biserica ortodoxĂ romÂnĂ din paris4 gânduri de anul nou paris – decembrie 2006 ragii mei, vn...
TRANSCRIPT
E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
9 bis, rue Jean de Beauvais • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47
B u l e t i n
A n u l X L I I I • N r . 2 2 • d e c e m b r i e 2 0 0 6 ( s e r i e n o u ă )
2
3
4
Gânduri de Anul Nou Paris – Decembrie 2006
ragii mei, în această zi a Anului Nou, zi
de îndoită sărbătoare pentru toţi
creştinii, mai întâi fiindcă prăznuim
împlinirea a opt zile de la Naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos, zi în care Preacurata
Fecioară Maria şi dreptului Iosif au dat
dumnezeiescului Prunc numele de Iisus (Lc. 2,
21), iar în al doilea rând, fiindcă prăznuim pe
Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei
Capadociei, Sfânt care a strălucit pe cerul
Bisericii prin învăţătura şi pilda vieţii lui, mă
opresc o clipă, urându-vă din toată inima mea,
un călduros şi sincer La Mulţi Ani!
Intrând şi astăzi într-un an nou, ne dăm
seama că nu stăm pe loc, că suntem nişte
călători, aducându-ne aminte şi astăzi de
cuvintele Psalmistului David: „Călător sunt în
Faţa Ta Doamne, şi oaspete ca toţi părinţii
mei”(Ps. 33, 13) sau, cum spune Sf. Apostol
Pavel: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o
căutăm pe ceea ce va să vină”. (Evrei 13, 14).
Suntem călători şi, ca orice călător se
cuvine să ne întrebăm: de unde începe călătoria
noastră şi unde se sfârşeşte, de unde venim şi
unde ne ducem? Care este ţinta din urmă a
călătoriei noastre?
Venind de la Dumnezeu şi ne întoarcem la
Dumnezeu. El este începutul şi sfârşitul. El este
Alfa şi Omega. El este veşnic şi neschimbător.
La El „nu este schimbare sau umbră de
mutare”(Iacov 1,17).
Dacă este adevărat că suntem călători pe
pământ tot atât de adevărat este că fiecare avem
o trimitere şi o chemare de împlinit în călătoria
noastră, care nu poate fi la voia întâmplării.
Călătoria noastră are un rost, o menire, şi de
felul cum ne-o împlinim avem să răspundem în
faţa conştiinţei noastre, în faţa oamenilor, dar
mai cu seamă în faţa lui Dumnezeu.
De aceea, dragii mei, trăind cu dorul de
înaintare, de desăvârşire, călătoria noastră nu se
desfăşoară numai în timp sau pe linie orizontală,
ci şi pe dimensiune verticală, mai sus, mai bine,
mai adevărat, mai frumos, mai aproape de ţinta
din urmă: desăvârşirea.
De asemenea călătoria noastră în lume este
însemnată, deoarece este una singură, având o
singură viaţă şi nu poate fi deplină, nu poate
duce spre izvorul vieţii decât dacă o îndreptăm
spre ţinta finală, ca să putem spune la sfârşit:
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am
săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a
pregătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o
va da-o în ziua aceea”(II Tim. 4, 7-8).
În cei opt ani de dăruire Sfintei noastre
Biserici, de lacrimi, de rugăciuni, de mulţumiri
Bunului Dumnezeu, pentru toate cele ce le-am
trăit alături de voi toţi, toţi cei care mă iubiţi,
toţi cei care mă urâţi, am trăit cele mai împlinite
şi Binecuvântate rugăciuni de pomenire a unui
Stăpân Arhiereu român, Nathaniel, venind în
anul 2003 din America la noi, însoţit de fratele
întru Hristos şi prietenul pr. Vasile Boldeanu,
Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, săvârşind
Sfânta Liturghie Arhierească alături de
Mitropolitul Iosif, Arhiep. Adrian, Arhiep.
Gabriel de la Rue Darue, după 31 de ani de
când, nu a mai intrat un Episcop ortodocx în
Sfânta noastră Biserică. În anul 2004, Arhiep.
Nathaniel revine în Europa, se opreşte iarăşi la
noi, aducând Soborul de arhierei din Diaspora,
şapte arhierei şi episcopi, iar în luna mai a
anului 2005 nouă arhierei şi episcopi, sfinţindu-
se aici, în catedrala neamului românesc din
Paris, pentru prima dată, un Episcop Vicar
pentru Mitropolia Ortodoxă din Europa
Occidentală şi Meridională a Mitropolitului
Iosif.
Ani de împliniri duhovniceşti, ani de
Binecuvântări de la Bunul Dumnezeu pentru
fiecare lacrimă vărsată pe jertfelnicul dăruirii
noastre, rămânând acelaşi pe care l-aţi cunoscut,
neclintit, neveştejit, puţin mai îmbătrânit, dar nu
înainte de vreme.
Gândul meu se îndreaptă către înaintaşii
D
5
mei, vrednicii de pomenit Arhim. Iosafat
Snagoveanu, Mitrop. Visarion, Ep. Teofil, Ep.
Policarp, Ep. Valerian, Ierom. Pahomie, Pr.
Vasile Boldeanu, sufletul acelei Biserici, Pr.
Virgil Gheorghiu, Pr. Petre Popescu, Pr. Mircea
Domitriu, Pr. Dumitru Popa, Pr. Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, încercând de a păşi pe
urmele lor, mărturisind aceeaşi credinţă cu care
ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, în
exilul vieţilor lor, în Europa Occidentală,
America şi Canada.
Anul Nou ne este de faţă, dragii mei.
Dumnezeu ne deschide calea să intrăm în el. În
acest an să ne silim să împlinim chemarea şi
lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu.
„Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al
tuturor celor văzute şi nevăzute, Cela ce ai
făcut ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi
vremurile pentru zidirea Ta, binecuvântează
cununa anului ce a început, fereşte şi păzeşte cu
pace pe bine credinciosul Tău popor român de
pretutindeni, mult Milostive” .
La Mulţi Ani Fericiţi!
Al dumneavoastră rugător către Mântuitorul
sufletelor noastre,
Pr. Constantin Târziu
Cuvânt la înmormântarea Părintelui
Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Părinte Gheorghe Calciu,
Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!
Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi
admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte
lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi
exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de
suferinţe şi pribegie să se odihnească în Grădina
Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării
noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă,
închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele
comuniste şi împreună să aşteptăm aici
sunetului trâmbiţei celei de apoi a
Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să
ieşim „întru întâmpinarea Domnului în
văzduh”(I Tes. 4, 16).
Bine ai venit iubite frate întru credinţă şi
întru suferinţă deoarece „binecuvântat este cel
ce vine întru numele Domnului”!
ÎNTRISTAŢI FRAŢI ŞI SURORI!
Biserica şi neamul nostru românesc pierd
azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe
ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi
româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător
în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe
pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol
ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge
până la marginile lumii” dar va străbate ca un
ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni
zicând asemenea Sfântului Pavel „Fiţi mie
următori, precum şi eu lui Hristos”(I Corinteni
11,1).
S-a născut în anul 1925 odată cu Patriarhia
Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la
Gurile Dunării cel ce se va odihni aici între
Crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile
6
veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un
fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de
neclintit.
Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea
evenimentelor interbelice şi a înţeles ca
majoritatea celor din generaţia lui, pericolele
Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla
ameninţare asupra României şi a altor state
creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din
Apus cu aceleaşi efecte distructive pentru
credinţă şi neam. În acest context, fiind student
la medicină, cu mult curaj a încercat alături de
alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând
parte la diferite manifestări cu caracter
anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi drept
urmare este întemniţat în anul 1948. În urma
condamnării cunoaşte calvarul închisorii
comuniste de reeducare a studenţilor de la
Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de
acolo la care erau supuşi deţinuţii sunt
asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime.
Metodele de tortură folosite în aceste temniţe
urmăreau distrugerea fizică şi spirituală,
semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând
se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în
Bunul Dumnezeu; În aceste condiţii deosebit de
grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre
junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost
aruncate în gropi comune, iar sângele lor a
îngrăşat brazdele pământului de unde strigă
precum sângele lui Abel către fratele Cain cel
ucigaş.
Această perioadă de 17 ani de puşcărie a
fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o
adevărată universitate în care se deprindea
Virtutea, Răbdarea, Credinţa, Dragostea,
Solidaritatea, Pacea interioară, toate acestea
fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune
Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru
Hristos(Galateni 5, 22).
În urma decretului de amnistie din 1964,
Părintele Gheorghe Calciu iese călit ca aurul din
topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de
regimul materialist şi ateu urmează Filologia
dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl
cheamă să devină pescar de oameni, adică preot
în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită
nici de porţile iadului (Matei 16, 18).
Drept aceea urmează cursurile Facultăţii de
Teologie din Bucureşti după care este hirotonit
preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul
Testament la SEMINARUL TEOLOGIC
RADU VODĂ din Bucureşti, fiind foarte iubit
şi apreciat de elevi, mulţi dintre eu ataşându-se
duhovniceşte de dascălul lor.
În 1977 cutremurul din 4 martie n-a
dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are
curajul să lovească Altarele Dumnezeului celui
viu, sau cum spune psalmistul ca în codru cu
topoare să distrugă Locurile cele Sfinte. Atunci
când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a
fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit
locul cu un sălaş al păcatului, glasul părintelui
Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet cu mult
curaj şi fără nici o frică împotriva dărâmătorilor
de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii
voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte” să
săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi
asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul
nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult
cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave,
deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală,
ci şi a familie, a soţiei şi a băiatului, însă
Părintele ştia că nimeni şi nimic nu trebuie să
despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui
Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele
binecuvântate ŞAPTE CUVINTE CĂTRE
TINERI în şapte săptămâni, miercurea, la
Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat
atunci o adevărată Proclamaţie Spirituală, o
chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un
reper concret de orientare în întunericul
veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în
latura şi în umbra morţii” (Isaia 9, 1).
În urma acestei atitudini este anchetat,
izolat, ameninţat şi în 1979 este condamnat la
încă zece ani de închisoare. În urma protestelor
marilor personalităţi din Diaspora Românească
şi a presiunii unor oameni politici este eliberat
după cinci ani, în 1984 şi forţat să părăsească
ţara în anul următor.
După 22 de ani de puşcărie urmează exilul
în SUA de 21 de ani, o perioadă în care
Părintele cu un dinamism tineresc desfăşoară un
apostolat jertfelnic pentru românii de peste
ocean, fiind liantul şi vocea cea mai autorizată
pentru năzuinţele celor de acolo, dar şi
propovăduitorul credinţei ortodoxe şi al
valorilor naţionale pentru păstrarea identităţii
religioase şi de neam. Dorul de ţară l-a urmărit
mereu aşa cum i-a urmărit pe evrei în robia
babilonică, care plângeau la râul Vavilonului
aducându-şi aminte de Sion.(Ps. 136).
