UNIVERSITATEA ‘SPIRU HARET’ BRASOVFACULTATEA DE PSIHOLOGIE – PEDAGOGIESPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

BAZELE TEORETICE ALE EVALUARII PSIHOLOGICEAnul de studii II semestrul I, anul universitar 2006-2007

Tema I: NOTIUNI INTRODUCTIVE DE EVALUARE IN PSIHOLOGIE

Tema II: DEONTOLOGIE IN EVALUAREA PSIHOLOGICA

Tema III: METODE DE EVALUARE IN PSIHOLOGIE

Tema IV: TESTUL PSIHOLOGIC – INSTRUMENT DE BAZA IN EVALUAREA PSIHOLOGICA

Tema V. CONSTRUIREA TESTELOR SI CALITATILE PSIHOMETRICE

Tema VI. MODALITĂŢI DE INVESTIGARE A PERSONALITĂŢII

Tema: VII. CHESTIONARE SI INVENTARE DE PERSONALITATE

Tema: VIII. INTERVIUL

Tema IX. ALTE METODE DE EVALUARE

Tema X. ORGANIZAREA EVALUARII SI RAPORTUL PSIHOLOGIC

BAZELE TEORETICE ALE EVALUARII PSIHOLOGICE

Semestrul II

OBIECTIVE Insusirea de catre studenti a notiunilor de baza cu care opereaza domeniul evaluarii psihologice

ca ramura aplicativa a psihologiei; Cunoasterea principalelor metode de evaluare in psihologie, a caracteristicilor si calitatilor lor,

principiilor de utilizare si informatiilor furnizate, modalitatilor de alegere si combinare a lor, cat si limitele acestora;

Insusirea deontologiei profesionale in evaluarea psihologica ca atitudine fundamentala a psihologului practician.

I. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE EVALUARE IN PSIHOLOGIE

Masurare si evaluare in psihologieSub presiunea unor cerinţe de ordin practic, nevoia de măsurare s-a extins, după cum se vede, de

la măsurarea fizică la cea psihologică. Conceptul de măsurare este luat în psihologie în conţinutul său cel mai larg şi anume, în sensul de operaţie prin care se atribuie numere datelor discrete sau continue ce urmează a fi evaluate. Un exemplu familiar în această privinţă ar fi evaluarea şi notarea şcolară, care reprezintă în final un mod de codare numerică (de la 1 la 10) a rezultatelor la învăţătură. Numai că notele finale presupun un act de apreciere care comportă oricum un grad de subiectivitate. În schimb investigaţiile psihologice tind şi reuşesc în numeroase situaţii să obţină date obiective, independente de persoana care face cercetarea. Datele obţinute prin diferite forme de investigaţie psihologică se prezintă adesea în formă numerică sau sunt aduse, graţie unei operaţii de codare, la o formă numerică, astfel încât se pretează la o prelucrare matematică, în particular, statistică.

Termenul de ‘evaluare’ are o acceptiune mai larga decat cel de ‘masurare’: masurarea conduce la o descriere cantitativa, atribuind un numar fiecarui obiect in functie de o singura caracteristica, in timp ce rezultatul evaluarii consta dintr-o descriere cantitativa si/sau calitativa a obiectului referitoare la una sau mai multe caracteristici.

Repere istorice Evaluarea psihologica a aparut la inceputul secolului XX odata cu testele de inteligenta si s-a

dezvoltat pe masura ce au fost elaborate testele de personalitate, educationale si vocationale din nevoia de a se pune la punct proceduri statistice care sa permita crearea, analizarea si imbunatatirea testelor. Teoria si tehnologia instrumentelor propuse in acest scop au fost denumite ‘psihometrice’, iar evaluarea bazata pe ele ‘evaluare psihometrica’. Prin anii 1960 a aparut un curent nou – evaluarea comportamentala care isi propunee masurarea directa a comportamentului oamenilor.

Concepte-cheieIn domeniul psihologiei aplicate ne intalnim foate frecvent cu concepele care circumscriu domeniul evaluarii psihologice, si anume cel de ‘psihodiagnoza’ / diagnoza psihica’ / ‘diagnoza psihologica’, cel de ‘testare’ si ‘evaluare’. Folositi adesea intersanjabil acesti termini ar putea confuza studentii. In cartea sa Psihodiagnostic, Clinciu (2005) prezinta delimitari conceptuale si forme de utilizare a acestor concepte, cu scopul de a le clarifica. In terminologia romaneasca, ca si in unele tari francofone, nu s-a impus termenul de ‘testare’ si nici cel de ‘evaluare’ pentru circumscrierea domeniului, termenul consacrat fiind cel de ‘psihodiagnostic’ (Psihodiagnoza este un termen foarte putin utilizat de scoala anglo-saxona,

2

probabil din cauza nedoritei apropieri a acestui termen de acela de diagnostic, concept creat si consacrat de practica medicala. In acest spatiu cultural este este folosit extensive termenul de ‘testare’ (testing) pentru a circumscrie teritoriul cunoasterii exacte si obiective a persoanei, de tip psihometric; in ultimele decenii termenul de ‘evaluare’ (assessment) a castigat tot mai mult teren (Clinciu 2005:7-8). Dupa Cohen, Swerdlik si Smith (1992) termenii ‘testare’ si ‘evaluare’ sunt deseori utilizati ca echivalenti si intersanjabili, considerand ca distinctia dintre ei sa fie totusi pastrata. Autorii definesc evaluarea psihologica ca: “un porces de strangere si de integrare a datelor psihologice corelate scopului de a face o evaluare psihologica utilizand instrumente ca testele, interviul, studiul de caz, observatia comportamentala si aparate special destinate impreuna cu procedee de masuratoare adecvate” (in Clinciu 2005). Dupa Minulescu (2005:9) “evaluarea psihologica este un set de proceduri utilizate de o persoana pentru dezvoltarea unor imagini, pentru a lua decizii si a verifica ipotezele despre modelele de caracteristici ale unei alte persoane, modele care ii determina acestei din urma comportamentul in interactiune cu mediul.”

Definitia psihodiagnozei data in Dictionarul de Psihologie (coord. Schiopu, 2002) este: “diagnoza psihica se refera la omul viu si concret si consta dintr-o cunoastere complexa a acestuia prin tehnici psihologice aplicate conform unor strategii ce permit colectari de informatii organizate privind o persoana data”. Dupa Minulescu (2005:10) psihodiahnoza este: “activitatea specifica care foloseste intermedierea prin diferite tipuri de instrumente pentru a obtine informatii valide despre structura, dinamica psihica si personalitatea unei persoane”. Albu (2000:21-22) se opreste la doua definitii care surprid cele doua intelesuri /etape ale evaluarii in psihologie, si anume cea de culegere a informatiilor si cea de formulare a aprecierilor:

o “Actiune de investigare a uneia sau a mai multor insusiri psihice ale unei persoane… colectare a informatiilor despre persoane cu ajutorul unor instrumente (Anucuta, 1999);

o “Act sintetic de evaluare a ‘formulei psihice’ a unei persoane ca rezultat al examinarii psihologice” (Horghidan, 1997).

Evaluarea psihologica (assessment) a devenit termenul integrator conceput ca o rezolvare de probleme, intrucat fiecare variabila este rezultatul unor factori diferiti; de aici necesitatea folosirii unor metode variate (printre care si testele), in functie de obiectivele, scopurile sau circumstantele in care are loc evaluarea. Testarea psihologica a devenit specifica unor scopuri mai inguste si mai bine circumscrise, care nu isi propun sa raspunda la intrebarea cum proceseaza persoana o anumita informatie, fiind centrata pe produs / rezultat, nu pe proces.

Evaluarea psihologica presupune existenta urmatoarelor elemente:o Evaluat – asupra caruia se emit aprecieri sau se fac masuratori;o Criterii de evaluare – unul sau mai multe, in functie de care se face evaluarea (caracteristicile care

se apreciaza sau se masoara la cel evaluat);o Evaluatori – unul sau mai multi care participa la realizarea si descrierea evaluarii.

Rezultatul evaluarii psihologice dupa un singur criteriu poate fi (Albu, 2000:21):- un rang sau un loc, care indica pozitia celui evaluat in cadrul unei multimi evaluate;- un calificativ (ex. ‘foarte bun’, ‘nivel mediu’) care reprezinta o exprimare in cuvinte a rezultatului

unei masurari pe scala ordinala (scala care permite stabilirea unor relatii de ordine intre date – ex. A> B>C);

- un numar (ex. scorul la un test ori gradatia unei scale de evaluare);- o ‘eticheta’ – denumire a unei clase din care face parte, in care este repartizat (ex. tipul de

temperament);- o insiruire de adjective care caracterizeaza evaluatul (ex. sociabil, constiincios etc.);

Rezultatul evaluarii psihologice dupa mai multe criterii poate fi (Albu, 2000:21):

3

- un profil – o reprezentare grafica a rezultatelor evaluarilor in care fiecarui criteriu ii corespunde un punct care indica rezultatul / cota in privinta criteriului respectiv, iar punctele consecutive sunt unite prin segmante d dreapta;

- o ierarhie a criteriilor (ex. daca criteriul reprezinta interesele profesionale ale persoanei atunci rezultatul poate fi un clasamant al intereselor persoanei pentru diverse domenii);

- la fel ca si in cazul evaluarii dupa un singur criteriu, un rang, un calificativ, un numar sau o ‘eticheta’ dar care sintetizeaza rezultatele evaluarilor facute la fiecare criteriu in parte (ex. combine linira scorurile unor teste).

Functiile psihodiagnozei Psihodiagnoza ca activitate sistematica de evaluare psihologica are urmatoarele functii Minulescu 2005: 27-29):

o Conditia propriu-zisa a psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde correct trasaturi si capacitate psihice individuale si de a evidentia variabilitatea psiho-comportamentala intra-grupala versus grup de referinta (esantion);

o Evidentierea cauzelor care au condos spre o anume realitate prezenta – in special in cazul disfunctiilor sau tulburarilor psihice;

o Functia prognostica, privind anticiparea evolutiei probabile a comportamentului persoanei in anumite conditii si situatii contextuale, in functie de repere;

o Functia de evidentiere a cazurilor de abatare in sens pozitiv sau negative de la norma (etalon) de dezvoltare psiho-comportamentala; se pune problema distinctiei dintre normalitate si anormalitate;

o Evidentierea sau validarea (demonstrarea functionalitatii) programelor de invatare si formare;o Formarea unor capacitate de cunoastere si autocunoastere;o Utilizarea psihodiagnozei in deciziile din consiliere si orientare vocationala; o Sprijinul deciziilor de conduita in demersul din psihoterapie, asistenta, consultanta psihologica;o Verificarea unor ipoteze stiintifice - testul fiind folosit ca instrument de cercetare.

Domeniile psihodiagnosticuluio Domeniul educational – este prima arie in care s-a produs dezvoltarea si utilizarea testelor mentale.

Psihodiagnoza se foloseste in:- Evaluarea abilitatilor neuro-psihologice care pot influenta rezultatele scolare: senzatii,

perceptii, atentie, limbaj, memorie, gandire etc.- Depistarea copiilor cu subdotare si supradotare intelectuala - Diagnosticul problemelor de invatare si comportamentale- Evaluarea cunostintelor si deprinderilor elevilor (teste educationale docimologice sau de

cunostinte);- Selectie educationala prin teste standardizate la colegii sau universitati- Evaluarea competentei profesorilor

o Domeniul sanatatii in general si cel al sanatatii mentale in special; psihodiagnoza clinica urmareste identificarea tulburarilor psiho-patologice pentru instituirea procedurilor terapeutice; evidentiaza rolul factorilor psihologici in aparitia diverslor boli (ex. tulburari cardiate, ulcer etc.); expertizeaza capacitatea de munca sau deficientele pentru acordarea certificatelor de persoana cu handicap si a drepturilor aferente;

o Domeniul muncii si organizational – diagnoza are in vedere caracteristicile personale care au legatura cu performanta in munca. Psihodiagnosticul se foloseste in selectia de personal, plasarea personalului pe posturi, evaluarea profesionala periodica, re-orientarea profesionala, identificarea nevoilor de formare si cuprinderea angajatilor in diverse programe de calificare, avizarea periodica pentru activitatile cu risc crescut (ex. lucrul la inaltime, port- arma etc.), ameliorarea climatului de munca, aspecte de ergonomie a muncii (adaptarea omului la masina si a masinii la om);

4

o Doemniul afacerilor / marketingului – sunt urmarite interesele, atitudinile, diverse trasaturi de personalitate si variabile afective care au influenta asupra comportamentului consumatorului, asupra preferintei sale pentru anumite produse sau servicii.

o Domeniul judiciar – psihodiagnoza urmareste sa raspunda daca o persoana este capabila sa raspunda la proces, daca i se pot incredinta minori spre crestere si educare, daca prezinta pericol pentru societate etc.

Concluziile formulate la sfarsitul psihodiagnozei constituie psihodiagnosticul. In functie de obiectivele urmarite distingem (Neveanu 2000:13):

o Psihodiagnosticul diferential - care identifica sintetic specificul persoanei investigate urmarind compararea acesteia cu datele medii de distributie a trasaturilor psihice conform etalonului instrumentului diagnostic utilizat;

o Psihodiagnosticul etiologic - care urmareste identificarea cauzelor, mecanismelor ce au condus la o anumita structurara de personalitate, normala sau patologica.

