de ani la Timişoara, Emeric Andreescu a fost înmormîntat în cimitirul din calea Buziaşului, lîngă prima sa soţie Emilia, născută Petrovici, învăţătoare originară din Arad, care murise la 6 februarie 1920 în vîrstă de 76 ani. A doua soţie era Catarina Andreescu, născută Stoianovici.
6.In ultima perioadă a vieţii sale Emilia Lungu a scris la ziarul Plugarul român Timişoara, editat de Nicolae Milru. Fiind proprietarul ziarului Dreptatea poporului şi redactorul responsabil, din cauza articolelor scrise de Emeric Andreescu şi apoi de Emilia Lungu, considerate de autorităţi ca agitatoare, Nicolae Mitru a avut destule procese de presă. A fost condamnat în aprilie 1906, a intrat în temniţă, iar ziarul a fost nevoit să1 sisteze. După eliberare, Nicolae Mitru a scos în continuare, fără colaborarea lui Emeric Andreescu Plugarul Român dar cu un program mai mult economic, cultural şi social. Acest ziar a fost editat şi redactat de Nicolae Mitru timp de vreo trei decenii. în anii 1908—1912 Nicolae Mitru a mai scos şi o revistă bilunară cu titlul Baba patului, ca supliment umoristic al ziarului Plugarul român.7.Dea lungul anilor, necunoscînd nimeni mormîntul şi nefiind îngrijit, locul a fost vîndut ca părăsit şi în vara anului 1972 sa construit, în locul criptei zidite a familiei Lungu, un alt cavou. Astfel, na mai rămas nici urmă de vreo piatră funerară care săi eternizeze numele pe locul unde fusese aşezată la odihnă veşnică. La sesizarea mea, Asociaţia Scriitorilor din Timişoara a făcut demersuri, dar nu sa mai putut salva mormîntul. Totuşi, osemintele Emiliei Lungu, ale părinţilor şi ale copilaşului ei, au fost reînhumate împreună întrun mormînt nou.
112
MIHAI EMINESCU LA TIMIŞOARA
Minai Eminescu a fost în două rînduri la Timişoara.In anul 1867 a venit ca um pribeag, după ce a colindat
Transilvania, ajungind şi la Timişoara. în oraşul de pe Bega trăia, fratele său mai mare, Nicolae Eminovici, care îşi făcea practica juridică în biroul avocatului Emmerich Christian, după ce urmase studii de drept la Sibiu.
A doua oară a venit la Timişoara în vara anului 1868 cu trupa de teatru a lui Mihai Pascaly din Bucureşti.
Pînă acum sa scris prea puţin despre trecerea lui Mihai Eminescu prin Timişoara. Sa insistat mai mult asupra popasului făcut la Oraviţa, unde artiştii companiei Pascaly au dat la 31 august şi la 1 septembrie 1868 două reprezentaţii în vechiul teatru al Carasului. [1]
La Gravita i sa ridicat şi o statuie, opera sculptorului Romul Ladea, iar la teatru sa dezvelit în iunie 1964 o placă de comemorare cu inscripţia : „Acest teatru a găzduit pe marele poet Mihai Eminescu in vara anului 1868, cînd trupa de artişti Pascaly, din care făcea parte, a prezentat spectacole la Oraviţa".
Despre turneul lui Pascaly în Transilvania gasim date în valoroasa lucrare istorică întocmită de Ioan Massof : Teatrul românesc, apărută la Bucureşti, [2] iar despre spectacolele date la Lugoj, Ti
mişoara, Arad şi Oraviţa, a publicat în 1964 un studiu documentat Ion Iliescu de la Universitatea din Timişoara cu titlul Eminescu în Banat, completat cu o vastă bibliografie despre poet, alcătuită de Florian Moldovan. [3]
In această evocare despre Mihai Eminescu nu voi repeta cele cunoscute pînă acum, ci le voi sintetiza numai pentru a forma un cadru istoric în care se pot dezvolta alte date şi informaţii, care să lămurească unele chestiuni puse pînă acum sub semnul întrebării şi să mai adaug la cele ştiute o serie de alte momente inedite din viaţa marelui nostru poet. Trecerea lui Eminescu prin Timişoara era încă vie în amintirea unor fruntaşi ai vieţii culturale din vremea tinereţii mele, pe care iam mai apucat în viaţă în anii lor cărunţi şi de la care am aflat amănunte preţioase despre tînărul poet de atunci. Pe lingă aceste mărturii au rămas şi urme documentare ce atestă relaţiile lui Eminescu cu bănăţenii. Unele din ele pot umple unele goluri din biografia poetului.
Iaţă, de pildă scrisoarea poetului Mihai Eminescu, găsită în ciornă printre hîrtiile rămase de la poet şi păstrate în biblioteca Academiei R. S. România, secţia de manuscrise sub mr. 2287 folio 38, adresată către „M.ST.D.C." fără dată, — textul acestei scrisori fiind publicat de LE. Torouţiu în volumul IV despre „Junimea" din monumentala sa lucrare Studii şi documente literare 1933. [4] Să urmărim textul acestei scrisori:
"M.ST.D.C. De mine nu vă veţi fi aducînd aminte deşi am avut onoarea de a
vorbi cu Dumneavoastră, poate că va scăpat chiar urma numelui meu, prin urmare este o cutezare a măndrepta la Dumneavoastră co întrebare, credeţi, numai deplina nesiguranţă în care stau, ma putut sili so fac. Posito că un om străin sar ruga pentru o lămurire, care ar fi [în] stare de a scoate o familie întreagă dintro teribilă nesiguranţă, totuşi Dumneavoastră naţi avea inima sdi refuzaţi această lămurire, şi este probabil că iaţi răspunde, chiar dacă acest răspuns var costa timp şi supărare. Iată pe scurt ce vă rog. în Timişoara trebuie să f i trăind un om sub numele de
114 115
Nicolae Eminovici, scriitor la advocatul Emmerich Christian. Acest om este fratele meu. Nu ştiu de ani nimica de el; el na răspuns la multe scrisori trimise deacasă, de aceea familia en eternă nesiguranţă, dacă e mor t sau de mai trăieşte incă şi dacă trăieşt e, cum ? în anul 1867 am avut onoarea a vorbi cu Dumneavoastră, prin urmare, faţă de îndoilelile penibile ale familiei, miam adus aminte de numele Dumneavoastră şam gîndit, că prin poziţia distinctă ce ocupaţi, veţi fi în stare sămi daţi o asemenea relaţiune. Cugetaţi după aceea, că vaş fi păstrat desigur această supărare întro chestiune pentru Dumneavoastră indiferentă.
Aşteptînd un grabnic răspuns, am onoarea a mă semna al dumneavoastră preasupus.
M. Eminescu
Din textul acestei scrisori se pot trage unele concluzii. în primul rînd, că Minai Eminescu a fost la Timişoara în anul 1867, cînd a făcut cunoştinţă cu „mult stimatul domn C", pe care 1a rugat ulterior, în mod respectuos, ca „prin pozitiunea distinctă" ce o ocupa, să cerceteze şi săi comunice care era situaţia fratelui său Nicolae Eminovici, întrucît „el na răspuns la multe scrisori trimise deacasă" şi familia nu mai ştia dacă a murit sau dacă mai trăieşte. O altă concluzie ar fi aceea că Minai Eminescu, în anul 1867, cînd a venit la Timişoara să1 caute pe fratele său, nu 1a găsit la adresa pe care io cunoştea familia. Cu toate că scrisoarea nu poartă nici o dată, ea nu poate fi catalogată decît între cele două vizite ale lui Minai Eminescu la Timişoara, adică la începutul anului 1868. Din cele menţionate de Eminescu în scrisoare se vede că fratele său lucra în calitate de angajat în biroul unui avocat din Timişoara, ceea ce nu putea so facă decît după studiile de drept în perioada anilor de practică. De altfel, după felul cum e redactată scrisoarea, e evident că Minai Eminescu nu avea încă stilul format de mai târziu, la data cînd a trimiso. Redactarea aceasta corespunde vîrstei de 18 ani pe care o avea în 1868. Neavînd de mai mult timp nici o ştire de la fratele său, despre care aflase că lucrează la Timişoara, în anul 1867, cînd a trecut prin Ardeal, şia prelungt călătoria pînăîn Banat. Acesta era motivul care 1a atras atunci la Timişoara, unde a
avut prilejul să cunoască scriitorii români, colaboratori ai revistei Familia şi ai altor publicaţii. La Timişoara nu 1a mai găsit pe fratele său, dar na mai făcut investigaţii personale ca săi dea de urmă. Abia după ce sa întors acasă, la îndemnul familiei a expediat scrisoarea adresată „domnului C", oare putea să1 servească în problema fratelui său. Se ştie că Nicolae Eminovici, născut la 2 februarie 1843, deci cu vreo şapte ani mai mare decît Minai Eminescu, era încă din tinereţe un caracter nestatornic, ceea ce ia adus în viaţă destule neajunsuri. El sa sinucis la 9 martie 1884 în Ipoteşti. Nu se ştie cît a stat în Timişoara. Mihai Eminescu însă nu 1a găsit aici cu ocazia celor două vizite.
Se pune acum întrebarea : cine putea fi acea persoană suspusă din Timişora cu numele de „C" ? Răspunsul e clar pentru oricine care cunoaşte trecutul oraşului. Era „căpitanul cetăţii", cum îi spuneau românii, era Petru Cermena, în cea mai înaltă funcţie electivă din conducerea municipiului, a doua ca importanţă după cea de primar. La Timşoara el era protectorul şi sprijinitorul tuturor acţiunilor culturale ale românilor.
Cît timp a stat Mihai Eminescu în anul 1867 la Timişoara, nu se ştie. El venise de la Blaj, unde petrecuse o perioadă mai lungă. Pe lîngă intenţia de a1 vizita pe fratele său, a fost probabil îndemnat şi de dorinţa de ai cunoaşte pe bănăţenii grupaţi în jurul revistei Familia, în special pe poetul Iulian Grozescu. După terminarea pribegiei sale, Mihai Eminescu, neputînd aduce nici o ştire familiei despre rosturile fratelui său, şia amintit de căpitanul poliţiei Timişoara, care putea, prin organele sale, să1 caute şi eventual săl găsească. Atunci ia scris lui Petru Cermena o respectuoasă cerere. Litera „C" din adresă putea fi „mult stimate domnule căpitan" sau „domnule Cermena". Tonul reverenţios al scrisorii indică funcţia înaltă a adresantului şi vîrsta sa. Petru Cermena avea atunci 60 de ani.
Mihai Eminescu nu 1a găsit la Timişoara pe fratele căutat nici în vara anului 1868, cînd a venit a doua oară cu trupa de teatru ia lui Pascaly. în schimb, ia reîntâlnit pe românii pe care îi cunoscuse cu un an în urmă.
116 117
După stagiunea de iarnă a teatrului bucureştean MilloPascaly, care na dat rezultatele dorite, artiştii sau împărţit în două grupe cu scopul de a pleca fiecare în turneu, crezînd vă vor avea mult noroc în oraşele de provincie. în Moldova a plecat trupa condusă de Matei Millo, iar în Transilvania artiştii rămaşi ataşaţi de Mihai Pascaly, printre care era şi tînărul Mihai Emimescu.
Trupa lui Pascaly şia început activitatea la Braşov, unde a dat spectacole pînă la mijlocul lunii iunie 1868. La 16 iunie, cu ocazia plecării trupei, Pascaly ia mulţumit lui George Bairiţiu pentru sprijinul şi însufleţită primire Din compania Pascaly făceau parte : artistele Matilda Pascaly, născută Maior, originară 'din Transilvania, în etate de 31 de ani, apoi Măria Gestianu, Catinca Dumitrescu şi Măria Vasilescu (pentru aceasta din urmă poetul Mihai Eminescu de 18 ani nutrea un deosebit sentiment de admiraţie) ; artiştii Mihai Pascaly în vîrstă de 36 de ani, directorul Teatrului Naţional, apoi Ioan Gestianu, Ioan Săpeanu, Simion Bălănescu, Petre Velescu, Victor Braivald şi Mihai Eminescu, care era cel mai apropiat colaborator al lui Pascaly, îndeplinind diverse activităţi : sufler, copist al textelor de roluri pentru artişti şi uneori actor.
De la Braşov trupa lui Pascaly a poposit în Sibiu pentru vreo două săptămîni ca să dea spectacole. De aici a venit la Lugoj, unde a stat mai bine de trei săptămîni. în afară de consemnările lui Ion Iliescu în cartea Eminescu în Banat, prea puţin sa publicat pînă acum despre cele zece reprezentaţii date în acest oraş cu vechi tradiţii de teatru 'românesc. La Lugoj artiştii au jucat de la 4 pînă la 26 iulie 1868. Printre piesele reprezentate de compania lui Pascaly sa bucurat de succes drama „Ea este nebună" şi o serie de comedii mult aplaudate, ca de pildă: „Nevasta trebuie săşi urmeze bărbatul", „Gărgăunu", „Voinicosu, dar fricosu", „Femeile care plîng", „Nu iese fum fără foc", şi la urmă grandiosul tablou istoric de mare efect „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni", în versuri de Dimitrie Bolintineanu.
De Ia Lugoj compania de teatru a venit la Timişoara. Voi insista mai mult asupra primirii făcute artiştilor de românii din acest oraş, şi în special asupra relaţiilor reînoite de Mihai Eminescu cu cu oamenii de aici. Tînărul Eminescu era în mod spiri
tual legat de Banat şi mai ales de Timişoara, încă din anii de elev şi de bibliotecar al gimnaziului din Cernăuţi, unde, după cum am mai arătat, a citit cărţi scrise de bănăţeni. Dar atracţia deosebită a exercitato asupra lui Eminescu reîntîlnirea cu poetul Iulian Grozescu, cu 11 ani mai mare decît el. în timpul şederii sale în capitala României, Grozescu a ajuns ca ziarist în relaţii cu Mihai Pasealy, prin dramaturgul şi istoricul lugojan Vasile Maniu. Era evident că sosirea Ia Timişoara a trupei lui Pascaly din care făcea parte şi tînărul poet Mihai Eminescu, să fie pentru Grozescu nu numai prilej de bucurie, dar şi un îndemn de mobilizare pentru o grandioasă manifestaţie românească.
In anul 1868 trăiau la Timişoara trei gazetari şi scriitori care activaseră împreună în presa română din Viena şi din Pesta : George Ardeleanu, Iulian Grozescu şi Pavel Rotariu, legaţi între ei atît prin amintirea anilor de redacţie, cît mai ales prin elanul care îi dinamiza în iniţiative şi acţiuni de amploare românească. Poetul Iulian Grozescu era întro perioadă de convalescenţă. Vremea şio petrecea acasă, în ComploşulMare, sau la vărul său Traian Lungu, în Timişoara. Cu ajutorul lui Petru Cermena aceşti tineri scriitori au organizat sărbătoreasca primire a trupei lui Pascaly, care urma săşi înceapă spectacolele la 28 iulie 1868. Relaţiile lor cu presa au asigurat în prealabil o largă publicitate teatrului român. Astfel, unul din cele două ziare de informaţie, marele cotidian „Temesvarer Zeitung" a adus ştirea la 19 iulie 1868 că : „Domnul Mihai Pasealy, artist actor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în trecere spre Pesta şi Viena, va da cu compania sa trei spectacole în teatrul municipal, şi anume la 28 şi 30 iulie, precum şi la 3 august. Se poate conta cu certitudine la o activă participare a populaţiei intelectuale române."
Turneul proiectat de a continua de la Arad, prin Pesta la Viena, a trebuit să fie modificat. Sau îmbolnăvit cîţiva actori cu roluri principale, de care nu se putea lipsi teatrul, iar Matilda Pascaly, după prima reprezentaţie de la Timişoara, a dat naştere in oraşul nostru unui copil. Al treilea spectacol na mai avut loc la 3 august, ci la 31 iulie, iar repertoriul trebuia modificat, programînduse piese în care nu mai avea rol Matilda Pascaly.
118 119
De la Timişoara trupa sa dus la Arad, unde a stat aproape o lună. Fiind trupa descompletată din cauza îmbolnăvirii unor actori, reprezentaţiile de la Arad au avut loc cu pauze între ele. Turneul na mai putut fi continuat conform planului pînă la Budapesta şi la Viena. Artiştii sau întors la Bucureşti prin Oraviţa şi Baziaş. Necazurile neprevăzute de compania de teatru au favorizat includerea în planul spectacolelor şi popasul la Oraviţa. Cărăşenii au avut astfel norocul săi poată primi şi admira pe artiştii bucureşteni, iar astăzi pot să1 evoce pe Minai Emineseu cu justificată mîndrie, fiindcă a fost găzduit în oraşul lor. In pauzele dintre spectacolele de la Arad, artiştii, grupaţi în formaţii mai mici, sau deplasat prin centrele româneşti, unde fuseseră stăruitor invitaţi, şi au improvizat reprezentaţii cu program redus, oferind publicului comedii sau alte piese după posibilităţi. Astfel, au ajuns să dea spectacole şi la ComloşulMare, chemaţi fiind la domeniile familiei Nacu.
După entuziasta primire făcută de timişoreni şi mai cu seamă de intelecutalii români din oraş la sosirea trupei lui Pascaly, presa locală şi afişele au şi anunţat că în ziua de marţi 28 iulie 1868 artiştii români vor juca pe scena teatrului municipal „Ştrengarul din Paris" (Der Pariser Taugenichts), „una dintre cele mai bune şi mai cunoscute comedii franceze". [5]
Prima reprezentaţie a stirnit entuziasm în sala arhiplină de români, iar spectatorii germani şi maghiari care au participat la spectacol, au rămas plăcut impresionaţi de spectacol. Dovadă în această privinţă, este şi cronica teatrală apărută în ziarul german din localitate din care voi reproduce cîteva aprecieri : „Oricît am vrea să facem o critică amanunţită, de data aceasta trebuie să renunţăm, şi anume din simplul motiv că pe toţi putem săi lăudăm. Aşteptările publicului au fost cu mult depăşite şi aproape putem afirma că satisfacţia a fost în raport egal cu raritatea evenimentului. Alegerea piesei „Ştrengarul din Paris" a fost excelentă. Comedia este tot atît de bogată în glume şi spirit ca şi în morală, iar efectul acestora a fost şi mai ridicat prin minunata interpretare a actorilor. în sfîrşit, trebuie să amintim şi limba. In măsura care ne este îngăduit de a ne exprima o părere nepărti nitoare, nu putem trece sub tăcere că limba românarostită pe scenă nu este de loc inferioară limbilor ei surori, italiana şi
franceza. Mai trebuie să accentuăm că toată sala a fost foarte plină cu un public select, în ceea ce priveşte interpretarea fiecărui actor, trebuie înainte de toate să fie scos în evidenţă directorul Mihai Pascaly, care a jucat rolul ştrengarului cu o rară perfecţiune, ce îi face onoare maestrului său Bouffe din Paris, şi care nea prezentat intuitiv şi autentic imaginea unui tînăr pierdevară parisian. Mimica ia fost bine chibzuită, fiecare mişcare era potrivită, expresiile clare şi accentuate. Tot astfel trebuie să subliniem cu laude şi interpretările celorlalţi actori, în special a doamnei Pascaly în rolul Elisei, care în ciuda stării ei excepţionale a jucat fermecător de graţios. Nu mai puţin sa arătat domnul Gestianu ca „general marin". Amuzant a fost domnul Săpeanu ca „Bizo". Nu poate rămîne neamintită doamna Gestianu, în rolul surorii generalului, şi nici domnul Velescu ca „Amedei", care, împreună cu doamna Dumitrescu în rolul de bunică, au jucat în mod magistral. în general se remarcă omogenitatea acestor membri ai trupei şi desăvîrşitul joc de ansamblu, iar noi le aducem sincera noastră admiraţie pentru perfecţionarea jocului lor. In timpul pauzei între acte publicul a fost plăcut surprins de prezentarea unor reuşite versuri omagiale de salut din partea tinărului şi talentatului poet Iulian Grozescu." [6]
Declamarea acestei poezii a stîrnit o furtunoasă manifestaţie de entuziasm, subliniată cu simpatie de ziariştii prezenţi, care au remarcat talentul deosebit al tînărului poet. Despre surpriza şi efectul momentului sa vorbit încă multă vreme, iar tradiţia orală a păstrat în amintirea spectatorilor grandioasa manifestaţie românească din sala teatrului municipal.