Simţindu-şi sfârşitul aproape a dorit să vadă
pentru ultima dată locurile dragi, ca aceste
amintiri să le poarte în sufletul său în planul
7
vieţii de dincolo. Aşa cum Iosif a lăsat
Testament ca atunci când ai săi se vor întoarce
în pământul făgăduinţei să-i ia şi osemintele lui
şi acest Testament a fost împlinit de Moise, aşa
şi Părintele Gheorghe Calciu a lăsat Testament
ca trupul său să fie adus şi înmormântat aici la
Mănăstirea Petru Vodă. După o viaţă întreagă
trăită în zbucium şi neodihnă, în mărturisire şi
jertfă, răstignit între Dumnezeu şi neamul său
după expresia lui Petre Ţuţea, sub zodia
martiriului şi a smereniei şi moartea părintelui
este tot în aceeaşi zodie a neodihnei şi a
furtunilor îngăduite de Dumnezeu pentru a
primi cunună mai strălucitoare în Împărăţia
cerurilor.
Protos. Justin-PÂRVU
De Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii
Domnului, 21 noiembrie, Părintele Gheorghe
Calciu intră în acea Sfântă a Sfintelor nefăcută
de mână, în ceruri (Evrei, 9,12) unde este
Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci
în veci pentru acest neam al nostru pe carel-a
iubit atât demult.
De Sărbătoarea Sfântului Andrei, Apostolul
Românilor, Părintele Gheorghe Calciu, Noul
Apostol al Românilor de Pretutindeni este adus
în ţară într-o procesiune sfântă şi depus în
Mănăstirea Radu Vodă pentru a fi prohodit
după rânduială de Prea Fericitul Părinte Patriarh
Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române.
Acum la împlinirea unui an de la sfinţirea
Mănăstirii acesteia de către I.P.S. Daniel al
Moldovei şi Bucovinei, Sfântă Mănăstire
închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril,
dar şi tuturor Martirilor căzuţi în lupta
împotriva celor fără de Dumnezeu, iată se
seamănă aici în cimitir un Simbol al demnităţii
ortodoxe, un Martir al neamului, un Suflet ce va
cuvânta tainic tuturor că „cinstită este înaintea
Domnului moartea cuvioşilor Lui”.
În ziua în care s-au împlinit opt ani de la
moartea Părintele Ilie Cleopa (3 dec. 1998),
Părintele Gheorghe Calciu este întâmpinat în
Mănăstirea noastră şi deja gustă din bucuria
zilei a opta adică „s-a împărtăşit cu-adevărat cu
Dumnezeu în ziua cea neînserată a Împărăţiei
Sale”.
Acum, în preajma Sărbătorii Sfântului şi
Bunului Părinte Nicolae, prin moartea
Părintelui Gheorghe Calciu avem în ceruri un
Părinte al nostru, mângâietor în necazuri şi
nevoi, rugător pentru neamul nostru românesc şi
luminător al drumului către Hristos.
Din vremelnicie Părintele Gheorghe Calciu
trece în veşnicie şi trage după el un neam întreg,
deoarece acest popor va dăinui în istorie şi în
veci nesfârşit, care-l va avea într-o măsură cât
mai mare pe Dumnezeu; el este răscumpărătorul
vremurilor noi care spală ruşinea fricii şi a lipsei
de cutezanţă şi care şterge vina sângelui curs pe
nedrept aşa cum spune Mântuitorul „de la
sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia
fiul lui Varahia cel ucis între templu şi altar” şi
ca acest blestem să nu apese pe umerii nimănui.
Hristos să te odihnească în latura celor vii
şi uşile raiului să îţi deschidă, moştenitor
Împărăţiei Sale să te arate şi mijlocitor pentru
Biserică şi neamul nostru să te orânduiască, pe
tine Părinte GHEORGHE CALCIU,
mărturisitor neînfricat al credinţei!
Protos. Justin Pârvu
2 decembrie 2006,
Mănăstirea Petru Vodă
*
După citirea acestui „Cuvânt” de către
Părintele Justin Pârvu, cu lacrimi şi cu vocea
tremurândă pentru cel care i-a fost şi a rămas până
la mormânt frate întru Hristos, dar şi în suferinţă
părtaş în închisorile comuniste, Prea Cuviosul
Părinte Justin a dat citire poeziei „CREZUL” de
Radu GYR:
8
I.
Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,
Să sune scrâşnetul hain
Şi mii de lacăte la uşă
Eu cum am fost, aşa rămân.
II.
Surpaţi asupră-mi munţi şi ape,
Puteţi chiar să mă spânzuraţi.
Cu grele, negre târnăcoape
Credinţa nu mi-o sfărmaţi.
III.
Târâţi-mă, de vreţi, sub şanţuri
Şi îngropaţi-mi trupul stins,
Eu sunt ca Făt Frumos din lanţuri,
Puteri adânci de neînvins.
IV.
Puteţi să năpustiţi tot iadul
Ca să mă frângă până-n miez.
Eu stau în viscole ca bradul
Şi tare, tare, ca un Crez.
*
Alături de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la slujba înmormântării la Mănăstirea Radu Vodă a
participat şi I.P.S. Mitropolit Iosif al Europei
Occidentale şi Meridionale; I.P.S. Arhiepiscop
Nathaniel al Americii şi Canadei, Întâi Statorul
Bisericii Ortodoxe Române din Paris, a binecuvântat
venirea din America a P.S. Episcop Vicar Irineu însoţit
de Pr. Dumitru Păun şi Casian Fetea, iar din partea
B.O.R. din Paris Sfinţii Arhangheli, Pr. Constantin
Târziu. A fost prezentă şi preşedinta Asociaţiei
Femeilor Ortodoxe din Paris, doamna Irina Luciu.
Câteva date istorice
1853 : 153 de ani de la înfiinţarea primei
capele române de către Arhimandritul
Iosafat Snagoveanu.
5.08.1882 : 124 de ani de la cumpărarea
Bisericii Sfinţii Arhangheli de către
Guvernul Monarhiei Române.
31.05.1892 : 114 de ani de la sfinţirea
solemnă a Bisericii Sfinţii Arhangheli de
către P.S. Inochentie Ploieşteanu .
27.02.1879 : 127 de ani de la naşterea
Mitrop. Visarion Puiu, la Paşcani.
14 oct.1896 : 110 ani de la naşterea
Ep.Teofil Ionescu, comuna Boboc, Buzău.
26.05.1936 : 70 de ani de la vizita
Patriarhului Miron Cristea în Biserica
Sfinţii Arhangheli din Paris, având ca
slujitor pe Arhim. Eugeniu Laiu, ajuns
Episcop şi depus de comunişti.
1946 : 60 de ani de la organizarea
Episcopiei Ortodoxe Române din Europa
Occidentală de Mitrop. Visarion Puiu.
12/26.12.1954 : 52 de ani de la hirotonirea
episcopală a Arhim. Teofil Ionescu.
Redăm spre aducere aminte, dar şi spre neuitare, „Gramata” citită în această sfântă şi mare zi
pentru Biserica exilaţilor din Europa Occidentală, de către Mitrop. Visarion.
GRAMATĂ
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeului nostru închinat în Sfânta Treime,
NOI
VISARION
Cu mila lui Dumnezeu, Mitropolitul cârmuitor al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa
Occidentală.
Urmând exemplul practicat de către ierarhia Bisericii creştine în vremuri de prigoană creştină, sau
de retragere din calea barbarilor, dar mai cu seamă, în timpul acesta de apocaliptică persecuţie, urmând
exemplul de continuare a lucrului apostolic al ierarhiei Bisericii ortodoxe ruse din Diaspora, activitate
9
acoperită legal şi canonic de înţelegerea hotărâtoare a Patriarhului Tihon al Bisericii ortodoxe ruse,
numărul 362 din XI. 1920,
Cum şi nădejdea şi aşteptarea liberării poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române de sub
ocupaţia şi persecuţia celor fără de Dumnezeu, pentru regăsirea şi conlucrarea cu ierarhia prigonită
acum în Ţară, păşim mai departe la consolidarea organizărei noastre bisericeşti şi la activarea lucrului
Nostru pastoral prin ridicarea la rangul de arhiereu şi împărtăşirea harului arhieresc Vicarului Nostru,
P.C. Arhimandrit Teofil Ionescu cu titlul de Sevreanul.
Pentru această hirotonie, Noi fiind în Diaspora singurul arhiereu membru al Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române dinainte de ocuparea Ţării de către armatele roşii şi neavând legătură
administrativă cu Ţara, am folosit practica canonică a principiului vecinătăţii, adresându-ne Sfântului
Sinod al Bisericii ortodoxe ruse din Diaspora, de sub preşedinţia I.P. Mitropolit Anastasie, cu sediul în
New-York, U.S.A.
La adresa noastră din 10 septembrie a.c. I.P.S. Anastasie Ne-a trimis răspunsul Sinodului cu adresa
Nr. 3/503/1634 din 29 octombrie – 11 noiembrie 1954, dând delegaţie IPS Arhiepiscop Ion al
Bruxelului, cu sediul la Versailles, de a Ne da cuvenitul sprijin.
Astfel, cu mila şi
îndurarea lui Dumnezeu
Tatăl, cu dragostea lui
Dumnezeu Fiul, şi cu voinţa
lui Dumnezeu Duhul Sfânt,
săvârşitu-sa hirotonisirea
întru arhiereu a PC
Arhimandrit Teofil Ionescu,
duminică 26 decembrie
1954, în Biserica ortodoxă
rusă cu hramul „Sfântul
Nicolae” din Versailles, 8
Bulvard Haig Douglas, cu
participarea alături de Noi a
IPS Arhiepiscop Ion al
Bruxelului şi a PS Episcop
Nathanael al Cartaginei şi
Tunisiei.
Înmânând fratelui
Nostru întru apostolie,
arhiereului Vicar Teofil
Sevreanul, toiagul păstoriei
spre a Ne sprijini unul, pe
altul, întru păstorirea turmei
celei cuvântătoare al lui
Hristos Mântuitorul Nostru,
îi poruncim lui cu conjurare sfântă, ca nimic să nu lase din mărturisirea de credinţă făcută în faţa noastră
mai înainte de primirea Harului Arhieriei!
Astăzi 26 decembrie anul mântuirii una mie nouă sute cincizeci şi patru, iar al păstoriei Noastre în
Diaspora al Zecelea.
† Mitropolit VISSARION Puiu ;
† Arhiepiscop ION al Bruxelului şi Europei Occidentale ;
† Episcop NATHANAEL al Cartaginei şi Tunisiei.
