biserica din lujeni
DESCRIPTION
biserica din lujeniTRANSCRIPT
Biserica din Lujeni - un reper în arhitectura ecleziastică a Moldovei
din secolul al XV-lea
Folosind experienţa acumulată şi priceperea meşterilor locali, dar
făcând câteodată apel şi la unii meşteri străini, Moldova a realizat în secolele
XIV-XV multe şi totodată deosebit de reprezentative monumente de
arhitectură ecleziastică, în a căror compoziţie globală specificul local se
afirmă cu atâta vigoare, încât formele stilistice care le caracterizează nu îşi
găsesc analogii în arta nici unei alte ţări.Cercetările au scos la iveală nu mai
puţin de nouă construcţii de cult cu o zidărie reprezentativă. Acestora li se
adaugă alte şase lăcaşuri, de asemenea din zidărie, construite între 1400 şi
începutul domniei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, dintre care patru
aparţineau populaţiei de confesiune ortodoxă, iar două celei catolice.
1
Istorie
Localitatea Lujeni a făcut parte încă de la înfiinţare din regiunea
istorică Bucovina a Principatului Moldovei. În vechime, acest sat era
străbătut de drumul care venea de la Sniatin din Polonia, trecea pe la
străvechile sate Lujeni şi Şipeniţ şi se termina la oraşul Cernăuţi care, până
în secolul al XVIII-lea, era situat pe malul stâng al Prutului. Pe atunci,
întreaga regiune era acoperită de păduri, care au fost ulterior tăiate, zona
semănând astăzi cu o stepă. Drumul mai sus-amintit era folosit frecvent de
către armatele poloneze ori de câte ori acestea invadau Moldova.
În anul 1452, marele cneaz lituanian Theodor Vitold, cumnatul
domnitorului moldovean Alexandru cel Bun (1400-1432), a cumpărat moşia
satului de la Coste Vranici, înălţând aici o biserică cu hramul "Înălţarea
Domnului" din Lujeni, un monument de arhitectură moldovenească.
În ianuarie 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o
în timpul conflictului militar dintre Turcia şi Rusia (1768-1774), Imperiul
Habsburgic (Austria de astăzi) a primit o parte din teritoriul Moldovei,
teritoriu cunoscut sub denumirea de Bucovina. După anexarea Bucovinei de
către Imperiul Habsburgic în anul 1775, localitatea Lujeni a făcut parte din
Ducatul Bucovinei, guvernat de către austrieci, făcând parte din districtul
Cozmeni (în germană Kotzmann). Aici a existat o fabrică de zahăr, care a
determinat orientarea unui număr mare de agricultori către cultivarea sfeclei
de zahăr.
După Unirea Bucovinei cu România la 27 noiembrie 1918, satul
Lujeni a făcut parte din componenţa României, în Plasa Şipeniţului a
2
judeţului Cernăuţi. Pe atunci, majoritatea populaţiei era formată din
ucraineni, existând şi comunităţi de români şi de evrei. În perioada
interbelică, a funcţionat aici un oficiu PTT, iar Casa Asigurarilor Sociale din
Cernăuţi dispunea de servicii medicale în comună.
Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Bucovina de Nord
a fost anexată de către URSS la 28 iunie 1940, reintrând în componenţa
României în perioada 1941-1944. Apoi, Bucovina de Nord a fost reocupată
de către URSS în anul 1944 şi integrată în componenţa RSS Ucrainene. În
anul 1968, a primit statutul de aşezare urbană (orăşel).
Începând din anul 1991, oraşul Lujeni face parte din raionul Cozmeni
al regiunii Cernăuţi din cadrul Ucrainei independente. Conform
recensământului din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români
plus moldoveni era de 33 (14+19), reprezentând 0,68% din populaţie. În
prezent, oraşul are 4.744 locuitori, preponderent ucraineni.