A doua zi, la 29 iulie 1868, artiştii români au făcut o pauză, fiind oaspeţii românilor timişoreni, evident un oaspete preţuit a fost şi tînărul Mihai Emineseu.
Timişoara pe atunci avea încă aspectul unei cetăţi cu ziduri de fortificaţii şi cu porţile de acces, izolată de suburbiile unde locuiau românii. In vara anului 1868, cînd au venit artiştii români din Bucureşti la Timişoara, centura care despărţea cetatea de cartiere, mai avea întinderi de
120 121
spaţii nefolosite edilitar. Musafirii din capitala României se învîrteau mai mult prin străzile din centru, pline de magazine şi de cafenle, unde găseau o mare animaţie.
La invitaţia românilor timişoreni, artiştii sau deplasat cu ei în cartierele româneşti, în special în Fabric, unde era un alt oraş, mai mare decît centrul, şi unde se aflau prăvălii, restaurante, berării, cafenele şi alte localuri publice şi de distracţie, mai numeroase şi mai frecventate decît în cetate. Fabricul avea un aspect şi o animaţie mai populară şi mai intimă. Aici 1a adus Iuliu Grozeseu pe tînărul Mihai Eminescu, cu care sa împrietenit. îmi povestea Emilia Lungu cît de fericit se simţea Eminescu între românii din Timişoara, bucurînduse de simpatia şi căldura inimii lor. Pe atunci timişorenii vedeau în tînărul poet Mihai Eminescu, al cărui nume îl cunoşteau deja din revista „Familia", nu atît pe luceafărul poeziei româneşti de mai tîrziu, pe care încă nul bănuiau, ci pe fratele român de dincolo de Carpaţi, care le aducea, prin versuri şi prin farmecul cuvintelor sale, solia frumuseţii şi a sentimentelor, ce legau pe fiii aceluiaşi popor. In pauza de miercuri, Mihai Pascaly era îngrijorat de starea soţiei sale care nu mai putea să joace pe scenă. Aştepta să nască. Pentru joi seara era anunţat prin afişe şi presă programul spectacolului în care trebuia să apară şi Matilda Pascaly. Piesele au fost înlocuite. La a doua reprezentaţie din 30 iulie sa jucat „Frica e din rai", o comedie cu cîntece de Mihai Pascaly. Deci, nu sa mai jucat, conform programului publicat, drama întrun act „Sărmanul muzicant" (Der arme Musikant) ci comedia întrun act „Nevasta trebuie săşi urmeze bărbatul" (Das Weib muss dem Mann folgen). Sa anunţat că în seara de vineri 31 iulie va fi „irevocabil" a treia şi ultima reprezentaţie, care cuprindea tabloul întrun act în versuri de Bolintineanu : „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni" şi comedia întrun act „Doi profesori procopsiţi".
In miercurea de 29 iulie, cînd teatrul român avea o zi de pauză, spectacolul a fost dat de artiştii teatrului local condus de Reimann. Succesul din seara precedentă a lăsat în umbră reprezentaţia aceasta. Probabil a intervenit ceva, căci despre celelalte spectacole româneşti nau mai apărut în presă dări
de seamă sau cronici teatrale. Am urmărit presa germană de atunci. Nici o explicaţie.
La reprezentaţiile teatrului românesc în Timişoara au venit să asiste şi Vincenţiu Babeş, împreună cu Alexandru Mocioni, deputaţi în dieta de la Budapesta. Alexandru Mocioni avea atunci 27 de ani. A fost cel mai tînăr membru al parlamentului maghiar. în primăvara anului 1865, Alexandru Mocioni, la vîrsta de 24 de ani, a fost promovat de „doctor utriusque juris" al Universităţii din Graz şi în toamna aceluiaşi an a fost ales deputat.
La spectacole a luat parte, împreună ou familia şi suita sa de prieteni, şi Ioan Nacu din ComloşulMare, român macedonean, de origine, generos sprijinitor al culturii. El ia invitat pe artiştii români săşi facă timp ca să vină şi la conacul său pentru a da reprezentaţii în faţa populaţiei. Se ştie că artiştii români sau deplasat împreună cu Mihai Eminescu întro echipă mai redusă, dar nu sa putut păstra data cînd au fost la ComloşulMare şi nu se ştie ce piese au jucat. Probabil întruna din zilele următoare, cînd făceau pauză la Arad. Desigur, Ioan Nacu lea pus la dispoziţie artiştilor români toate mijloacele de transport şi lea plătit şi onorariile cuvenite. Ioan Nacu era bine cunoscut ca un mare iubitor de teatru. Mereu călătorea la Viena numai cu scopul dea participa la spectacole în stagiunile de teatru. [7]
Turneul trupei Pascaly sa încheiat la Timişoara în seara de 31 iulie 1868 cu o mare cină în parcul oraşului (azi Parcul poporului). A doua zi trupa trebuia să plece la Arad, unde era aşteptată de românii de acolo. Programul fusese anunţat din vreme prin afişe şi prin presă. Numeroşi timişoreni iau însoţit pe artişti la Arad. Iulian Grozeseu era mereu cu ei. La Arad a venit şi Iosif Vulcan, care a şi vorbit de pe scenă. Aici sa întîlnit pentru prima oară cu Mihai Eminescu, tînărul său colaborator la revista Familia. Cu ocazia aceasta ia predat spre publicare poezia „La o artistă" dedicată Măriei Vasilescu, tînăra muziciană şi cântăreaţă din trupa lui Pascaly. Poezia a apărut pe prima pagină a revistei Familia. [8]
Primul spectacol de la Arad a fost un adevărat triumf. Sau jucat: „Poemul romantic" de Matei Millo apoi „Doi profesori procopsiţi" şi la urmă „Ba
122 123
Iul la palat1'. La ridicarea cortinei, înainte de prima piesă, Mihai Pascaly a declamat poezia : „Aduţi aminte, România" de Atanasie M. Marinescu. Cotidianul maghiar Alfold a publicat o cronică plină de laude la adresa artiştilor, ca după alte spectacole să înceapă ca să critice teatrul român. In schimb Arader Zeitung sa arătat mai obiectiv în aprecierile sale. La Arad a stat trupa pînă aproape de sfîrşitu] lunii august, făcînd lungi pauze între reprezentaţii, din cauza descompletăm colectivului de actori. Mihai Pascaly şi alţii sau îmbolnăvit, iar pianista şi cîntăreaţa trupei, Măria Vasilescu, a părăsit ansamblul. In perioada aceasta, la stăruinţa românilor din regiune, actorii sau deplasat în formaţii mai mici ca să joace şi în centrele rurale. Cred că un studiu mai amănunţit asupra acestei perioade ar desluşi numeroase momente necunoscute pînă acum din viaţa lui Eminescu, fiindcă el sa deplasat cu artiştii peste tot, şi a mai revenit în zilele libere cu Iulian Grozescu la Timişoara. După ce trupa sa pus din nou pe picioare, Minai Pascaly na mai putut săşi continuie turneul potrivit planului.La insistenţele bănăţenilor, care iau vorbit de vechiul teatru din Oraviţa, Pascaly a făcut acel popas istoric, despre care multe sau scris, entuziasmul cărăşenilor pentru artiştii români depăşind orice închipuire. La spectacolele de la Oraviţa au luat parte o mulţime de ţărani şi intelectualii satelor. Trupa bucureşteană a sosit în seara de duminică, 30 august 1868. Primirea de la gara Oraviţa, de grandioase proporţii, a mobilizat spontan şi întro înflăcărată izbucnire de elan, pe toţi românii din oraş şi de la sate. Sărbătoreasca îmtîmplnare, cu ţărani în costume naţionale şi toate manifestaţiile de simpatie de la Oraviţa au lăsat amintiri de neşters artiştilor români şi tinarului Eminescu. Luni seara sa jucat comedia „Ştrengarul din Paris", iar marţi la 1 septembrie 1868, la cererea publicului, a fost prezentat tabloul istoric în versuri de Bolintineau : „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni" şi piesa „Doi profesori", iar între ele Matilda Pascaly a recitat în costum naţional poezia „Copila română" de Iosif Vulcan. Aceste spectacole, deşi puţine, au însemnat cele mai importante momente din istoria teatrului de la Oraviţa. în ziua de miercuri, 2 septembrie 1868,întreaga trupă a lui Pascaly a părăsit
Oraviţa, plecind spre Baziaş. Artiştii au lăsat în urma lor amintirea emoţionantelor clipe de înfrăţire şi afirmare românească, iar ei au dus din turneul lor, în capitala României, nestinsa flacără a credinţei că nimic nui putea despărţi pe fiii aceluiaşi popor.
NOTE
1. Ion Crişan : Teatrul amator românesc in Lugoj. Timişoara, 1967, p. 21.
2. Ion Massof: Teatrul românesc, voi. II, Bucureşti, 1966.3. Ion Iliescu : Eminescu în Banat. Bibliografie : Florian Moldovan. Timişoara 1944. Editată de Biblioteca centrală a regiunii Banat.4. I. E. Torouţiu : Studii şi documente. Voi. IV, Bucureşti 1933, p. 138, XXXV. Mihai Eminescu către (?). Numele adresatului nui indicat, iar anul 1880 pus ulterior la catalogare este greşit, mentionînduse că data nu e sigură. Textul scrisorii a fost reprodus şi în lucrarea Iui Ion Iliescu Eminescu in Banat, la p. 19—20. Autorul preia sub semnul întrebării presupunerea că Nicolae Coşariu ar fi numele adresatului, aşa cum nota Virgil Birou în articolul „Din legăturile lui Eminescu cu Banatul", apărut în revista Orizont din Timişoara nr 5, 1964, p. 87.
5. Temesvarer Zeitung nr. 172, 28 iulie 1868. 6. Ibidem, nr. 174, 30 iulie 1868.
7. Despre prezenţa lui Mihai Eminescu şi a formaţiei teatrale în ComloşulMare a rămas o mărturie scrisă pe o carte bisericească, pe care o ţinea Ia mare preţ protopopul Ştefan Cioroianu. El mia vorbit atît mie, cît şi scriitorului ţăran Ghiţă BălanŞerban, despre această menţiune din cartea bine pastrată printre cele vechi ale bisericii. Din nenorocire, în absenţa lui, cineva a donato împreună cu alte ajutoare unui delegat care strîngea din Banat bani şi obiecte de cult pentru o biserică din nordul Ardealului. Publicistul ţăran din ComloşulMare, Ghiţă BălanŞerban, mia confirmat existenţa acestei menţiuni scrise în cartea dăruită, care atesta documentar, că trupa de teatru a lui Pascaly a dat spectacole la domeniile lui Nacu Pentru populaţia din ComloşulMare şi că a fost cu acest prilej şi Mihai Eminescu, care a vizitat şi familia lui Iulian Grozescu.
8. Familia nr. 29, 18/30 1868.
124
AUTORUL „CĂRŢII DE AUR" :TEODOR V. PĂCĂTIAN
Cu Teodor V. Păcăţean am purtat un dialog de la distanţă, prin corespondenţă, îndeosebi în anii lui de bătrâneţe. Mam simţit legat şi de el ca şi de Emilia Lungu, prietena lui din tinereţe, considerîndu1 un adevărat patriarh al presei româneşti din Transilvania. Multe mia istorisit din trecutul zbuciumat al poporului român de dincoace de Carpaţi, multe am aflat de la el despre marii noştri înaintaşi. Ia cunoscut pe toţi, a colaborat cu o mulţime dintre ei. Printre numeroasele scrisori primite de la Teodor V. Păcătian am găsit una, din 10 ianuarie 1933, prin care îmi răspundea la ştirea ce io comunicasem că murise scriitoarea timişoreană Emilia Lungu. La afectat această veste tristă. Şi îmi scria : „Ştirea despre moartea prietenei mele din tinereţe — Emilia LunguPuhallo — ma atins foarte dureros. Vasăzică, trecută e şi ea în cele eterne. Zbuciumată viaţă a avut şi ea, ca şi mine, cu puţine bucurii şi multe dureri."
Am mai scris şi în alte rînduri despre Teodor V. Păcătian. Diatele privitoare la viaţa şi activitatea sa leam primit direct de la el. Aşa cum mi lea povestit, aşa le voi expune şi eu.
Teodor V. Păcăţean sa născut la 28 noiembrie 1852 în comuna Ususău de lingă Lipova, în casa bunicului său Mitru Deheleanu. [1] Şcoala primară a urmato la tatăl său în Ohaba Carasului. Studiile
126
secundare lea făcut la gimnaziul din Lugoj, apoi la cel al călugărilor minoriţi din Arad. Şia însuşit, mai apoi, singur o frumoasă cultură generală, avea, indeosebi, cunoştinţe vaste în domeniul dreptului, filozofiei şi mai ales al istoriei. [2]
Teodor V. Păcătian a intrat de tînăr în administraţie, acceptând postul care i sa oferit de notar comunal în Jadani (azi Corneştii). De aici a început să trimită spre publicare la ziarul Luminătoriul din Timişoara articole şi creaţii literare, îndeosebi versuri. Multe din ele purtau pseudonimul de „Brutus". A fost colaborator permanent la mai multe ziare şi reviste româneşti, îndeosebi la Familia. în anul 1882 îi apare la Timişoara volumul de poezii cu titlul Flori de toamnă. Lungi recenzii cu frumoase aprecieri despre aceste versuri au publicat în Familia Grigoriu Silaşi, apoi M. Pompiliu (în nor. 5 şi 8 din 1883). Volumul cuprinde multe din poeziile apărute anterior în revista lui Iosif Vulcan. Tot în Familia ia mai apărut în foileton o lungă nuvelă originală Zina izvorului. în primăvara anului 1885 a părăsit funcţia administrativă de notar comunal şi sa dedicat exclusiv scrisului. Sa mutat la Timişoara, unde a fondat o gazetă săptămânală ilustrată de economie şi literatură română. După moartea lui Pavel Vasici şi a soţiei, a cumpărat de la fiica acestora casa lor din actuala stradă Odobescu nr. 27, unde şia instalat redacţia şi a locuit şi el. Teodor V. Păcătian a fost de trei ori căsătorit, murindui pe rând soţiile. [3]
Gazeta lui Timişiana a început să apară la Timişoara cu începere din 13 aprilie 1885, în fiecare duminică sub formă de revistă în câte 8—10 pagini şi avea subtitlul : „Foaia pentru trebuinţele poporului român". în deplin acord cu Pavel Rotariu, noua revistă Timişiana a devenit un fel de auxilieir al ziarului Luminătoriul, care era un organ politic, iar publicaţia lui Păcătian aborda în paginile sale ca o completare articole economice şi literare. întrucât în anul 1885, după apariţia publicaţiei lui Păcătian sa înfiinţat la Timişoara prima bancă românească sub denumirea de Timişiana şi pentru a se evita orice confuzii din cauza identităţii de numiri dintre bancă şi publicaţie, de la începutul anului 1886 Timişiana şia schimbat titlul în Gazeta poporului. Publicaţia îşi menţinea însă profilul în continuare. în
127
afară de titlu nu se schimbase nimic La început a editato şi redactato tot Păcăţian, dar la 13 aprilie 1388 a trecut proprietatea gazetei 'asupra lui Nicolae Coşariu, asesor la sedria orfanală. Redacţia a rămas mai departe în atribuţia lui Păcăţian pînă la 17 iunie 1888, cînd sa despărţit de gazetă.
După înfiinţarea la Timişoara în 1894 a ziarului Dreptatea Teodor V. Păcăţian a început să scrie pentru această publicaţie periodică de largă răspândire, devenind în anul 1896 redactor. Pe lîngă editoriale sau alte articole politice, a publicat în foileton foarte cititele „Corespondenţe din Prostoveni", scrise în grai bănăţean şi semnate cu pseudonimul de „Lucă Drugă, naţionalist român şi corist la bas". La ziarul Dreptatea na stat ca redactor intern decît scurtă vreme, deoarece a trecut Carpaţii şi sa stabilit la Bucureşti, unde, prin intervenţia lui Aurel C. Popovici, a primit postul de secretarcontabil la Liga culturală. în timpul acesta colabora la ziarele din capitala României, mai ales la Mesagerul român, şi trimitea corespondenţe la Tribuna din Sibiu, între care şi o serie de articole despre starea deplorabilă a românilor din graniţa militară a generalului Trăiau Doda, pe care le semna „Delacerna". în Bucureşti na stat mult. în toamna aceluiaşi an 1896, fiind chemat de Ioan Raţiu şi la îndemnul lui Aurel C. Popovici, sa întors în Transilvania şi de la 15 noiembrie 'a intrat în redacţia ziarului Tribuna din Sibiu, unde în curînd a avansat în funcţia de redactor şef. Cea mai de durată activitate ziaristică a desfăşurato Teodor V. Păcăţian la Telegraful român din Sibiu, de la începutul anului 1901 pînă la finele lui 1917. în perioada funcţionării Consiliului Dirigent, în anii 1918—1920 a redactat Gazeta oficială, cînd acesta îşi îndeplinea funcţiile guvernamentale în Sibiu. La începutul anului 1920 a scris cîteva luni şi la Foaia poporului din Sibiu.