Rezultatele evaluarilor efectuate in cadrul psihodiagnozei impreuna cu recomandarile formulate pe baza acestora fac obiectul raportului psihologic.

Tendinte contemporane in psihodiagnozaIn prezent, testarea psihologica si-a modificat semnificativ abordarea evaluarii psihologice intr-o

noua directie. Metodele moderne tind sa devina dinamice si formative. Evaluarea formativa se centreaza pe relatia dintre invatare si potential, invatare si performanta ca factor fundamental pentru dezvoltarea si functionarea proceselor cognitive. Evaluarea formativa are ca scop decelarea acelor factori cognitivi sau de natura non-intelectuala care determina calitatea adaptativa la o situatie problematica. In interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se urmareste evidentierea potentialului de invatare si a modalitatilor specifice de procesare a informatiilor .Deosebirile principale intre conceptul traditional si cel modern de psihodiagnoza sunt:

o in psihodiagnoza traditionala diagnoza capacitatilor subiectului se finalizeaza printr-un rezultat exprimat ca si coeficient intelectual, nivel de performanta etc., care are un rol constatativ si pune accent pe produsul cognitiv; evaluarea formativa se centreaza mai ales pe proces si nu pe produs, iar rezultatul obtinut este privit ca un ‘potential de invatare’.

o dinamismul are un dublu sens: dinamizarea relatiei examinator – examinat (subiectul nu asista pasiv la performantele sale) si dinamizarea testului evaluata prin masurarea castigului cognitiv, prin distanta dintre pre-testare si post-testare.

II. DEONTOLOGIE IN EVALUAREA PSIHOLOGICA

Examenul psihologic şi utilizarea testelor psihologice, dar şi orice acţiune pe plan psihologic are numeroase implicaţii sociale şi etice. Discutiile in legatura cu responsabilitatile sociale ale muncii psihologului au fost concretizate intr-un cod deontologic al Asociatie Internationale a Psihologilor la care si Roamania a aderat (Clinciu 2005).

Codul deontologic este un sumum de principii şi standarde etice de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică care instituie regulile de conduită ale psihologului. Codul deontologic elaborat de Colegiul Psihologilor din Romania este cuprinde 3 principii si 11 standarde profesionale, dintre care 7 standarde generale si 4 specifice :

Principiile deontologice ale profesiei de psiholog sunt:

5

I. Respectarea drepturilor şi demnităţii oricărei persoane – “Psihologii vor avea permanent în atenţie faptul că orice persoană are dreptul să-i fie apreciată valoarea înnăscută de fiinţă umană şi că această valoare nu este sporită sau diminuată de cultură, naţionalitate, etnie, culoare sau rasă, religie, sex sau orientare sexuală, statut marital, abilităţi fizice sau intelectuale, vârstă, statut socio-economic sau orice altă caracteristică personală, condiţie sau statut”.II. Responsabilitate profesională şi socială – « Psihologii manifestă o maximă responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ, familiei, grupului ori comunităţii faţă de care îşi exercită rolul de psihologi. Această preocupare include atât pe cei direct cât şi pe cei indirect implicaţi în activităţile lor, prioritate având cei direct implicaţi. »III. Integritate profesională – « Psihologii vor căuta să manifeste cel mai înalt grad de integritate morală şi profesională în toate relaţiile lor. Este de datoria psihologului să prezinte onest pregătirea şi calificările sale oriunde se află în relaţii profesionale şi de asemenea să nu permită sau să tolereze practicile incorecte şi discriminatorii. »

Standardele generale se refera la : IV. Standarde de competenţăV. Standarde cu privire la relaţiile umaneVI. Standarde de confidenţialitateVII. Standarde de conduită colegialăVIII. Standarde de înregistrare, prelucrare şi păstrare a datelorIX. Standarde de onorarii şi taxeX. Standarde pentru declaraţii publice şi reclamă

Standardele specifice se refera la domenii diferite, precum: XI. Educaţie şi formareXII. Terapie şi consiliereXIII. Evaluare şi diagnozăXIV. Cercetare ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor

Standardele domeniului evaluarii si psihodiagnozei se refera la: - Prezentarea caracteristicilor psihologice ale indivizilor;- Condiţii de utilizare a instrumentelor ;- Consimţământul pentru evaluare/diagnoză;- Datele de evaluare/diagnoză obtinute;- Construcţia de instrumente de măsurare;- Interpretarea rezultatelor;- Calificarea în testare;- Actualitatea evaluării, metodelor folosite;- Responsabilitatea administrării instrumentelor;- Prezentarea rezultatelor pentru cei evaluaţi;- Materialele de evaluare/diagnoză (manualul instrumentului, instrumentul propriu-zis, protocoale,

întrebările sau stimulii utilizaţi, alte fişe sau formulare).

Diletantismul şi amatorismul în domeniul utilizării testelor şi al proiectării examinărilor psihologice sunt periculoase. În orice examen psihologic nu trebuie uitat că se lucrează cu subiecţi care se aşteaptă la nişte rezultate obiective. Utilizarea abuzivă de teste şi testare psihologică condusă de nespecialişti este extrem de dăunătoare. Lipsa de cunoştinţe despre testele psihologice, vulgarizarea lor, interpretările eronate şi iluzia că oricine posedă un test îl poate şi administra şi interpreta, a dus la multe neînţelegeri cu privire la natura testelor şi utilitatea lor. Totodată, aceste false concepţii despre teste şi examenul psihologic au generat numeroase critici şi revolte antitest.

6

III. METODE DE EVALUARE IN PSIHOLOGIE

Albu (2000:36) defineste ‘metoda’ ca “un ansamblu de actiuni - practice si/sau intelectuale – care se desfasoara conform unui plan, pentru atingerea unui anumit scop, urmarindu-se evitarea greselilor”. Unele metode se folosesc de instrumente care sunt un mijloc de captare a informatiilor, care se interpune intre cercetator / examinator si realitatea studiata / subiect, cum ar fi testele, chestionarele, grilele, scalele de evaluare etc. Metodele folosite in psihodiagnoza au devenit foarte complexe: de la observatia de diferite tipuri, metoda biografica, a anchetelor, a convorbirilor, metoda chestionarelor, dar mai ales a testelor standardizate si testelor proiective de investigare a personalitatii.

Albu (2000) realizeaza o clasificare a metodelor de evaluare psihologica avand in vedere cele doua etape ale evaluarii: culegerea datelor despre subiectul evaluat si prelucrarea datelor culese pentru elaborarea descrierii persoanei.

I. Metodele folosite in etapa de culegere a datelor sunt clasificate in functie de rolul persoanei evaluate in obtinereqa de informatii:

A. Metode care obtin informatii direct de la persoana evaluate sub una din urmatoarele forme:o Informatiile sunt comunicate direct – verbal sau nonverbal - de catre cel evaluat si sunt

inregistrate de evaluator:- Observatia;- Convorbirea- Interviul- Administrarea de chestionare / teste de catre evaluator (operatori)

o Informatiile sunt inregistrate chiar de cel evaluat folosind instrumente ca:- Teste auto-administrate- Chestionare auto-administrate- Scale, liste de bifare auto-administrate

o Informatiile sunt reprezentate de valorile unor parametric fiziologici care sunt inregistrati la cel evaluat folosint aparate (ex. poligraf, masurarea vitezei de reactie etc.)

B. Metode in care informatiile nu sunt furnizate in mod direct de catre cel evaluat:- Analiza produselor activitatii;- Intervievarea unor persoane care il cunosc pe cel evaluat (parinte, prieten, coleg

etc.);- Administrarea de chestionare unor persoane care il cunosc pe cel evaluat;- Completarea de liste (ex. de bifare, de comportamente poderate) de catre

persoane care il cunosc pe cel evaluat (ex. sef direct, coleg etc.)

II. Metodele pentru prelucrarea datelor culese despre cei evaluate in scopul formularii descrierilor pot fi clasificate dupa mai multe criterii.

A. In functie de numarul persoanelor evaluate concomitent avem: - Metode care evalueaza o multime de persoane (ex. metoda compararii pe perechi,

metoda distribuirii fortate folosite in selectie / evaluare de personal);- Metode care evalueaza o singura persoana (ex. scale de evaluare, chestionare, teste)

B. In functie de instrumentele utilizate avem:- Metode care utilizeaza instrumente de evaluare care ghideaza evaluatorul in realizarea

descrierilor (ex. scale, chestionare etc.);

7

- Metode care nu folosesc nici un fel de instrument pentru formularea descrierilor (ex. metoda nominalizarilor folosita in organizatii)

C. In functie de componenta grupului de evaluatori:o Metode care servesc la evaluarea concomitenta a unui grup de evaluare:

- Metode in care fiecare evaluat este si evaluator pentru toti ceilalti (ex. in evaluarea intre ‘egali’ folosita in evaluarea personalului);

- Metode in care toate persoanele din grup sunt evaluate de o persoana sau mai multe din afara grupului (ex. metode de ierarhizare a persoanelor);

o Metode care servesc la evaluarea unei singure persoane: - Evaluarea unei persoane de catre alta (evaluator, cole, sef etc.) pe baza unui

instrument de evaluare;- Autoevaluarea persoeni pe baza unor instrumente specifice.

Alegerea metodelor de evaluare este dependenta de (Horghidan 1997):- Criteriul folosit la evaluare – de exemplu inteligenta se masoara folosind teste si scale de evaluare,

in timp ce complexele se evidentiaza prin observatie si convorbire;- Scopul evaluarii – d exemplu evaluarea potentialului cognitiv se face cu precadere prin teste in

cazul selectiei de personal, si preponderant prin scale de evaluare atunci cand scopul este instituirea unui program educational-recuperator;

- Varsta persoanei evaluate – unele metode nu sunt potrivite pentru evaluarea copiilor, in timp ce altele nu pot fi aplicate pentru evauarea persoanelor varstnice.

Adecvarea metodelor si instrumentelor de evaluare psihologica la scopul evaluarii si caracteristicile particulare a le persoanei / persoanelor (cand este vorba de un grup) reprezinta una din premisele esentiale ale unei evaluari reusite.

IV. TESTUL PSIHOLOGIC – INSTRUMENT DE BAZA IN EVALUAREA PSIHOLOGICA

Testul este un instrument al metodei experimentale, folosit ca instrument principal în investigaţiile cu caracter aplicativ ale psihologiei. Aurel Clinciu (2005:11) apreciaza ca centrul de greutate al psihodiagnozei trebuie sa ramana testarea psihologica, intrucat „testul psihologic ramane instrumentul cel mai tehnic si cel mai rafinat, cu o evolutie neegalata de niciuna dintre celelalte metode, generand o adevarata stiinta legata de constructia si aplicarea sa”. Testele, psihologice sau de cunoştinţe, sunt utilizate peste tot în lume în scop de diagnoza, consiliere, selecţie şi repartiţie (clasificare) profesională sau şcolară etc.

Scurt istoricÎnceputurile testării psihologice se pierd în antichitate. Cu patru mii de ani în urmă, în Imperiul

Chinez se utilizau teste de cunoştinţe pentru selecţia funcţionarilor publici. În Evul Mediu, universităţile din Europa foloseau o serie de teste pentru promovarea studenţilor în ani superiori de studii. Însă testele psihologice construite pe baze ştiinţifice datează doar de aproximativ o sută de ani. Apariţia lor este legată de constituirea psihologiei ştiinţifice, în a doua jumătate a secolului trecut, şi odată cu acest pas, constituirea metodelor psihometrice de evaluare. Contribuţii importante în domeniul psihometriei au adus Ernst Weber, Gustav Fechner şi Hermann Helmholz în Germania, prin preocupările lor pentru măsurarea precisă a fenomenelor psihice, pentru punerea la punct a tehnicilor de analiză a reacţiilor şi pentru utilizarea metodelor matematice în interpretarea rezultatelor.

Primul laborator de psihologie experimentală a fost înfiinţat în anul 1879 la Leipzig de Wilhelm Wundt (1832 – 1920). Pe de altă parte Francis Galton publica în revista “Brain” articolul “Psychometric

8

Experiments” în care afirma necesitatea utilizării metodelor cantitative în ştiinţele umane şi introducea termenul “psihometrie” definit ca: “arta de a impune operaţiilor spiritului măsura şi numărul” (Meuris, 1985).

În 1890, psihologul american James Mc Keen Cattell (1860 – 1944), publica în revista engleză “Mind” articolul “Mental tests and measurements” în care este pentru prima oară menţionat termenul “test” asociat cu cel de “măsură”, în sensul de “serie de probe psihologice utilizate pentru a studia diferenţele individuale”.

DefinitieTestul psihologic reprezintă – după P. Pichot – “o situaţie experimentală standardizată, servind

drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparaţie statistică cu acela al unor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce permite clasificarea subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic” (Neveanu 2000:27). Prin conţinutul său , testul acoperă practic numai un fragment din situaţiile reale; el constituie întotdeauna numai un decupaj din activitatea generală a subiectului. În termeni mai precişi :”un test psihologic este, în esenţă, o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament”. Această caracterizare enunţă totodată o constatare, dar şi o cerinţă.