10
GRAMMATA
Au nom du Père du Fils, du Saint-Esprit, notre Dieu adoré dans sa Très Sainte Trinité.
Nous, Vissarion,
par la grâce de Dieu Métropolite-Archevêque, titulaire de l’Eparchie orthodoxe roumaine
d’Europe occidentale.
Suivant l’exemple pratique par la Sainte Hiérarchie de l’Eglise Chrétienne aux temps de
persécution contre les chrétiens, aux temps de repli devant l’invasion des barbares (allusion aux
événements du IVe au IXe siècles roumains. N.D.I.R.), suivant en ces temps de persécutions
apocalyptiques l’exemple de continuité apostolique dans le travail pastoral que nous offre la Sainte
Hiérarchie de l’Eglise Orthodoxe russe hors –frontières, activité couverte canoniquement par la
sage décision prise par le patriarche Tikhon de l’Eglise Orthodoxe russe, sous le numéro 362 du 20
novembre 1920.
Dans l’espoir et l’attente de la libération de notre peuple roumain de l’occupation et de notre
Eglise Orthodoxe roumaine de la persécution de la part des sans-Dieu, et pour collaborer avec Elle
après la libération.
Faisant un nouveau pas eu avant pour consolider notre organisation ecclésiastique et activer
notre travail pastoral.
Nous élevons au rang d’Evêque-Coadjuteur (arhiereu) par la communication de la Grâce (har)
épiscopale le Révérendissime Archimandrite Teofil Ionescu, avec le titre de Sèvres (Sevreanul).
Pour cette chirotonie, étant dans la Diaspora le seul hiérarque membre du Saint-Synode,
orthodoxe roumaine d’avant l’occupation du notre pays, par les armées rouges, n’ayant pas de
liaison administrative avec notre pays, appliquant la pratiquer canonique du principe du voisinage.
Nous nous sommes adressés au Saint-Synode de l’Eglise Orthodoxe russe hors –frontières, présidé
par S.E. le Métropolite Anastase, à New-York, U.S.A. a notre lettre du 10 septembre de l’année
courante. S.E. le Métropolite Mgr. Anastase a envoyé la réponse du Saint-Synode sous le N°
3503/1634, le 29 octobre - 11 novembre 1954. Celui-ci délégue S.E. l’Archevêque de Bruxelles,
Mgr Jean résidant à Versailles, pour nous donner toute l’aide nécessaire.
Ainsi, avec la Grâce et la Miséricorde de Dieu notre Père, avec l’amour de Dieu le Fils et la
bienveillance de Dieu le Saint-Esprit. Nous avons accompli la chirotonie épiscopale du
Révérendissime Archimandrite Teofil, le dimanche 12/26 décembre 1954, en l’église orthodoxe
russe Saint-Nicolas, à Versailles, 8, avenue Douglas-Haig, ayant comme consécrateurs les
révérendissimes Seigneurs Jean, archevêque de Bruxelles et d’Europe occidentale et Nathanail,
évêque de Carthage et Tunis.
Confiant le bâton pastoral à notre Frère en apostolie l’évêque coadjuteur Teofil de Sèvres, afin
de nous appuyer l’un sur l’autre, pour gouverner les ouailles chrétiennes qui appartiennent a notre
Seigneur et Sauveur Jésus-Christ. Nous lui enjoignons, en le conjurant saintement, de n’abandonner
en rien la Confession de Foi qu’il a prononcé devant notre Face, avant de recevoir la Grâce
épiscopale.
En ce jour d’hui, le douze vingt-six décembre de l’année du salut mil neuf cent cinquante-
quatrième, en la Dixième de Notre gouvernement de ce diocèse.
† Métropolite VISSARION Puiu ;
† Arhiepiscop JOAN al Bruxelului si Europei Occidentale ;
† Episcop NATHANAEL.
11
Raport moral al Consiliului APCOR
2006 (Traducere şi adaptare în Limba română – scriitoarea Maria Cozma)
Doamnelor şi Domnilor,
Încă din anii 2004 şi 2005, activitatea
consiliului nostru şi biroului său a continuat să
se desfăşoare de manieră satisfăcătoare şi în
condiţii normale. Conform statutului, biroul este
reglementat reunit şi a girat lucrările curente
fără nici o particularitate de distingere faţă de
chestiunile de gestionare şi administrare.
Potrivit anului trecut ne amintim situaţia
canonică a Bisericii noastre Sfinţii Arhangheli.
După cum am precizat în câteva rânduri
Biserica noastră cu Eminenţa Sa Mitropolitul
Visarion Puiu avea să se repună în funcţiune în
anul 1946 într-o situaţie bine cunoscută epocii;
astăzi este sub oblăduirea şi bunăvoinţa
canonică a Eminenţei Sale Prea Sfinţiei Sale
Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit şi al
Episcopiei Ortodoxe Române din America. Din
raţiuni de împrejurări, I.P.S. Sa Natahniel nu a
putut veni în acest an în vizită pastorală în
Duminica Tomei, dar dânsul a trimis de câteva
ori reprezentantul său, Preotul Mitescu.
Scrisorile pastorale ale I.P.S. Sale Nathaniel
pentru sărbătorile Naşterii Domnului şi Paşti ne
sunt de un preţios ajutor spiritual şi mulţumim
Eminenţei sale pentru permanenta grijă care,
face dovada în interesul comunităţii noastre.
În planul intenţiilor noastre, am făcut faţă
necesităţilor din cadrul bugetului prevăzut.
Raportul financiar va face obiectul unei
prezentări separate.
Lucrările importante referitoare la normelor
de securitate în ceea ce priveşte instalaţia de
căldură, au acumulat ceva întârziere şi suntem
în cursul de a le remedia.
La fel am fi prevenit refacerea sălii gotice
în 2006, dar lucrările vor fi întreprinse în planul
anului 2007.
Cimitirele noastre din Thyais şi
Montparnasse reclamă lucrări şi întreţinere. La
Thyais, cinci cruci sunt repartizate în sarcina
Preotului Târziu şi trei fixări trebuiesc a fi
efectuate. La Montparnasse, curăţirea pietrelor
şi reaurirea inscripţiunilor trebuiesc a fi
efectuate.
Pe planul ajutoarelor financiare, noi am
putut împărţi cu dărnicie ajutoarele substanţiale
atunci când ştirile inundaţiilor care au atins ţara
şi a răspunde la problemele specifice oamenilor
încercaţi de durere fie în România sau
Basarabia. În final, am putut reînnoi veşmintele
preoţilor şi ţesăturile liturgice prin donaţiile
specifice fidelilor bisericii.
La ceea ce se referă problemele juridice,
noi am urmărit acţiunile în curs cu avocatul
nostru. Pentru ceea ce este APCOR, nimic
deosebit nu este a se spune astăzi. Mitropolitul
Iosif ne-a adresat diferite corespondenţe în acest
an, care au fost duse ca acte adiţionale în justiţie
şi noi ţinem a-i mulţumi. Este vorba de
confirmarea excomunicării preoţilor Stoica şi
Urda, atât de Biserica Ortodoxă Română cât şi
de Ortodoxia universală. O altă corespondenţă
confirmă canonicitatea bisericii noastre,
document util la dosar.
Din punct de vedere administrativ, noi am
lansat corespondenţe pentru punerea la zi a
fişelor noastre şi recensământul aderenţilor
noştri. Operaţiunea este tot timpul în curs.
În acest an am avut încă câteva dificultăţi
la editarea Buletinului nostru în a-l ordona.
Aceasta este legată la o evidentă lipsă în
problemele de intendenţă. Este de dorit de a se
putea degaja un post bugetar în 2007
permiţându-ne de a beneficia de serviciile unui
secretar bilingv pe timp parţial.
Cum fiecare îl poate constata, comunitatea
noastră este bine trăită şi biserica este foarte
frecventată. Peste 120 botezuri şi 18 căsătorii au
fost celebrate acest an.
Asociaţia Femeilor Ortodoxe, va prezenta
un raport separat de activitate. Ţinem în tot
acest timp să mulţumim Asociaţiei pentru
ajutorul său la viaţa Bisericii şi în mod deosebit
pentru efortul dat în materie de cateheză a
copiilor noştri.
Sperând că acest raport va răspunde atenţiei
dumneavoastră şi că ne veţi onora cu fidelitatea
dumneavoastră susţinută la asociaţia noastră
cultuală, Consiliul Parohial vă urează un
Crăciun vesel şi un Nou An fericit. Consiliul
12
mulţumeşte clerului său şi în mod deosebit
rectorului său, Preotului Constantin Târziu,
pentru conducerea cu stăruinţă, devotamentului
său pentru biserica noastră şi colaborarea sa
perfectă cu Consiliul; totodată Consiliul
mulţumeşte Preotului Iulian, Preotului Dan,
ierodiaconului Iosif Vlad şi diaconului Viorel
Nedelcu la slujbele duhovniceşti ale comunităţii
noastre.
Preşedintele APCOR
Mihai Kivu
Întâmpinări româneşti la Paris
iserica românească din Cartierul Latin
este o surpriză cu muşcate la intrare,
dacă eşti francez şi ai ieşit seara la
plimbare încotro te-au dus paşii. Dacă eşti
român, n-o vei găsi chiar pe cheiul Senei,
trebuie să-ţi propui să o afli, căci nu e departe şi
nu-ţi iese-n cale, s-a sălăşluit cu discreţie pe
strada Jean de Beauvais, cu florile ei de acasă.
Dacă eşti francez şi ai văzut-o, te apropii de
poartă şi începi să dai de rostul unui afiş cu zile
şi ore; ceva poţi pricepe: zilele în care biserica
este deschisă, vineri, sâmbătă şi duminică, " ça
veut dire: vendredi, samedi et dimanche? - se
întorc spre mine doi francezi bucuroşi că au
înţeles ce scrie acolo, într-o limbă cu litere
latine. "Putem veni şi noi?" "Sunteţi bineveniţi."
Dacă eşti român, "Bine ai venit!" sunt
cuvintele pe care eu le-am primit în franceză
mai întâi din partea doamnei preotese, o
prezenţă discretă şi vie, delicată şi ospitalieră,
întocmai ca prezenţa acestei biserici în Cartierul
Latin. Aici trăieşti bucuria că ospitalitatea şi
ortodoxia nu au numai chip românesc, ele au
chipul celor ce îl poartă. Romanii le-au purtat în
lume, le-au adus aici şi s-au făcut primitori de
străini în pământ străin; ei sunt o venire a
ortodoxiei pe pământ francez.