Cea mai însemnată lucrare a lui Teodor V. Păcăţian rămîne însă Cartea de aur, apărută în opt volume mari şi cuprinzând documentele luptelor politicenaţionale, purtate în cursul veacurilor de românii de dincoace de Carpaţi pentru revendicarea drepturilor lor naţionale, sociale şi culturale. Presa românească din Ardeal a primit la timpul său cu multe elogii această Carte de aur, numindo „istoria neamului" sau.„operă monumentală". Pe lîngă nu
mer oasele distincţii primite de autor pentru lucrare, Teodor V. Păcăţian a mai fost „distins" de justiţia stăpînirii habsburgice de atunci cu şase luni de temniţă, fiind acuzat de procuror că această carte ar fi căutat să pregătească terenul pentru „unirea Ardealului cu România". Din corespondenţa ce mia trimiso, voi reproduce aici cîteva fragmente mai importante privitoare la carte.
„Materialul pentru Cartea de aur am început să1 adun în anul 1899. Ultimul volum al lucrării mele, — al optulea, — sa tipărit în anul 1915. Am lucrat deci la Cartea de aur 16 ani încheiaţi. Spesele cu tipărirea acestei publicaţiuni (opt volume mari de câte 800—900 pagini) sau urcat la 24 000 coroane aur, iar din desfacerea opului am încasat cam 18 000 coroane. Deficitul avut e deci de 6 000 coroane, îndemnul ca să compun lucrarea aceasta mi 1a dat dr. Ioan Raţiu, fostul preşedinte al Partidului Naţional Român din Ardeal, care mi sa plîns odată (în primăvara anului 1899) în redacţia Tribunei din Sibiu, al cărei şefredactor eram atunci, că noi, românii de dincoace de munţi, nu avem încă aceea de ce avem arzătoare necesitate, o istorie exactă a luptelor politice, purtate de la 1848 pînă la procesul Memorandului. „Lumea de astăzi — spunea dr. Raţiu — ştie ceva despre întâmplările din anii 1848—1849, Memorandul nostru şi soartea pe care a avuto, dar nu ştie nimica, sau foarte puţin, din .aceea ce sa întîmplat între anii 1848/1849 şi 1894, deşi românii din Ardeal nau stat niciodată cu maîinile în sîn, ci mereu au purtat lupta pentru câştigarea drepturilor ce li se cuvin." Am meditat mult asupra celor auzite de la Dr. Ioan Raţiu, şi după ce mam convins că la Sibiu este dată posibilitatea compunerii unei astfel de lucrări, fiindcă în biblioteca „Asociaţiunii" şi în biblioteca „Bruckenthal", se găsesc opuri istorice destule, cum şi ziare vechi româneşti, germane şi maghiare, am comunicat întro dimineaţă preşedintelui dr. Ioan Raţiu intenţiunea şi hotărîrea luată de a compune eu lucrarea despre caremi vorbise nu de mult. A rămas plăcut atins de comunicarea mea dr. I. Raţiu şi mia răspuns : »Drept săţi spun, eu la dumneata şi numai la dumneata mam gîndit atunci, cînd ţiam vorbit de necesitatea unei astfel de istorii, pe care sânt convins că numai dumneata cu priceperea dumitale şi cu
128 129
zelul de muncă pe care1 ai, neo poţi da cu siguranţă, — nimeni altul". Mia pus apoi în vedere dr. Raţiu întregul sprijin moral din partea comitetului de conducere al Partidului Naţional Român din Ardeal, precum şi sprijinul material, întru atîta că lucrarea o va tipări tipografia Tribunii, în condiţiuni foarte favorabile pentru mine."
Aşa a început istoria monumentalei opere a lui Teodor V. Păcăţian.
Textul ce urmează are şi valoare documentară. Nu e cunoscut decît din cele relatate întrun articol scris de mine despre voluminoasă lucrare, premiată în anul 1930 de către Academia Română cu marele premiu de o sută de mii de lei din „Fundaţia Dr. Aurel Cosma", pe care o constituise unchiul meu. Donaţia sa de un milion de lei în favoarea Academiei, urmărea ca din veniturile ei să se acorde periodic premii la nivelul acestei sume pentru cele mai bune lucrări de istorie.
Teodor V. Păcăţian mia scris: „în. anul 1901, după doi ani de muncă încordată, aveam adunat materialul întreg pentru volumele I şi II din Cartea de aur. Lam aranjat şi lam dat la tipar. Volumul I a apărut în primăvară, iar volumul II în toamna anului 1902. Hîrtia eu am dato. O procurasem de la Viena. Pe compactor eu lam plătit. Iar pentru tiparire, dr. Raţiu aşa a dispus să nu mi se ceară decît spesele efective : plata culegătorilor şi a personalului de la maşină, nimic alta, deci nici un cîştig pentru tipografie.
„Volumul I al Cărţii de aur a fost împrocesuat, fiindcă conţinea material „agitatoric şi aţîţător", — după părerea procurorului. Şi, fiindcă primejdia era mare şi temerea de revoluţie, provocată de Cartea de aur, şi mai mare, toate exemplarele cărţii au fost confiscate, atît de la mine, cît şi de la abonaţii care primiseră cartea prin poştă, şi a căror listă încă a fost confiscată cu ocaziunea perchiziţiei domiciliare, pe care o făcuse procurorul în locuinţa mea. Procesul sa terminat cu condamnarea mea la opt luni temniţă de stat, 500 coroane amendă şi plătirea speselor de proces, urcate la 1 750 coroane aur. Curia regească (curtea de casaţie) a redus pedeapsa la şase luni, a şters amenda, dar mia lăsat spesele de proces, care au fost încasate de la mine pînă la ultimul ban. Procurorul a fost apoi împuternicit prin
sentinţă să nimicească din carte toate paginile, pe care se aflau tipărite părţi încriminate şi astfel cartea mia fos restituită, — mie şi abonaţilor, în stare de groaznică mutilare. După ieşirea mea din temniţa de stat de la Seghedin, unde miam făcut pedeapsa din 10 septembrie 1903, pînă în 9 martie 1904, am tipărit deci din nou volumul I al Cărţii de aur şi lam trimis tuturor abonaţilor gratis, ca să nu fie de pagubă, cei mai mulţi însă mi lau plătit şi a doua oară, ca să nu fiu eu de pagubă. în ediţia nouă a volumului nam trecut, fireşte, părţile încriminate din carte, ci leam înlocuit cu puncte negre. în schimb am tipărit însă separat actul de acuzare al procurorului, unde se aflau trecute toate părţile încriminate şi am trimis apoi, alăturat de volum, abonaţilor şi actul de acuzare, ca fiecare abonat să aibă iarăşi cartea întreagă, pentru că ce lipsea în carte, se găsea în actul de acuzare. Dr. Ioan Raţiu murise la finea anului 1902. Ziarul Tribuna în curînd şia sistat apariţia, iar tipografia ei trecuse în mîini străine. Nam putut deci tipări cartea mea în condiţiunile favorabile, pe care mi le acordase dr. Ioan Raţiu, ci în ediţia sa cea nouă, volumul I al Cărţii de aur a fost tipărit de Iosif Marschall, în anul 1904, în Sibiu, cu preţuri mult mai urcate.
„In temniţa de stat din Seghedin, unde dusesem cu mine lăzi mari, pline de cărţi şi ziare vechi, am compus apoi şi aranjat, gata pentru tipar, volumul III al Cărţii de aur. Pe cînd în volumul I sînt trecute evenimentele politicenaţionale de înainte de anul 1848, eu începerea din vremile cele mai vechi, apoi evenimentele mari din anii de renaştere naţională 1848—1849 si cele din cei zece ani de absolutism austriac, iar în volumul II evenimentele din anii 1860—1863 ; în volumul III e descrisă epoca din anii 1863—1865, cu expunerea pe larg a celor întîmplate în dieta ardeleană din Sibiu (anii 1864—1865), Tipărit a fost şi acest volum, al treilea, la Iosif Marschall, în Sibiu, în anul 1905. în anul următor, 1906, am scos din tipar volumul IV al Cărţii de aur, pentru care o parte din material o pregătisem tot în temniţa din Seghedin. In volumul acesta e descrisă epoca 1865—1868, si a fost tipărit la Henric Meltzer, în Sibiu. Volumul V al Cârtii de aur, cuprinzînd cele întîrnplate în anii 1869—1872, lam tipărit în anul 1909, la Tipografia arhidiecezană în Sibiu. In anul
130 131
următor, 1910, sa tipărit tot acolo volumul VI a] Cărţii de aur, în care e descrisă epoca anilor 1872— 1881, cu toate mişcările politicenaţionale de atunci. Volumul VII apoi a apărut în anul 1913, cuprinzînd epoca anilor 1881—1896, iar ultimul volum, al optulea, cu evenimentele din anii 1896—1910, sa tipărit în anul 1915 de Tipografia arhidiecezană, ca [şi] cel premergător.
„In 16 ani am dat deci gata, compusă şi tipărită în 8 volume mari, cu totalul de 410 coale tipărite (6560 pagini), întreaga lucrare la care mă angajasem în anul 1899 în faţa lui Ioan Raţiu. Tot Ia doi ani un volum ! Am avut mare noroc că în biblioteca „Bruekenthal” din Sibiu miau stat la dispoziţie toate ziarele dietei ungare, din care am scos vorbirile deputaţilor români rostite în dieta Ungariei ; iar dacă lipsea cîte un volum din colecţia vreunui ciclu parlamentar, mă adresam răposatului deputat şi profesor universitar Ioan Ciocanii, care cu multă bunăvoinţă scotea din biblioteca dietei şimi trimitea aceea de ce aveam trebuinţă.
„Academiei Române din Bucureşti Cartea de aur ia fost prezentată spre premiere în anul 1902, şi anume volumul I, în ediţia originală, fiindcă printro norocoasă întîmplare cîteva exemplare au ramas neconfiscate de organele Justiţiei. Se aflau adică la compactor, spre legare, şi procurorul navea cunoştinţă despre aceasta. Cartea a fost dată spre cenzurare profesorului universitar din Iaşi, academicianul A. D. Xenopol, care a prezentat sesiunii din anul 1903 a Academiei Române un raport elogois asupra ei, făcînd propunerea să i se acorde premiul Năsturel Herescu. In comisiunea restrînsă propunerea a fost primită cu 5 voturi contra 3, dar în şedinţa plenară nu a întrunit majoritatea reglementară de două treimi şi cartea na fost premiată. Eram un necunoscut). în raportul său, învăţatul profesor şi academician spunea, între altele, următoarele : „Lucrarea d[omnu]lui Păcăţian este în primul loc o culegere de documente. Valoarea acestei culegeri este însă netăgăduită, deoarece ea pune la îndemîna fiecăruia cele mai de seamă acte, cărora Iea dat naştere înverşunata luptă pentru drepturi şi dreptate, purtată de naţiunea română contra unei apăsări seculare şi care a devenit mai ascuţită, cu cît timpurile au înaintat, spre dauna tot mai mare a ambelor po
poare, românii şi maghiarii. Cartea d[omnu]lui Păcăţian, reamintind toate amănuntele acestor lupte,este menită a încorda şi mai mult împotrivirea românilor contra tendinţelor cotropitoare ale poporului conducător. Dar această încordare e necesară, căci românii nu pot renunţa la naţionalitatea lor, fără a se sinucide. Cartea d[omnu]lui Păcăţian are deci o valoare mult mai mare decît simpla culegere de documente. Ea este un steag de luptă pentru fraţii noştri ameninţaţi".
La fel văzuse rostul publicaţiunii mele, scopulavut de mine în vedere cu tipărirea Cărţii de Aur, şiprocurorul maghiar, care în rechizitoriul rostit înfaţa curţii cu juraţi din Cluj, în ziua de 24 noiembrie1902, spunea următoarele : „Conced că opul acuzatului e de cuprins istoric, cum afirmă apărarea, şică conţine mai ales documente, ia căror autenticitate'eu însă nu o pot confirma. Dar felul cum acuzatul aaranjat aceste documente, sublinierile suspecte facute în ele, aprecierile şi comentările făcute asupraunora din ele arată clar că acuzatul are o tendinţă,urmăreşte un anumit scop cu publicaţiunea sa, şi 'scopul acesta nu poate fi altul, decît pregătirea terenului pentru unirea Ardealului cu România".
Teodor V. Păcăţian mi lea comunicat toate acestea cu amărăciunea de altădată care ia mai lăsat urme în suflet. Dar mia încheiat scrisoarea cu evocarea unor satisfacţii ulterioare, care lau apropiat şi mai mult de mine şi desigur această legătură spirituală dintre noi 1a determinat sămi scrie în continuare :
„In anul 1904 am prezentat din nou Academiei Române spre premiere Cartea de aur volumul I şi II în ediţia nouă în sesiunea din 1905 mi sa acordat o parte din premiul Adamachi, 1300 lei, la propunerea academicianului Grigoriu G. Tocilescu, profesor universitar. în anul 1930 Cartea de aur a fost din nou premiată, de data această întreagă, opt volume, cu marele premiu Dr. Aurel Cosma de una sută de mii lei".
Vreau să completez aceste confesiuni ale bătrînului scriitor bănăţean Teodor V. Păcăţian cu menţiunea că el a mai
fost condamnat în 3 februarie 1908 „pentru agitaţie" la 10 luni temniţă şi 400 coroane amendă.
132 133
Mai trebuie .amintit că Teodor V. Păcăţian, pe lingă faptul că ia fost redactor şef al ziarului Telegraful român de la Sibiu, pe care 1a condus şi redactat fără întrerupere de la 1901 pînă în 1917, deci aproape de Unire, a mai colaborat şi publicat în mod obişnuit creaţii literare şi articole de popularizare culturală în numeroase calendare sau almanahuri pe parcursul anilor, pînă la adinci bătrîneţe. Cea din urmă povestire ia publicato, în decembrie 1940, la Cluj, după dictatul de la Viema. Rămăsese în Ardealul de nord, frîint trupului ţării, unde sa stins la aproape 90 de ani. Povestirea ia apărut în calendarul Tribuna Ardealului la Cluj.
Cînd a împlinit vîrsta de 80 de ani, la finele lui noiembrie 1932, lam felicitat şi iam cerut mai amănunţite date biografice. Atunci mia trimis şi confesiunile, din care am reprodus părţi privitoare la Cartea de aur, scriindumi totodată ca răspuns la solicitarea mea : „Datele biografice pe care mi leai cerut, ţi le trimit aci alăturate ; scoate din ele ceea ceţi convine şi atîta cît afli de bine să publici din ele". Sa bucurat de sărbătorirea pe care iam făcuto la Timişoara în paginile cotidianului Unirea română, editat şi redactat de Pompiliu Şerbescu, şi de aprecierile mele din lucrarea Istoria presei române din Banat, editată tot atunci de acest ziar. Dar cea mai mare bucurie iau făcuto delegaţii comunei Ususău, unde se născuse, care iau prezentat în mod solemn diploma de cetăţean de onoare al acestei comune. Mia şi scris după aceea : „Pentru frumoasele cuvinte adresate mie, atît în scrisoare, cît şi în elogiosul articol publicat în Unirea română şi în paginile Istoriei presei române din Banat, te rog să primeşti cele mai cordiale mulţumiri. Nu sînt vanitos, dar totuşi îmi cade bine cînd văd că mai sînt oameni care înţeleg că eu nu degeaba am trăit în lumea aceasta optzeci de ani, ci pentru ca să muncesc şi să fiu de folos neamului meu. Cartea am citito cu mare atenţie şi cu şi mai mare plăcere. E o lucrare foarte interesantă, compusă cu pricepere şi cu migăleală. îţi trimit cele mai călduroase felicitări şi îţi doresc ca şi celelalte lucrări, cu care ai intenţiunea să îmbogăţeşti literatura noastră, să le poţi scoate din tipar în pace, sănătos şi în bună dispoziţie, pentru că văd că priceperea de a le compune o ai din belşug, iar zelul de muncă încă nuţi lipseşte". Iar
despre proclamarea lui ca cetăţean de onoare al comunei sale natale, mia mărturisit în altă scrisoare : „Diploma de cetăţean de onoare al comunei Ususău am luato în primire de la o delegaţie a consătenilor mei, care a venit aici la Cluj ca să mio aducă. Am fost adinc impresionat de acesată atenţie a ususăienilor mei".
Teodor V. Păcăţian avea multe lucrări şi studii terminate, rămase în manuscris, care nau mai ajuns să fie publicate. [4]
Anii bătrîneţii ia trăit în strada Baba Novac din Cluj, îngrijit fiind de nepoata lui, Măria Ciuchină. La Cluj a murit, la 11 februarie 1941, în vîrstă de 89 de ani, înfrînt de bătrîneţe şi de suferinţe. Lumea poate 1a crezut plecat de mult din mijlocul celor vii, deoarece nu se mai vorbea şi nici nu se mai scria nimic despre el. A rămas în Clujul înstrăinat ca un simbol al strădaniilor româneşti dinainte de Unire. Figura lui de patriarh al durerilor şi al bucuriilor a fost pentru românii din Ardealul desprins vremelnic din trupul României un îndemn şi o pildă de răbdare şi de nădejde. Cu moartea lui Teodor V. Păcăţian a dispărut veteranul gazetăriei româneşti de dincoace de Carpaţi.
NOTE
1. în revista Luceafărul Timişoara, noiembrie 1935, sînt publicate numeroase fotografii familiale ale lui Teodor V. Păcăţian, cîteva portrete ale sale şi manuscrise în facsimil, împreună cu un lung studiu biografic scris de autorul acestor rînduri.2. Printre lucrările publicate de Teodor V. Păcăţian se pot aminti: Lupta pentru drept, după Ihering, Bucureşti, 1898 (regimul maghiar îi oprise intrarea în Ardeal pentru prefaţa ei agitatoare, dar prea tîrziu, fiindcă toate exemplarele tipărite erau de mult trecute în Transilvania şi împărţite între fruntaşii români), Scopul în drept după Ihering, Sibiu 1898 ; Principiile politicii după Holzendorf, Sibiu 1899 , Judecătoriile cu juraţi după legile ungare, Sibiu, 1899; Buna chiverniseală, carte pentru popor, Sibiu, 1900, şi altele.3. Scrisoarea din 30 decembrie 1935 a lui Teodor V. Păcăţian către Aurel Cosmajunior Timişoara : „Despre dr. Paul
134 135
Vasici ştiu numai atîta că a murit în Timişoara, în casa sa proprie [...] şi e înmormîntat în cimitirul ortodox din „Maierile româneşti",... casa lui Vasici a moştenito fiica sa, măritată după profesorul dr. Iuliu Szalkay (era profesor la liceul real de stat din Timişoara), iar după transferarea acestuia la Budapesta, casa am cumpărato eu de la soţia lui Szalkay, Casa mea din Timişoara, era deci casa lui Paul Vasici".