Orice test psihologic concretizează cunoştinţele dobândite în cercetarea psihologică referitoare la domeniul respectiv (inteligenţă, creativitate, aptitudini tehnice etc.). Cum aceste cunoştinţe se îmbogăţesc necontenit, înseamnă că şi probele psihologice urmează să fie mereu amendate, încorporând achiziţiile cercetării ştiinţifice. Utilizarea unui test, pe lângă tehnicitatea aplicării, presupune cunoaşterea datelor psihologice care fundamentează proba şi permite interpretarea corectă a rezultatelor. Cum este şi firesc, aplicarea testelor impune o competenţă precisă, care îmbină o anumită tehnicitate cu fineţea observaţiei.

O precizare este esenţială: testul, ca mijloc de evaluare a prestaţiei sau conduitei umane, se elaborează pe bază statistică. Rezultatul obţinut de o persoană la o probă standardizată, capătă semnificaţie prin raportarea sa la rezultatele obţinute de un grup mai larg – grupul de referinţă – prin examinarea căruia în condiţii identice se stabileşte un tabel de norme sau o tipologie. Aşadar, un test psihologic este inseparabil de tabelul de norme sau cadrul de clasificare oferit de o tipologie. Situarea persoanei examinate în acest cadru de clasificare – expresie a grupului de referinţă – constituie scopul final al testării.

Clasificarea testelor psihologice

Testele pot fi clasificate dupa criterii diverse cum ar fi: obiectivele urmarite in evaluarea psihologica, strategia inclusa in structura testului / bateriei de testare, tipul de material administrat, caracteristicile specifice ale materialului prezentat; forma de administrate a testelor, caracteristicile tipruilor de raspuns; caracteristici referitoare la subiect.

o In functie de obiectivul urmarit testele pot fi clasificate in: - teste de achizitie de cunostinte;- teste inteligenta;- teste de aptitudini specifice;- teste de memori;- teste de atentie;- teste de masurare a abilitatilor senzori-motorii;- teste de atitudini;- teste de interese;- teste de personalitate;- teste de temperament;- teste de dezvoltare; etc.

o In functie de conditiile de administrare avem:

9

- teste individuale- teste de grup, colective

o In functie de tipul de activitate implicat avem: - teste creion – hartie;- teste de performanta bazate pe coordonarea psihomotorie, pe baza de aparate specifice;- teste verbale;- teste non-verbale, proiective;- teste computerizate (ca o tendita moderna in evaluarea psihologica).

o In functie de importanta standardizarii timpului de lucru: - teste cu limita de timp;- teste fara limita de timp;

o In functie de tipul de raspuns sau de criteriu: - teste cu raspunsuri la alegere;- teste cu raspunsuri create de subiect, libere

o In functie de tipul de informatie rezultat: - teste sintetice, care ofera un rezultat global (ex. Q.I.)- teste analitice, care permit conturarea profilului psihologic al subiectului conform unor

dimensiuni diferite.

In uram aplicarii testelor psihologice se redactează un protocol. Mentionam ca trebuie ţinut cont de faptul ca variabilele comportamentale pot fi influentate de diferiţi factori individuali, cum ar fi:

- capacitatea examinatului de a avea încredere in examinator; - bunăvoinţa sau capacitatea examinatului de  a coopera cu examinatorul pentru a înţelege

instrucţiunile scrise; - motivatia subiectului etc.- prezenta anxietăţii în rezolvarea testelor, emotiile subiectului- condiţia fizică (senzaţia de foame, sete, disconfort etc.); - capacitatea subiectului de a se antrena cu atenţie pentru ceva;

Este bine ca examinatul să ştie în principiu conţinutul testului şi este dreptul lui să fie informat asupra rezultatelor obtinute.

V. CONSTRUIREA TESTELOR SI CALITATILE PSIHOMETRICE

Calitatile testelor

Desi foarte multi specialisti au incercat sa precizeze elementele fundamentale ce trebuie sa caracterizeze un test, sunt luate drept reper cele 18 calitati ale unui test definite de Claparede, ce vor fi prezentate in continuare (Neveanu 30-37):

- Sa fie interesante- Sa fie obiective in aplicare

- Sa aiba un instructaj clar, neechivoc

- Sa excluda hazardul

- Sa fie obiective in apreciere si interpretare

- Sa fie gardabile

10

- Sa fie etalonate

- Sa prezinte o buna dispersie a rezultatelor

- Sa fie rapide

- Sa fie univoce

- Rezultatele unei probe sa fie reprezentabile

- Sa fie inedite

- Sa nu faca apel la cunostintele scolare

- Sa fie constante

- Sa se aplice la toate varstele

- Sa permita constructia de forme alternative sau paralele

- Sa nu solicite pe cat posibil un instrumentar complex si costisitor

- Sa nu masoare deact o singura variabila

Standardizarea testului este calitatea statistică ce exprimă uniformitatea lucrului cu testul, uniformitate ce decurge dintr-un ansamblu de norme bine precizate şi care trebuie respectate. Din chiar definiţia sa, testul ni se propune ca un instrument standardizat sub trei aspecte: conţinut, aplicare şi interpretare.

Standardizarea depinde de o serie de factori, cum ar fi:- uniformitatea stimulilor prezentaţi pentru a provoca reacţiile subiectului (sarcină identică

pentru toţi);- uniformitatea instructajului dat subiecţilor în legatură cu sarcina care trebuie executată;- respectarea timpilor de lucru prezenţi pentru rezolvarea sarcinii şi notarea precisă a timpului de

lucru al fiecărui subiect dacă timpul nu se măsoară (acest lucru are o valoare simptomatică);- uniformitatea modului de cotare a reacţiilor (raspunsurilor) astfel încât subiec-tivitatea

examinatorului să intervină cât mai puţin;- uniformitatea interpretării rezultatelor în funcţie de procedee statistico-matematice precise.

În concluzie, standardizarea este o cerinţă statistică prin care se urmăreşte uniformizarea de ansamblu a examenului psihologic pe baza de test. Nivelul standardizării exprimă gradul de obiectivitate al testului şi, prin urmare, există o cerinţă permanentă în psihodiagnoză şi psihometrie pentru creşterea sa.

Eşantionarea testelor: Populaţie – Eşantion – Lot

Interpretarea rezultatelor unui test bazată pe un întreg aparat matematic, presupune măsurarea rezultatelor individuale prin raportarea lor la o populaţie, la rezultatele unei populaţii cât mai reprezentative din punct de vedere numeric şi a compoziţiei sale sub aspectul unor factori relevanţi. Această cerinţă ne duce la problema etalonării testelor. Performanţele obţinute la teste în absenţa unor indici interpretativi nu sunt operante, piezandu-si valoarea. Semnificaţia reală a rezultatelor o putem cunoaşte în condiţiile în care

11

efectuăm un studiu comparativ de raportare a performanţei obţinute la test de către un individ, la rezultatele unei populaţii de referinţă, care poate constitui un tabel de norme, un etalon.

Etalonul reprezintă performanţele standard, prelucrate statistic, obţinute de un eşantion reprezentativ de indivizi. Din punct de vedere statistic, populaţie înseamnă orice mulţime de obiecte, fiinţe, grupuri de fiinţe, fenomene, manifestări, observaţii delimitate cu precizie pe baza unor criterii clare.

Populaţia de referinţă sau de bază defineşte o mulţime din care s-a extras un eşantion.Eşantionul este partea unei populaţii a cărei reprezentativitate în raport cu populaţia din care a fost

extras permite extinderea cu o precizie determinată a concluziilor obţinute din studiul eşantionului pe ansamblul intregii populaţii din care el a fost extras.

Lotul reprezintă o grupare de subiecţi  constituită pe alte criterii decât în baza unor tehnici de eşantionare. Astfel, putem exemplifica: o clasă de elevi, grupă de studenţi, angajaţii unui departament. Criteriile de constituire ale unui lot lot sunt: vecinătatea spaţială, vârsta identică, statutul educaţional şi profesional, etc.

Avantajele realizării unei cercetări pe eşantion şi nu pe toată populaţia se circumscriu volumului de date culese şi prelucrate ce poate fi redus de zeci, sute, mii de ori. Aceasta asigură executarea operativă şi reduce costurile de realizare. În plus, datorită acestor implicaţii de ordin operaţional o cercetare completă nu este posibilă.Eşantionarea ridică pentru statistică 2 probleme esenţiale:

o stabilirea unor tehnici de eşantionare cât mai corecte;o stabilirea acelor proceduri de analiză statistică care să permită extinderea rezultatelor

obţinute pe eşantion asupra întregii populatţii.Prima cerinţă se referă la tehnicile de alegere a eşantionului din cadrul populaţiei de bază astfel

încât el să reprezinte populaţia respectivă cu o precizie determinată. Aceasta înseamnă că include în structura sa părţi direct proporţionale cu grupele ce constituie respectiva populaţie de bază. Structura eşantionului trebuie să reproducă diversitatea calitativă a populaţiei ca vârstă, sex, profesie, etnie, religie, etc. Eşantionului i se calculează mai întâi numărul (N), semnificativ pentru eşantion: câţi membri trebuie să aibă eşantionul. Pentru determinarea lor exactă există 2 tehnici: eşantionarea aleatoarie (extragerea din urnă la întâmplare) şi eşantionarea cu pas statistic, ce presupune sortarea ,,în paşi” – în sensul că se extrag de exemplu din 3 în 3, din 5 în 5, din 6 în 6.

Cea de a 2-a cerinţă vizează stabilirea acelor proceduri de analiză statistică ce permit extinderea rezultatelor de la un eşantion la o populaţie. Generalizarea rezultatelor are totdeauna o cotă de eroare mai mare sau mai mică în funcţie de reprezentativitatea eşantionului (corecta lui construire) cât şi în funcţie de mărimea lui. Cu cât eşantionul este mai mic eroarea creşte pentru că există riscul ca fenomene accidentale sau cu frecvenţă mai mică, dar reale, prezente în populaţia de bază să nu fie ,,developate” într-un eşantion foarte mic.

Calitatile psihometrice ale testelor

Când alegem o procedură de măsurare a unei calităţi psihice sau a mai multora, instrumentul de măsură utilizat trebuie să posede o serie de calităţi care să-i confere o mai mare precizie în măsurare, încredere şi obiectivitate în rezultatele măsurării. Calitatile psihometricene raspund la intrebarea „când este de bun un test?” si sunt date de urmatoarele caracteristici ale testului:

1. Validitate; 2. Fidelitate; 

3. Sensibilitate

Conceptul de validitate

12

Validitate este unul din conceptele cheie pentru practica psihologică, fiind calitatea care afectează cel mai mult valoarea instrumentelor de măsură psihologice.

Lafon (1973) definea validitatea unui test ca fiind calitatea acestuia “de a măsura exact ceea ce trebuie să măsoare”, iar Lindeman (1978) afirma că “validitatea unui test este dată de măsura în care acesta îşi îndeplineşte funcţia”.

Dacă până nu de mult în definirea conceptului de validitate accentul era pus pe evaluarea scorurilor de test ca măsură a unei caracteristici, trăsături, ulterior scorurile la un test sunt receptate ca un predictor a ceva. Acum accentul nu mai cade pe integritatea testului, ci pe încrederea pe care o putem avea în deducţiile pe baza scorurilor, luând în considerare întregul proces prin care s-au obţinut aceste scoruri (Guion, 1986). Validitatea nu se mai referă atât la instrumentul în sine, ci la interpretarea datelor furnizate de el.

Pentru accepţiunea actuală a conceptului de validitate sunt relevante definiţiile:o Validitatea este gradul în care o anumită inferenţă făcută plecând de la un test are înţeles, este

potrivită şi utilă (Standards for Educational and Psychological Tests, 1985).o Validitatea se referă la cât de bine realizează un studiu, o procedură sau un instrument de măsură

ceea ce se presupune că face (Graziano, Raulin, 1993). o Validitatea unui test se referă la cât de potrivite sunt interpretările descriptive, explicative sau

predictive care se dau scorurilor sale (Silva, 1993).o Nunnally şi Bernstein (1994) definesc validitatea în termeni de utilizabilitate - "cât de util

ştiinţific" - este un instrument de măsură, dacă întradevăr acesta măsoară ceea ce şi-a propus să măsoare.

Toate definiiţiile enumerate relevă noua semnificaţie a validităţii ca o calitate a utilizării date rezultatelor testului, nu ca o calitate a testului. Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie îndeplinite două condiţii (Albu, 1995):

(1) Să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului: scorurile unui test pot fi măsurători ale unei variabile construite de psihologi (construct psihologic) sau pot fi nişte valori care trebuie să se găsească într-un anumit tip de relaţie (de obicei, relaţie liniară) cu rezultatele unei alte măsurători.

(2) Măsurările făcute de test să fie corecte: evaluările făcute de test sunt corecte dacă ierarhia subiecţilor realizată pe baza scorurilor testului este foarte asemănătoare clasamentului acestora pe baza variabilei măsurate de test (ale cărei valori sunt însă necunoscute) sau pe baza rezultatelor măsurătorii cu care se compară testul.