L'Avent, Calea Crăciunului: taina şi
împărtăşire de taină. Suntem şi noi,
cei în trecere, pe drumul Magilor către Betleem,
am ajuns în spaţiul acestei biserici
cuprinzătoare, fiecare cu un dar al lui, ne
bucurăm că îl găsim pe Dumnezeu aici. Aşa
vine ortodoxia în aceste locuri, ca pretutindeni,
întrupată. Vine întrupată şi în chip românesc,
deschisă fiecărui necunoscut sau cunoscut care
îi calcă pragul, un prag universal, aşezat pentru
toţi deopotrivă în orizontul acestei lumi în
aşteptare. În aşteptarea de a paşi înăuntru cu
sfiala şi cu bucurie, în aşteptarea de a fi
întâmpinat, în aşteptarea lui Dumnezeu pe care
îl aflăm aşteptându-ne. Venire şi aşteptare. Vine
turnată în viaţa şi în chipul acestor oameni, al
celor strămutaţi din alt pământ. De aceea fiecare
om de aici este o prezenţă a bisericii, un mag ce
vine de departe ca să aducă un dar, fiecare o
reprezintă şi o configurează. O îmbracă în
propriul său veşmânt: al culturii, al simplei
credinţe, al privirii curate. Şi ea ne
îmbracă pe toţi cu tot ce se află în cuprinderea
ei. Ne primeşte în chipul ei, ne îmbracă în
Hristos, liturgic, şi în darul de zi cu zi al
întâlnirilor noastre.
Tainic, venind şi aşteptând, cuprinzând şi
primind, Biserica Sfinţilor Arhangheli
împlineşte în spaţiul ei, permanent şi discret, o a
doua venire a ortodoxiei în pământ francez, pe
malul Senei, în strada Jean de Beauvais, cu
muşcate la intrare şi cu litere latine.
Anca Popescu
Paris, 26 noiembrie 2006
B
13
La catéchèse hier et aujourd’hui
Pour les enfants de notre paroisse, la rentrée des vacances signifie aussi le commencement de
l’année catéchétique qui sera structurée cette année autour des Saintes Écritures et de la langue et la
culture roumaine. Mais qu’est-ce que la catéchèse ?
La catéchèse est l’une des formes par lesquelles l’Église transmet la “Bonne Nouvelle” aux
hommes dans un lieu et un contexte historique précis. Par elle, l’Église suit le commandement de
Jésus-Christ de faire « de tous les hommes des disciples » (Mt 28, 19). Le mot “catéchèse” ne revêt
pas une signification invariable au cours de l’histoire. Son sens est différent selon les endroits, le
temps et les situations pastorales, mais il exprime toujours le souci de la transmission de la foi au fil
des générations. Ce processus de transmission est présent dans la Bible même.
Dans l’Ancien Testament, la transmission de la foi à travers les générations jouait un rôle
essentiel. Elle se faisait sous de multiples formes dans le cadre du culte et de la vie sociale et
familiale. L’apprentissage des textes et leur récitation visait non seulement à les mémoriser mais
aussi à les méditer pour s’imprégner de la promesse et des exigences de l’Alliance avec Dieu. Il
s’agit des textes qui offrent des résumés des situations historiques par lesquelles la fidélité de Dieu
se manifeste envers son peuple : « Nous étions esclaves du Pharaon en Égypte, mais d’une main
forte, le Seigneur nous a fait sortir d’Égypte ; le Seigneur a fait sous nos yeux de grands signes et de
grands prodiges pour le malheur de l’Égypte, du Pharaon et de toute sa maison. Et nous, il nous a
fait sortir de là-bas pour nous faire entrer dans le pays qu’il a promis par serment à nos pères, pour
nous le donner. Le Seigneur nous a ordonné de mettre en pratique toutes ces lois et de craindre le
Seigneur notre Dieu, pour que nous soyons heureux tous les jours, et qu’il nous garde vivants
comme nous le sommes aujourd’hui. Et nous serons justes si nous veillons à mettre en pratique tout
ce commandement devant le Seigneur notre Dieu comme il nous l’a ordonné » (Dt 6, 21-25 ; 26, 5-
10).
Dans le cadre familial, le récit jouait un rôle important dans la transmission. Il était lié aux
célébrations liturgiques des événements historiques fondateurs pour le peuple hébreu qui ouvraient
une perspective d’accomplissement de la promesse divine dans l’envoi du Messie. Chaque année, à
la veille de Pâque, la famille hébraïque se rassemblait autour d’un repas festif où l’aîné racontait la
libération d’Israël de l’esclavage et le passage par la mer Rouge. Puis, en levant sa coupe remplie de
vin, il rendrait grâce à Dieu pour ce qu’il avait offert et promis aux Pères d’Israël et au peuple tout
entier. C’est ainsi que la transmission de la foi à travers les générations était essentielle : « Quand
vos fils vous diront : “Qu’est-ce que ce rite que vous faites ?” vous direz : “C’est le sacrifice de la
Pâque pour le Seigneur…” » (Ex 12, 25-27 ; 13, 14).
Les élites bénéficiaient aussi d’un enseignement dispensé dans des écoles organisées autour du
Temple de Jérusalem par le mouvement pharisien. Centrée sur l’apprentissage de la foi pendant la
période postexilique, l’école contribua après la destruction du Temple, au développement de « la
mystique de l’étude qui caractérise le judaïsme depuis 2000 ans » (Gunter Biemer).
Dans le Nouveau Testament, nous trouvons aussi le souci de conserver et de transmettre la
Parole de Dieu, mais il n’est pas du même ordre que dans l’Ancien Testament. La différence est
donnée dans la personne de Jésus de Nazareth, reconnu par ses disciples comme l’oint de Dieu,
comme Christ. Il annonce une nouveauté incomparable et opère des signes : le Règne de Dieu est
arrivé. « Mais si c’est par le doigt de Dieu que je chasse les démons, alors le Règne de Dieu vient de
vous atteindre » (Lc 11, 20). L’interprétation des textes de la Thora, les paraboles qui faisaient
appel à l’expérience de son auditoire et les miracles sont des moyens par lesquels Christ affirme
l’inauguration du Royaume. Cependant, ses actes et ses paroles exprimées dans le cadre d’une
prédication publique ne sont pas toujours compris. D’où la nécessité d’un enseignement
14
“domestique” des disciples (Mc 4, 10-12) qui les aidera, à la lumière de la Résurrection, à
comprendre sa passion et sa exaltation (Ph 2, 6-11) et à s’engager dans l’annonce du Christ comme
celui qui inaugure le Règne de Dieu dans sa personne.
L’annonce du Royaume, inauguré par le Ressuscité, est accomplie par les apôtres à travers des
actes multiples qui dépassent le sens strict de la catéchèse. D’ailleurs, dans le Nouveau Testament,
le terme katèchéô (résonner, transmettre, enseigner) ne possède pas encore la signification
spécifique qui évoque le rapport “maître – élève“ dans l’enseignement de la foi chrétienne. « Il
faudra le compléter par les équivalents grecs de témoignage, de didascalie, d’instruction,
d’évangélisation… » (Gilbert Adler). Ainsi, nous trouvons des éléments qui manifestent une
structure catéchétique dans Les Actes des Apôtres et dans les Épîtres, spécialement de Paul.
Les Actes des Apôtres (8, 2-40) nous découvrent la pratique apostolique relative à l’initiation
chrétienne, sans pourtant faire une distinction claire entre l’annonce de l’Évangile (kérygme) et
l’enseignement de la foi chrétienne (catéchèse). Dans les Épîtres, il est possible de discerner des
éléments spécifiques à la catéchèse d’ordre différent : moral, dogmatique, sacramentel, biblique
(Jean Danielou). Ces passages des Épîtres sont à la fois des hymnes de profession de foi (Ph 2, 5-
11 ; 1 Tim 3, 16) et des abrégés christologiques qui nous livrent des éléments de l’enseignement
initial de la foi : « Ainsi donc, laissons l’enseignement élémentaire sur le Christ pour nous élever à
une perfection d’adulte, sans revenir sur les données fondamentales : repentir des œuvres mortes et
foi en Dieu, doctrine des baptêmes et imposition des mains, résurrection des morts et jugement
définitif. Voilà ce que nous allons faire, si Dieu le permet » (He 6, 1-3).
L’Église de l’Antiquité accordait une grande importance à l’initiation à la vie chrétienne et
faisait une distinction entre kérygme, homélie et catéchèse. (Jean Danielou ) Le kérygme est
l’annonce première du mystère chrétien. Il a essentiellement pour objet la Résurrection du Christ. Il
est dépendant du milieu auquel il s’adresse et il est lié au langage d’une époque et d’un milieu :
dans les Actes, l’annonce du Christ est différente pour les Juifs et pour les païens (7, 2-51 ; 17, 22-
31).
En obéissant à des canons et des formes aussi fixes que celles de la liturgie, l’homélie
développe le message du kérygme sans avoir le caractère systématique de la catéchèse. Elle est en
lien avec le texte d’Écriture du jour et elle est plus orientée vers l’application pratique et morale,
afin « de faire découvrir aux auditeurs les répercussions que le texte de la Parole peut avoir, tous
les jours, dans leur vie concrète ». (Jean Danielou )
La catéchèse était une initiation à la vie de l’Église de ceux qui, en recevant le kérygme,
décidaient de convertir leur vie à la foi en Christ. Ainsi, elle suivait le kérygme et précédait
l’homélie. (Jean Danielou) Dans le contexte du catéchuménat (qui pouvait durer jusqu’à trois ans),
la catéchèse comportait deux étapes très distinctes : la didachè et la mystagogie. La didachè faisait
une relecture de la vie humaine à la lumière de l’Évangile en articulant les valeurs d’une expérience
passée avec celles du christianisme que le candidat au baptême devrait suivre. Elle donnait
l’essentiel de la foi, exprimé d’une manière condensée sous la forme de symboles, qui étaient
ensuite expliqués dans le langage commun. Une fois intégré par le baptême, la confirmation et la
communion dans la vie de l’Église, le chrétien était initié aux mystères de l’Église. C’était l’étape
de la mystagogie structurée autour de l’explication du Notre Père.
Dans l’antiquité chrétienne, la catéchèse constituait un aspect particulier de l’enseignement de
l’Église. Elle était un enseignement complet et élémentaire, en relation avec le baptême qui
aboutissait à une initiation chrétienne intégrale.
Pendant le Moyen Age, la catéchèse garde sa relation avec le baptême pour préparer les adultes
qui désiraient devenir chrétiens (dans les terres de mission) et ceux qui agissaient au nom de
l’enfant qui était baptisé (la famille et les parrains). Elle fondait ses activités sur « les contenus de
l’antique catéchuménat à la manière des Pères : l’explication du Symbole, le commentaire du Notre
15
Père, l’orientation morale d’après la vie des saints » Gunter Biemer). Pendant cette période, elle
acquit un nouveau sens d’instruction élémentaire des croyants. Cette instruction se faisait par
l’intermédiaire des prédications catéchétiques, des hymnes liturgiques, de l’iconographie, des
chants religieux, des traditions populaires rattachées aux grandes fêtes chrétiennes, des pèlerinages
et de la vénération des saints.