4. Printre lucrările în manuscris ale lui Teodor V. Păcăţian nepublicate era şi un manuscris de 177 de file cu titlul Un mecenate român, cuprinzînd date despre viaţa şi activitatea lui Iosif Gali, cu preţioase informaţii istorice din trecutul românilor ardeleni şi bănăţeni de la finele secolului al 19lea, precum şi textele unor discursuri parlamentare, rostite de deputatul Iosif Gali în dieta din Budapesta, ca reprezentant al circumscripţiei electorale Recaş de lîngă Timişoara, discursuri în care se oglindesc sentimentele, gîndurile şipreocupările acestuia pentru apărarea drepturilor şi intereselor româneşti. Acest studiu 1a scris Păcăţian în anul 1916, dar 1a revizuit înainte de moarte şi 1a recopiat „cu scrisul lui egal, mărunt şi curat,ca liter unui pisar de la curţile domneşti" — cum îl caracteriza Ion Breazu.
FAMILIA POETULUI VICTOR VLAD DELAMARINA
Versurile lui Victor Vlad Delamarina, atît de familiare mai cu seamă bănăţenilor, au fost publicate prima oară în ziarul Dreptatea din Timişoara în anii 1894—1895. Poezia în grai bănăţean creată de un tînăr lugojean a fost o noutatepentru publicul nostru cititor. Fenomenul acesta original şi unic a stîrnit curiozitatea multora, care, deşi cunoşteau graiul bănăţean, nuşi puteau închipui că el poate deveni atît de expresiv în creaţii literare. Graiul acesta sa adaptat mai bine şi mai uşor în poezie, decît în proză, mai ades în poezia cu accente de satiră şi umor.
Ca să înţelegem mai bine sursa de inspiraţie, precum şi leagănul de naştere al acestei poezii în grai bănăţean, trebuie să facem incursiuni în mediul şi în atmosfera Lugojului în care a copilărit şi a crescut poetul, dar mai ales este necesar săi cunoaştem familia şi felul ei de viaţă, cu preocupările ei muzicale şi literare, căci ea a exercitat o vădită influenţă asupra formării poetului.
Pe acest poet răsfăţat de muze, dar doborît de soartă, îl cunoaştem nu numai din opera sa, ci mai cu seamă din amintirile pline de duioasă afecţiune ale lugojenilor. Am ascultat pe vremuri o mulţime de istorisiri despre Victor Vlad Delamarina, direct de la mama sa, Sofia Vlad, născută Rădulescu, pe care poetul o numea „sfînta", precum şi de la sora
137
Iui, Laura Vlad. Miau fost foarte preţioase şi informările primite de la ceilalţi membri ai familiei şi de la rudele sale, îndeosebi de la verişorii primari ai poetului, de la Tiberiu şi Caius Brediceanu. Iar sora poetului, Lucia Barbu, născută Vlad, din Caransebeş, publicase amintiri din copilăria ei şi din viaţa fratelui Victor în Luceafărul de la Sibiu, cînd revista comemoraşe în 1908 împlinirea celor 12 ani de la moartea scriitorului.
Voi sintetiza aici cîteva din aceste date biografice de valoare documentară.
Lugojul, ca şi Timişoara, a cunoscut în trecut o animată viaţă culturală românească. Corul şi teatrul de amatori din Lugoj, casina şi casa de lectură, „Masa poganilor" şi petrecerile populare sînt numai cîţiva din factorii permanenţi care au întreţinut o atmosferă de efervescenţă spirituală în acest centru.
Bunicul lui Victor Vlad Delamarina era un om de vază şi popular în Lugoj. A condus treburile oraşului o lungă perioadă de ani ca primar. A fost mereu ales de toată populaţia. Constantin Rădulescu, fiul preotului cu aceiaşi nume din Chizătău şi al preotesei Terca (Terezia), cu două diplome universitare, de inginer şi de avocat, conducătorul necontestat al românilor din Lugoj şi din satele învecinate, a fost ascultat şi iubit de toată lumea. înainte de a se stabili ca avocat la Lugoj, funcţionase ca inginer la cadastrul din Timişoara. El a avut trei fete şi doi băieţi, din care unul, Gheorghe Rădulescu, a fost medic în Bucureşti.
Casa lui din strada Făgetului a devenit un centru polarizator al tuturor forţelor româneşti din Lugoj. Cele trei fete ale lui, căsătorinduse cu bărbaţi de seamă, au întemeiat familii care au jucat un rol de importanţă istorică în desfăşurarea evenimentelor de mai tîrziu. Sofia Rădulescu, mama poetului, sa căsătorit cu Ioan Vlad, fiul învăţătorului din LetaMare de lingă Oradea, pe vremea cînd funcţiona ca „solgabirău" (pretor) în SatuMic din apropierea Lugojului, unde sa născut la 31 august 1870 primul lor fiu, Victor, poetul de mai tîrziu. A doua fiică, Cornelia Răduiescu, sa căsătorit cu avocatul Coriolan Brediceanu, cunoscutul tribun şi luptător pentru cauza naţională. Iar a treia fată, Elena Răduiescu, sa căsătorit cu avocatul George Dobrin,
descendent al unei vechi familii din Lugoj.Familia lui Victor Vlad Delamarina na stat mult timp în Satu
Mic. Tatăl său, ca funcţionar al statului, a ajuns în scurtă vreme să aibe conflicte cu oficialităţile superioare, din cauza atitudinii sale de bun român. Ioan Vlad şia dat demisia din postul administrativ ce1 ocupa şi sa mutat la Lugoj, unde a profesat avocatura. Aici sau născut cele trei fete, surorile poetului : Lucia, Paula şi Laura.
Constantin Răduiescu şi soţia sa Paulina, fiica lui Vladimir Semian din TimişoaraFabric, lea dat o educaţie aleasă fetelor lor, îndeosebi în domeniul culturii şi literaturii româneşti. Toate trei au învăţat muzica şi au ştiut să cînte bine la pian. Cornelia, mama lui Tiberiu şi Caius Brediceanu, sa ocupat cu multă grijă de educaţia fiilor săi. De la mama lui a primit Tiberiu Brediceanu primele noţiuni de muzică, la fel şi fiica ei Cornelia, viitoarea soţie a poetului Lucian Blaga. Cea mai mică, Elena Rădulescu, căsătorită cu George Dobrin, ajuns după Unire cel dintîi prefect român de Severin, — şia dovedit tot timpul talentul de erudită muziciană. Ea a instruit şi condus vestitul cor al Lugojului înainte de venirea lui Ion Vidu. Au rămas neuitate în amintirea timişorenilor serbările româneşti de la Sf. Ilie din cartierul Fabricului, organizate de Pavel Rotariu, redactorul ziarului Luminător iul, cu prilejul hramului de la 20 iulie 1892, la care participase şi corul Lugojului, dirijat de Elena Dobrin. Chiar în perioada activităţii lui Ion Vidu, ea şia dat în continuare concursul de corepetitoare a corului.
Mama poetului, Sofia Vlad, născută Rădulescu, a fost şi ea o mult apreciată scriitoare şi muziciană. în jurul pianului ei sau ţinut reuniuni periodice, un fel de cenaclu literar şi muzical. Salonul ei de literatură şi muzică a fost vizitat şi de Alexandru Mocioni, cînd venea la Lugoj, fiind şi el bun pianist şi compozitor. O editură muzicală de la Lipsca îi tipărise şi îi lansase vreo treizeci de compoziţii originale. Cînd venea la cenaclul muzical al Sofiei Vlad, Alexandru Mocioni improviza la pian o mulţime de compoziţii şi motive, una mai variată decît alta, care nau mai putut fi reconstituite pe note. Mai frecventa acest cenaclu şi vestitul lăutar Nica Iancu lancovici, care le cinta la vioară celor prezenţi culegerile sale de folclor muzical. Mai tîrziu participau printre alţii şi Ioan Vidu, precum şi nepotul ei Tiberiu Brediceanu. Din acest cenaclu al
138 139
Sofiei Vlad au pornit pe căi de realizare numeroase compoziţii. Sofia Vlad a aranjat pe note muzicale şi jocul „Lugojana", pe care i 1a cintat la vioară Nica Iancu lancovici, auzit de la bătrîinii lăutari ai Lugojului. Din ritmul acestei melodii a compus apoi Ioan Vidu renumitul cîntec „Ana logojana", inspirat şi de Anuşca lancu, fiica marelui lăutarfolclorist, căsătorită cu un instrumentist din orchestra tatălui ei.
Sofia Vlad a compus printre altele şi cîntecele : „Doina primăverii" pentru voce şi pian, „Doina lăcrimioarei" pentru pian şi „Cîntecul ciobanului". Erau mult apreciate şi jucate piesele ei pe scenele teatrelor de amatori, iar în anul 1907 Ioan Vidu ia reprezentat cu corul său cunoscuta piesă de teatru muzical „Oala cu galbeni". Ba a publicat şi literatură originală, mai ales versuri, în revista Familia de la Oradea, în Luminătoriul de la Timişoara şi în Romănische Revue, redactată de Comei Diaconovici la Budapesta, Reşiţa şi Timişoara, revistă de literatură română publicată în limba germană (1885—1894).
Sofia Vlad a fost o femeie înzestrată cu multiple talente artistice, afirmînduse şi în domeniul artelor plastice.
In ambianţa familiei, Victor Vlad Delamarina şia cultivat vocaţia pentru frumos. Cînd îl legăna pe copilaşul ei, Victor, mama îl adormea cu un cîntec de leagăn compus de ea. Versurile şi melodia acestui cîntec, Sofia Vlad lea creat în anul 1871, cîind au fost traduse şi în limba germană de L. V. Fischer şi publicate în Romănische Revue, iar muzica a fost aranjată pe note pentru voce şi pian de Louis Wiest.
Victor Vlad a copilărit în strada Făgetului. Din viaţa acestui cartier românesc al Lugojului, unde populaţia vorbea în grai bănăţean, a cules atîtea motive pentru poeziile sale de mai tîrziu. De mic îi plăcea teatrul şi era nelipsit de la reprezentaţiile trupei lui George Augustin Petculescu, însufleţit actor şi militant cultural. Iar cînd poposea în Lugoj cîte un circ, Victor Vlad se ducea să vadă „comegia". Personajul lui, Sandu Blegia tăbăcarul, ia fost inspirat din amintirea acestor spectacole, cînd a scris poezia Al mai tare om din lume.
Interesul pentru desen şi teatru i se manifestase de la o vârstă fragedă. Distracţiile nu le căuta ca ceilalţi de seama sa în jocuri zburdalnice sau zgo
140
motoase, ci se delecta confecţionînd figurine şi păpuşi din mosoarele aruncate de la maşina de cusut din casă şi din „iconi", adică din chipuri colorate şi imprimate pe cartonaşe. Victor Vlad pregătea spectacole de marionete pentru fiecare duminică, cu piese alcătuite şi regizate de el din repertoriul poveştilor auzite sau citite, ca de pildă : Albă ca zăpada, din care umplea scena cu pitici, cu nişte figuri colorate lipite pe cartonaşe ; Fata cu scufiţa roşie sau Roza din spini. El mînuia piesele pe o mică scenă dintro ladă aşezată pe masă. Era atît de bucuros cînd veneau la aceste reprezentaţii verişorii şi prietenii săi, cu surorile lor. Unul dintre spectatorii aceştia de pe vremuri îmi povestea că nu puteau uita cu cîtă dibăcie manevra Victor Vlad jocul păpuşilor şi cum îşi schimba timbrul vocii după natura personajelor cărora trebuia să le dea grai în dialoguri. Astfel, Victor Vlad dovedea de mic înclinări pentru scenă şi el era acela care a iniţiat şi a susţinut din modestele sale mijloace şi resurse, strînse din „criţarii şi librete" primite de la oaspeţi, un rudimentar teatru de marionete pentru cercul lor de copii. Cînd sa făcut mai mare, Victor Vlad sa inspirat din lecturi străine, şi, traducînd în româneşte diverse monoloage şi comedii scurte care i se păreau cu haz, a interpretat chiar el rolurile principale din aceste piese. Ca regizor a distribuit celălalte roluri prietenilor săi pe care îi considera mai potriviţi şi, tot el, mai confecţiona decorurile scenei, căci teatrul nu1 mai jucau în cercul intim al familiei, ci întrun local cu participare publică. Prospeţimea inventivă a lui Victor Vlad a stîrnit un real interes printre copiii care se grupau cu neastîmpărat ataşament în jurul lui.
Cînd era mai mic, ceea ce 1a amuzat mai.mult a fost jocul de bărci, o altă pornire de copil, care îl prevestea pe viitorul marinar. Victor îşi confecţiona, cu ajutorul mamei sale, mici corăbii din hirtie, pe care le lansa apoi pe apele ce se scurgeau în şanţurile dinaintea casei», umflate de ploaie. Privea apoi din dosul geamurilor, împreună cu surorile sale mai mici, cum săltau aceste minuscule bărci pe şuvoiul apelor. La casa bunicului din Chizătău, unde îşi petrecea vacanţele, se simţea în largul său. îi plăcea să umble prin sat, unde toţi îl cunoşteau şi îl iubeau. Vorbea ca şi ei, în grai bănăţean. în zilele călduroase de vară îl atrăgea mai ales umbra copa
141
cului din curtea casei străvechi, unde se îndeletnicea cu scrisul şi cu desenul. Na ieşit încă din anii copilăriei, dar potenţialul sensibilităţii sale înnăscute îl maturiza înainte de vreme. Aici a cunoscuto pe Binca, frumoasa fată îndrăgostită de flăcăul Traian, plecat la armată. Mai tîrziu, cînd şia amintit de jalea fetei care îndura dorul iubitului, Victor Vlad ia închinat una din primele sale poezii.
Dragostea lui pentru teatru se manifesta tot mai evident. începea să imite acasă, în cercul intim al familiei scene din cele văzute la reprezentaţiile date de trupa lui George Augustin Petculescu. Comediile pline de humor jucate de Petculescu le ţinea în minte aşa de bine, încît venind acasă după spectacol, Victor Vlad le reproducea cu mult haz, intercalînd în dialoguri expresii din graiul bănăţean. La amuzat mai ales personajul coanei Chiriţa din piesa lui Vasile Alecsandri. Cînd era elev la liceu, a. încercat să compună şi câteva mici piese. Mama lui la ajutat şi în desfăşurarea noilor sale aptitudini, iar mătuşa sa Elena Dobrin la îndrumat şi la învăţat cum se montează şi se regizează o piesă de teatru. Astfel, Victor Vlad a început să organizeze unele spectacole de teatru în cadrul intim al familiilor înrudite sau prietene. Prima piesă pe care a scriso ia fost în cămin şi a reprezentato cu mica sa trupă formată din verişori şi prieteni, în „salonul literar" al familiei Simonescu. Rolurile principale din această piesă scurtă au fost jucate de autor şi de Geni Simonescu, iar celelalte de Tiberiu şi Caius Brediceanu, de Tinca Simonescu şi de fraţii Dogariu. Aceeaşi echipă a mai reprezentat în condiţii similare o altă piesă La maial, scrisă pentru ei de Sofia Vlad. Publicul spectator era numeros, căci părinţii, rudele şi invitaţii asistau cu plăcere la încercările artistice ale copiilor.
Victor Vlad îşi făcuse în curte o popicărie, ca să se joace cu prietenii săi. Mereu venea pe la el şi Niţă Popovici, nuvelistul de mai tîrziu, pe care fetele îl porecleau şi ele, după cum auzeau de la prietenii lui Victor, spunîndui „Niţă mere, pere". Aşa îl porecleau lugojenii pe tatăl lui Niţă Popovici, iar fiul moştenise această poreclă. Atunci a sărit Victor în apărarea lui Niţă, spunîndule cu supărare „dă şie nui daţi paşie?" Iar fetele înţelegeau că nui frumos să rîzi de cineva. De altfel, porecla in
Lugoj nui motiv de supărare. Nimeni nu se sesizează de ea, fiindcă lumeai obişnuită cînd vorbeşte de cineva, săi spună porecla şi nu pe numele său adevărat. Fiecare familie lugojeană îşi avea porecla sa. Aşa îi ziceau de exemplu lui Traian Grozăvescu căi „a lui Ciutcă". Acesta e un obicei vechi la românii bănăţeni. Porecla o întîlneşti şi în celelalte oraşe sau sate, mai ales în lumea meseriaşilor. Şi în Fabricul Timişoarei „maistorii" se cunoşteau după poreclă. Nu le plăcea să li se spună în faţă, dar cînd vorbeau de alţii, îi numeau convenţional cu porecla binecunoscută de toţi.
Tatăl său, Ioan Vlad, era un om integru, sobru şi corect. Cînd au vrut să1 umilească pentru atitudinea sa de dreaptă apărare a ţăranilor români, prin desfiinţarea plăşii Pogăneşti în care funcţiona ca pretor, el a preferat să plece din serviciul administrativ de stat şi să treacă la o muncă de liber profesionist. Cît trăise tatăl său, pînă la vîrsta de 11 ani, copilăria lui Victor Vlad fusese mai veselă. După o călătorie la Bucureşti, în anul 1881, avocatul Ioan Vlad sa îmbolnăvit subit şi atît de grav, încît crizele de nervi declanşate de pe urma bolii, a obligato pe Sofia Vlad să1 transporte imediat întrun sanatoriu din Budapesta şi să1 interneze pentru un tratament mai îndelungat. Sofia Vlad sa întors singură la Lugoj şi sa mutat cu copiii în casa părinţilor ei, pe aceeaşi stradă. Victor a rămas în grija bunicilor, ca să urmeze în continuare clasele secundare la gimnaziul de stat din Lugoj, iar Sofia Vlad a plecat cu cele trei fiice ale ei, cu Lucia, Paula şi Laura, la Bucureşti, unde, la intervenţia generalului Davila, au fost primite la Azilul „Elena Doamnă", mama ca profesoară de pian şi de limba germană, iar fetele ca eleve.
In iarna aceluiaşi an a încetat din viaţa la Budapesta tatăl lui Victor Vlad, iar sora lui, Paula, a murit în ziua de 10 mai 1882.
La Bucureşti trăia unul din cei doi fii ai avocatului Constantin Rădulescu din Lugoj, adică fratele mai mic al Sofiei Vlad. Era medicul Gheorghe Rădulescu, căsătorit cu fiica lui Vasile Boerescu, pe atunci ministrul de justiţie al României. Surorile lui Victor Vlad, cu mama lor, de multe ori stăteau în capitală la „unchiul doctor".