APA Standards (1974) precizează că nici un test nu este valid pentru toate scopurile sau în toate situaţiile sau pentru toate eşantioanele de indivizi, motiv pentru care sunt necesare demersuri de validare.

Validarea este procesul de investigare a validităţii, de obţinere şi evaluare a evidenţei validităţii.

Tipuri de validăriÎn practica psihologică se utilizează patru categorii esenţiale de definire a validităţii denumite cele

"patru feţe ale validităţii" şi care în prezent au devenit patru strategii ale validării inferenţelor făcute pe baza scorurilor de test (APA Standards, 1985):

1. Validitatea de conţinut;2. Validitatea conceptuală;3. Validitatea predictivă;4. Validitatea concurentă.

Standardele APA precizează că "tipurile" de validitate nu se referă la "categorii disjuncte"; nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de inferenţe bazate pe scoruri.

Validitatea testului relativă la constructul măsurat

13

Validitatea relativă la construct se aplică în cazul testelor care măsoară constructe psihologice, cum sunt chestionarele de personalitate. Constructul psihologic este "o etichetă pentru o grupare de comportamente care covariază" (Silva, 1993). El este considerat ca "o noţiune teoretică derivată din cercetare şi din alte experienţe, care a fost construită cu scopul să explice pattern-uri de comportament observabile" (Standardele APA, 1985). Termenul de “construct” apare adesea ca sinonim pentru "concept": între cei doi termeni există însă o deosebire, evidenţiată de Cronbach (1966): "constructul" este "o categorie creată intenţionat pentru a organiza experienţa în enunţuri generale care se prezintă sub formă de legi". Un construct este, deci, o noţiune elaborată şi utilizată într-un cadru ştiinţific (teoretic, metodologic sau aplicativ). Fiecare construct psihologic este fundamentat pe o teorie, care permite descrierea şi predicţia comportamentelor legate de el, în situaţii specifice.

Validitatea relativă la construct a testului (construct validity) este denumită şi "validitate conceptuală" (concept validity) sau adesea "validitate ipotetico-deductivă" (Albu, 1998, Bacher, 1981).

Validarea testului relativă la constructul măsurat urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test şi se ocupă ca scorurile testului să realizeze o măsurare corectă a atributului psihic pentru care a fost construit. Numai înţelegând constructul măsurat de test se pot formula ipoteze asupra predicţiilor pe care le face testul şi asupra relevanţei şi a reprezentativităţii conţinutului său. Deci, validarea constructului trebuie să preceadă validarea conţinutului testului şi validarea relativă la criteriu.

Pentru a verifica gradul în care un test măsoară bine un anumit construct, este necesar să se realizeze o descriere a constructului în termeni comportamentali concreţi. Operaţia numită explicarea constructului constă din trei paşi (Murphy & Davidshofer, 1991):

- Se identifică acele comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test.- Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă are sau nu legătură cu constructul

măsurat de test.- Se alcătuieşte câte o listă de comportamente prin care se manifestă aceste constructe. Pentru

fiecare din ele, pe baza relaţiilor dintre constructe, se decide dacă are sau nu legătură cu constructul măsurat de test.

Operaţia de validare a testului relativă la constructul măsurat se descompune în trei componente:- validarea materialului testului (substantive validity), care necesită specificarea constructului

măsurat de test şi se confundă uneori cu validarea conţinutului testului;- validarea structurii constructului aflat la baza testului (structural validity), care identifică

elementele componente ale constructului şi investighează legăturile dintre ele;- validarea externă (external validity), care urmăreşte să determine relaţiile constructului cu alte

măsurători (constructe sau variabile observate).

Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii corecte cu alte măsurători psihologice şi este denumită "validitate convergentă şi discriminantă" (Murphy & Davidshofer, 1991; Trochim, 2001). Validitatea convergentă se referă la măsura în care conceptele care ar trebui relaţionate teoretic sunt interrelaţionate şi în realitate. Validitatea discriminativă se referă la măsura în care conceptele care nu ar trebui să fie relaţionate teoretic, nu sunt interrelaţionate în realitate (D.T. Campbell şi D.W. Fiske). Pentru a pretinde că instrumentul pe care îl utilizăm are validitate de construct, trebuie demonstrate ambele tipuri de validitate.

Astfel, prin validarea testului relativă la constructul măsurat se validează atât testul cât şi ipotezele aflate la baza sa.

Validitatea testului relativă la conţinutul săuValiditatea relativă la conţinut se analizează la testele care se utilizează pentru a estima “cum

acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul intenţionează să îl reprezinte” (Standards for Educational and Psychological Tests, 1974).

14

În literatura psihologică există păreri contradictorii despre ceea ce se urmăreşe prin validarea testului relativă la conţinut. Opinia lui Anastasi (1976), concordantă şi cu standardele APA, arată că acest tip de validare implică "examinarea sistematică a conţinutului testului pentru a determina dacă el acoperă un eşantion reprezentativ din domeniul de comportamente pe care testul în cauză trebuie să îl măsoare". Itemii testului reprezintă un eşantion extras dintr-o populaţie largă de itemi posibili care desfinesc ceea ce testul trebuie să măsoare. Dacă eşantionul este reprezentativ pentru populaţie, atunci se admite că testul are validitate relativă la conţinut (Gregory, 1992). Silva (1993) arată că trebuie luat în considerare nu numai conţinutul itemilor testului ci şi procesul utilizat de subiect pentru a ajunge la formularea răpunsului.

Adoptând punctul de vedere formulat de Anastasi (1976) paşii de urmat în analiza validităţii relative la conţinutului unui test sunt:

- Definirea şi descrierea detaliată a domeniului de conţinut al testului; proiectarea unui eşantion reprezentativ de itemi aferenţi testului;

- Analiza itemilor testului – sunt eliminaţi itemi care nu se referă la comportamente cuprinse în domeniul de conţinut;

- Evaluarea itemilor de test rămaşi de către un grup de experţi în ceea ce priveşte relevanţa şi referirea la domeniul de conţinut al testului;

- Experimentarea testului proiectat şi analiza de itemi.Procedura nu este simplă, fiecare pas presupune parcurgerea unor demersuri statistice adecvate care combină adesea validitatea de conţinut cu validitatea de construcţie (Landy, 1989).

Validarea relativă la conţinut nu reprezintă o validare în sensul definiţiei date de APA Standards (1985), fiind o simplă analiză a testului în privinţa clarităţii, a reprezentativităţii şi a relevanţei conţinutului său. Validitatea relativă la conţinut se impune în cazul testelor utilizate la măsurarea unui atribut ce nu poate fi exprimat printr-un construct (Murphy, Davidshofer, 1991), în cazul testelor de cunoştinţe, când nu există un criteriu extern potrivit pentru a analiza validitatea relativă la criteriu; în cazul testelor care verifică deprinderi sau cunoştinţe însuşite în cadrul unui program de instruire etc.

Validitatea testului relativă la criteriuValidarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile testului

- numit în acest caz predictor - concordă cu cele bazate pe scorurile unei alte măsurări - numită criteriu. Dacă testele sunt utilizate pentru a se lua decizii, validarea relativă la criteriu urmăreşte dacă

deciziile bazate pe scorurile testului coincid cu cele care se referă la valorile variabilei criteriu, despre care se presupune că permite luarea unor decizii corecte.

În teoria testelor psihologice, criteriul este “o variabilă pe care încercăm să o prevedem în general cu ajutorul testelor” (Grand dictionnaire de la psychologie, 1994). Criteriul este “o măsură a nivelului de performanţă exprimată în termeni cantitativi, bazată pe o descriere completă a muncii prestate”. Problema criteriului poate fi foarte simplă dacă munca generează ceva cuantificabil.

Variabila criteriu poate fi unidimensională sau multidimensională, cu valori cantitative sau/şi calitative. În selecţia profesională o variabilă criteriu poate fi constituită din calificativul obţinut pentru o performanţă anterioară, rezultatele unei probe de lucru (cu valori cantitative), dar şi unele date demografice (apreciate dihotomic, de exemplu sexul, starea civilă etc.).

Pentru ca aprecierea să fie corectă, criteriul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Albu, 1998):

- Să fie relevant pentru activitatea sau caracteristica la care se referă; ordinea subiecţilor determinată pe baza valorilor criteriului trebuie să corespundă ordinii reale a acestora în privinţa succesului obţinut în activitatea respectivă sau a mărimii caracteristicii măsurate. Variabila criteriu trebuie să ia valori într-o mulţime total ordonată ori să realizeze o măsurare pe scală ordinală, de interval sau de raport. De obicei se preferă criteriile cu valori cantitative.

- Să fie fidel – să concorde cu diverse evaluări ale performanţelor la care el se referă, făcute la momente diferite şi*sau cu alte instrumente similare de măsură. Pentru verificarea acestei condiţii se iau în considerare coeficienţii de corelaţie.

15

- Să fie practic – să nu coste mult, să fie acceptabil pentru cei care doresc să îl utilizeze la luarea deciziilor. Criteriul trebuie să includă principalele aspecte care sunt avute în vedere la aprecierea performanţei sau a mărimii caracteristicii măsurate.

- Să fie exprimat în aceleaşi unităţi sau în unităţi comparabile pentru toate persoanele. - Pentru criteriile multidimensionale, valoarea criteriului pentru fiecare persoană trebuie să

reflecte importanţa diverselor componente şi nivelul individului la fiecare dintre ele. Aprecierea validităţii relative la criteriu se face în mod obişnuit prin intermediul a două abordări strategice: validarea predictivă şi validarea concurentă.

Validarea predictivă Validarea predictivă se aplică când scorurile testului sunt folosite pentru a prezice valorile pe care o

anumită variabilă le va avea în viitor. Validitatea predictivă are ca obiectiv determinarea gradului de eficienţă a unui test în prognoza comportamentului unei persoane într-o anumită situaţie dată. Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele obţinute la un criteriu, în general, de eficienţă profesională/şcolară, după un interval de timp mai lung sau mai scurt.

Pentru validarea predictivă se folosesc loturi neselecţionate: toate persoanele cărora li s-a administrat testul urmează acelaşi acelaşi tratament şi vor fi prezente la evaluarea variabilei criteriu. În acest fel, în lotul de subiecţi care serveşte la compararea testului cu criteriul vor exista atât scoruri mari cât şi scoruri mici la test.

Validarea concurentă

În practică determinarea validităţii predictive se dovedeşte a fi o activitate greu de realizat. Sunt foarte reduse cazurile în care să fie posibilă, de pildă, examinarea psihologică a unor candidaţi în scop de angajare, angajarea lor şi apoi, după un anumit timp, să se evalueze reuşita lor profesională şi să se determine capacitatea predictivă a testului utilizat.

Coeficientul de validitate si interpretarea luiCoeficientul de validitate este un coeficient de corelaţie care demonstrează existenţa unei relaţii între

scorurile unui test şi scorurile care definesc rezultatele unei măsurători considerate drept variabilă criteriu. Este un indice statistic care relevă gradul de asociere dintre două variabile. Corelaţia dintre variabila predictor şi variabila criteriu se referă la ceea ce obişnuit este numit "coeficient de validitate".

Coeficienţii de corelaţie utilizaţi pot fi corelaţia liniară sau metoda Pearson, alţi coeficienţi aleşi în funcţie de natura variabilelor studiate cum ar fi tipul acestora, mărimea eşantionului, forma distribuţiei. Corelaţia rangurilor prin metoda Spearman se poate folosi în contextul utilizării unei evaluări prin ierarhizare.

Se apreciază că un test are validitate bună atunci când coeficientul de validitate este mare. Hull (Guilford, 1965) a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică doar dacă are un coeficient de validitate mai mare de .45. Murphy şi Davidshofer (1991) apreciază că un test bun rareori poate da, cu un criteriu important, un coeficient de corelaţie mai mare de .5. Există rare cazuri când coeficientul de validitate depăşeşte .30 sau .40 (Nunnally & Bernstein, 1994). Explicaţia autorilor este că oamenii au o structură prea complexă ca să se poată estima cu o precizie suficient de mare eficienţa lor profesională prin intermediul unor teste, oricât de bine ar fi acestea proiectate. În aceeaşi măsură, la fel de distorsionate sunt şi măsurătorile la criteriul prin care măsurăm performanţele într-un domeniu sau altul de aplicaţie.

Fidelitatea Conceptul de fidelitate în teoria testelor se referă la consistenţa, stabilitatea în timp a

performanţelor scorurilor la teste.

16

Fidelitatea este "gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică măsura în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură" (APA Standards, 1985).

Tehnicile prin care se studiază consistenţa măsurătorilor făcute prin teste, indiferent că este vorba despre teste de aptitudini, inventare de personalitate sau teste de cunoştinţe, sunt cunoscute sub denumirea de tehnici de estimare a fidelităţii.

Măsurătorile pe care le efectuăm când este vorba de factorul uman, nu sunt niciodată perfect stabile sau consistente. Comportamentul uman fluctuează de la un moment la altul şi de la o situaţie la alta. Teoriile fidelităţii testelor au fost proiectate cu scopul de a estima efectele instabilităţii preciziei măsurărilor psihologice. Un teste este considerat fidel atunci când este precis, lipsit de erori de măsură şi orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia, condiţiile de administrare fiind astfel stabilite încât erorile de măsură la cele două teste, pentru orice persoană, să fie independente (Albu, 1998).