Cu toate că a cunoscut unele transformări şi adăugiri, biserica din
Lujeni, judeţul Suceava permite o serie de consideraţii asupra evoluţiei
arhitecturii moldoveneşti din perioada imediat anterioară epocii lui Ştefan
cel Mare. A fost construită probabil de panul Theodor Vitold, curând după
1452, după ce a cumpărat moşia satului de la Coste Vranici.
Acest monument istoric prezintă un interes particular, prin două rare
caracteristici, ilustrate, pe de o parte, de o muchie în axul longitudinal al
absidei, aspect ce a determinat plasarea spre nord-est a ferestrei altarului, iar
pe de altă parte, prin prezenţa unui arc dublou în naos, având scena naşterii
la faţa zidului, asemenea arcelor transversale din nava centrală a Bisericii
3
„Sf. Nicolae“ din Rădăuţi. Trebuie să mai amintim că biserica din Lujeni
mai are în comun cu ctitoria domnească de la Rădăuţi şi profilul bolţilor
semicirculare ale navei şi tindei, ce urmează traseul unui arc frânt,
demonstrând astfel, în ambele exemple, persistenţa unor forme şi elemente
de detaliu, la interval de aproape trei sferturi de veac.
Vechea intrare era în peretele vestic al pronaosului
Examinând cu atenţie planul şi secţiunea longitudinală a bisericii din
Lujeni, putem clasa acest monument alături de biserica din Dolheştii Mari,
ctitorită de Şendrea, portarul Sucevei, înainte de 1481, de biserica din
Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare în 1502, şi de biserica din Bălineşti,
atribuită lui Ioan Tăutu, mare logofăt al Ţării Moldovei în vremea lui Ştefan
cel Mare. Aceste trei biserici din epoca lui Ştefan cel Mare au ca trăsătură
comună bolta în semicilindru, întărită prin arcuri dublouri.
Peretele vestic al pronaosului, unde era vechea uşă de intrare, şi
singura, după cum ne informează părintele Dimitrie Dan, este acum deschis
printr-un larg arc care dă în pridvorul de lemn, datat în epoca modernă. Tot
la fel este deschis şi zidul dintre pronaos şi naos, dispărând astfel cele două
uşi, cea de la intrarea în biserică şi cea de trecere în naos.
Pronaosul are două ferestre, una situată în zidul de miazăzi, iar
cealaltă în zidul de miazănoapte. La fel se prezintă situaţia prezenţei
ferestrelor şi în naos. Altarul are o singură fereastră, care prezintă
particularitatea de a nu fi aşezată în ax. Zidurile bisericii, mai precis ale
naosului, sunt sprijinite de patru contraforţi de piatră, de dimensiuni
impresionante: 5 m înălţime, 1,40 m lăţime şi 1,80 m grosime.
4
Biserica are trei turnuri mici de lemn. În turnul al treilea, care se află
deasupra pridvorului de lemn, s-au aflat până în 1891 clopotele turnate în
1775, care apoi au fost mutate în clopotniţa nou construită, ce poate fi văzută
şi astăzi.
Pictura păstrează vioiciunea tipului elenistic
De un interes cu totul deosebit este pictura care se mai păstrează în
pronaos, pictură restaurată în ultimele decenii ale secolului trecut. Ea
reprezintă vechiul curent de pictură moldovenească, în care, ca şi în
arhitectură, miniatură şi broderie, sunt destul de puternic conturate trăsăturile
de tradiţie bizantină. Fragmentele de pictură sunt de o remarcabilă
sensibilitate plastică, fructificând la maximum vechi şi elegante tradiţii
elenistice venite desigur pe filieră bizantină. Tradiţia portretelor pictate cu
nobleţe, după canoane constantinopolitane elenizate din celebrul
Tetraevangheliar din 1429, datorat lui Gavril Uric, astăzi aflat în Biblioteca
Baudleiană din Oxford, o vom regăsi câteva decenii mai târziu, în desenul
capetelor zugrăvite cu graţie, iarăşi elenistică, în biserica Lujeni, unde
capetele chipurilor zugrăvite păstrează frăgezimea şi vioiciunea tipului
elenistic, de rară fineţe.