După plecarea Sofiei Vlad şi a fiicelor ei la Bucureşti Victor Vlad a rămas la Lugoj, la bunicii
142 143
lui, ca să urmeze în continuare învăţămîntul secundar la gimnaziul maghiar ; aici a fost coleg de clasă cu Niţă Popovici, prozatorul de mai tîrziu, pînă în primăvara anului 1884, cînd au fost amîndoi eliminaţi din şcoală. Destinele acestora doi scriitori bănăţeni sau împletit întro identică trăire dramatică spre aceeaşi finalitate tragică. Amindoi sau îmbolnăvit de tuberculoză şi au murit de tineri, la o vîrstă cînd talentul lor începuse să se afirme cu promisiuni şi perspective tot mai mari în literatură. Victor Vlad navea încă 26 de ani împliniţi, cînd a decedat, iar Ion PopoviciBănăţeanuil sa stins la vîrsta de 24 de ani. Ce soartă crudă pentru ei, ce pierdere ireparabilă pentru literatura română bănăţeană ! Ca elevi de gimnaziu, Victor Vlad şi Niţă Popovici sau înfrăţit sufleteşte şi împreună au dat un nou impuls de viaţă culturală şi literară societăţii de lectură a „studenţilor români din gimnaziu", oare funcţiona întrunul din localurile şcolii ortodoxe, încă din anii cînd urmaseră şi ei Clasele elementare de la această şcoală. Aici aveau o bibliotecă bogată în carte românească şi se ţineau şedinţe periodice, cu program de disertaţii şi discuţii din domeniul culturii şi literaturii române.
In anul 1884 Ion Popovici şi Victor Vlad sînt eliminaţi din gimnaziu*.
Eliminarea acestor elevi a provocat o mare vîlvă în opinia publică a românilor din monarhia austroungară. Problema a fost larg dezbătută şi în presă. Ziarele Gazeta Transilvaniei din Braşov şi Luminătoriul din Timişoara au criticat aceste măsuri excesive. Pînă şi ziarul Viitorul de la Budapesta, organul partidului moderat român, de sub conducerea lui Iosif Gali, şia manifestat dezacordul faţă de hotărîrea ministerului.
Constantin Rădulescu ia anunţat imediat fiicei sale la Bucureşti eliminarea lui Victor. Ea a venit în vacanţă cu fetele la Lugoj şi în septembrie lau dus cu ele în capitală, unde a fost înscris la liceul Sf. Sava, ca săşi continuie studiile şi a fost internat întrun pension de elevi. Victor Vlad ia mărturisit
* Victor Vlad Delamarina lămureşte cauzele eliminării dingimnaziu în manuscrisul autobiografic Cartea vieţii melepaginile 101—104), apărut în volumul Ăl mai tare om dinlume de Victor Vlad Delamarina (ediţia îngrijită şi prefaţatăde Simion Dima), editura Facla 1972. ~~
mamei sale căi plăcea în România şi dorea să sefacă militar „ca să se războiască cu duşmanii poporului său". Dorinţa ia fost îndeplinită. în vara anului 1885 au venit cu toţii la Lugoj ca săşi ptreacă vacanţa în sînul familiei. Victor Vlad se pregătea pentru noua carieră. In august a plecat la Craiova, unde a fost primit în şcoala militară. în anul următor a trecut la şcoala militară din Iaşi. Aici ia descoperit profesorul de desen vocaţia pentru pictură şi 1a încurajat să şio dezvolte. în perioada celor trei ani, cît a stat în capitala Moldovei, a ajuns să se perfecţioneze în acest domeniu încît se gîndea să abandoneze milităria şi să se dedice picturii. Arta aceasta era mai conformă cu aspiraţiile şi cu structura sufletului său. Iscusinţa iui în desenul figurai şia dovedito în schiţele satirice cu care îi amuza pe profesorii şi pe elevii din şcoală. în 1889 au scos elevii o revistă humoristică, Consemnul, litografiată şi redactată de ei. Victor Vlad a ilustrato cu numeroase caricaturi, inspirate din viaţa cazonă. Aici şia afirmat pentru prima dată talentul de pictor.
Firea sa voluntară şi independentă, uneori visătoare şi meditativă, nu se împacă şi nu se putea adapta disciplinei militare : făptura lui era plâpîndă. Nu rezista ia obositoarele înstrucţii militare. Sa îmbolnăvit şi a rost nevoit să se întoarcă la Lugoj ca săşi îngrijească sănătatea. Pe atunci nimeni nu bănuia că se încuibărise în el germenul nemiloasei boli. Medicii iau recomandat un mediu mai liniştit şi o viaţă sub un soare mai cald. Victor Vlad a insistat ca să fie trimis în Italia pentru a învăţa pictura. Acolo sar fi bucurat totodată şi de o climă tămăduitoare. Dar familia lui nu era de părere să abandoneze o carieră aproape formată, care putea săi asigure, ca ofiţer, o existenţă fără griji. Astfel, Victor Vlad fu nevoit să se întoarcă la Iaşi, resemnat. Boala însă îl măcina lent. Sora lui Lucia a notat în amintirile ei : „După o lună sa recules şi a plecat înapoi, iar către vară a trimis o scrisoare acasă, în care spunea că e dezgustat de viaţa militară şi roagă pe mama şi pe tatamoşu să1 lase să plece în Italia, să înveţe pictura. Dorinţa asta nu iau împlinito. Erau toţi îngrijoraţi, cum să lase el o carieră sigură, pentru una nesigură. El nu se gîndea, în pasiunea lui pentru
144 145
pictură, că greu va ajunge la vreun renume. Eu aşa de mult voiam să1 lasă bătrînii săşi îndeplinească dorinţa şi ziceam mamei căi dau zestrea mea numai să1 văd mulţumit, să poată studia mai bine pictura. Nu sa învoit mama de fel şi Victor a rămas în şcoala militară mai departe". (Revista Luceafărul Sibiu nr. 11—12 din iunie 1908, număr închinat memoriei lui Victor Vlad Delamarina, în care sînt publicate şi schiţele de călătorie din anul 1894 cu reproduceri din acvareilele sale, precum şi cîteva fotografii familiale).
Albumele cu schiţe şi picturi în acuarelă lea lucrat cu scopul ca, pe baza lor, să obţină o bursă pentru Italia.
După terminarea studiilor de la iaşi, a trecut la şcoala militară din Bucureşti, unde a trebuit să mai urmeze un an de zile şi după aceea, în vara lui 1891, săşi facă stagiul pe bricul „Mircea", ca să fie numit sublocotenent. Schiţele din prima sa călătorie, pe mare, leam văzut la sora lui, Laura Vlad, profesoară în Lugoj, care le păstra cu pioasă grijă.
Victor Vlad Delamarina a navigat Ia vîrsta de 21 de ani pe Marea Neagră, prin Bosfor, Marea Marinară şi pe apele arhipelagului, la Chios, Rodos, Creta, pînă în portul Pireu. Plecînd din Constanţa cu vasulşcoală „Mircea" în ziua de 18 iulie 1891, sa înapoiat din prima sa călătorie prin Salonic. De atunci a făcut mereu călătorii pe mare. Ultima, din anul 1893, pe crucişătorul „Elisabeta" a fost cea mai interesantă şi mai lungă. Pe această a descriso pe larg şi a ilustrato cu multe schiţe pictate în acuarelă, surprinzând cu simţ realist şi cu mult pitoresc tipuri, peisaje şi aspecte din porturile şi din locurile vizitate. A făcut escale ia Oradea, Sevatopol, Sinope, Constantinopol, Chios, apoi în porturile italiene Taranto, Ancona, Veneţia, Triest şi Pola. Schitele lui Victor Vlad Delamarina prezintă pentru noi şi un document autobiografic, mai ales că prin mărturia lor putem pătrunde mai adinc în intimitatea şi fineţea sensibilităţii şi gîndirii sale. Schiţele de călătorie sînt mai interesante prin imaginile în culori şi prin desenele făcute cu migală, decît prin textul frumos şi clar redactat.
In luna aprilie 1895 a fost avansat la gradul de locotenent. Dar ce folos ? Sa întors din mările sudice, din Mediterana şi din Adriatica, cu sănătatea
zdruncinată. A fost nevoit săşi ia un concediu de boală fără termen şi să se întoarcă acasă, la Lugoj. La sfatul medicilor a plecat pentru tratament climateric în staţiunile Worishofen, Merano şi Abbazia. Totul a fost însă zadarnic. Nici o medicaţie şi nici o cură nu1 mai putea ajuta. Era prea tîrziu : sfârşitul era aproape. Victor Vlad Delamarina era amărât şi deprimat. In marina română nu sa mai întors. Sa prăbuşit deodată carieră militară care, după socotelile familiei sale urma săi asigure o existenţă fără griji. Tocmai cariera aceasta şi neîmplinirea idealurilor lau zdrobit. Totuşi, mai avea licăriri de speranţe, care îl îndemnau săşi pună la punct lucrările literare şi artistice.
In lunile călduroase ale anului 1894 Victor Vlad Deliamiarinia sa dus să se odihnească şi să se refacă la „Casa de la vie" a lui Coriolan Brediceanu. Aici pe Dealul viilor, în aerul mai curat şi mai tonic, în afară de oraş, departe de zgomotul Lugojului, îi plăcea şi se simţea bine. A lucrat şi a scris, mai mult ca să uite de boală.
In liniştea de aici şia definitivat poeziile sale în grai, pe care lea trimis pe rînd ziarului timişorean Dreptatea, care lea publicat în 1894 sub pseudonimul Delamarina. Nu se ştia cine era autorul, însă prospeţimea, umorul acestor poezii au stârnit viul interes al cititoriloir. în felul acesta Timişoara se leagă strîns de debutul literar al lui Victor Vlad.
Sa păstrat cronica casei istorice de la vie, pe care a început so scrie Victor Vlad Delamarina şi, după moartea sa, au continuato ceilalţi membri ai familiei. Casa fusese cumpărată de Coriolan Brediceanu în anul 1870 şi a fost locul agreabil de întâlnire a nenumăraţilor vizitatori care jucau roluri importante în viaţa publică şi culturală a românilor. Paginile acestei cronici iniţiate de Victor Vlad Delamarina sînt izvoare preţioase pentru cei care vor să cerceteze viaţa poetului, dar şi viaţa culturală a Lugojului, atât de intim legată de numele Bredicenilor. El cel dintîi a notat în această cronică o serie de amintiri şi de impresii, care oglindesc neuitatele clipe de bucurie pe care lea trăit aici.
Ultima iarnă a petrecuto acasă, la Lugoj, unde stătea familia sa, —o casă situată la intersecţia străzii Făgetului cu cea care ducea spre Timişoara, pe aceeaşi latură, aproape de casa bunicilor Rădulescu. O mare importanţă acorda transcrierii în albume a
146 147
schiţelor de călătorie şi îndeosebi prelucrarea în formă definitivă a desenelor şi acuarelelor care reprezentau privelişti, peisaje şi tipuri întâlnite pe parcursul călătoriilor. Boala 1a doborit în aşa măsură, încît, obosit de toate, şia azvîrlit pensula cu amărăciune : „Nu mai lucrez nimic". Picturile din album au rămas neterminate, iar partea de text a schiţelor pe care na mai ajuns să o copieze, a completato ulterior mama sa. Victor Vlad Delamarina mai încercase o adaptare pentru teatru a unei piese străine, care urma să fie jucată. A căzut la pat şi nu sa mai putut reface. Il obseda ghidul morţii. Işi amintea de prietenul său Niţă Popovici, care avusese şi el o soartă tristă. Ion PopoviciBănăţeanul murise la 10 septembrie 1893, cînd el era departe, ca ofiţer de marină, şi nu putea sta de veghe la căpătîul prietenului său. Sint impresionante cuvintele din amintirile surorii sale Lucia Barbu : „Victor al nostru era pierdut. Nu pe mare, în valuri, cum gindeam la plecarea lui în călătorii. întors acasă din valurile lumii, a zăcut în odaia, în patul unde a dormit cînd era copil, pînă a rămas un schelet. îi era aşa de greu să vadă că plînge cineva, şi cînd mam dus şi eu pentru ultima oară să1 văd, sămi iau adio de la el, — vai, Doamne, abia îmi stăpîneam plinsul. Cînd tuşea ofta şi suspina. Tăbărît mă ţinea de mînă, şi zicea : „Ce bine eşti tu. Eşti ca o romană. Vezi, eu ce am ajuns ! Şi mami e ca o sfîntă, aşa e de bună, eu mă prăpădesc, şi nici ea numi mai poate ajuta cu nimic".
Simţinduşi sfîrşitul, Victor Vlad Delamarina şia exprimat dorinţa de a fi dus la Pietroasa, la ferma mamei sale de lîngă Hereaideşti, printre sătenii pe care îi îndrăgise de cînd era mic. Poate nădăjduia că aerul de la ţară să1 mai ţină în viaţă ? Sau poate a vrut să moară în satul său natal ? Ziua inevitabilă a sosit. Victor Vlad Delamarina şia dat duhul la 15 mai 1896. în preziua morţii îşi exprimase din nou rugămintea : „Să mai ştii, mami, că eu voiesc să mă îngropaţi în pădurice, să mă ducă numai cu carul cu boi, şi băieţi din SatuMic*, unde mam născut, — să fie pe lîngă car". Arătînd cu mîna spre pădurea de alături, mai spunea : „Ce frumoasă e natura ! Binecuvîntată să fie verdeaţa asta ! Eu acuşi mă duc !"
* Azi comuna se numeşte Victor Vlad Delamarina. .
Mama lui a vrut să fie înmormîntat în cimitirul din Lugoj. Sicriul, presărat cu florile primăverii, cu liliac şi lăcrimioare, aduse de ţărani, a fost transportat întrun car decorat cu ţesături şi covoare româneşti pînă la oraş, fiind însoţit lateral de o gardă de feciori din sat, îmbrăcaţi în costume naţionale. La intrare în oraş, a fost aşezat întrun car funebru, urmat de mulţimea care venise să1 petreacă la locul de veci. Cortegiul a făcut un ocol prin străzile Lugojului, ca un simbolic rămas bun şi o ultimă plimbare prin acel oraş, pe care 1a iubit aşa de mult. Lau condus şi dea lungul Timişului, trecînd prin faţa gimnaziului. Iau împlinit şi dorinţa de a nui fi anunţată moartea garnizoanei militare din localitate, pentru că locotenentul din marina română refuzase orice paradă ostăşească şi onoruri din partea armatei imperiale austroungare.
Moartea prematură şi condiţiile de viaţă nu iau permis poetului Victor Vlad Delamarina săşi închine puterea de muncă şi talentul marilor realizări visate de el. Dar versurile sale rămîn proaspete si se citesc şi azi cu plăcere. Ediţia postumă (din 1902), îngrijită de Valeriu Branişte, sa epuziat repede. Nui vorbă, articolul Iui Titu Maiorescu din 1898 a contribuit mult la popularitatea scriitorului şi de altfel locul lui Victor Vlad Delamarina este asigurat în literatura română. Au apărut mai multe ediţii şi toate sau epuizat repede. Umorul sănătos, sufletul ţăranului bănăţean răzbat din poeziile primului nostru poet dialectal cum îl numea Titu Maiorescu.
Cînd în anul 1936, la a 40a aniversare a morţii poetului, am publicat şi prefaţat volumul său Schiţe din călătoriile mele, bătrîna lui mamă mia oferit un sprijin preţios ; supravieţuise multor încercări triste din familie şi din zbuciumata ei viaţă, si avea să trăiască pînă în 1944, cînd sa stins la Lugoj, unde locuia la fiica ei Laura. îşi păstrase luciditatea pînă la adînci bătrîneţe ; avea 93 de ani cînd nea părasit, parcă voind să dovedească vitalitatea familiei ei, în care a purtat cu bărbăţie şi curaj rolul de mamă energică şi plină de grijă faţă de copii ei. Amintirea Sofiei Vlad Rădulescu a fost pentru mine legătura vie pe care am păstrato cu nefericitul ei fiu, poetul prin care graiul românesc din Banat a găsit întrupare literară.
148 149
TIBERIU BREDICEANU ŞI CÎNTECUL POPULAR
In ziua de 19 decembrie 1968, cînd a murit Tiberiu Brediceanu, eram la mătuşa mea Lucia Cosma în Sibiu şi am vorbit tot timpul despre el, fără să bănuim că tocmai atunci sa stins sufletul generos al marelui compozitor bănăţean. Lucia Cosma cîntase pe vremuri doinele şi melodiile lui Tiberiu Brediceanu la nenumărate concerte pe care mi lea evocat cu sentimente duioase. îşi amintea cum organizase împreună cu Tiberiu Brediceanu o mulţime de programe muzicale în Ardeal şi Banat, în perioada dinaintea primului război mondial, îmi povestea cum Ie pusese pe scenă, tot ea, operetele de factură folclorică ale lui Tiberiu Brediceanu, ca de pildă opereta La şezătoare, care avusese un mare succes la Timişoara şi în alte părţi, rolul principal de primsolistă fiind jucat şi cîntat de ea.
Lucia Cosma era fiica cea mai mare a lui Partenie Cosma din Sibiu, care mai avea două fete, pe Minerva care publicase albume artistice cu motive de ţesături româneşti, cunoscute şi larg răspîndite sub denumirea de „Albumul Minervei", şi pe Hortensia, căsătorită în 1907 cu poetul Octavian Goga din Răşinari. în 1894 sau unit cele doua familii Cosma din Ardeal cu cea din Banat, căsătorinduse Lucia din Sibiu cu fratele tatălui meu, cu dr. Aurel Cosma din Timişoara, ajuns în 1919 primul prefect român al judeţului Timiş — Torontal. Lucia
Cosma studiase canto cu celebra Mathilda Marehese la Londra şi Paris, care fusese şi profesoara cîntăreţei de operă, Melba. Mătuşa Lucia a trăit timp de trei decenii în Timişoara şi a activat în Banat pe teren social, cultural, muzical şi artistic. Lumea o răsfăţa cu denumirea de „privighetoarea Ardealului", în realitate ea a popularizat cîntecul bănăţean la mulţimea concertelor ce Ie dăduse înainte de Unire la Bucureşti, în diversele centre româneşti din fosta monarhie austroungară, la Viena şi în alte oraşe ale Europei. în perioada interbelică a funcţionat ca profesoară la conservatoriul din Bucureşti. Una din renumitele ei eleve a fost şi Stela Roman, fosta primsolistă a Operei Metropolitane din New York. La operetele şi concertele organizate de ea cu melodii din bogatul repertoriu al lui Tiberiu Brediceanu au luat parte nu numai intelectuali, ci mai ales formaţii de cor. Românii de la oraşe şi din sate au învăţat cîntecele auzite şi leau răspîndit cu atîta însufleţire, încît din elanul lor sa născut versul : „Mîndră ţară e Banatul, —că la noi cîntă tot natul". Lucia Cosma a decedat în Sibiu, la 11 iunie 1972, în vîrstă de 96 de ani.