Scorurile de test variază în funcţie de rezultatele a doi factori: variabilitatea scorurilor adevărate şi variabilitatea erorilor de măsurare. Dacă procedura de testare şi testul însuşi însumează un număr mare de erori, influenţând performanţele subiecţilor, scorurile la test vor fi inconsistente; la o repetare a sesiunii de testare, scorurile vor fi diferite, adică, nu vor fi stabile. Dacă erorile de măsurare au un efect redus asupra scorurilor la test, testul va reflecta preponderent aspecte consistente ale performanţei subiecţilor etichetate ca "scor real" sau "scor adevărat".

În practică, coeficienţii de fidelitate pot servi unuia sau ambelor obiective: (1) la estimarea preciziei măsurării realizate de o procedură particulară cum ar fi aceea a unui

instrument de măsură ori test psihologic;(2) la estimarea consistenţei performanţei unei proceduri de măsurare.

După Wesman (1952) este posibil să avem performanţe nefidele din partea unei persoane la un test considerat ca fiind fidel, dar obţinerea de performanţe fidele la un instrument nefidel este un lucru imposibil. Pitariu & Albu (1996) fac precizarea că nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură, ci despre fidelitatea acelui test aplicat la o anumită populaţie şi în anumite condiţii. Fidelitatea testelor psihologice are repercusiuni nemijlocite asupra deciziilor pe care psihologul le ia cu privire la oameni.

Metode de evaluare a fidelităţiiEstimarea fidelităţii urmăreşte să determine cât de mult din variabilitatea scorurilor observate la un

test este atribuită erorilor de măsurare şi cât de mult este ea atribuită variabilităţii scorurilor adevărate. Coeficienţii de fidelitate care se calculează pentru un test variază în funcţie de ceea ce măsoară testul

şi condiţiile în care a fost administrat. Literatura de specialitate recomandă utilizarea următoarelor metode de calcul a fidelităţii:

Metoda test-retest - utilizată în calculul coeficienţilor de stabilitate pentru scorurile obţinute în două instanţe de testare cu aceeaşi probă; arată cât de stabile sunt scorurile în timp.

Metoda înjumătăţirii (split-half) - produce un coeficient de echivalenţă, fiind o variantă a metodei testelor paralele.

Metoda analizei consistenţei interne - coeficientul de fidelitate se calculează pe baza analizei consistenţei interne a unui test administrat o singură dată. Din această catgorie fac parte coeficienţii al lui Cronbach, 3 al lui Guttman şi coeficienţii Kuder-Richardson (KR-20 şi KR-21)

Coeficienţi de fidelitate inter-evaluatoriÎn cazul testelor pentru care cotarea nu este obiectivă, evaluatorul devine o componentă a

procesului de măsurare realizat cu ajutorul testului. Chiar dacă evaluatorii îndeplinesc condiţiile de cunoştinţe şi experienţă pentru a putea avea calitatea de “evaluator”, apar cu siguranţă diferenţe în ceea ce priveşte aprecierea pe care o fac. Pentru a verifica măsura în care scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. Astfel rezultă coeficientul de fidelitate inter-evaluatori.

17

La momentul alegerii metodei de estimare a fidelităţii unui test trebuie să ţineam cont de ceea ce măsoară testul, de scopul pentru care va fi folosit şi de condiţiile concrete în care se poate face testarea, dacă există sau nu posibilitatea administrării repetate a testului, dacă există forme paralele ale testului etc. (Albu, 1998).

Interpretarea coeficienţilor de fidelitate

Dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale, este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Dar, pe de o parte, testul cel mai fidel poate fi şi cel mai scump sau mai dificil de administrat. Pe de altă parte, caracteristicile testelor sunt rareori egale.

Este imposibil să se specifice un nivel minim care să fie impus coeficienţilor de fidelitate ai tuturor testelor. Murphy şi Davidshofer (1987) formulează următoarele recomandări:

- se vor cere niveluri înalte de fidelitate acelor teste care sunt folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei;

- se vor accepta niveluri scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare, nu finale, şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor diferenţe individuale mari.

T.L. Kelley (Guilford, 1965) sugerează că, în general, pentru a discrimina bine între indivizi, un test trebuie să aibă un coeficient de fidelitate de cel puţin .94 (fiind pătratul unui coeficient de corelaţie, coeficientul de fidelitate este cuprins întotdeauna între 0 şi 1). Alţi autori admit valoarea minimă de .90. Există, însă, mai multe teste foarte utile cu coeficienţi de fidelitate mai mici de .80. În practică ne aşteptăm la coeficienţi de fidelitate cuprinşi între .70 şi .98 (Guilford, 1965).

Sensibilitatea Este calitatea statistică a testului care defineşte fineţea discriminativă a acestuia, adică numărul de clase pe care îl permite în cadrul unui grup. Altfel spus sensibilitatea ţine de capacitatea testului de a diferenţia cât mai mult pe o plajă cât mai largă indivizii testaţi între ei. Un test este cu atât mai sensibil cu cât împarte în mai multe categorii indivizii, aceasta desigur în concordanţă şi cu diferenţele reale care există între ei.

Manualul testuluiPredicţia psihologică bazată pe teste a cunoscut o dezvoltare ştiinţifică riguroasă. Calitatea unui

test de a fi valid şi fidel reprezintă criterii esenţiale pe care trebuie să le urmărim atunci când alegem să folosim o probă psihologică într-un anumit scop, în vedeera fundamentării unei decizii. Un aspect important legat de utilizarea testelor şi procedurilor de testare psihologică se referă la calitatea intrinsecă a acestora. În această idee, un test nu este lansat pe piaţă fără ca anterior acesta să nu fi fost verificat. Se pretinde ca orice test să fie deci însoţit de un manual de utilizare. Manualul testului este cel care ne dă toate detaliile şi condiţiile de utilizare şi eficienţă a testului. Acest manual trebuie să conţină:

Baza conceptuală a testului; Datele psihometrice aferente construcţiei testului; Norme şi standardele de interpretare; Valoarea şi limitele testului în cauză Studii de caz, anexe cu studii de validare, studii critice etc.

18

V. MODALITĂŢI DE INVESTIGARE A PERSONALITĂŢII

Metodologia de investigare a personalităţii prezintă multe diferenţe faţă de alte niveluri ale psihismului în general, specificitate raportată la existenţa a peste 50 de definiţii ale personalităţii şi a identificării a mii de termeni care o definesc (G. W. ALLPORT şi H. S. ODBERT găsesc peste 18.000 de termeni în limba engleză). De aceea, se impune o sistematizare, iar caracteristicile exhaustive ale acestei abordări sunt greu de respectat.

Probele prin care se realizează investigarea personalităţii (în ansamblu, atât la normali, cât şi în cadrul bolii) sunt extrem de polimorfe, alcătuite după criterii care pun accentul pe individualitate; din  aceasta decurge dificultatea cuantificării rezultatelor obţinute, pentru a nu mai sublinia nota de subiectivitate prezentă aproape în orice încercare de investigare.

o Se apreciază că există metode subiective, în care subiectul, pentru a fi cunoscut, este pus să vorbească despre sine. În prezent, psihologii consimt că personalitatea (măcar anumite faţete) se poate investiga şi cunoaşte cu ajutorul anamnezei, chestionarelor şi a scalelor de apreciere.

o Există modalităţi de investigare grupate sub genericul metode obiective – cu ajutorul cărora se urmăreşte cunoaşterea directă a comportamentului subiectului, a diferitelor lui reacţii perceptibile.

Cercetătorii în domeniu, în special psihologii şi medicii, fac observaţie directă şi pot ajuta echipa de cercetare pentru reproducerea unor situaţii de viaţă, cu suficiente limite deja cunoscute.

Pentru mai multă obiectivitate în cunoaşterea personalităţii umane, a conduitelor şi activităţii, psihologii şi medicii au apelat frecvent, în ultimele decenii, la o serie de înregistrări şi măsurători psihofiziologice. În abordarea structurii complexe a sistemului de personalitate, aceste date sunt recoltate, în special (realizând o notă de mai mare individualitate), în condiţii care provoacă un conflict ori o situaţie emoţională reprezentativă, caracteristică psihică generic umană sau personală.

o Metodele proiective - se bazează pe ideea că o persoană îşi va "proiecta" propriile trăsături de personalitate prin stimularea cu un stimul ambiguu. Ele sunt constituite din  totalitatea tehnicilor prin care subiectului i se solicită răspunsuri faţă de stimuli nestructuraţi, pe care acesta va tinde să-i interpreteze prin prisma propriilor trăsături de personalitate.

În general, răspunsurile subiectului sunt în funcţie de sensul sugerat de stimul, de stările prin care el trece. De asemenea, ele sunt influenţate de particularităţile personalităţii subiectului, de nivel de cultură şi educaţie, nivel de aspiraţie, motivaţie, imagine de sine etc.

Pentru o înţelegere cât mai profundă şi pentru raţiuni de ordin metodologic trebuie să menţionăm că aspectele obiective şi subiective din structura psihicului uman se înterpătrund, astfel că această încercare de clasificare, mai sus prezentată conţine elemente eclectice, deşi este mult utilizată.  Există multiple clasificări ale tehnicilor proiective, printre care:

o tehnicile asociative mai cunoscute şi mai des utilizate sunt: experimentul asociativ-verbal şi tehnica RORSCHACH;

o tehnici constructive – TAT sau testul aprercepţiei tematice, imaginat de Murray şi Morgan;

o tehnici de completare: prin imagini – ROSENZWEIG;

o prin fraze MICHIGAN, Rotter etc.;

o tehnici de ordonare: SZONDI (diagnostic pulsional);

o tehnici expresive: testul arborelui (KOCH); desenul figurii umane.

19

Intre criticile probelor proiective sunt mentionate aspecte legate de faptul ca multe din aceste probe nu măsoară trăsături specifice si dificultatile de validare psihometrică. În general, evaluarea personalităţii prin tehnici proiective este respinsă în practicile de selecţie a personalului (Pitariu, 2003), acestea fiind insa instrumente foarte valoroase in domeniul clinicii, sanatatii, educational.

VI. CHESTIONARUL SI INVENTARELE DE PERSONALITATE

Chestionarele / Inventarele de personalitate

Chestionarele/Inventarele intră în categoria metodelor de auto-evaluare (self-report), prin care subiectul dă informaţii despre starea sa de sănătate fizică şi psihică şi despre comportamentele sale în anumite situaţii. Ele măsoară interesele, motivaţia, dimensiuni ale personalităţii, valori, atitudini.

Construcţia chestionarelor / inventarelor este similară cu cea a testelor psihologice, cu diferenţa că răspunsurile se bazează pe opinii, aprecieri sau atitudini, nu pe informaţii verificabile din exterior. În funcţie de construcţia şi teoria care stă la baza lor diferenţiem tipuri diferite de chestionare / inventare: instrumente cu răspunsuri dihotomice (adevărat / fals), cu alegere multiplă sau forţată, cu răspunsuri scalate pe o scală cu trei sau mai multe trepte (ex. de acord, nesigur, în dezacord) sau cu răspunsuri construite (ca în chestionarele de completare a unor propoziţii).

De obicei, inventarele se pot cota pe mai multe dimensiuni măsurate. Cotarea răspunsurilor poate fi una ipsativă, mai mult decât una normativă. Cea normativă se referă la interpretarea pe baza unor norme de interpretare cum ar fi scorurile standard, aşa cum apar ele sub diferite forme (clase normalizate, cote T etc.). O interpretare ipsativă presupune compararea scorurilor unei persoane pe o anumită scală (ex. de anxietate), cu scorurile unei alte scale (ex. de agresivitate). Spre exemplu, nu este suficient să încercăm să prezicem fluctuaţia personalului ştiind că un angajat se caracterizează printr-o puternică trebuinţă de siguranţă, ci probabil este mai important să ştim forţa acestei trebuinţe relative la alte trebuinţe ale acestuia, cum ar fi trebuinţa de prestigiu sau de realizare deplină a propriilor potenţialităţi (self-actualization). Au fost cazuri când scorurile ipsative s-au dovedit a fi valide, în timp ce cele normative, nu (Guion, 1998).Cotările ipsative sunt mai rare, aceasta deoarece există o serie de probleme tehnice de utilizare a lor. Cele mai multe analize statistice pretind o independenţă operaţională a variabilelor, ori scalele ipsative nu sunt independente. În mod obişnuit, scalele normative şi cele ipsative nu pot fi combinate într-o analiză de regresie. Pentru a putea compara scorurile a două sau mai multe scale, este necesară folosirea aceluiaşi tip de scală de măsură.