Coloritul picturilor executate pe un strat compus din var fin, amestecat
cu fibre subţiri de in, este vioi. În multe scene, costumaţia personajelor este
albă, având umbre gălbui, cărămizii sau brune. Nimburile sfinţilor sunt roz-
ivoriu, în locul galbenului obişnuit de mai târziu, care imită aurul.
Decorarea acestei biserici, efectuată după 1453, poate fi considerată
mai mult decât simptomatică, în ceea ce priveşte studiul filiaţiunilor
5
existente între arta din epoca lui Alexandru cel Bun şi arta epocii lui Ştefan
cel Mare. Atât prin iconografia lor, cât şi prin stilul lor, picturile de la Lujeni
probează simbioza dintre modelele şi procedeele bizantine şi cele central
europene.
O apropiere de Occidentul secolelor XIV-XV
Să urmărim, în continuare, câteva detalii din programul iconografic al
pronaosului, încercând să desluşim mesajul acestei picturi, atât cât s-a
păstrat până în zile noastre.
Pe peretele de miazănoapte, lângă zidul despărţitor de naos, un cavaler
cu părul bărbii încărunţit, şezând călare pe un cal alb, îmbrăcat în zale, ţine
în mână un scut care îi apără pieptul. Pe scut se află zugrăvită o simplă cruce
albă, şi un fel de mantie, care îi ajunge până la călcâie. Harnaşamentul este
colorat în roşu. Alte detalii nu se pot distinge, deoarece peretele este
deteriorat de multe lovituri (posibil de suliţe, de săbii turceşti, tătărăşti).
Acest portret îl reprezintă pe ctitorul bisericii, aşa după cum ne-o
confirmă şi inscripţia ce însoţeşte această imagine. Datarea picturilor de la
Lujeni, la începutul, sau chiar înaintea domniei lui Ştefan cel Mare, este
justificată atât din analiza surselor documentare, cât, mai ales din analiza lor
stilistică. De altfel, chiar Paul Henry recunoaşte calităţile acestei picturi şi
vechimea ei.
Aşadar, iată suntem din nou în faţa unei situaţii destul de rar întâlnite
în iconografia noastră: ctitorul este zugrăvit într-o postură neobişnuită pentru
o biserică ortodoxă: înarmat, şi călare pe cal. Această soluţie este posibil să
fie inspirată din imaginea similară a regelui Wladislaw Jagello, datată în
6
anul 1418, imagine pe care o întâlnim în ansamblul picturilor murale de stil
bizantino-rus, cu puternice inflexiuni gotice, din extremitatea nord vestică a
sanctuarului capelei „Sf. Treime“ a palatului regal din Lublin.
Afirmând că în arta bizantină nu se cunosc asemenea portrete de ctitor
călare, în opinia lui I. D. Ştefănescu, pictura de la Lujeni sugerează o
apropiere cu Occidentul secolelor al XIV-XV-lea şi dă ca exemplu cavalerul
pictat deasupra sarcofagului, ca gisant, din Biserica „San Giovanni e Paolo“
din Veneţia, datată în secolul al XIV-lea.
Bibliografie:
Balş, Gheorghe, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al
XVIII-lea, Bucureşti, Institutul de arte grafice „E.Marvan”, 1933.
Bogdan, Nicolae Andriescu, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială,
ilustrată, Iaşi, Ed. Tehnopress, 1997.
Curinschi, Gheorghe, Monumentele de arhitectură din Iaşi, Bucureşti,
Ed. Meridiane, 1967.
Demciuc Diac. prof. dr. Vasile M., - Biserica din Lujeni - un reper în
arhitectura ecleziastică a Moldovei din secolul al XV-lea (articol publicat în
ziarul Lumina din 28 februarie 2008)
Erhan, Viorel, Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi, Iaşi,
Ed. Tehnopress, 2003.
Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, Ed.
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1974.
7