Intre familiile noastre se stabilise o strînsă legătură de prietenie. De mic lam cunoscut pe Tiberiu Brediceanu, încă pe vremea cînd eram la gimnaziul maghiar din Timişoara şi urmam concomitent conservatorul de aici. Prin 1911 venea la repetiţiile operetei La şezătoare, a cărei montare o pregătea Lucia Cosma. Făceau parte din aceeaşi generaţie şi colaborarea lor muzicală a continuat pînă după anii celui deal doilea război mondial. în acelaşi timp, au fost decoraţi cu Ordinul Muncii, clasa I, pentru deosebitele lor merite pe tărîm artistic. Amîndoi sau afirmat şi în domeniul publicistic. Din ceea ce au scris sar putea întocmi voluminoase cărţi de literatură, de muzicologie, de artă şi cultură, de conferinţe şi articole de ziare sau reviste*.
Arnintindumi aici de Tiberiu Brediceanu, voi evoca, pe lîngă opera muzicală, şi activitatea sa de condeier. El a fost un intelectual fin, ordonat în gîndire. Cînd ţinea conferinţe sau cuvîntări publice era de o cursivitate melodică, iar în ceea ce scria şi publica, avea expresii armonioase. în vorbirea şi în
'•'Editura Muzicală a publicat în 1976 Scrieri de Tiberiu Brediceanu.
150 151
stilul său se manifesta parcă muzica. Mulţimea studiilor şi articolelor sale din presă, precum şi numeroasele conferinţe şi comunicări de muzicologie apărute dea lungul anilor sînt mărturii documentare pentru istoria culturii noastre. A. scris şi a publicat evocări foarte apreciate despre compozitorii români, precum şi despre muzica noastră folclorică. Tiberiu Brediceanu nu era numai muzician, ci şi scriitor. Printre lucrările lui publicate se numără în primul rînd amintirile despre Gavriil Musicescu, George Dima, lacob Mureşianu si loan Vidu, precum şi studiul de evocare a vieţii şi operei muzicale a lui Ciprian Porumbeseu. Printre memoriile sale, cele mai importante sînt frumoasele şi impresionantele amintiri publicate în 1968. cînd avea vîrsta de aproape 90 de ani, cu prilejul semicentenarului Unirii de la AlbaIulia, la pregătirea şi la înfaptuirea căreia luase în 1918 parte activă. Tiberiu Brediceanu a dat dovadă de remarcabile calităţi publicistice. Evocările sale formează adevărate pagini literare. Cîteva lucrări din cele apărute au nu numai valoare documentară, în domeniul muzicii si dansului românesc, ci sînt singurele surse de informare istoricoartistică. Este foarte interesant studiul ce 1a publicai despre Romana. Fpoca şi istoricul acestui dans. Voi aminti aici şi două lucrări publicate în limba franceză şi anume : Historique et etat actuel des recherches sur la musiaue populaire roumaine, o comunicare făcută de el la congresul artelor populare din Praga în anul 1928, şi o altă lucrare apărută la Bucureşti în anul 1938 cu titlul : Histoire de la musique roumanie en Transsvlvanie.
Prin muzica lui Tiberiu Brediceanu a vibrat sufletul unui întreg popor, sa manifestat idealul naţional şi social al neamului nostru şi au răsunat ecourile mai multor generaţii, care au sădit în doine şi în cîntece dureri şi aspiraţii de viitor.
Tiberiu Brediceanu nu a fost numai al nostru, al bănăţenilor, care totdeauna lam revendicat cu mîndrie şi cu un tradiţional patriotism, ci a aparţinut întregului popor român, deoarece prin rodul muncii sale a pregătit calea şi terenul sufletesc al celor care au fost chemaţi să lupte pentru înfăptuirea idealurilor străbune. Tiberiu Brediceanu a fost un ambasador al drepturilor româneşti pe care lea propovăduit lumii cu limba universală a muziciiPrin melodiile lui culese din popor, respiră poporul, reînvie trecutul
acestui popor.Tiberiu Brediceanu a descoperit tezaurul imens al folclorului
muzical din Banat şi a fost precursorul acelora care sau inspirat din această comoară etnică. Tot ce a scris pe note muzicale a fost expresia fidelă a creaţiei populare colective. El nu a împrumutat motive de folclor pentru a le denatura sau a le exprima în diverse forme artificiale, el nu a altoit pe trunchiul muzicii româneşti modulaţii străine şi nu a îmbrăcat cîntecul nostru în tipare de import, ci a desăvîrşit moştenirea muzicală, ridicînduo pe o treaptă mai înaltă de expresivitate.
Miam trăit copilăria în leagănul doinelor lui Tiberiu Brediceanu şi tinereţea în vibraţia cîntecelor sale. El nea descoperit prin folclorul muzical drumul spre inima poporului.
Evocînd amintirea lui Tiberiu Brediceanu, de care mam simţit întotdeauna ataşat prin legături de colaborare şi de prietenie, reînvie în amintirea mea trecutul românesc al Lugojului de altădată, în care familia Brediceanu a fost factorul animator şi polarizator al vieţii naţionale şi al tradiţiilor locale.
Bunicul lui, Tiberiu, săpunarul Vasile Brediceanu, a fost un meseriaş de vază în oraşul său, fiind unul din revoluţionarii lui Eftimie Murgu de la 1848, iar tatăl lui Tiberiu, popularul avocat Coriolan Brediceanu, a fost conducătorul politic al românilor din Lugoj, din întregul Banat. Amîndoi au iubit muzica şi teatrul, au cîntat în cor şi au jucat piese româneşti pe scene improvizate. In această ambianţă sa născut şi a crescut compozitorul de mai tîrziu.
Lugojenii au iubit cîntecul. Ei au organizat ceadintîi formaţie corală, înfiinţînd în anul1856 „Reuniunea de cîntări şi muzică", care mai dăinuie şi azi sub denumirea de Corul „loan Vidu", pe lîngă casa municipială de cultură a Lugojului.
Tiberiu Brediceanu, născut la 2 aprilie 1877 în Lugoj, înainte de a se iniţia în studiul muzicii, şia format sufletul în mediul casei părinteşti. Tatăl său, nelipsit de la repetiţiile corului, îl lua cu el, unde copilul a avut primul contact cu notele muzicale. Coriştii erau în cea mai mare parte meseriaşi, ţărani şi podgoreni, care, după oboseala muncii cotidiene, veneau să se instruiască şi să pregătească programele concertelor, devenite manifestaţii româneşti de primordială importanţă în structura vieţii cultu
152 153
rale a Lugojului din trecut. Vocile coriştilor de o melodioasă sonoritate, au dat o valoare neîntrecută şi o sublimă audiţie ansamblului coral. Mulţi dintre ei au devenit solişti de mare calitate. Mai tîrziu, celebrul tenor Traian Grozăvescu din mijlocul acestui cor a pornit pe drumul strălucitei sale cariere.
Primele lecţii de muzică lea primit Tiberiu Brediceanu de la mama sa, Cornelia, fiica inginerului cadastral şi avocatului Constantin Rădulescu, primarul Lugojului. Ea a fost o bună pianistă şi o devotată educatoare muzicală pentru fiul ei. De la ea a învăţat muzică şi celălalt fiu al ei, Caius Brediceanu, precum şi fiica ei Cornelia, căsătorită ulterior cu poetul Lucian Blaga. Dar ceia mai importantă influenţă asupra lui Tiberiu Brediceanu a exercitato sora mamei sale, Sofia Vlad, mama poetului Victor Vlad Delamarina. Salonul Sofiei Vlad a devenit un mic conservator şi un cerc literar unde ea, ca scriitoare şi compozitoare, patrona şi îndruma tinerele talente. De la ea a învăţat Tiberiu Brediceanu cele dinţii metode de a culege şi a transpune pe note muzicale cîntecele populare, avînd ea însăşi o vastă colecţie de melodii din popor.
Un fapt puţin cunoscut, pe care mi 1a istorisit şi Traian Vuia, este participarea lui Alexandru Mocioni la reuniunile literarmuzicale din casa Sofiei Vlad. Constatin Rădulescu, tatăl Sofiei Vlad, fiind avocatul şi jurisconsultul familiei Mocioni, a fost mereu vizitat la Lugoj de această familie, în special de Alexandru Mocioni. Tiberiu Brediceanu, nelipsit de la cenaclul organizat de mătuşa sa, unde adesea 1a întâlnit pe Alexandru Mocioni, a prins de la el o înclinare spre muzica clasică. De mic a simţit Tiberiu Brediceanu o îmbinare a celor două tendinţe, una populară şi alta academică, care lau călăuzit în compoziţie. De aceea, în opera sa muzicală găsim motive autentice din folclorul românesc exprimate în formă clasică.Corul mitropolitan din Iaşi, condus de Gavriil Musicescu, în itinerarul turneului său din vara anului 1890, a poposit cîteva zile la Lugoj. Lugojenii, oare cîntau compoziţii străine cu texte traduse în româneşte, şiau dat seama de valoarea cîntecelor noastre adunate din popor şi transpuse în muzică cultă şi corală de dirijorul din Moldova. Contactul cu corul din Iaşi şi mai ales cu puternicpersonalitate a dirijorului şi compozitorului Gavril Musi
cescu, a fost hotărîtor pentru 'destinul şi drumul muzical al lui Tiberiu Brediceainu, care abia împlinise atunci vîrsta de 13 ani. Părinţii lui, văzînd vocaţia copilului, interesul şi dragostea lui pentru muzică, iau asigurat toate condiţiile necesare ca să poată studia în direcţia dorită de el.
După mentalitatea de atunci şi, pentru că arta nu putea oferi un mijloc de existenţă, Coriolan Brediceanu a vrut să facă din fiul său Tiberiu un jurist de vază, săi înlesnească o carieră. Dar iubind şi înţelegînd muzica, în acelaşi timp sa gîndit săi creeze copilului posibilităţi de a studia pianul şi armonia. La angajat pe profesorul Iosif Czegka, dirijorul corului românesc din Lugoj, cu care Tiberiu a făcut lecţii de muzică în mod regulat. Apoi în anul 1892 la trimis la liceul din Blaj, unde a funcţionat ca profesor de muzică renumitul compozitor Iacob Mureşianu, care scotea pe cheltuiala sa prima revistă muzicală din Transilvania Musa română, cunoscută de familia Brediceanu de la apariţia ei. Tiberiu Brediceanu a fost trei ani elev al liceului românesc din Blaj. După această perioadă, elevul ia fost obligat să părăsească Blajul, împreună cu alţi colegi, din ordinul autorităţilor, care leau adus învinuirea de „instigatori naţionali".
O vădită influenţă a avut asupra lui Tiberiu Brediceanu personalitatea autoritară şi disciplina muzicală a lui Ioan Vidu, ajuns dirijor al corului din Lugoj, care sa ocupat cu interes şi afecţiune deosebită de educaţia fostului elev de la Blaj.
în urma vizitei corului mitropolitan din Iaşi, Coriolan Brediceanu, împreună cu ceilalţi fruntaşi ai vieţii publice, au stăruit ca biserica ortodoxă din Lugoj să1 trimită pe învăţătorul confesional Ion Vidu să urmeze conservatorul din principalul oraş al Moldovei, unde era director Gavriil Musicescu. în timpul celor doi ani, 1891—1892, cît a stat Ioan Vidu la Iaşi, a învăţat pe lingă muzica instrumentală, teorie şi armonie, îndeosebi metoda lui Musicescu de a culege şi a prelucra cîntecele şi jocurile populare. întors la Lugoj, a preluat conducerea corului, dirijat atunci de Elena Dobrin, şi la iniţiat pe Tiberiu Brediceanu în tainele valorificării folclorului muzical.
Primele compoziţii ale lui Tiberiu Brediceanu datează din anii adolescenţii. In 1893, adică la vîrsta
154 155
de 16 ani, ia transcris şi armonizat cîteva caiete de „jocuri populare româneşti", iar în anul următor a publicat în revista Musa română de la Blaj, cîntece culese şi stilizate de el, ca de pildă „Ardeleana", aşa cum se juca în Banat „Bagă, Doamne, lunan nori" pentru voce şi pian, şi a prelucrat în acelaşi timp doinele, baladele şi cîntecele pe oare Iea adunat direct de la sursa colectivă a ţărănimii noastre. De atunci a început laborioasa activitate muzicală a lui Tiberiu Brediceanu, înregistrînd în repertoriul lucrărilor sale în fiecare an o serie de compoziţii, toate de provenienţă populară şi armonizate apoi după metoda sa proprie.
Imperativele vieţii sociale de atunci şi dorinţa părinţilor lau determinat să urmeze studiile juridice la Budapesta, Bratislava, Viena şi Roma, trecînd în anul 1902 examenul de doctorat în drept la Universitatea din Cluj. în anii studiilor superioare dinadins a colindat pe la diversele universităţi, ca săşi poată urma şi completa învăţăturile muzicale, de armonie, de compoziţie şi de contrapunct. Pe lîngă cursurile universitare a luat lecţii de la marii maeştri ai timpului, întorcînduse acasă cu un capital preţios de cunoştinţe muzicale şi de metode ştiinţifice în domeniul prelucrării folclorului.
Partenie Cosma, directorul general al băncii „Albina" din Sibiu, 1a adus pe lîngă el, dîndui o funcţie care săi permită aşi folosi timpul pentru preocupările sale de creaţie muzicală. Aici sa legat o prietenie între el şi Octavian Goga, care, în revista Luceafărul a publicat lucrările tinarului compozitor bănăţean. La Sibiu, Tiberiu Brediceanu mai luase lecţii de la profesorul de muzică german Hermann Kirchner. întrucît arta nui putea aduce pe vremea aceea decît satisfacţii morale şi spirituale, Tiberiu Brediceanu era nevoit săşi asigure existenţa dintro profesiune mai rentabilă, lucrînd în continuare la sucursala băncii „Albina" din Braşov, unde a funcţionat pînă la retragerea sa din munca financiară. Soţia sa devotată, Eugenia Brediceanu, 1a secondat toată viaţa în strădaniile sale artistice, iar fiul lor Mihai Brediceanu, prestigiosul dirijor de astăzi, duce mai departe faima cu strălucită demnitate şi talent muzical.
Tiberiu Brediceanu purta în amintirea sa reprezentaţiile de teatru date la Lugoj de trupa artistului
bănăţean George Augustin Petculescu, care ia inspirat încă din anii copilăriei ideea de a reda prin muzică scene din viaţa poporului de la sate. Din materialul folcloric cules de ei a început să compună poeme lirice în stil etnografic, dintre care a avut un mare succes poemul muzical reprezentat în 1905 la Sibiu, cu ocazia inaugurării muzeului etnografic al Astrei. în poemul acesta compozitorul a înfăţişat un tablou viu al unei vesele reuniuni de „clacă", unde fetele şi feciorii îmbrăcaţi în pitoreştile costume naţionale interpretau bucuria vieţii de la ţară prin cîntece şi glume, prin ghicitori şi voie bună. Pe parcursul vremii această idee iniţială compozitorul a dezvoltato, transformînduo întro operetă. Compoziţia lirică La şezătoare a fost jucată în premieră la Sibiu în anul 1908 de către „Reuniunea de cîntări şi muzică", atunci cînd sa comemorat un sfert de veac de la moartea marelui compozitor Ciprian Porumbescu şi a fost reprezentată opereta Crai nou, programul fiind completat cu Şezătoarea lui Brediceanu. La Timişoara opereta a fost regizată şi montată de Lucia Cosma, cu un ansamblu de amatori, solişti, corişti şi figuranţi, în costume bănăţene şi instruiţi de mătuşa mea, care a jucat rolul principal de solistăsoprană. Succesul de la Timişoara a fost o adevărată sărbătoare naţională, iar fotografiile şi presa de atunci simt mărturii ale înaltei aprecieri de care sa bucurat compozitorul bănăţean. Lucia Cosma a pornit cu Şezătoarea lui Brediceanu în turneu. De atunci opereta aceasta a fost mereu reprezentată în ţară şi de către românii din America, îndeosebi la Detroit şi Illinois (1913).
Mai tîrziu, au văzut lumina rampei alte operete şi scene lirice compuse de Tiberiu Brediceanu. De exemplu Seara mare, reprezentînd în trei tablouri datini şi colinde, a fost jucată în premieră la Opera Română din Cluj la 26 decembrie 1924, iar în perioada din anii 1941—1944, cînd Tiberiu Brediceanu a fost directorul Operei din Bucureşti, opereta aceasta a fost montată pe scena lirică din capitală. Opereta La seceriş a fost jucată, în premieră, la 20 septembrie 1936 de către opera română din Cluj cu ocazia jubileului de 75 de ani al Astrei, serbat la Blaj. O pantominiă în patru tablouri, compusă în 1932 după scenariul redactat de cumnatul său, Lucian Blaga, a rămas în manuscris.
156 157
Cea mai bogată şi vastă operă a lui Tiberiu Brediceanu o constituie culegerile de folclor muzical, adunate întro colecţie de peste două mii de melodii. Astfel, în 1910, din însărcinarea Academiei Române, a cules în Maramureş 170 de cîntece şi doine, colinde şi balade, bocete şi dansuri. în anii 1921—1925 a cutreierat 82 de comune din Banat, strîngînd din provincia sa natală 810 melodii populare. Această culegere a fost premiată de Societatea compozitorilor români, iar statul ia decernat Marele Premiu Naţional în valoare de o sută de mii de lei. în anul 1937 Academia Română la ales membru corespondent. Din alte ţinuturi româneşti a colectat timp de cinci decenii de activitate folclorică (1891—1941) peste o mie de melodii din popor. Pe lingă aceste creaţii populare, născute din talentul şi sufletul colectiv al maselor de la ţară, pe care lea transcris direct pe note, Tiberiu Brediceanu a mai înregistrat pe 214 cilindri fonografici o mulţime de melodii cântate de popor, colecţie pe care a donato în 1949 Institutului de folclor al Academiei. Editura muzicală din Bucureşti a publicat în 1972 voluminoasa lucrare Melodii populare româneşti din Banat, cuprinzînd vreo patru sute de cîntece şi jocuri culese de Tiberiu Brediceanu, melodiile fiind însoţite de versuri, multe din ele în grai bănăţean, aşa cum compozitorul le auzise.