Cele mai frecvent întâlnite teste, chestionare / inventare de personalitate sunt: Inventarul de Personalitate Multifazic Minnesota (Minnesota Multiphasic Personality Inventory -

MMPI) - este cu precădere un test de evaluare clinică care măsoară nouă sindroame psihiatrice. Este un inventar cu răspunsuri scalate (oferă 3 opţiuni - "adevărat", "fals", "nu ştiu"); include un număr foarte mare de itemi. Din considerente de intruzivitate a unor întrebări inventarul a fost revizuit şi a apărut forma MMPI-2 (1990), din care au fost eliminaţi anumiţi itemi. Pentru selecţia de personal MMPI poate fi folosit doar ca metodă de screening; în acest sens este utilizat în SUA pentru evaluarea ofiţerilor de poliţie în scopul identificării personalităţilor cu probleme.

16PF (Cattell) – chestionar multidimensional care măsoară 16 trăsături de personalitate derivate din analiza factorială. Itemii au opţiuni de răspuns multiple, fiecare reflectând un construct diferit. Varianta a cincea a testului – 16PF5 relevă coeficienţi de fidelitate buni, la fel şi etaloane pentru populaţia americană şi britanică (Conn & Rieke, 1994; Schmidt, 1994). În scop de selecţie 16PF este utilizat pe scară mai largă comparativ cu Eysenck, pe considerentul unei informaţii mai ample pe care o aduce despre personalitatea individului.

CPI (California Personality Inventory) – chestionarul de evaluare obiectivă a personalităţii, cu o largă penetrare interculturală, tradus şi adaptat în cca. 30 de limbi, în România începând cu 1970. CPI a mai fost numit « varianta MMPI pentru omul sănătos », conţine un număr relativ mai mic de

20

itemi, mai puţin intruzivi, fiind mult mai adaptat pentru aplicaţii organizaţionale, de orientare, selecţie, promovare, diagnoză. Cele 20 de scale permit evaluarea eficienţei sociale şi intelectuale a persoanei ; există scale special destinate domeniului ocupaţional, cum ar fi "Potenţial Managerial", "Orientare spre Muncă", "Creativitate". Cercetările au demonstrat stabilitatea în timp a scalelor CPI, fiind unul din testele creditate pentru aplicaţii în sfera psihologiei muncii şi organizaţionale.

Chestionarele de tip "Big Five" – măsoară cei cinci superfactori "Nevrotism", "Extraversia", "Deschiderea", "Agreabilitate", "Conştiinciozitate". Există în uz curent mai multe variante - Costa & McCrae NEO PI –R, NEO FFI – R şi ACLC (Adjective Checklist a lui Gough). NEO PI R prezintă o versiune forma S pentru autoevaluare şi alta, forma R pentru eteroevaluare, utilizabilă pentru a obţine validări ale autoevaluărilor. Instrumentul e semnificativ mai mult pentru utilizare clinică şi terapeutică. Costa (1996) face referire la existenţa umai multor studii care au utilizat NEO pentru predicţia performanţei în muncă. Un studiu condus de Schmidt & Ryan (1993) arată că structura factorilor este alterată când chestionarul este utilizat în selecţie, datorită factorului « anagajatul ideal » care se manifestă alături de cei 5 obişnuiţi (an extra « ideal employee » factor joins the usual « big five ») *.

ACLC (Adjective Checklist) - întâlnit în selecţia personalului (Sântion & Papari, 1999), oferă o listă de 300 de adjective din care persoana evaluată va bifa pe cele care consideră că îl caracterizează. La fel ca în cazul oricărui test şi în spatele acestui tip de inventare, se află o teorie, iar itemii se vor alege în funcţie de teoria respectivă. McCrae (1990) găseşte că lista standard a lui Gough prezintă serioase efecte care îi limitează capacitatea de evaluare pentru că subiecţii pot alege fie mulţi, fie puţini itemi.

Chestionare de interese profesionale – care evaluează preferinţele persoanelor pentru diferite activităţi şi situaţii de muncă. În ţara noastră sunt utilizate chestionarul elaborat de Holland, adaptări ale InterOptions sau Career Coach şi altele.

Percepţia psihologilor cu privire la inventarele psihologice este oarecum împărţită. Inventarele de personalitate, pe de altă parte, au suportat numeroase critici, motivele fiind extrem de diversificate. Dacă ne gândim numai la utilizarea chestionarelor de personalitate în angajarea personalului, ne confruntăm cu o serie de critici cum ar fi, de pildă, încălcarea intimităţii (itemi care pun problema apartenenţei religioase, atitudinii sexuale, aprecierilor cu privire la etnie, date asupra unor invalidităţi etc. Pe de altă parte, inventarele de interese, mai reduse numeric, au fost mai puţin criticate, aceste critici fiind centrate mai mult pe discriminarea de gen.

Probleme în evaluarea prin chestionareChestionarele / inventarele de personalitate sunt măsurări prin auto-relatare (self-report), ceea ce

face ca una din întrebările cele mai frecvente care apar să vizeze încrederea în ceea ce subiecţii relatează despre ei, sau acurateţea cu care chestionarele pot relata ceva despre structura personalităţii unui individ. Distorsiunile sau falsificările răspunsurilor (faking) sunt de mai multe categorii: răspunsuri specifice dezirabilităţii sociale, obişnuinţe mai generale de prezentare a imaginii propriei persoane (subapreciere / supraapreciere) care pot cauza distorsiuni neintenţionate, ori lipsa capacităţii de autoapreciere.

Multe din chestionarele existente posedă scale pentru detectarea falsificării răspunsurilor: MMPI are o "Scală de minciună", EPQ-ul de asemenea, are scala "Lie", CPI-ul posedă o combinaţie de scale care detectează tendinţa de a falsifica răspunsurile: "Good Impression", "Well-being" şi "Communality". Psihologul examinator este interesat în cunoaşterea nivelului de falsificare / distorsionare a răspunsurilor la un chestionar, indiferent dacă direcţia lor este în sens pozitiv sau negativ. El va putea face astfel ajustările de rigoare şi să-şi optimizeze decizia.

21

VII. OBSERVATIA

DefinitieDictionarul de Psihologie defineste observatia ca “reactia cea mai obisnuita si spontana implicata

in procesul active de adaptare, vigilenta la conditiile situationale ale realitatii” (Schiopu, 1997:486). Observatia exprima starea active, deschisa a receptarii si colectarii de informatii din ambianta. Este actiunea de a privi cu atentie fiintele, lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le studia, supraveghea si a trage concluzii asupra acestora (Petit Larousse, 1998 in Dafinoiu, 2002).

Observatia poate fi educata. In acest sens ea devine o forma superioara – adesea standardizata – de percepere si abordare a unui fenomen, a conditiilor si reperelor in care se manifesta in vederea stabilirii efectelor posibile, sigure, asteptate, si a consecintelor. Aceasta forma de observatie devine o metoda. Ca metoda stiintifica, observatia consta in “inregistrarea sistematica, prin simturi, a caracteristicilor si transformarilor obiectului studiat” (Doron & Parot 1999 in Dafinoiu, 2002). Metoda observatiei este singura care se utilizeaza in orice cercetare, evaluare, fie ca metoda unica, independenta, fie insotita de alte metode, precum chestionare, teste etc. A observa nu inseamna doar a vedea, ci mai degraba a intelega, a analiza si organiza realitatea, observatia avand ca scop intelegerea.

O prima clasificare a observatiei este in:a. Observatie directa – care se desfasoara cu ajutorul simturilor, fara a presupune utilizarea altor

instrumente; de aceea ea este noninstrumentala;b. Observatia indirecta – evidentiaza mai clar caracterul active si reflexive al observatiei, intrucat

implica o serie de inferente si ipoteze (Bunge, 1984). In acest caz un eveniment sau o proprietate fizica sunt considerate drept simptome sau semne naturale ale existentei altui obiect, inaccesibil perceptiei directe; spre exemplu, inrosirea fetei unei persoane poate indica emotii.

Se face deosebire intre observatia ca metoda de cercetare care vizeaza obtinerea unor date ‘obiective’, precise, reproductibile si verificabile, si observatia clinica ce-si propune descrierea unui subiect in singularitatea lui.

Metodele observatieiProcedurile pentru observarea comportamentelor pot fi grupate in trei categorii: (1) observatia

necontrolata sau naturala, (2) observatia controlata sau structurata, (3) autoobservatia (Dafinoiu, 2002:81). 1. Observatia necontrolata – este ‘naturala’ doar in masura in care observatorul si procesul observatiei

nu determina devierea comportamentului subiectilor de la ceea ce este obisnuit, normal pentru ei in mediul in care sunt studiati. Psihologii si alti specialisti in domeniul comportamentului utilizeaza o serie de tehnici pentru a realiza o observatie cu adevarat naturala, nederanjanta pentru cei observati:

o tehnica observatorului vizibil, dar ignorat;o tehnica observatorului ascuns – cand observatorul nu se poate amesteca firesc printre

persoanele observate;o utilizarea unor dispozitive de supraveghere si inregistrare (casetofoane, camere video etc.);o crearea unor medii ‘facsimil’, in miniature care simuleaza conditiile naturale.

Observatia participanta / participative – este o varianata a observatiei naturale in care observatorul isi asuma un rol firesc in cadrul situatiei sociale pe care o investigheaza observand din interior comportamentul membrilor grupului.

Fiecare din aceste tehnici are avantaje si dezavantaje, dar ca limite general acceptate ale metodei observatiei naturale sunt mentionate incapacitatea de a controla toate variabilele implicate in fenomenul studiat, dificultatile de cunatificare a informatiilor, aspectele etice ce tin de consimtamantul persoanelor

22

observate. Rezultatele sunt superioare atunci cand asiguram o buna planificare a observatiei care sa include dezvoltarea unor tehnici de inregistarre a datelor, grile de observare, planificarea esantionarii (alegerii populatiei / elementelor studiate), antrenarea observatorilor.

2. Observatia controlata, sistematica – a aparut ca urmare a dificultatilor pe care le ridica colectarea datelor in situatii naturale, fiind necesar studiul comportamentelor in conditii mult mai bine controlate. O importanta deosebita o au situatiile de laborator in care subiectii sunt confruntati cu un numar de sarcini sau experiente in conditii mai mult sau mai putin apropiate de cele din viata reala. R. Mucchielli (1974) aprecia cu privire la acest tip de observatie ca intreaga psihologie experimentala inseamna observarea comportamentelor provocate in conditii bine controlate.

Indiferent de obiectivele evaluarii si nivelul de analiza al comportamentului, cand folosim observatia trebuie avute in vedere urmatoarele etape:

a. Selectarea si definirea comportamentului-tinta in termini concreti, observabili;b. Utilizarea unor proceduri sistematice, standardizate pentru observarea comportamentului si

inregistrarea observatiilor intr-o maniera adecvata.In continuare furnizam un exemplu de grila de observatie, cea mai cunoscuta grila ce apartine lui

R.F. Bales (1951) elaborate pentru studiul proceselor de interactiune din cadrul discutiilor de grup.

A. Valenta socio-afectiva

(reactii pozitive)

1. Manifesta solidaritate, incurajeaza, ajuta, ii valorizeaza pe ceilalti;

2. Destinde atmosfera, glumeste, rade, se declara multumit;3. Isi exprima acordul, accepta tacit, intelege.

B. Tipul de interventie(raspunsuri)

4. Face sugestii, indica o directie respectand libertatea celorlalti;5. Formuleaza opinii, analizeaza, isi exprima dorintele;6. Orienteaza, informeaza, repeta, confirma.

C. Tipul de interventie

7. Solicita o orientare, informatie, repetare, confirmare;8. Solicita o opinie, evaluare, analiza, exprimarea unui

sentiment;9. Cere sugestii, directii, mijloace de actiune posibile.

D. Valenta socio-afectiva

(reactii negative)

10. Dezaproba, refuz pasiv, nu ofera ajutor;11. Manifesta tensiune, frustrare, se retrage de la discutie;12. Antagonism: opozitie, ii denigreaza pe ceilalti, se afirma pe el

insusi in defavoarea celorlalti.Tab. 1 Grila de observatie Bales (Dafinoiu, 2002:73)

Observatia controlata in evaluarea clinica a personalitatii:o Observatia in timpul rezolvarii unor probleme: Guillaumin (1965) recunoaste valoarea deosebita a

actului observativ in relatia examinator-examinat in timpul administrarii testelor psihologice. Pot fi surprinse atitudini din momentul inceperii examenului, raspunsuri la consemne, activitati si miscari necontrolate, strategii de lucru, reactia la dificultati, esec etc. Se impune totusi prudenta in interpretarea indicilor comportamentali inregistrati prin observatie; aceasta poate sugera ipoteze clinice care sa conduca la o anumita strategie de evaluare a unor aspecte ale personalitatii prin probe specifice.

o Observatia comportamentului in timpul convorbirii psihologice – completeaza informatiile verbale obtinute de la subiect cu informatii furnizate spontan , informatii neverbale care evidentiaza atitudini, motivatii, emotii etc.

o Interactiuni structurate – utilizeaza grile de observatie si proceduri de inregistrare specifice; ex. pentru evaluarea relatiei intre 2 soti ei participa la sedinte de 10 minute in care incearca sa resolve un conflict, iar atitudinile lor sunt inregistrate pe o grila de observatie.