L’époque de la Réforme et la découverte de l’imprimerie constitue une étape importante pour la
catéchèse. Elle commence à donner la place au catéchisme qui signifie instruction pour les enfants.
Ce mot est employé par Luther dans le Grand Catéchisme allemand (1526) et se transforma dans
une institution qui organisa l’instruction des enfants en forme de questions et réponses. Le 11
novembre 1563, le Concile de Trente institue « le catéchisme paroissial, à savoir : un livre, un
espace-temps paroissial, un personnel essentiellement constitué de prêtres enseignant les enfants
pendant quelques années » (Serge Duguet).
Le catéchisme se transforme dans un enseignement religieux à la fin du XVIIIe siècle quand
l’école devient obligatoire en Occident. Cet enseignement religieux fut une pratique non seulement
isolée et détachée de la paroisse, mais aussi étroite car elle n’est destinée qu’aux enfants et aux
adolescents, non plus à toutes les générations de la paroisse. Sous l’influence de la sécularisation, à
la fin du XIXe siècle, la société met en question « les exigences pédagogiques didactiques, scolaires
et même politiques de l’enseignement religieux » (Gunter Biemer).
Pour Église catholique, Vatican II a développé l’image de l’Église comme peuple de Dieu (LG,
2) avec des conséquences sur la responsabilité des laïcs dans la transmission de la foi par la
catéchèse. Le mot catéchèse qui « connote des réalités plus dynamiques et plus communautaires »,
est préféré à celui de catéchisme qui exprime « des réalités plus statiques ainsi qu’un mode de
transmission descendant » (Gilbert Adler). Ainsi, la catéchèse se définit comme « une action ou un
ensemble d’actions par lesquelles l’Église, à travers ses agents (clercs et/ou laïcs), fait retentir la
Parole de Dieu auprès d’hommes et de femmes, situés dans un temps et un lieu précis, et la fait
retentir selon une dimension réflexive, éthique et célébrative, en vue de faire éclore, de développer
ou d’entretenir la foi vive » (Gilbert Adler ).
Dans les territoires roumains, l’Église orthodoxe subit à son tour l’influence de la Réforme par
la traduction en roumain des catéchismes protestants à Sibiu (Le catéchisme de Calvin, 1544) et à
Brasov (les traductions du diacre Coresi, 1561). Face à la propagande protestante, la hiérarchie
orthodoxe réagit dans la personne de Pierre Moghilà qui rédige La confession de foi orthodoxe
(1640) en s’appuyant sur des documents latins, produits par la contre-réforme : Catechismus
romanus ou Catechimus ex decretis Concilii tridentini ad parochos (ouvrage de référence rédigé
par le Concile de Trente – 1545-1563 – dans le contexte de la Contre-Reforme) ; l’Opus
catechisticum, sive Summa doctrinae christianae, de Pierre Canisius sj ; le Compendium doctrinae
christianae (Dillingen, 1560) de Pierre de Soto op ; et les Disputationes decontroversiis christianae
fidei adversus hujus temporis haereticos (Romme, 1581 – 1593), du cardinal Robert Bellarmin sj.
(Georges Florovsky) Cet ouvrage détermina le passage de la transmission de la foi, fondée sur le
culte, à un enseignement centré sur des représentations théoriques et des formulations par sentences.
À partir du XVIIIe siècle commence la production des catéchismes pour l’instruction des
enfants à l’école. Cette instruction à l’école n’est pas une étape post baptismale pour préparer la
confirmation et la communion, car dans la tradition orthodoxe les enfants reçoivent les trois
sacrements d’initiation chrétienne dans le cadre d’une même célébration. Elle est une éducation
dans la doctrine chrétienne. La catéchèse, elle, resta sur un plan second, comme une instruction
faite aux adultes spécialement dans l’église et lors des entretiens privés, pendant que les enfants
bénéficiaient d’un enseignement religieux à l’école. La transmission se faisait non seulement par
l’action de l’Église, mais aussi par la société qui était porteuse des valeurs chrétiennes. Cette
situation restera jusqu’à l’instauration du régime communiste (1948) qui interdit le cours de religion
16
dans les écoles et prit des dispositions strictes concernant le déroulement de la catéchèse dans le
cadre paroissial.
La chute du régime communiste et le retour du cours de religion à l’école amena l’Église
orthodoxe roumaine à définir le sens et l’importance de la catéchèse pour une société qui se
confronte avec la sécularisation.
Catéchèse : quel sens aujourd’hui ?
L’histoire nous montre l’existence des points stratégiques qui ont déterminé la compréhension
de la catéchèse. Le fait que le terme de « catéchèse » a été compris différemment selon les époques
et a été influencé par les événements historiques nous permet d’affirmer que la catéchèse est une
réalité dynamique qui peut être interrogée par l’actualité. Pour l’Église orthodoxe roumaine, cette
actualité est donnée par le retour à la liberté d’expression qui lui permet de témoigner de la foi dans
une culture et une société en cour de sécularisation. Est-ce que la catéchèse est actuelle pour notre
temps et à quelle condition ? Bref, quel est son sens aujourd’hui ?
Pendant le XXe siècle, l’Église a réfléchi à la nature de sa catéchèse et à sa pratique selon le
principe divino-humaine de la théologie pastorale : initiation à la révélation de Dieu et
accompagnement de l’homme dans toutes les situations de son existence. Pourtant, la réflexion n’a
pas pu aboutir à l’élaboration d’une seule définition de la catéchèse, mais à une série de définitions
situées sur deux niveaux : définitions au sens restreint et au sens large.
Au sens restreint, la catéchèse s’adresse à ceux qui sont déjà baptisés pour les introduire
d’avantage dans le contenu de la Révélation (André Liégé) et pour leur donner l’enseignement
élémentaire concernant la vie chrétienne, la foi chrétienne et le comportement chrétien. Autrement
dit, elle est « l’introduction fondamentale à l’ensemble de la doctrine chrétienne » (J.A. Jungmann).
Ce sens restreint fait une distinction entre l’évangélisation qui s’adresse aux païens pour les amener
à la foi, et la catéchèse qui suit le baptême pour leur transmettre les chapitres essentiels du message
évangélique et de la foi chrétienne. Cette distinction entre le kérygme et son déploiement dans le
cadre de la communication des documents de la foi prend en compte aussi l’expérience humaine des
chrétiens dans le contexte offert par la Tradition vivante de l’Église. En ce sens, la catéchèse est
« l’action par laquelle un groupe humain interprète sa situation, la vit et l’exprime à la lumière de
l’Évangile. » (Jacques Audinet)
Au sens large la catéchèse englobe « toute action de salut qui transmet la Révélation chrétienne
aux païens comme aux baptisés pour éveiller la foi aussi bien que pour la nourrir » (André Liégé).
Cette définition marque l’ouverture vers la dimension missionnaire de l’Église pour souligner
l’importance de la catéchèse comme un acte engagé dans la transmission de la foi. L’acte révélateur
de la Parole de Dieu établit une communion avec l’homme et l’activité catéchétique actualise cet
acte de communication. La catéchèse « propose la Parole de Dieu en vue d’éveiller, de nourrir,
d’édifier, de développer, d’éduquer, d’épanouir en l’homme la Foi. En un mot, la catéchèse est une
école de conversion »
(François Coudreau). Pour cela, deux éléments sont indissociables à
l’exercice de la catéchèse : le contenu du message révélé par le Christ, gardé dans l’Église qui le
célèbre, le médite et l’actualise, et la méthode de diffusion du message, en harmonie avec les
besoins et les conditions historiques des hommes.
Ces conditions historiques sont déterminantes pour le choix d’un sens restreint ou d’un autre
plus large pour la catéchèse de nos jours. Cependant, avant d’exprimer une option pour l’une des
définitions, il est nécessaire de voir quelle est la compréhension de catéchèse pour la théologie
orthodoxe roumaine.
Côté orthodoxe roumain, de nos jours, la catéchèse est comprise comme « l’introduction
fondamentale dans l’ensemble de la foi chrétienne » (Vasile Raduca). Elle contient un double
message : l’un divin (la Parole de Dieu), l’autre humain (le témoignage de l’amour de Dieu par le
17
catéchiste). La catéchèse transmet, d’une part le trésor de la foi et de l’enseignement de l’Église
dans une situation concrète à des destinataires précis, et d’autre part, l’énergie qui accompagne
l’enseignement, car la Parole n’agit jamais séparée de l’Esprit. Bref, elle est un acte ecclésial.
Selon sa pratique, la catéchèse est occasionnelle et didactique. Comprise comme une « forme
infantile », la catéchèse occasionnelle pourrait répondre à des nécessités diverses exprimées lors des
rencontres privées entre le prêtre et les fidèles ou lors des occasions imprévues. La catéchèse
didactique, elle, est structurée par le contenu proposé par une autorité ecclésiale et par les besoins et
les conditions humaines. Elle est un acte pastoral réfléchi qui exige un temps et un espace adéquats,
et des acteurs dont le rôle est bien défini afin d’assurer l’éducation et le développement de la foi des
fidèles.
Cette définition restreinte de la catéchèse exprime le souci de l’Église orthodoxe roumaine de
nourrir et structurer une foi déjà là. Cependant nous vivons des mutations sociales et culturelles qui
ont une dimension mondiale et qui mettront notre Église dans une situation nouvelle. Dans cette
situation, comment comprendre la catéchèse ? Comment passer d’une catéchèse d’entretien à une
catéchèse de proposition ? Pour trouver une réponse, deux éléments doivent être pris en compte, à
savoir le caractère communicationnel de la catéchèse toujours située en temps et en espace et la
spécificité roumaine.
« Avant d’être un discours, la catéchèse est un acte de communication qui rassemble, dans des
contextes déterminés, des adultes, des enfants et des adolescents et qui a pour but de les initier à la
vie de disciples du Christ. Cet acte est toujours situé, dépendant des personnes en présence et des
conditions qui les favorisent. On ne peut pas dissocier la foi des ses conditions de transmission »
(Denis Villepelet). Il est évident qu’en Roumanie l’époque où toute la société était imprégnée de
christianisme a laissé la place à une période où les gens sont encore croyants, mais la foi reste dans
le domaine du privé. La société n’est plus porteuse des valeurs chrétiennes. La famille même ne
peut plus assurer une transmission de la foi. De plus en plus, dans le milieu urbain, les enfants
entrent pour la première fois, lors du cours de religion, en contact avec la prière et les Écritures.