Tiberiu Brediceanu sa dovedit a fi un bun organizator şi conducător de instituţii. După Unirea de la AlbaIulia, la care participase în mod efectiv cu drept de vot, ca deputat ales al Braşovului, fiind unul din precursorii şi înfăptuitorii idealului nostru naţional, a condus ca director, în cadrul Consiliului Dirigent din Sibiu, departamentul cultelor şi instrucţiunii publice. în această calitate a luat în primire muzeele din Ardeal şi Banat, a normalizat situaţia teatrelor, inclusiv al teatrelor naţionalităţilor conlocuitoare, şi a organizat în oraşele şicentrele acestor ţinuturi primul turneu al Teatrului Naţional din Bucureşti. în vara anului 1919 a fost numit de Marele Stat Naţional ca şef al resortului ocrotirilor sociale şi al artelor în Consiliul Dirigent, cu rang de ministru. în toamna aceluiaşi an, a fost ales deputat pentru constituantă, reprezentînd în primul parlament al României întregite circumscripţia BocşaMontană, unde tatăl său repurtase pe vremuri mari succese electorale, şi unde numele de
Brediceanu era venerat de toţi alegătorii. Ca şef de resort ministerial a întemeiat Teatrul Naţional din Cluj, inaugurat la 1 decembrie 1919. în anul următor, la 28 martie, sa deschis Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj, pe care la înfiinţat şi organizat, aducînd în fruntea lui pe valorosul compozitor şi profesor George Dima. Iar la 25 mai 1920 a reuşit, după multe greutăţi, să deschidă porţile Operei Române din Cluj. în fruntea operei la adus de la teatrul wagnerian din Germania pe celebrul cîntăreţ român Dimitrie PopoviciBayreuth.
Tiberiu Brediceanu, care se stabilise la Braşov, sa străduit să înjghebeze aici o viaţă muzicală. In anul 1928 a înfiinţat un conservator de muzică al Astrei din Braşov, fiind preşedintele lui de la fondare.
Lunga sa bătrîneţe a puso în slujba creaţiei şi a îndrumării tinerilor generaţii iubitoare de muzică. Pentru meritele sale, aduse pe tărîm cultural şi muzical, a fost distins în anii noştri cu titlul de „Artist al poporului".
A murit în luna în care poporul nostru a serbat semicentenarul Unirii de la AlbaIulia, la 19 decembrie 1968, iar corpul său neînsufleţit a fost adus din Bucureşti la Lugoj şi aşezat pentru odihnă veşnică în cimitirul istoric al oraşului natal, alături de tatăl său, Coriolan Brediceanu, şi de ceilalţi mari fii ai Banatului.
158
PUBLICISTUL ŞI EDITORUL DIMITRIE BIRĂUŢIU
In scurta şi chinuita sa viaţă Dimitrie Birăuţiu, şia cîştigat merite deosebite în publicistica românească din fosta monarhie austroungară. La marea lui tipografie Poporul român din Budapesta se editau cele mai importante ziare, reviste, cărţi şi alte publicaţii româneşti. La el a fost locul de întilnire al românilor veniţi din toate părţile. Aici confereau între ei fraţii din România cu cei de dincoace de Carpaţi, căci era un loc mai ferit de ochii vigilenţi ai oficialităţilor bănuitoare. Dimitrie Birăuţiu era omul de legătură între ei. El scotea şi redacta cele mai răspîndite publicaţii periodice pentru toţi cititorii din imperiul habsburgic, ca de pildă : cotidianul Poporul român, de mare tiraj, cu suplimentele săptămînale : Foaia ilustrată şi revista satirică, mult apreciată de cititori, cu titlul Cucu, apoi Calendarul poporului român, care apărea pentru fiecare an în mai multe zeci de mii de exemplare, fiind foarte răspîndite printre ţărani, în nenumărate sate. Cei mai numeroşi abonaţi şi cititori îi avea Dimitrie Birăuţiu în satele bănăţene, de care se simţea strîns legat şi prin mulţimea colaboratorilor. Din cotidianul Poporul român se desfăceau zeci de mii de exemplare printro reţea bine organizată. Distribuirea era asigurată chiar de ţăranii din fiecare sat. Nu era comună importantă, în care să nu se fi difuzat cel puţin o sută de exemplare. A fost remarcabilă cola
borarea ţăranilor condeieri, îndeosebi a celor din Banat, care au publicat articole, reportaje, proză şi versuri, în diferitele reviste şi ziare scoase de Dimitrie Birăuţiu. Era atît de iubit şi de popular în Banat, încît ori de cîte ori venea printre prietenii lui bănăţeni, era pretutindeni primit cu dragoste.
Cine vrea să cerceteze începuturile literaturii scrise de condeierii plugari, trebuie să răsfoiască atent colecţiile publicaţiilor lui Dimitrie Birăuţiu apărute la Budapesta. Mulţimea creaţiilor în proză şi versuri ale ţăranilor, în special ale celor din Banat, au găsit ospitalitate în aceste periodice.
Dimitrie Birăuţiu era stimat de toţi conducătorii Partidului Naţional Român. La el se tipărea organul partidului cu titlul Lupta, El era un fel de polarizator al tuturor acţiunilor româneşti. Totul trecea prin tipografia lui : tipărituri de convocări, programe, dări de seamă, cuvîntări, necroloage şi orice fel de publicaţii care aveau legătură cu viaţa şi cu manifestaţiile româneşti din capitala Ungariei.
La tipografia lui care era un fel de al doilea sediu, neoficial şi poate deghizat al parlamentarilor români din dieta maghiară, veneau aleşii poporului să se întreţină cu alegătorii români din toate părţile Transilvaniei şi Banatului, care se deplasau la Budapesta pentru interese de ordin public. Chestiunile particulare le rezolva cu bunăvoinţă şi cu dragoste chiar Dimitrie Birăuţiu, fără să fi fost deputat, avînd relaţii la diversele ministere. Veneau la el oameni necăjiţi, şi el pe toţi îi ajuta, în localurile tipografiei aranjase un despărţămînt amenajat cu cele necesare de dormit pentru cazarea tuturor ţăranilor români, care naveau posibilităţi să tragă la vreun hotel şi care îi solicitau şi sprijinul pentru rezolvarea problemelor lor la diferite ministere. Dimitrie Birăuţiu alerga în fiecare dimineaţă cu aceşti ţărani pe la diferite autorităţi ca să nui lase singuri, ca să nu se rătăcească prin labirintul străzilor necunoscute de ei, şi mai ales să nu cadă victimă unor înşelători din cauza că nu cunoşteau limba maghiară. El le plătea toate cheltuielile de circulaţie şi uneori chiar şi de întreţinere în zilele cîmd trebuiau să stea mai mult la Budapesta, fără să le ceară ceva în schimb. Dimitrie Birăuţiu a devenit o figură legendară şi de aceea lau iubit cei din mulţime. Aşa se explică şi faptul că ziarul Poporul român şia extins
160 161
tot mai larg aria de răspîndire şi a ajuns la un tiraj pe care nici o altă publicaţie românească nu 1a putut atinge pe teritoriul fostei monarhii.
Dimitrie Birăuţiu a editat în tipografia lui din Budapesta cele mai multe cărţi ale scriitorilor români din Transilvania şi Banat. La el şia tipărit George Popovici din Lugoj Istoria românilor banateni. La el au apărut în 1908 versurile în grai bănăţean ale lui George Gîrda din Făget întrun volum cu titlul Bănatui fruncea. Avea instalaţii moderne de poligrafie. Revista Luceafărul, publicată la începutul apariţiei în Budapesta şi tipărită de Birăuţiu, este o dovadă de superioară realizare grafică. Dar pînă să ajungă la astfel de utilaje tipografice, a avut de trudit aşa de mult, încît munca lui istovitoare ia ruinat sănătatea, pregătindui încet şi pe nesimţite sfîrşitul. A trăit o viaţă chinuită, cu ore de lucru peste puterile lui. Singurul ajutor devotat şi neprecupeţit 1a avut din partea fiicei sale, Silvia Birăuţiu, care a muncit tot timpul alături de el, în toate sectoarele de activitate, în tipografie, la maşini, în redacţia ziarelor şi în administraţie. De la fiica lui, care trăieşte la Ploieşti, am primit datele lui biografice.
Dimitrie Birăuţiu, născut la 12 septembrie 1875 în comuna Ghiorac, judeţul Arad, din părinţi ţărani săraci, a fost toată viaţa lui un muncitor tipograf, chiar şi mai tîrziu, cînd a ajuns la un nivel de învăţătură, care ia dat posibilitatea să scrie şi să redacteze ziare româneşti de mare tiraj. După terminarea celor şase clase primare din comuna natală, a vrut să plece la şcoală, la Arad, în dorinţa de a se face învăţător. Părinţii sau împotrivit, iar el a fugit de acasă. Trecînd prin multe peripeţii, a reuşit, contrar voinţei părinţilor, să ajungă la Arad şi să fie cazat la internatul preparandiei, unde elevii lau primit cu simpatie, printre ei fiind şi Ioan Vidu, care 1a luat sub ocrotirea sa. Tinerii normalişti îi dădeau cărţi de citit, iar Vidu 1a învăţat să cînte la vioară. Era încă prea mic ca să poată fi primit la şcoala pedagogică şi navea primele patru clase secundare, pe baza cărora putea fi adus la cursurile de dascăli. Acasă, de unde fugise nu mai putea să se întoarcă. Ca să nuşi piardă timpul degeaba, ziua trebuia să meargă la tipografia diecezană, ca să facă ucenicie, iar seara la internat. Aşa au trecut anii, ziua învăţînd meseria de tipograf, iar seara com
pletînduşi studiile, cu ajutorul viitorilor învăţători. Cînd a împlinit vîrsta, Dimitrie Birăuţiu, ajuns şi calfă de tipograf, na mai vrut să se facă învaţător. Visa o imprimerie proprie, unde să scoată un ziar, prin care săi înveţe pe ţărani să iubească cititul. Episcopul Ion Meţianu, care 1a ajutat tot timpul, trecînd ca mitropolit la Sibiu, 1a luat pe Birăuţiu cu el şi 1a plasat să lucreze în tipografia arhidiecezană. După un an şi jumătate, văzînd marea dragoste a lui Birăuţiu pentru meseria de tipograf şi dorinţa lui de aşi înjgheba o imprimerie proprie, mitropolitul 1a trimis la Budapesta întro mare tipografie, pentru studii de specializare.Dimitrie Birăuţiu a rămas definitiv în capitala Ungariei. Cu ajutorul bănesc primit, a reuşit să pună bazele unui început de tipografie, care ia îngăduit să publice încă din anul 1901 ziarul Poporul român. Prima tipografie a fost modestă, dar treptat, prin achiziţii de noi maşini cumpărate de ocazie, şia lărgit spaţiul şi potenţialul, încît din an în an sa dezvoltat în aşa măsură, că a devenit un institut poligrafic cu mari posibilităţi de tipărire. După şapte ani de la fondare, Dimitrie Birăuţiu avea deja o maşină rotativă, maşină plană electrică, turnătorie şi tot utilajul necesar. Toate lea cumpărat în rate de la Berlin, prestînd el, împreună cu familia lui, o muncă trudnică pentru plata acestor rate. Iar în anul 1916, cînd a fost complet achitat şi a scăpat de datorii, sa îmbolnăvit de nervi şi a fost internat la spitalul „Lipotmezo" din Buda, unde a murit la 12 iunie 1918, fără săşi vadă visul cu ochii : Unirea, în tot timpul bolii, nimeni nu sa interesat de el. Era şi război, fiecare îşi vedea de neajunsurile proprii. Ziarul lui a mai apărut cu titlul Foaia poporului român încă doi ani după Unire, avînd ca redactori pe Leonard Paukerow şi pe Grigore Iorga din Şoşdea, un vechi colaborator al lui Birăuţiu.
Aceasta este povestea însufleţitului român Dimitrie Birăuţiu, pe care şi azi îl mai pomenesc bătrînii satelor bănăţene, acolo unde au pătruns pe vremuri calendarele şi publicaţiile sale populare.
Dimitrie Birăuţiu era prieten cu toţi scriitorii din vremea sa, care sau perindat prin tipografie. Lea publicat cărţi, a întretinut cu ei corespondenţă şi lea dat concursul în toate problemele legate de preocupările sale. Aş vrea să mai remarc că Dimitrie Birăuţiu era prieten şi cu Ion Luca Caragiale, cu
162 163
care discutase şi un proiect de a scoate împreună la Budapesta o revistă literară română cu titlul Momente libere. La moartea lui Caragiale, în 1912, Birăuţiu a publicat, în amintirea marelui dramaturg român, scrisori şi date inedite despre planul lor din 1910 relativ la această publicaţie de literatură destinată românilor din fosta monarhie. Deşi nu sa realizat, proiectul prezintă un deosebit interes pentru istoria noastră literară şi în special pentru completarea informaţiilor biografice despre Caragiale. Fiica lui Birăuţiu, care mia pus la dispoziţie materialul documentar, văduva Silvia Gruzin, născută Birăuţiu, mia precizat: „Caragiale, după ce sa mutat la Berlin, trecea de multe ori pe la noi; voia să scoată cu tata o revistă la Budapesta (alături scrisoarea lui), care a rămas un plan frumos". Silvia, cum am arătat a lucrat tot timpul în redacţia şi tipografia tatălui său.
După cum am văzut din manuscrisul lui Caragiale, coperta revistei urma să aibă următoarea redactare :
„Momente libere, publicaţie literară. Apare din douăn două duminici. Pentru tot ce priveşte redacţia răspunde I. L. Caragiale. Budapesta, tipografia D. Birăuţiu, VII. Istvânut 11".
De multe ori cînd trecea Caragiale prin Budapesta, în drum spre Bucureşti sau înapoinduse la Berlin, făcea un scurt popas în capitala Ungariei, ca să1 viziteze pe Dimitrie Birăuţiu, la tipografia căruia se întâlneau întotdeauna literaţii români de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. Cu prilejul acestor întâlniri, Caragiale a discutat posibilităţile publicării unei reviste, pe care so editeze Birăuţiu. Acesta ia comunicat la Berlin propunerile concrete, iar Caragiale ia răspuns prin următoarea scrisoare trimisă în ziua de joi 13/26 ianuarie 1911 :
„Stimate domnule Birăuţiu,Mă grăbesc aţi răspunde că, în principiu, sîntem de acord, însă
asupra multor proiecte din programul propus de d{umnea]ta, sînt de deosebită părere. Deci, neputînduse, cum ţiam spus, lămuri toate amănuntele prin corespondenţă, voi veni la Budapesta să nenţelegem prin viu grai. La dezbaterea noastră doresc să asiste şi amicii Liviu şi Paukerow. Astfel dar, te rog, potriveşte d[umnea]ta aşa ca marţea viitoare, 31 ianuarie, de la 10 1/2 a.m.pînă la 1 d.a. şi de la 3 1/2 pînă la 6 1/2 d.a. să putem avea Ioc în biroul d(urni]tale pentru dezbatere pe îndelete. Eu sosesc marţi dimineaţa la Westbanhof, unde nar fi rău să maştepte cineva din
partea d[umi]tale. (Mă voi coborî din vagonul de dormit). Rămîn în Budapesta pînă a doua zi miercuri seara, cînd la 11,30 pornesc cu trenul expres spre Bucureşti, unde trebuie să mă aflu neapărat joi seara. Dacă e vreo piedică la acest plan al meu, în privinţa întîlnirii noastre, te rog telegrafiazămi îndată, ca să ştiu să vin la întoarcere din ţară. Cu toată stimă rămîn al d[umi]tale prieten : Caragiale" *.
Activitatea lui Dimitrie Birăuţiu nu sa desfăşurat numai în presă şi în tipografie. Ideile lui
* Evocînd strădania lor de a scoate revista, Dimitrie Birăuţiu a publicat după moartea lui Caragiale, pe lingă alte amintiri, şi cîteva lămuriri privitoare la motivele pentru care nu sa realizat proiectul :
Maestrul a primit răspunsul că oricînd îi stăm cu toţii, cu drag, la dispoziţie. Tot prin ianuarie 1911 venise la Budapesta şi eminentul critic DobrogeanuGherea, săşi caute de sănătate la băile Lukăcs. Iam comunicat atunci proiectul maestrului Caragiale de a scoate o revistă literară. A fost aceasta o mare surpriză pentru Gherea. — „Ce bine ar fi, observă dînsul, — dacă proiectul acesta sar realiza. Pentru Caragiale ar însemna o salvare din atîtea încurcături şi necazuri, iar pentru literatura noastră un mare cîştig, căci multe perle încă near putea da Caragiale. Tare mie teamă insă, că nu se va alege nimic din proiectul acesta, căci Caragiale îl cunosc eu : multe îşi propune să facă, dar repede se răzgîndeşte". — Şi a avut dreptate maestrul criticii româneşti, DobrogeanuGherea. Proiectul a rămas proiect. Caragiale a venit la Budapesta în ziua indicată : 31 ianuarie. Intîlninduse însă cu fruntaşii politicii româneşti şi aflînd de adînca dezbinare ce se produsese atunci prin dizidenta „tribunistă", de duşmănii mărunte şi mari, — şia dat seama că nu e momentul oportun să scoată o revistă românească la Budapesta. Şi de aceea nea comunicat că „deocamdată" renunţă la acest proiect. Astfel din revista Momente libere nu sa ales nimic. Am crezut totuşi nimerit să comunic marelui public o frumoasă intenţiune a regretatului maestru. Căci [şi] proiectele sale nerealizate erau interesante.
Cine cunoaşte frămîntările şi neînţelegerile ivite între politicienii români, exprimate prin atitudinele celor două ziare Românul şi Tribuna, care se combăteau reciproc, producînd în opinia publică o dăunătoare confuzie, va pricepe uşor de ce sa descurajat scriitorul în acţiunile sale pline de însufleţire şi de încredere în reuşită. Lau indispus şi lau dezamăgit aceste fricţiuni şi adversităţi, care nu mai puteau săi asigure un teren prielnic şi o atmosferă liniştită pentru răspîndirea revistei. Astfel, ultima sa încercare de publicistică literară, care ar fi însemnat un mare cîştig pentru literatura noastră, a rămas fără sorţi de izbîndă.
164 165
avansate lau apropiat de socialişti, iar cînd Partidul National Român a stabilit o tactică de luptă similară pentru cucerirea dreptului la vot universal cu socialdemocraţii, sa urcat pe tribunele adunărilor populare, ţinînd discursuri de mare efect. Fiind mult mai ataşat de satele bănăţene, în special de cele din părţile Carasului, unde îşi făcuse nenumăraţi prieteni şi colaboratori, el sa deplasat peste tot, împreună cu fruntaşii Partidului Naţional Român, susţinând împreună cu ei acţiunea iniţiată, suferind şi loviturile regimului habsburgie. De pildă, pentru discursul ce 1a ţinut la Răcăjdia, Dimitrie Birăuţiu a avut în ianuarie 1905 un proces.