23

o Observarea comportamentului in timpul jocurilor de rol – subiectii stiu ca situatia este simulate – jocul de rol, dar li se cere sa se comporte ca si cum s-ar afla in situatii reale de viata; ex. evaluarea deprinderilor sociale ale delincventilor tineri

o Observarea comportamentului in timpul situatiilor de laborator similare situatiilor reale - o Masuratori fiziologice – procedurile de evaluare fiziologica isi propun sa evalueze statusul fiziologic

al subiectului in anumite situatii, ex. stress, detectarea minciunii etc.

3. Autoobservatia / introspectia – este o metoda care a starnit multe divergente datorate in special caracterului ei subiectiv, lacunar, insa este prezenta in evaluarea psihologica in prin intermediul convorbirii, chestionarelor; Printre mijloacele de inregistrare a autoobservatiei se numara jurnalele, autorapoartele, monitorizarea raspunsurilor comportamentale.

Procese psihologice / psihosociale implicate in activitatea observativaa. Distorsiunile observatiei provocate de observator:

- efectele centrarii, asimilarii, contrastului, ancorarii si haloului;- selectivitatea atentiei si memoriei;- efectele categorizarii spontane si teoretice- ‘ecuatia personala’ a observatorului

b. Observatia – ca situatie sociala intercativa- atitudinile si asteptarile observatorului- reactia subiectilor la faptul de a fi observati

Consideratii psihometrice Desi tehnicile de observatie sistematica s-au dezvoltat relative rapid cu rezultate pozitive, criticile cele mai frecvente vizeaza incapacitatea lor de a se conforma standardelor psihometrice ale validitatii si fidelitatii. Constienti de limitele metodei pentru o evaluare psihologica cat mai corecta se impune un demers multimodal.

VIII. INTERVIUL

Definitie: Interviul este o forma de dialog in care relatia interpersonala are un scop important si special de a surprinde cunoasterea unei persoane (Dictionar de Psihologie, Schipou 1997:379).Interviul psihologic presupune in general urmatoarele elemente: intalnirea a doua persoane, intr-un context specific (spatio-temporal si psiho-socio-cultural); interviul are un obiectiv, iar intre cei doi ‘actori’ psiholog – intervievat (client, pacient sau subiect) are loc un schimb de informatii structurat si tactic, cat si un schimb de relatii emotive si afective. Interviul poate avea diferite obiective:

o psihodiagnostic;o selectie si recrutare;o consiliere, psihoterapie etc.

Tipuri de interviuUn criteriu frecvent utilizat in clasificarea interviurilor il reprezinta gradul de directivitate al situatiei de interviu, in functie de care distingem:

o Interviul non-directiv, sau liber - se caracterizeaza prin maximum de ambiguitate si flexibilitate; intervievatorul intra in situatia de interviu cu cateva teme generale pe care intervievatul le dezvolta; acest tip de interviu este numit si ‘narativ’. Avantajul il reprezinta marea sensibilitate la diferentele individuale si schimbarile situationale, individualizarea intrebarilor si sondarea in profunzime; dezavantajul este dificultatea de a obtine informatii sistematice.

24

o Interviul semi-directiv, cu ghid de interviu – utilizeaza o schema prestabilita sub forma unui ghid care contine principalele teme care vor fi abordate sau o lista de intrebari; ghidul ofera subiectele ce vor fi abordate, dar lasa intervievatorului posibilitatea de a explora liber fiecare din aceste domenii. Ordinea si modul de formulare a intrebarilor nu sunt stricte; se adreseaza la momentul oportun, doar daca subiectul nu a atins in mod spontan tema respective.

Acest tip de interviu ofera informatii mai structurate si lasa la decizia intervievatorului explorarea sau nu a unor teme mai in profunzime.o Interviul directiv – este foarte aproape de chestionarul cu intrebari deschis, intrucat cuprinde un

ansamblu de intrebari deschise puse intr-o ordine prestabilita tuturor persoanelor intervievate. Este mai economic din punct de vedere al timpului, ofera date standardizate si minimizeaza efectul intervievatorului asupra datelor obtinute si faciliteaza analiza acestora. Limita este data in principal de lipsa flexibilitatii.

In functie de scopul interviului distingem interviul ca metoda de cercetare stiintifica si interviul cu scop diagnostic si terapeutic.

Interviul clinic reprezinta insasi paradigma muncii psihologului clinician.

Definitie: Interviul clinic vizeaza dobandirea de informatii si intelegerea functionarii psihologice a unui subiect prin focalizarea asupra trairilor acestuia si punand accent pe relatia stabilita in cadrul situatiei de interviu (Dafinoiu, 2002:167). Permite accesul la subiectivitatea subiectului si intelegerea lui in specificitatea sa, prin raportare la cadrele de referinta interna ale subiectului: istoria peronala, istoria familiala, maniera de relationare cu ceilalti, personalitatea sa.

Modul de realizare a unui interviu clinic depinde de mai multi factori:o Obiectivele interviului: diagnostic, consiliere/terapie, cercetare;o Modele teoretice si formare profesionala a clinicianului; ex. interviu clinic psihiatric, interviu

clinic non-directiv, modelul psihanalitic al interviului clinic, interviu clinic in terapii cognitive-comportamentale, interviu centrat pe obiective si solutii in consiliere si psihoterapie;

o Particularitatile subiectului: varsta, personalitate, interactiune in cursul interviului; o Solicitarea interviului – cine formuleaza cererea: persoana, familia, institutie, cercetator;o Momentul si conditiile in care se desfasoara (primul, al x-lea interviu, mediu spitalicesc sau extern,

context de criza sau nu etc.;Notiunea de ‘interviu clinic’ este legata de lucrarile lui C.Rogers – care a fundamentat o serie de notiuni care reprezinta cadrul desfasurarii practice a interviului clinic. Abilitatile de intervievare / comunicare – asigura respectarea unui set de reguli tehnice si de atitudine in realizarea interviului clinic. Ele pot fi formate si dezvoltate pentru a garanta eficienta tehnicii.

Regulile tehnice definesc comportamentul clinicianului in timpul interviului pe axa directiv – non-directiv. Interviul directiv se foloseste pentru completarea informatiilor obtinute cu alte metode; este un instrument folosit de adesea in sop diagnostic de catre psihiatri. Interviul semi-directiv sunt folosite adesea in scop diagnostic si de consiliere / terapie. Interviul non-directiv, centrat pe persoana (conform abordarii non-directive rogersiene), ofera subiectului libertatea maxima de a se exprima pe sine si ofera clinicianului informatii prin care sa isi verifice ipotezele diagnostice.

In continuare furnizam ca exemplu un ghid de interviu clinic - centrat pe simptom (Wiens, 1990; Kaplan & Sadock, 1994) cu scop diagnostic:

o Date de identificare: nume, prenume, sex, varsta, adresa, loc de munca, profesie, status marital, consultatii clinice anterioare sau internari in spital.

25

o Motivul prezentarii / internarii: problema care a determinat prezentarea la clinician – de la pacient sau apartinatori (se folosesc cuvintele folosite de ei pentru a evita interpretarea clinicianului)

o Istoria bolii actuale – imaginea cronologica a evenimentelor:- factori precipitanti care au condos la evenimentul actual;- imprejurarile in care au debutat simptomele; durata si intensitatea lor;- simptomele cele mai grave;- modul in care a afectat boala viata sociala, profesionala, familiala a pacintului;- castiguri secundare ale bolii;- atitudinea pacientului fata e boala sa; nivelul anxietatii etc.

o Boli anterioare – probleme psihiatrice si somatice anterioare inregistrate intr-o mnaiera cronologica: simtome, diagnostice, tratamente urmate, spitale in care a fost, durata fiecarui episode, efecte ale tratamentelor urmate si gradul de conformare la tratament. Importante sunt informatii despre eventuale traumatisme cranio-cerebrale, consum de alcool, droguri.

o Anamneza (istoria personala) – centrata pe etapele majore ale dezvoltarii: perioada pre- si perinatala, copilaria, adolescenta, perioada adulta:- experiente si evenimente deosebite referioare la dezvoltarea infantile; - experiente semnificative cu potential traumatic de-a lungul vietii;- antecedente heredo-colaterale de ordin somatic si psihopatologic;- informatii despre parinti si alti membrii ai familiei; relatii interpersonale- evolutie scolara si profesionala;- experiente sociale, maritale, militare, legale importante etc.

Se noteaza aspectele emotional-afective dominante (conflicte, factori de stress, suferinte etc.) si problemele specifice fiecarei varste.o Examinarea statusului mental

- descriere generala: impresie generala, comportament si activitati psiho-motorii, atitudine fata de examinator;

- dispozitie, stari afective, si gradul de adecvare a acestora la situatie;- vorbire, limbaj, coerenta, claritate; - tulburari perceptive;- gandire - procese, forme, continuturi;- ritmul si nivelul constiintei, orientare spatio-temporala, memorie, concentrare, nivel

informational si de inteligenta;- capacitatea de autocontrol.

Ghidul sta la baza redactarii raportului de evaluare.

Interviul psihologic nu-si poate atinge obiectivele decat daca se desfasoara intr-un climat relational comprehensive, de colaborare, intr-un asa-numit ‘raport psihologic’.

Atitudinea clinica (R. Mucchielli, 1994; Benony & Chahraoui, 1999 in Dafinoiu 2002):o Non-directivitatea (conceptia rogersiana): “este o atitudine prin care terapeutul isi refuza tendinta

de a imprima clientului o directie oarecare, intr-un plan anume, isi interzice sa gandasca ceea ce clientul trebuie sa gandeasca, sa simta sau sa actioneze intr-o maniera determinanta” (M. Pages, 1965);

o Individualizarea relatiei – personalizarea relatiei ca opusa atitudinii de etichetare;o Libera exprimare a sentimentelor clientului – centrare mai mica pe problema clientului; focalizare

pe relatia clientului cu problema sa, semnificatiile pe care i le atribuie;

o Angajare personala autentica fara implicare afectiva – ‘autenticitate si empatie’ (Rogers) ‘implicare personala controlata’;

26

o Neutralitate binevoitoare – bunavointa, incurajarea auto-exprimarii subiectului fara a-l judeca; nu raceala sau distanta (specifice modelului psihanalitic);

o Acceptarea clientului in realitatea si demnitatea sa – acceptarea nu inseamna aprobarea atitudinilor, reactiilor sale, ci acceptarea lui ca persoana, a realitatii sale, a ‘adevarului subiectiv’ . Acceptarea unei personae ca fiinta dmna de respect este conditia ca persoana insasi sa se accepte pe sine;

o Autodeterminarea clientului – recunoasterea dreptului lui de a lua liber propriile decizii. Clinicianul il stimuleaza in activarea resurselor personalitatii sale;

o Secretul profesional – confidentailitate; asigurarea cofidentialitatii (ex. limitele confidentialitatii; asigurarea copiilor fata de parinti).

Analiza informatiilor se face in functie de:o continutul manifest - ceea ce spune subiectul;o continutul latent – semnificatii implicite, asociate discursului care ne dau informatii despre

infrastructura inconstienta a acestuia, modul in care se raporteaza la discursul lui: cum si cand spune (manifestari non-verbale: tacerea, mimica, gestica schimbarea temelor; congruenta / incongruenta intre mesajul verbal – nonverbal).

Calitati psihometricePrincipiile aplicate pentru a estima fidelitatea şi validitatea testelor pot fi, de asemenea, folosite pentru a evalua interviurile (ex. fidelitatea de inter-evaluare, stabilitatea test-retest, validitatea de criteriu). Fidelitatea si validitatea concluziilor diagnosticului realizate pe baza datelor interviului vor creste, cand criteriile de diagnosticare sunt clare şi specifice (ex. DSM IV – Manualul de diagnostic a tulburarilor mentale – Asociatia Americana de Psihiatrie).

IX. ALTE METODE DE EVALUARE

Anamneza

Etimologic ‘anamneza’ inseamna intoarcere in trecut, istoria personala a subiectului. Horghidan (1997) o mai numeste interviu biografic si o defineste ca “o metoda prin care se urmareste cunoasterea evenimentelor mai importante din viata subiectului, care alaturi de antecedentele heredo-colaterale ar fi putu avea influenta asupra evolutiei sale psihice” (Albu 2000:318).

In functie de scopul evaluarii psihologice anamneza poate avea un caracter:o Extins, aplicabil pentru orice situatie diagnostica – cuprinde informatiile cu privire la subiect

obtinute cu scopul de a reconstitui biografia acestuia; prin ea se urmareste identificarea si intelegerea originii si dezvoltarii particularitatilor subiectului;

o Restrans, cu caracter strict medical sau psihopatologic : presupune o investigare a subiectului si eventual anturajului sau (parinti, apartinatori etc.) in vederea culegerii de informatii cu privire la antecedentele personale si familiale pentru a reconstitui etiologia unei simptomatologii sau tulburari psihice. In acest sens reprezinta o cunoastere a istoriei personale strict corelata cu boala;

o Tot in sens restrans putem vorbi de culegerea de date de anamneza in cazul selectiei profesionale, unde focalizarea se face pe date legate de traseul scolar, educational si profesional al persoanei

27

culegandu-se date strict corelate cu scopul evaluarii; aspectele vietii personale, de familie pot ramane private subiectului, dezvaluite doar in masura in care au legatura cu aspectele profesionale.

Anamneza poate fi: o Directa – prin culegerea de informatii direct de la subiectul evaluat;o Indirecta – prin culegerea de informatii din anturajul subiectului (familie, apartinatori, colegi etc.).