Dans ce cas, la catéchèse se trouve en situation de première annonce.
Comme toute nation orthodoxe, les roumains manifestent une grande sensibilité liturgique.
L’orthodoxie est une Église liturgique par excellence. Le mot liturgie signifie « œuvre du peuple ».
La Divine Liturgie (l’Eucharistie) est considérée comme la synthèse de toute la réflexion
théologique et de l’expérience spirituelle. En elle s’exprime le souci constant de l’orthodoxie
d’empêcher que la doctrine de l’Église, en tant que théologie, et la vie des chrétiens ne deviennent
étrangères l’une à l’autre. Le dogme orthodoxe ne constitue pas une idéologie ou une spéculation
théorique, mais il alimente la liturgie et sert de soutien au fidèle pour l’éclairer sur sa mission dans
le monde. Il n’y a pas de frontière entre théologie et spiritualité. Lex credendi et Lex orandi sont
interactives. Cependant, « aujourd’hui, le contact des chrétiens baptisés – enfants, adolescents,
adultes – avec leur paroisse est de plus en plus sporadique » (Ion Bria).
La compréhension de la catéchèse doit tenir compte des facteurs extérieurs qui exigent
l’élaboration d’une pastorale catéchétique passant de l’entretien de la foi à une proposition de la foi
fidèle à la révélation et a la théologie orthodoxe, et aux nouvelles réalités sociales. C’est pour cela
que la catéchèse doit être comprise dans son acception large, comme « une action ou un ensemble
d’actions par lesquelles l’Église fait retentir la Parole de Dieu auprès des hommes et des femmes,
situés dans un temps et un lieu précis » (Gilbert Adler) pour les introduire dans la vie de la paroisse
et pour structurer l’intelligence de leur foi. À cette condition la catéchèse sera crédible pour nos
jours, mais sans oublier que le travail réflexif qui l’accompagne « a toujours un caractère inachevé
et provisoire » (Denis Villepelet). Il s’agit d’un travail réflexif qui devrait tenir l’équilibre entre
l’exigence méthodologique et épistémologique qui caractérise l’Occident et les dimensions
ecclésiologiques pneumatologiques et cosmiques de la théologie sacramentelle orthodoxe.
Père Dan SAVAN
18
Gazdă a culturii şi artei româneşti Biserica Ortodoxă Română din Paris, 9 Bis, Jean-de-Beauvais
face acoperiş bucuriei de a fi români prin organizarea expoziţiei pictorului Miron Agafiţei
Cuvinte şi Culoare
Între Lumină şi întunericul plin de mister, o
Culoare tace prinsă în Cuvinte arzânde, nedesluşite
încă, aşteptând revelaţia unui mugure care să
plesnească un vulcan cu revărsări în irizaţiile
metamorfozei unei şoapte pietrificate în azurul
nerăbdător al zorilor ce prevestesc explozia unor priviri,
rămasă lava soarelui.
Şi parcă o melodie porneşte valul unui ocean de
reverberaţii ce unduiesc o simfonie virgină absorbită de
acelaşi şevalet anonim în strigăte; fiindcă pensula care
îl atinge nu ştie să toarne numai frumuseţea cuvintelor
nevorbite, ci şi graţia ondulaţiilor infinitului, strecurată
uneori printre teama buzelor de a frământa foşnetul
culorilor ce te ridică într-un înalt necunoscut, unde ai
vrea să rămâi aripile lui Don Quichotte cu dorinţa de
zbor a lui Brâncuşi.
Un prilej unic pe care ni-l oferă geneza de a naviga printre Culori luaţi de naufragiul imaginaţiei; este ca
si cum am aştepta să gustăm din nectarul unui crin surprins de un bob de rouă să înflorească. Simţi fiorii unui
chin metafizic neaşteptat de plăcut, al cărui travaliu te prinde în vidul unei transcendenţe într-o maieutică
indeterminabilă pentru a renaşte în fiinţa ta o altă fiinţă.
Metamorfoza Luminii aşează pe pânză starea de spirit al unei inimi care nu ştie să bată decât în ritmul
flăcărilor într-o baie de foc a cunoaşterii labirintului creaţiei. Drumul dintre miracolele Luminii şi misterele
întunericului este străbătut printr-un periplu inocent al unei Culori cosmice, indeterminabile, cu dorinţa unei
singure atingeri când să poţi tu însuţi să te identifici cu infinitul. Dar cine poate smulge tăcerea unei Culori
topite într-o infinitate de Cuvinte?!...Ce osmoză mai poate separa puterea Culorii de cea a Cuvântului?!...
Rămâi contemplat în ea, amorţit de o splendoare indefinibilă, trăind ultima pulsaţie a eternităţii într-un
prezent absolut. Şi nu este vibraţia unei pânze clipa absolută?!...
Graţia şi grandoarea unui zâmbet ascuns pentru a supraveghea încântarea deschiderii unor petale,
absoarbe crisparea oricărei tristeţi hărţuită de iluzia eliberării de sine însuşi, Culoarea formând o spirală a
bucuriei când dorinţa se disociază de existenţă, arcuindu-şi triumful unui privilegiu vinovat de prea multă
forţă creativă. Acest sentiment te obligă să te pipăi şi te trezeşti deznodământul unui moment final, când
Lumina se desprinde de pe pânză pentru a rezista Cuvântului – strălucire – în timp ce te cobori înlăuntrul tău
pentru a regăsi, tu însuţi, o pâlpâire în propria-ţi flacără a cunoaşterii.
Într-o dinamică irezistibilă tentaţiei atingerii, până şi paşii îţi sunt absorbiţi, aşezându-se între tine şi
pictură un proces metafizic unde neliniştea materiei denunţă osânda Culorii eliberată spre Înălţare. Într-un
continuu tremur cosmic toate instinctele coagulează voluptatea unei vindecări care adăposteşte singurătatea
pe când Cuvântul unui poem fecundează pânza. Poetul devine gelos, iar filosoful plin de încântare pentru că
are prilejul de a gusta din miezul metaforei şi a bea din cupa unei geometrii sublime cu debordări în şoapte.
Până unde se poate înălţa eternitatea dacă irizaţiile Culorii se topesc ireversibil în Cuvânt? Şi cine poate
opri un fluviu pornit în deluviul unei lave de frumuseţi şi încântare ţâşnite din lacrima unei dimineţi?
Maria Cozma
Paris, 06 noiembrie 2006 _____________________________
Eseul a fost inspirat de Vernisajul expoziţiei pictorului Miron Agafiţei din seara zilei de 4 octombrie 2006, găzduit de
Biserica Ortodoxă Română „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail” din Paris. Ca scriitoare am descoperit că
această Biserică este Ambasada Culturii Române, iar ca jurist am constatat că Legea fundamentală a unei naţiuni este
înfăptuirea actului de cultură când dragostea de Dumnezeu şterge orice interes de înălţare de dragul de a fi român.
19
Femei ortodoxe la Paris Sfântă sărbătoare şi mare prilej de închinare – Hramul Bisericii Ortodoxe Române din Paris
„Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail”
Nimic nu poate fi mai potrivit unui astfel
de eveniment decât – Cuvântul; căci el este
cel care ne aşează rostirea către
DumnezAPCOReu şi cel care arhivează
tristeţile şi bucuriile în lacrima lumii. Aş
îndrăzni să mă opresc la două Cuvinte:
Lumină şi rădăcini.
Dincolo de orice griji, nelinişti şi
efervescenţe, o trăire în lauda Cerului soarbe
toate splendorile unei Înălţări pentru a ne
regăsi în noi peste timp propriile noastre
flăcări. Pentru a trăi frumuseţea acestora poate
este de-ajuns să cunoaştem nişte doamne –
femei ortodoxe – care şi-au arhivat deja
dăruirea în incandescenţa metafizică a unui
singur Cuvânt: rădăcini.
Da, femei ortodoxe, sunt doamnele care
formează un râu de inimi, pulsând sub
oblăduirea şi îngrijirea duhovnicească a
Sfinţiţilor noştri Preoţi, ce slujesc cu dragoste
de Dumnezeu şi iubire de oameni în această
Sfântă Biserică pentru tot neamul românesc.
Mi-am pus întrebarea de ce femei ortodoxe?...
când puteau să fie rădăcinile vieţii sau flori de
nuferi sau izvoare de inimi. Sentimentul de a
nu ne îndepărta de vatra străbună nu poate fi
mai bine oglindit decât în această bucurie de a
ne regăsi în fiinţa noastră urmaşi ai Sfintei
Cruci lăsate de Sfânta Treime, când stâlpul
Altarului a primit acoperişul ortodox – analog
Luminii creştine întru Hristos.
Greu de definit beatitudinea din suferinţă
când necesitatea de a găsi o împăcare de sine
exprimă căutarea unor eventuale vindecări. Şi
nu ne este nouă vindecarea aburul de pâine
scos din colacii făcuţi de mâinile acestor
femei în sărbătoarea Sfintei noastre
Biserici?!... Toate tristeţile sfâşietoare; toate
crispările; toate încordările s-au topit într-un
singur surâs păstrat pe buzele acestor femei
care, ca albinuţele s-au străduit să adune
polenul mângâierii în suferinţelor românilor
exilaţi sau autoexilaţi adunaţi în nădejde.
În glasurile prea înălţătoare ale Sfinţiţilor
noştri Preoţi încântarea mulţimii de credin-
cioşi veniţi cu mic şi mare, tineri şi bătrâni,
femei şi bărbaţi, făceau un pod de inimi între
Sfântul Altar până dincolo de Biserică, în
stradă, unde reverberaţiile divine înălţau până
la cer împlinirea unei clipe rupte din
eternitate. Şi nu este eternă clipa Sfintei
Liturghii?!...
Iată de ce suntem motivaţi să nu încetăm
lacrima spre Dumnezeu; iată de ce mântuirea
şi lauda Domnului cade în ploi de frumuseţi
peste noi într-o împlinire totală.
Atunci când trăieşti şi te regăseşti un sens
al unei astfel de bucurii, înseamnă că eşti
înrădăcinat în viaţă şi oriunde ai fi pământul
care te ţine este pământul tău şi el nu poate fi
decât rodul lui Dumnezeu. De aceea trebuie
să facem fiecare zi de slujbă a Sfintei noastre
Biserici, prilej de sărbătoare; privindu-ne în
ochi să conştientizăm că timpul este
ireversibil, iar noi nu putem fi decât roua unui
trandafir închinat soarelui.