Una din cele mai importante acţiuni susţinute de el, în colaborare eu reprezentanţii muncitorimii române, a fost şi constituirea la Timişoara a tovărăşiei agricultorilor şi meseriaşilor. La adunarea din 30 septembrie 1906, ţinută la berăria din TimişoaraFabric, Dimitrie Birăuţiu a expus un plan economic, în faţa miilor de reprezentanţi ai ţăranilor, meseriaşilor, muncitorilor şi a numeroşi intelectuali veniţi din judeţele Banatului, din Hunedoara şi Arad, precizînd printre altele : „Ce sînt tovărăşiile ? însoţirea mai multor oameni pentru a cîştiga în comun tot de ce au lipsă şi a valorifica împreună tot ceea ce au de vîndut". Birăuţiu în discursul său explică nevoia înfiinţării unei tovărăşii în acest sens pentru Banat şi pentru regiunile învecinate, precum şi scopul ei. Accentuează îndeosebi că ţăranul este exploatat de către agenţii şi cămătarii capitalişti. Apoi spune : „Am avut instituţiuni mari cu scopuri frumoase şi cu oameni luminaţi în fruntea lor, dar — durere — trebuie să o spunem că nau făcut mult spor. Netăgăduita înaintare pe teren cultural o putem mulţumi bieţilor şi amărîţilor dascăli de la sate, sub a căror mină au crescut generaţiile noastre de astăzi. Iar pe teren economic ce au făcut în douăzeci de ani ? Ştiţi cu toţii: au înfiinţat 120 de bănci româneşti şi atîta e totul. Dar activitatea economică nu începe şi nu sfîrşeşte cu înfiinţarea băncilor".
O largă şi amănunţită dare de seamă despre această adunare a tovarăşilor din Timişoara a publicat apoi Dimitrie Birăuţiu în ziarul său Poporul român din Budapesta.1
Sar mai putea spune multe despre activitatea rodnică a lui Dimitrie Birăuţiu pe diversele tărîmuri
în interesul poporului nostru. Mă voi rezuma însă numai la partea de
publicaţii realizate în tipografia sa. în afară de ziarele, revistele şi calendarele scoase de el în regie proprie, Dimitrie Birăuţiu a mai tipărit revista Luceafărul, în excelente condiţii grafice, apoi ziarul Lupta, organul Partidului Naţional Român, precum şi trei gazete ungureşti de orientare progresistă, cum erau Szabad szo şi Piiggetlen Magyarorszăg, pe care tipografiile maghiare nu aveau îndrăzneala să le imprime în regimul monarhiei habsburgice.
Viaţa şi faptele lui Dimitrie Birăuţiu merită să fie cunoscute de generaţiile contemporane.
NOTĂ
1) Tot pe această linie de preocupări, Dimitrie Birăuţiu a publicat în anul 1907 broşura : Răscoalele ţărăneşti (Tipografia Poporului român, Budapesta, 1907).
Broşura se adresa prin cuvinte calde ţăranilor, „fraţii ţărani, a căror dragoste şi iubire mia fost leac de mîngîiere în toate vremurile : bune ori rele" ţ...)
166
CUM LAM CUNOSCUT PE ISTORICUL ION SÎRBU
Comuna Rudăria din sudul Banatului, de pe Valea Almăjului, a fost locul natal al revoluţionarului Eftimie Murgu, care a luptat în 1848 pentru mareţele idealuri de dreptate naţională şi socială, pentru unitatea naţională ia poporului român. Tot în comuna Rudăria sa născut la 19 februarie 1865 stil vechi şi istoricul Ion Sîrbu, însufleţitul luptător, care a luat parte activă la toate acţiunile de pregătire şi de înfăptuire a Unirii de la 1 decembrie 1918, ca delegat oficial la marea adunare naţională de la AlbaIulia. Două figuri cu destine asemănătoare. Şi unul şi altul şiau iubit poporul şi au militat pentru împlinirea năzuinţelor lui sociale şi naţionale, perseverînd chiar şi atunci, cînd, în loc de izbîndă, nau reuşit să cucerească decît amarul dezamăgirilor.
Imi amintesc de istoricul Ion Sîrbu din ultimii ani ai vieţii sale, cînd lam cunoscut mai de aproape la Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918 din AlbaIulia, la care am luat şi eu parte. Ion Sîrbu avea înfăţişarea distinsă a omului de ştiinţă, care ascunde, sub blîndeţea sa un suflet generos, dar ferm. Omul impunea prin lumina gindirii şi vorbelor sale înţelepte, întotdeauna ponderat în manifestări, fără impulsuri de combatant, dar decis să lupte pe toate căile pentru interesele poporului. Mă întrebam atunci cum de putea încăpea în această făptură deli
cată şi plăpîndă un suflet atît de clocotitor, atît de hotărît, un suflet care se dăruia cu toate energiile lui cauzei celor mulţi.
Istoricul Ion Sîrbu a reprezentat la AlbaIulia satele din Valea Almăjului, pe fiii grănicerilor de altădată, de care se simţea legat cu trainice rădăcini. Parcă îl văd şi acum în înfăţişarea sa de cucernic orator, posedînd o impresionantă informaţie documentară, cum pleda convingător pentru drepturile noastre la întrunirea preliminară din seara de 30 noiembrie 1918, prezidată de Aurel Cosma în marea sală a restaurantului de la hotelul central din AlbaIulia, azi hotel „Dacia", la o consfătuire a delegaţilor din Banat, la care sa cerut „unirea fără condiţii a Banatului" şi votarea a doua zi, duminică, a acesteia în noul stat unitar al României. La întrunirea premergătoare din noaptea de sîmbătă spre duminică au luat parte toţi delegaţii bănăţeni, veniţi să voteze Unirea, printre care erau şi reprezentanţii oficiali trimişi de muncitorimea din părţile Carasului, delegaţii Partidului socialist. La AlbaIulia au luat parte socialişti din Reşiţa, Arad şi din alte centre ale Transilvaniei.1 Sub influenţa acestor hotărîri exprimate de bănăţeni sa ajuns a doua zi la definitivarea redactării proclamaţiei, la unirea eternă a Ardealului şi Banatului cu ţara.
După votarea Unirii, Ion Sîrbu a rămas la Sibiu să activeze în continuare în fruntea bănăţenilor aflaţi pe lîngă Consiliul Dirigent, ales la AlbaIulia, dar fără să facă parte din acest organism care indeplinea funcţii de guvern al provinciilor unite, după cum sa publicat în mod greşit de către unii. A susţinut însă de aici, din Sibiu, prin scris, prin conferinţe, aspiraţiile poporului, cauza unirii Banatului cu patria mamă, în spiritul principiilor democratice proclamate prin actul Unirii.
Ion Sîrbu a iniţiat şi a prezidat adunarea bănăţenilor pribegi rămaşi la Sibiu, adunare ţinută la 1 ianuarie 1919, cînd sa votat o moţiune şi un memoriu în problema Banatului, pe care a doua zi lea predat generalului francez HenriMathias Berthelot în trecere pe la Sibiu, ca să fie înaintate conferinţei de pace de la Paris. Ion Sîrbu, care a redactat acest memoriu, a rostit cu acest prilej o cuvîntare documentată în limba franceză. Istoricul a activat în
168 169
continuare şi în cadrul „Ligii bănăţene", înfiinţată ulterior şi constituită cu scopul afirmării drepturilor legitime ale bănăţenilor.
După introducerea administraţiei româneşti la Lugoj, apoi la Timişoara şi în alte părţi, el sa înapoiat în Banat. Lam reîntîlnit la Timişoara în vara anului 1919, la sediul prefecturii din Piaţa Unirii, numită astfel, pentrucă aici, în piaţa barocă, fostă cîndva centrul civic al municipiului Timişoara, a fost întâmpinată oficial şi sa desfăşurat festivitatea de primire a armatei române în neuitata duminică de 3 august 1919, după ce Aurel Cosma, luase în primire administraţia municipiului şi a judeţului, ca primul prefect român, încă din 28 iulie 1919.
Istoricul Ion Sîrbu a venit să ia parte, ca orator, la marea adunare a populaţiei bănăţene, ţinută în duminica de 10 august 1919 la Timişoara, pentru a confirma, prin votul ei unanim şi înflăcărat, proclamaţia Unirii de la AlbaIulia, cu principiile ei democratice, întrucît din cauza ocupaţiei militare nu reuşise şi nu putuseră să participe la marea adunare naţională de la 1 decembrie 1918 toţi delegaţii sau reprezentanţii poporului din această parte a pământului românesc. La această adunare populară, cu caracter plebiscitar, au participat, deodată cu românii, şi naţionalităţile conlocuitoare. Adunarea sa ţinut în marea cîmpie a tîrgului, dintre Cetate şi cartierul Mehala, în prezenţa unui număr de peste treizeci de mii de oameni, veniţi din satele timişene, din împrejurimi şi din toate cartierele oraşului. Pe atunci acest loc era un teren viran, dar acum formează zonele de construcţii ale blocurilor de locuit din cartierele „Circumvalaţiunii". Urmăream desfăşurarea manifestaţiei şi a discursurilor de lîngă tribuna oratorilor, pe esplanada rezervată pentru presă, ca redactor la ziarul Banatul, avînd alături de mine pe Camil Petrescu, redactorul şef al ziarului Banatul românesc. Nu voi insista asupra acestui eveniment istoric. Voi accentua numai că printre oratori, Ion Sîrbu sa evidenţiat cu o pledoarie strălucită în favoarea Unirii, proclamată la AlbaIulia şi a drepturilor noastre.
După această adunare plebiscitară din cîmpul tîrgului de la Timişoara, lam întîlnit în zilele următoare pe istoricul Ion Sîrbu în localul prefecturii,
unde am avut ocazia să stau mult de vorbă cu el. Unchiul meu, ca prefect, a convocat delegaţia desemnată de „Liga bănăţeană", care să plece la conferinţa de pace da la Paris, unde se dezbătea şi problema Banatului, pentru a sprijini cu o documentată competenţă, pe reprezentanţii României, chemaţi să susţină teza statului nostru unitar. Fondurile pentru acoperirea cheltuielilor în acest scop le punea la dispoziţie prefectul Aurel Cosma. Din delegaţia bănăţeană făcea parte : profesorul universitar losif Popovici, reputatul istoric Ion Sîrbu, publicistul Avram Imbroane şi profesorul Constantin Nedelcu. Această delegaţie a venit atunci în prealabil să se consulte cu Aurel Cosma, care le acordase ajutorul material şi financiar ca să poată face călătoria în Franţa şi să aibă cu ce săşi acopere cheltuielile trebuincioase în timpul şederii la Paris. Delegaţia era condusă de istoricul Ion Sîrbu. El a elaborat la Paris documentaţia care să susţină poziţia României în problema Banatului.
înapoiat de la Paris, Ion Sîrbu a candidat şi a fost ales deputat al circumscripţiei din Valea Almăjului în primul parlament constituant al României unite. Lam întîlnit din nou la şedinţele camerei deputaţilor, ce se ţinea atunci în marea rotondă a Ateneului Român, care era mai vastă şi încăpătoare pentru numărul mare de reprezentanţi veniţi din noile provincii. Clădirea parlamentului de pe dealul mitropoliei era tocmai în reparaţii, din cauza degradărilor suferite de pe urma bombardamentelor din primul război mondial. După cum am mai arătat, Ion Sîrbu navea fire de combatant politic, ci de savant. Temperamentul său blînd nu 1a îndemnat să se avînte în viitoarea furtunoasă a vieţii politice din primii ani de după Unire. Nu sa înregimentat, ca şi alţii, în noile partide. A rămas independent cu crezul său de român, şi neatîrnat de nimeni. De aceea, cînd sa împămîntenit sistemul de propagandă electorală, la a doua alegere parlamentară, na mai izbutit cu program independent, să fie ales ca deputat în plasa Bozovici, în locul său de baştină, unde era atît de iubit de popor. Izbînda ia fost zădărnicită de imixtiunea organelor administrative, care trebuiau să susţină candidatura celui sprijinit de guvern.
170 171
Nu voi face aici o expunere biografică, ci numai o evocare, legată de amintiri personale. Totuşi voi nota cîteva date despre Ion Sîrbu, care şia dobîndit un renume pe plan naţional cu lucrarea sa Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării Româneşti premiată de Academia Română*.
Ion Sîrbu era descendentul unei străvechi familii din Rudăria. După terminarea şcolii primare în sat şi apoi din Bozovici, clasele secundare lea urmat la liceele din Caransebeş, Debreţin, Bratislava şi Braşov. Cursurile de istorie şi filozofie lea urmat la universităţile din Iena şi Viena, unde i sa conferit diploma de doctor, pe baza examenelor trecute cu strălucit succes şi în urma susţinerii tezei despre Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab, o carte voluminoasă de 356 pagini, tipărită la Lipsca, în limba germană şi netradusă pînă astăzi. Lucrarea a scriso pe baza unor documente necunoscute din arhivele din străinătate. După aceea, a început cercetările cu scopul de a strînge date şi documente pentru marea sa operă despre Mihai Viteazul.
Intoreînduse în România, a continuat investigaţiile atît în arhivele, cît şi în bibliotecile din Bucureşti, în timpul acesta a funcţionat ca profesor secundar şi custode principal la biblioteca fundaţiei universitare. Pentru a putea redacta în linişte vasta sa operă, sa întors acasă la Rudăria şi aici a definitivat textul manuscrisului.
In anul 1904 a revenit în capitală, însă na reuşit săşi găsească editor oare săi publice lucrarea. A umblat cu ea peste tot, dar toţi lau refuzat. Atunci surorile sale iau pus la dispoziţie zestrea lor şi cu aceşti bani, precum şi cu garanţia dată de cîţiva profesori ardeleni, şia tipărit lucrarea. în urma succesului cărţii prestigiul său a crescut, iar Partidul Naţional Român din fosta monarhie a apelat atunci la el, convingîndu1 să accepte condidatura de deputat în alegerile parlamentare din anul 1906 la Caransebeş pentru Dieta de la Budapesta. în această luptă electorală, cînd „naţionalii" români au reintrat în activitatea politică, după o lungă perioadă de pa
* Istoria lui Mihai Vodă Viteazul a reapărut la Editura Facla, în anul 1976, întro monumentală ediţie, îngrijită de Damaschin Mioc şi prefaţată de prof. univ. Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului de
istorie „N. Iorga" din Bucureşti.
sivitate, au fost dezlănţuite împotriva lui Ion Sîrbu toate mijloacele de constrîngere ale aparatului administrativ al guvernului regal maghiar ca să nu poată izbuti candidatul partidului român. Alegerile au fost foarte costisitoare, încît Ion Sîrbu a fost nevoit săşi cheltuiască toţi banii, fără să reuşească. îl avea contracandidat pe cunoscutul renegat, pe Constantin Buirdia, primarul oraşuilui Caransebeş, susţinut şi sprijinit de guvernul de la Budapesta. Acesta avea şi sprijinul unei gazete publicată în limba română, care apărea la Caransebeş, editată în spiritul potrivnic Partidului Naţional Român, pentru ai deruta pe alegători. Omul guvernului maghiar, Constantin Burdia, a izbutit cu multa greutate şi cu numeroase ameninţări şi intimidări să fie ades deputat, numai cu puţine voturi peste cele obţinute de Ion Sîrbu.
In luna septembrie 1907 sa editat şi partea i din volumul al doilea al Istoriei lui Mihai Viteazul. Ultima parte din lucrarea sa na mai apărut, deşi era întocmită; manuscrisul a dispărut în condiţii misterioase. (2)
Trecînd prin multe frămîntări sufleteşti şi dezamăgit de atîtea piedici şi greutăţi, la o vîrstă destul de înaintată sa înscris la teologie şi după terminarea studiilor sa hirotonit ca preot celibatar, funcţionînd alături de tatăl său la biserica din Rudăria.
Viitoarea evenimentelor politice, care au dus la înfăptuirea Unirii, lau situat iarăşi pe Ion Sîrbu, cum am văzut, în primele rînduri.
Prima sa alegere ca deputat în parlamentul constituant al României întregite ia dat satisfacţia recunoaşterii meritelor, dovedindui dragostea şi ataşamentul oamenilor din Valea Almăjului. Dar a doua luptă electorală 1a dărîmat sufleteşte. Nu atît insuccesul a fost cauza amărăciunii sale, cît mai ales metodele necinstite practicate de oamenii guvernului de la Bucureşti.
Ion Sîrbu a încetat din viaţă la 15 mai 1922, la Rudăria, acasă la el, unde a fost înmormântat în curtea bisericii. Cu el sa stins un mare suflet, un cărturar patriot, neîntrecutul monograf al voivodului primei Uniri, care şia dedicat poporului său toate energiile creatoare, slujindu1 cu devotament şi cu dăruire.
172 173
NOTE
1.Presa muncitorească şi socialistă din România, volumul III, 1917—1921, Editura politică, 1971, paginile 48—49, reproduce după ziarul Adevărul (24 noiembrie/1 decembrie 1918) cuvîntarea socialistului losif Jumanca la Marea Adunare de la AlbaIulia : „Astăzi venim şi noi aici, adevăraţii reprezentanţi ai muncitorimii româneşti din Transilvania şi Banat, venim să declarăm în faţa dvs., în faţa Internaţionalei Socialiste şi în faţa lumii că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi sîntem gata de a lupta cu toate mijloacele pentru înfăptuirea şi apărarea unirii".2.In volumul Popasuri bănăţene de Dumitru Imbrescu, editat de „Cercul bănăţenilor", Bucureşti, 1943, pagina 15, vorbinduse despre participarea lui Ion Sîrbu la Conferinţa de pace, se relatează : „Acolo depune mari străduinţe pentru cauza naţională. A plecat de acasă înarmat cu toate documentele de care avea nevoie. La reîntoarcere, între Timişoara şi Lugoj, a avut loc un mişelesc atac, care a avut drept ţintă suprimarea sa. Prin minune, Sîrbu scăpă neatins, în schimb însă atentatorii au reuşit să dispară cu geamantanul, unde îşi avea toate documentele, atît traducerea românească a lucrării despre Matei Basarab, cît şi partea doua din istoria lui Mihai Viteazul. Astfel am fost lipsiţi de două lucrări însemnate pentru cunoaşterea istoriei trecutului nostru".
C U P R I N S U L
Cuvînt înainte....................................................... 5Ani şi evenimente.................................................. 9Constantin Diaconovici Loga ............................... 20Un scriitor timişorean cunoscutde Eminescu şi uitat de bănăţeni ••• 30Academicianul Vasile Maniu................................ 50Poetul Iulian Grozescu.......................................... 61Popasul iui Alexandru Ioan Cuzaîn oraş ............................................................ 72Fondatorul presei româneşti dinTimişoara : Pavel Rotariu .................................... 78Revista Familia şi bănăţenii ................................. 98Amintiri despre Emilia Lungu.............................. 103Mihai Eminescu la Timişoara............................... 114Autorul Cărţii de aur : Teodor V. Păcăţian ..................................................... 126Familia lui Victor Vlad Delamarina 137Tiberiu Brediceanu şi cînteculpopular ........................................................... 150Publicistul şi editorul Dimitrie
Birăuţiu ........................................................... 160
Cum lam cunoscut pe istoricul
Ion Sîrbu ........................................................... 168