Anamneza este tratata frecvent impreuna cu interviul, deoarece interviul este principala sursa de informatii. Anamneza exhaustive trebuie sa evidentieze:

1. Date privind istoricul personal al subiectului care cuprind:- antecedente prenatale şi de naştere, experiente semnificative cu potential traumatic de-a

lungul vietii;- istoric de dezvoltare centrat pe etapele majore ale dezvoltarii- antecedente medicale, heredo-colaterale de ordin somatic si psihopatologic;- experiente semnificative cu potential traumatic de-a lungul vietii; - antecedente de abuz (emoţional, fizic sau sexual)- experiente sociale, maritale, militare, legale importante etc.

2. Date privind familia:- informatii despre parinti si alti membrii ai familiei; relatii interpersonale, climat familial,

resurse, abilităţi de rezolvare a conflictelor, factori de stres- comportamente antisociale la membrilor familiei (violenţa, detenţia, forme de abuz etc.)- eventuale cazuri de adopţie sau plasament

3. Date despre mediul şcolar si profesional- funcţionalitate (capacitate intelectuale, rezultate şcolare, comportament la şcoală etc.)- identificarea unor dificultăţi de învăţare, a vorbirii şi limbajului;- aspecte legate de angajare, mobilitate profesionala, performante profesionale, formare

continua etc. 4. Evaluare fizică si psihica – care implica si colaborarea cu medical de familie sau alţi furnizori de

îngrijiri medicale;

Anamneza nu trebuie sa se reduca la o consemnare strict cronologica a momentelor psihologic semnificative, nefiind o simpla istorie psihologica a vietii individului, ci o explicatie subiectiva a evolutiei si modului de formare a propriei personalitati. Desi este absolute necesara, anamneza in nici un caz nu trebuie sa fie decisive , intrucat contine doar date si opinii personale cu grad mare de subiectivitate, implicand puternice mecanisme de rezistenta, aparare a Eului. Anamneza trebuie intotdeauna completate, analizata si interpretata in baza unor rezultate obiective (Neveanu 2000: 17-18).

ConvorbireaCa metoda de evaluare in psihologie convorbirea consta dintr-un schimb de cuvinte intre psiholog

si subiect urmarind un scop fixat, cum ar fi aspecte legate de anamneza, observarea comportamentului verbal si non-verbal al subiectului pentru a identifica existenta sau nu a unor probleme de natura psihica sau relationala etc. Convorbirea ii cere subiectului sa se autoanalizeze, sa gaseasca motivele unor manifestari ale sale si sa formuleze aprecieri asupra propriei conduite. Comunicarea este esential verbala, completata de manifestari non-verbale (mimica, gestica etc.) care fac obiectul observatiei.

De obicei, convorbirea este solicitate de subiect pentru a obtine o indrumare pe plan psihologic in vederea luarii unor decizii pentru a se pute adapta la mediul scolar, professional sau social.

Orice convorbire are un scop. Acesta determina aspectele care vor fi urmarite in discutii, etapele de desfasurare a convorbirii, argumentele si formele de investigare folosite de psiholog. Convorbirea se aseamana mult cu interviul nestructurat. Spre deosebire de interviu, unde in majoritatea timpului psihologul adreseaza intrebarile si subiectul raspunde, in cadrul convorbirii schimbul de informatii se face in ambele sensuri, fiecare dintre partenerii de discutie intreband si dand raspunsuri. Convorbirea este calea

28

cea mai directa de a afla amanunte cu privire la motivele, aspiratiile, interesele si trairile afective ale unei persoane. Calitatea informatiilor obtinute prin convorbire este dependenta de sinceritatea subiectului, de cunostintele si experienta sa, de capacitatea lui de a evalua diferite situatii. Din acest motiv este necesar ca informatiile sa fie verificate si completate cu date obtinute prin alte metode.

In timpul convorbirii se pot face unele insemnari sumare, cerand acordul subiectului. Dar notarea detaliata a raspunsurilor si a diferitelor reactii ale subiectului se realizeaza imediat dup ace s-a incheiat convorbirea.

Interpretarea rezultatelor obtinute din convorbire impune efectuarea succesiva a trei operatii (Anucuta 1999):

- clasificarea lor dupa domeniul la care se refera (motivatie, atitudini, preferinte etc.);- confruntarea lor cu informatii obtinute prin alte metode (teste, chestionare, analiza produselor

activitatii etc.)- descoperirea unor aspecte semnificative ale personalitatii subiectului.

Analiza psihologica a produselor activitatiiAnaliza psihologica a produselor activitatii are doua componente principale:

o Analiza produsului finit – consta in analiza rezultatului activitatii unei persoane: desene, compuneri, constructii tehnice, moduri de rezolvare a unor probleme, lucrari stiintifice etc. Intrucat acestea reprezinta exteriorizari ale insusirilor sale psihice si permit sa se traga concluzii privind nivelul de dezvoltare a capacitatilor sale psihice. Pentru a se constata ce este specific unei persoane este necesar sa se compare rezultatele activitatii ei cu cele ale altora apartinand aceleiasi populatii. Din acest motiv in prealabil trebuie sa se identifice ce are in comun populatia, ce este ‘obisnuit’, ‘normal’ pentru ea.

o Analiza etapelor sau a procesului de realizare a produsului – consta in urmarirea modului in care o persoana se pregateste si actioneaza pentru a realiza un produs, insotita de interpretarea psihologica a celor observate. Astfel persoana poate fi cunoscuta mai bine in ceea ce priveste aptitudinile, temperamental, caracterul, interesele, stilul de lucru, capacitatea de organizare , stabilitatea emotionale etc. (Albu 2000:320-321).

X. ORGANIZAREA EVALUARII SI RAPORTUL PSIHOLOGIC

Combinarea testelor intr-o baterie de examinare

Evaluarea psihologică presupune utilizarea unui instrumentar psihodiagnostic complex, capabil să surprindă o arie cât mai mare şi în acelaşi timp relevantă de aspecte: abiltăţi, aptitudini, trăsături, motivaţii etc. Constienti de limitele specifice pe care le are fiecare metoda, modalitate de evaluare, o evaluare psihologica cat mai corecta impune utilizarea unui demers multimodal. Pentru a creşte puterea de predicţie a unor instrumente psihologii stabilesc o metodologie de evaluare, în fucţie de scopul testării, care combină mai multe probe intr-o baterie de examinare: aceasta este o colectie de teste omogene sau eterogene destinate unei diagnoze complexe si/sau predictiei unui ansamblu de functii psihice (Neveanu 2000: 62). Din păcate, adesea studiul validităţii combinaţiilor de teste nu se cunoaşte.

Raportul de evaluare Raportul psihologic este expresia condensate a activitatii de testare / evaluare psihologica a unei

persoane (client, pacient etc.). Raportul se redacteaza in termeni profesionisti, dar si acesibili celui care a solicitat evaluarea .

29

Raportul psihologic este diferit de fisa psihologica: raportul se prezinta clientului / solicitantului, in timp ce fisa ramane la client in arhiva acestuia. De fapt, raportul este o ‘traducere’ in termeni inteligibili a informatiei din fisa; raportul nu exclude partea tehnica de prezentare a datelor (notele brute si standard ale testelor aplicate), dar accentual se pune pe traducerea limbajului cifric intr-o descriere narativa, accesibila celui care va citi raportul.

Structura unui raport psihologic trebuie sa cuprinda (Clinciu, prelucrare dupa Richard 1988):1. Date factuale si de identificare a subiectului - sunt datele care descriu caracteristicile demografice

principale pentru identificarea subiectului si includerea sa intr- o categorie; se refera la date precum: data nasterii, data evaluarii (care permit determinarea varstei), sex, scolarizare, ocupatie, starea civila etc. In cazul prezentarii unui studiu de caz in contextl educational, universitar, la conferinte, seminarii, cercetari etc. se anonimizeaza datele care pot duce la identificarea clientului / cazului din motive de confidentialitate, deontologie profesionala;

2. Scopul evaluarii psihologice (motivul evaluarii sau intrebarea de referinte / reper) – indica cine a cerut evaluarea psihologica si in ce scop;

3. Testele administrate si rezultatele obtinute (note brute si note standard) – pentru anumite tipuri de teste pot exista foi de inregistrare / centralizare ; aceasta sectiune contine informatie de stricta specialitate si vizeaza personalul de specilaitate in cazul in care raportul ajunge la alti psihologi sau categorii de specialisti;

4. Anamneza sau istoria personala a cazului – care este ghidata de scopul explicit al evaluarii, astfel incat investigarea trecutului clientului sa surprinda elementele semnificative din viata persoanei relevante in legatura cu acest scop (ex. evaluarea in vederea selectiei profesionale se intereseaza de evolutia educationala si professionala, darn u de aspecte legate de famile / relatii de famile);

5. Observatii relevante din timpul examinarii – care se refera aspecte precum conduita generala in timpul examenului, starea de mobilizare, fluctuatie a atentiei datorate scaderii motivatiei, interesului sau epuizarii, stilul de abordare cognitive, strategiile utilizate (mai ales la probele de performanta), aspecte legate de autocontrol, impulsivitate, nivel de energie, comentariile cu care se asociaza reusita / nereusita, toleranta la frustrare etc. ;

6. Interpretarea rezultatelor – este cea mai cimpleza si cea mai importanta parte a raportului psihologic deoarece face sinteza datelor psihometrice cu cele de anamneza, de observatie si provenite din surse colaterale, cu scopul de a le da un sens inteligibil pentru client, parinte, beneficiar, intr-p maniera obiectiva, dar care sa nu lezeze, informatia fiind explicita si utilizabila si inalte contexte;

7. Sumarizarea – este sectiunea in care se rezuma in unul-doua paragrafe rezultatele de ansamblu ale intregului examen;

8. Recomandari – sugestiile oferite sunt date in sensul potentarii calitatilor insuficient puse in valoare si a optimizarii sau compensarii aspectelor deficitare.Atat in literature de specialitate, cat si in practica curenta intalnim formate foarte diferite de

rapoarte psihologice in functie de scopul evaluarii, metodele folosite in evaluare, persoana careia i se adreseaza raportul si nu in ultimul rand persoana care redacteaza raportul. De obicei intalnim diferente mari de format intre raportul psihologic al functiilor intelectuale si cel al profilului de personalitate. Raporturile descriptive merg cu un pas dincolo de raporturile de scoruri prin includerea interpretarilor rezultatelor scala cu scala (in cazul testelor de personalitate). Important de retinut beste faptul ca lungimea unui raport psihologic nu da insa si valoarea acestuia. Valoarea raportului psihologic este data de (dupa Clinciu):

- gradul de acoperire a scopului si asteptarilor clientului;- masura in care s-a operat cea mai potrivita selectie a testelor si a procedurilor disponibile la un

moment dat in raport cu solicitarea clientului;- faptul de a include datele cele mai pertinente reiesite din observatie, care au o mare valoare

diagnostica;

30

- faptul daca rezultatele sunt confirmate in timp (fidelitatea test-retest), de alti evaluatori (fidelitatea inter-scorari ssau inter-specialisti), de faptele anticipate (validitatea relative la criteriu) sau de viata insasi (validitatea ecologica);

- faptul de a oferi altor specialisti (profesori, medici etc.) puncte de sprijin solide in deciziile sau in interventiile lor de specialitate;

- faptul de a tine pasul cu cele mai noi si mai avansate standarde din domeniu.

La final raportul psihologic se parafeaza, se dateaza si semneaza, moment in care devine un document oficial cu consecinte posibile asupra clientului, document pentru care psihologul isi asuma responsabilitatea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA1. Albu, M. (1998). Construirea si utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura Clusium.2. Albu, M. (2000). Metode si instrumente de evaluare in psihologie. Cluj-Napoca: Editura Argonaut.3. Clinciu, A. (2005). Psihodiagnostic. Brasov: Editura Universitatii Transilvania.4. Dafinoiu, I. (2002) Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observatia si interviul. Iasi:

Polirom.5. Havarneanu, C. (2000). Cunoasterea psihologica a persoanei. Iasi: Polirom.6. Huditean, A. (2001). Metode de cunoastere psihologica: cunoasterea psihologica a elevilor. Sibiu:

Editura 'Alma Mater'.7. Minulescu, M. (2005). Psihodiagnoza moderna. Chestionarele de personalitate (Ed.II ed.). Bucuresti:

Editura Fundatiei Romania de Maine.8. Minulescu, M. (2005). Teorie si practica in psihodiagnoza (Ed.II ed.). Bucuresti: Editura Fundatiei

Romania de Maine.9. Mitrofan, N. M., L. . (2005). Testarea psihologica. Inteligenta si aptitudinile. Iasi: Editura Polirom.10. Pitariu, H. D. (1994). Managementul resurselor umane: masurarea performantelor profesionale.

Bucuresti: Editura All.11. Popescu-Neveanu, P. (2000). Psihodiagnostic - cadru teoretic si profesional. Bucuresti: Editura Pro

Humanitate.12. Schiopu, U. (1976). Introducere in psihodiagnostic. Bucuresti: Tipografia Universitatii Bucuresti.

31