Nu putem să admitem că noi suntem
făcuţi pentru o altă viaţă, dacă realitatea pe
care o trăim este viaţa făcută pentru noi toţi
din grija lui Dumnezeu. Mă întreb, poate şi
femeile ortodoxe se întreabă: sacrificiul este
suferinţa de spini îndesaţi, îndurată pe frunte,
iubind durerea rănilor şiroind în lacrimi de
sânge? Şi nu ne-au rămas răni iremediabile
tristeţile acestei lumi? De-ar fi într-un flux
iraţional să depăşim existenţa noastră şi nu am
face mai mult decât să vorbim despre sacri-
ficii, fiindcă a trăi în ele este divin. Numai un
elogiu al tăcerii poate fi singura formă de
expresie când ai văzut totul şi îţi asumi
20
iremediabil singurătatea unui strigat devenit
vidul tău în care luneci lucid spre mântuire
pregătit „să baţi” ştiind că „ţi se va deschide”.
De câte ori nu ni se întâmplă să ne rotim
în jurul axei noastre, crezând că Lumina ne
este Soare!... şi dacă ea este numai din
oglinzi?! De aceea nu trebuie să tindem către
noi înşine fără voia lui Dumnezeu. El este
Lumina adevărată; El este sfera vieţii unde ar
trebui să ne rotim în puritate conştiinţa înafara
dorinţei iraţionale de a ne regăsi un eu în
formele de viaţă, înainte ca noi să devenim
propriul nostru eu. Câtă nevoie avem de
chemările noastre în ex abrupto pentru a ne
abandona Cerului slăvit şi preaslăvit de Sfinţii
noştri!...
Iubitoare de poezie şi artă, aceste femei
completează cu drag şi multă dăruire toate
actele de cultură românească găzduite de
Biserica Ortodoxă Română din Paris „Sfinţii
Arhangheli Mihail, Gavril si Rafail”. Aşa se
explică că această minunată Biserică este
Ambasadorul Culturii Române. Şi pentru că
aceste femei ortodoxe au braţele larg deschise
culturii, căci nu putem vorbi de hrană
spirituală fără hrană culturală, se va lansa o zi
de cultură românească Lumină şi rădăcini
când ondulaţiile graţiei metaforei să se
împletească cu firea de a fi român din
rădăcinile neamului nostru; sunt aşteptaţi toţi
românii de pretutindeni să participe în a-şi
împărtăşi din creaţia şi talentul lor, căci toate
Cuvintele graiului nostru sunt fragmente rupte
din poemele lui Eminescu, Coşbuc ori
Minulescu; toate sunt ecoul cosmic al
Simfoniei lui Enescu când reverberaţiile
sonore se împletesc cu poemele într-o singură
iubire îndreptată ca un rug aprins către Înaltul
Cerului. Şi nu este ea, femeia, un poem?!...
Ele însele ştiu că mai sunt foarte multe
lucruri de făcut, căci nimeni nu atinge
perfecţiunea, însă faptul că la astfel de
organizare de mare sărbătoare, zâmbetul lor a
făcut să se înalţe bucuria de a te regăsi în
fiinţa ta, spune totul.
Ştim cu toţii că lipsa de cultură naşte
ignoranţă, iar ignoranţa produce un vid de
comunicare; de aici armonia îşi pierde
culoarea şi conţinutul ei. Or, fără armonie
iubirea de Dumnezeu, adică iubirea de oameni
nu este posibilă!... Trebuie să ştim să şiroim
lacrimă pe petalele unui crin; trebuie să ştim
să ne trezim bobul de rouă tremurând în
aşteptarea Soarelui; trebuie să ştim să fim
taina rădăcinii când roua coboară de-o
primeşte pământul pentru a ne putea face aripi
de fluture, pregătiţi de zborul etern spre
azurul infinit al sufletelor noastre.
Mult sau puţin, femeile ortodoxe au răzbit
cu ajutorul lui Dumnezeu să ne aducă
puritate, când au înflorit în nuferi; au reuşit să
ne facă acoperiş bucuria, când ele însele au
devenit pulsaţiile propriului izvor de inimi
prin căldura lor sufletească; de dragul de a ne
simţi împreună au uitat că sunt rădăcinile
vieţii, limitele beatitudinii păstrând văpăile
strălucirii lor în amintirea noastră.
Dacă idiosincrasia este purtătoarea unei
expresivităţi polimorfe când cu recrudescenţă
iertarea înveşmântează puritatea, prezenţa
mâinilor nu este un discurs al unei rugăciuni
acolo unde nemărginirea ne mărgineşte?
Maria Cozma
Paris, 15 noiembrie 2006
Notă: Eseul de faţă va fi publicat de Editura Junimea –
Iaşi în cartea: Maria Cozma, „Luminile transfigurării”.
21
Astăzi s-a născut Hristos !
Mesia chip luminos
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!
Cam aşa cântam şi ne bucuram, trecând din
casă în casă pe la Bucureşti – Bucureştii de altă
dată! Umblând şi colindând pe la oameni. Eram
elevi în primele clase de liceu – Liceul Cantemir-
Vodă din Bucureşti. În parohia mare, numeroasă,
cu oameni de toate condiţiile sociale: Silvestru –
Biserica Sfântul Silvestru între Calea Moşilor,
strada Toamnei, strada Palade, strada Maria
Rossetti , strada Salcâm …
Câteodată găseam poarta închisă, iar în
lăuntrul, în curte, lumini aprinse. Le cântam totuşi
„Bună-dimineaţa la Moş Ajun” pe trotuar, în
faţă… nu ne supăram. Apoi plecam mai departe –
pe la vecinii din preajmă, care ieşiseră în faţa
porţilor lor. Ne chemau la ei…
Să cântăm mai departe şi să fim ospeţiţi – cu
nuci, cu mere, cu colaci… Aşa se petrecea
Crăciunul în copilăria mea bucureşteană – ca o
sărbătoare a facerii. Ştiţi! Ştiaţi că acest cuvânt:
CRĂCIUN vine din latineşte – CREATIONE(M)
– care înseamnă foarte exact: facere. De unde:
„Astăzi s-a născut Hristos!” în ieslea din
Beethleem nu numai pentru noi creştinii – de toate
limbile şi riturile – ci, şi pentru ceilalţi oameni:
bărbaţi, femei, copii de toate neamurile. Adică,
limbi – ştiute/neştiute de noi cei de aici din
preajma Bisericii noastre Sfinţii Arhangheli din
Paris. Iar după
Crăciun, Facerea,
Naşterea lui Hristos,
va veni Anul Nou. Să
vină cu bucurie şi cu
de toate cele necesare
traiului, adică: „pâinea
cea de toate zilele”
muncită şi meritată cu
cinste de tot norodul,
care mulţumeşte şi
roagă pe Dumnezeu să
aibă grijă de cei în necaz, în sărăcie! În lipsa şi
absenţa celor dragi, acolo în Ţara-mamă; în Ţările
Româneşti! Toate (cu Basarabia, Bucovina, Herţa
– Ţările de dincolo de Prut).
„De te voi uita vreodată,
Ierusalime cetate!
Uitată să-mi fie dreptatea!
Să mi se lipească limba
de gura mea!
… dacă nu-mi voi aduce
aminte de tine!
Ierusalime cetate!
Bucuria mea!”(Ps. 136)
La mulţi ani! Cu bucurie de viaţă pentru toţi
cei dragi de aproape şi de departe!
Titus Bărbulescu
PERMANENŢA DATORIEI FAŢĂ DE CHEMAREA PĂRINTELUI CALCIU
Subtitlurile în italic sunt ale subsemnatului pentru a preciza sensul fiecărui paragraf
C : Părintele Calciu Restul şi N :Nacu
O clipă apocaliptică : Părintele Calciu ne părăseşte într’una din clipele cele mai critice din istoria
tuturor neamurilor şi deci din istoria neamului românesc . O clipă apocaliptică infinit mai critică decât cea
simbolizată prin ajunul pregătitor al anului 1917.Critică nu numai prin superioritatea nimicitoare a unei
bombe atomice asupra unei puşti ! Ci şi prin sistemele care complică sau dezorganizează când nu poate
distruge cele mai elementare legi ale organelor, organismelor şi fiinţelor complexe :Legile binelui şi-ale
răului, ale frumosului şi ale urâtului, legile adevărului şi ale falsului mistificator.
O dublă revelaţie: Apocalipsa comportă urmările confuziei care produce despărţirea, aservirea sau
nimicirea tuturor temeliilor civilizatorii. Urmări din care decurge legea triplei frenezii monopolizante : Legea
izolării, a aservirii şi a nimicirii celuilalt. Lege care la rândul ei, decurge din legea nepăsării, a dispreţului şi a
urii faţă de celălalt
Aceeaşi apocalipsă comportă şi speranţele din claritatea chemării treimice prin întrepătrunderea
dintre Minte, Cuvânt, şi Iubire în Planul unei Economii pentru înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea
Omului. Din această chemare decurge legea entuziasmului treimic : Legea grijii, a respectului şi a prieteniei
faţă de celălalt. Ea poate deveni legea cunoaşterii comune, a conlucrării şi a împărţirii după criterii greu sau
22
imposibil de redus la unul singur: raţional sau just sau fraternel , dar posibil prin acţiunea conceptului de
sacrificiu creator.
Înfrângerea studenţilor la frontiera abisală : Legea triplei frenezii a culminat în „experimentarea
piteşteană” cu un scop precis : Nimicirea conştiinţei umane potenţial divino-umană şi umano- divină din
fiecare om. Cei ce-au trecut prin toate fazele acestei experimentări, adică tortura sufletului, schingiuirea
trupului şi „căderea” întregii fiinţe, povestesc că chipurile celor căzuţi, (schimbarea prietenului în torţionar,
de pildă), păreau figuri din care nu mai răsărea nici o privire omenească.
Victoria înfrânţilor dincolo de frontieră , Chiar pentru căzuţi totul le pare de neconceput,
inexplicabil, inexprimabil : Două taine sau mistere. Dar mai devreme sau mai târziu, toţi şi-au recăpătat potenţial
sau actual, adevăratul chip al binefăcătoarei frumuseţi dintâi. Să le respectăm tuturor durerea desfigurării nevoite
şi să le admirăm bucuria transfigurării voite. Căci prin trăirea acestor taine ei au adus una din contribuţiile
fundamentale, atât la prăbuşirea aşa zisului comunism, cât şi la proiectul pentru o nouă orânduire a lumii şi a
neamului românesc.
Cei „căzuţi”, au fost înfrânţi prin desfigurarea impusă de cei ce-aveau măciuca la îndemână, dar s’au
ridicar victorioşi prin transfigurarea dorită din străfundul invincibil al fiinţei lor: Victorioşi asupra slăbiciunii
umane, victorioşi asupra „ipotezei ideologice”„ impuse, victorioşi asupra „planului ideologic” bazat pe legea
triplei frenezii. Victorioşi prin semnele pe care, fiecare după vocaţia lui, desprinde din dimensiunea tragică
şi sublimă a vieţii şi a morţii, a răstignirii şi a învierii.
Victoria părintelui Calciu se exprimă în proiectul ce se desprinde din Şapte Cuvinte. Ele constitue o
contribuţie la mutaţia simfonică a istoriei (cercetării) universale şi la ABC-ul fundamental al economiei
reale, actuală şi potenţială, pentru lizibilitatea, înţelegerea şi asumarea acestei mutaţii.?
Din Proiectul de plan al primei întâlniri cu părintele. Calciu: 29-30 iunie 1987.
C : Căderea din cerul exilului : „Când am ajuns în exil eram ca un căzut din cer. Informaţiile ce le
primeam erau confuze, contradictorii, departe de ceeace mă aşteptam să găsesc în exil. Acum încep să mi se
lămurească multe lucruri.”
N: Legea inerţiei statu quo Pentru a înţelege acest aspect eufemizat al exilului, trebuie văzută şi
existenţa unei a treia lege care , in cazul românesc, riscă, voit sau nu, să tindă spre un alt sens al menirii
Bisericii Ortodoxe Române din Paris şi, prin ea, al întregii Biserici- mamă din ţară şi din Diaspora.
Într’adevăr, între legea entuziasmului treimic şi legea triplei frenezii, care se confruntă în cadrul legii
generale a întrepătrunderii contradictorii, lucrează şi legea inerţiei statu quo.
Lege aplicată cu insistenţă şi regularitate timp de aproape trei decenii, în problema răspunsului pe care
exilul urma să-l dea Chemării contradictorii din catacombe (conciliabile în anumite condiţii , măsuri şi
sensuri): Şapte Revindecări (încredinţate lui Mircea Eliade de către dizidentul V. Georgescu), Şapte Cuvinte
( rostite de părintele Gh. Calciu , apărat de Mircea Eliade criticând ura oarbă a noilor temnicieri), şi Şapte
Năzuinţi (formulate de deţinuţii politici români , transmise exilului de către Remus Radina, prezentat de
Eugen Ionescu.)
Simplificate, răspunsurile inerţiei statu quo, se limitau şi se limitează încă la aşteptarea , amânarea şi
adaptarea acestor trei chemări şi ma ales a părintelui Calciu, pentru momentul potrivit : „Să aşteptăm puţin
ca să nu împiedicăm lupta pentru eiberarea ţării,, „să mai amânăm încă puţin ca să nu întârziem această
eliberare”, iar „după eliberare, să continuăm până la adaptarea Bisericii Ortodoxe şi a Poporului Român la
condiţiile civilizatorii ale bisericilor şi naţiunilor onuziene şi occidentale în general, european occidental în
special.
Expunerea acestei tendinţe nu implică automat condamnarea, nici justificarea ei. Ci , în absenţa
certitudinilor absolute şi a previziunilor infaibile, ea arată faptul, caută originea lui, a scopului urmărit sau
nu, şi rezultatul real în raport cu cel sperat. Mai ales că în momente de criză fundamentală a întregii lumi,
tendinţe ce par ilegitime pot exprima aspiraţii legitime, iar tendinţe ce par legitime pot exprima pasiuni
ilegitime. De aici şi necesitatea dialogului fundamental prin care se va vedea că, şi prin Chemarea din
catacombe, poporul român are de adus contribuţii necesare şi celorlalte naţiuni
C Prima condiţie a conlucrării, documentarea partenerului : „Vă mulţumesc pentru documentaţia
trimisă. Tot ce voi primi de la dumneavoastră voi pune într’un dosar şi astfel, treptat şi fără efort special, se
23
vor acumula datele, argumentele şi chiar contradicţiile care vor limpezi orizontul.” (20-07-1987).
A doua condiţie a conlucrării : Definiţia provizorie a conceptelor fundamentale, începând cu cele trei
itinerarii ale cercetării pentru cunoaşterea, recunoaşterea şi întruparea (întruchiparea şi personificarea)
adevărului, în general, a adevărului comun, în special :Itinerariul urcător de la animal prin om spre
Dumnezeu; itinerariul coborâtor de la Dumnezeu prin om la animal, şi itinerariul din nou urcător de la
animal, prin om la Dumnezeu cu Dumnezeu. Toate trei itinerarii se întrepătrund în perioade, forme şi grade
care rămân încă de definit ca aceleaşi şi ca deosebite într’un itinerar triadic în celaşi timp urcător, coborâtor
şi din nou urcător.
Un început de întrepătrundere triadică
C a)De la itinerariul urcător al omului care caută pe Dumnezeu : « Am scris cele Şapte Cuvinte numai
din inspiraţie. Le-am conceput în cadrul românesc şi numai pentru acest cadru. Nu le bănuisem dimensiunea
universală. » p 2
C b) Prin itinerariul coborâtor de la Dumnezeu la omul căzut la răscruce de drumuri : « După ce-am
citit dosarul ce mi l-aţi trimis în 1986 am început să înţeleg că Şapte Cuvinte au şi o semnificaţie universală.
Apoi, contactele ce le-am avut cu diferitele cercuri catolice şi protestante mi-au confirmat acest lucru. »
C c) La itinerariul din nou urcător de la om la Dumnezeu prin propriile sale puteri cognitive, dar şi în
lumina capitalului fundamental acumulat de-a lungul mileniilor”: «De acum sunt pe deplin convins.
Cronologiile ce le faceţi dau un temei puternic acestei semnificaţii. »
Coborâtor, monadic, itinerariul păr. Calciu se întâlneşte cu celelalte două itinerarii monadice, dintre care
unul este doar urcător, altul, doar din nou urcător. Dar prin interpătrunderea lor, fiecare din aceste trei
itinerarii monadice devine, într’un anumit fel, triadic, adică şi unul şi altul şi mijlocitorul lor, fără a înceta să
fie ceeace îl deosebeşte de celelalte două.
N Universalitatea contradicţiei fundamentale : Contradicţia fundamentală a ideologiei marxiste „nu este
proprie numai marxismului, ea sfâşie planificaţiile ideologice extra, infra sau supra - etatice, religioase,
areligioase şi antireligioase din lumea întreagă; ea nu este proprie nici unei singure epoci :sau regiuni. Ea
exprrimă contradicţia fundamentală a istoriei universale, condusă de un sistem de legi ideo-logice printre
care legea triplei frenezii monopolizante: Frenezie în numele spiritualismului, sau a raţionalismului sau a
materialismului , ca şi, în sânul fiecăreia din aceste opţiuni, în numele libertăţii naturale, a obligaţiei istorice
sau a despărţirii lor.
”Ajunsă în stadiul suprem al dezvoltării ei această contradicţie arată că tripla frenezie este forma
degradată a triplului entuziasm monadic: pasiunea de a cunoaşte” enigma istoriei” pornind de la o singură
din temeliile Economiei (legile casei). Dar în clipa în care ne găsim, cosmologia, filozofia şi teologia încep
să recunoască imposibilitatea actuală de a cunoaşte esenţa energiei (S. Lupaşcu), a raţiunii (R. Aron) şi a lui
Dumnezeu (P. Evdokimov). Triplul entuziasm monadic( poate) deveni unicul entuziasm triadic al mutaţiei
simfonice.: revoluţia, evoluţia şi transvoluţia ideologiilors spre unica simfonie economică.” DN :Symphonie
des Arts, des Lettres et des Sciences, in Revue Nouvelle Europe . Arts, Lettres, Sciences, 1974, p 2
Dat fiind că „virulenţa crescândă a (celor trei ideologii „comuniste” (natural, cu chip divin, istoric şi
planificat, cu chip uman, şi de piaţă cu chip despărţit în două :divin şi uman), (arată imposibilitatea
coexistenţei lor indiferente sau de subordonare absolută a uneia sau a două de câtre a treia „ apare o altă
întrebare : „nimicirea reciprocă a armatelor lor n’ar deveni singura lor ieşire din actualul impas ?
Cum scriam într’un raport la CNRS două luni înainte de „mai 1968”, şi de „Primăvara cehoslovacă”,
„dacă Dialectica se definea numai prin sngura lege a coexistenţei nimicitoare, n’ar fi riscul vreunei Excluderi
apocaliptice (..) care să facă să pălească toate revoluţiile şi războaiele cunoscute de omenire?” NE, Idem, p.37
Riscul acestsei explozii sociale vine din acţiunea legii triplei frenezii pentru realizarea unei societăţi
bazată pe un acord total şi definitiv între părţile fiecărei trilogii fundamentale. Din cel puţin nouă trilogii
globale ale unei societăţi civilizate reţin doar una pentru a expune problemele : Statul, Şcoala şi Biserica.
Legea indiferenţei impune despărţirea absolută dintre Stat, Şcoală şi Biserică. Legea dispreţului absolut
tinde să subordoneze Şcoala şi Biserica unui Stat şi Statul unui Partid unic sau unei Anti-Biserici. Legea urii
prezice dispariţia acestor trei instituţii şi, când este necesar, poate ajuta la „lichidarea” lor. Dealungul
mileniilot tripla posibilitate de a greşi de a păcătui şi de a ucide spulberă aceste iluzii sau fantasme..
Întrepătrunderea asigură desigur coexistenţa indisolubilă între contrariile sau părţile fiecărei trilogii
pentrucă fiecare din elle este fundamental cu fiecare din celelalte două.Cu alte cuvinte procesul de
24
simfonizare nu este pur simfonic şi cu atât mai puţin un perfect şi permanent acord. Acordul care asigură
coexistenţa unei trilogii, implică contradicţia, deci dezacordul. El este astfel imanent,în anumite condiţii în
definiţia fundamentală a simfoniei.
Dezacordul cu o greşală este o mişcare cel puţin implicit conciliabilă într’un adevăr comun, deci
simfonică. Acordul cu aceiaşi greşală devine un dezacord antisimfonic.. De aici importanţa fundamentală a
contradicţiei, sub toate formele ei, în centrul celor nouă momente ale întrepătrunderii: chemarea, apropierea
şi întâlnirea, în faza de acompaniere, contradicţia, concilierea şi conlucrarea, in faza de interacţiune, şi
cunoaşterea, greşelilor, păcatelor şi a crimelor, recunoaşterea lor şi a adevărurilor ascunse sub ele, pentru
naşterea împreună în adevărul comun, în faza intercomuniunii.
CHEMAREA SIMFONIEI UNIVERSALE
prin întrepătrunderea itinerariilor urcător, coborâtor şi din nou urcător
„Manifestul în numele itinerariului urcător: De la animal, prin om spre autodivinizare fără, deasupra şi
contra lui Dumnezeu, sau pentru, spre şi cu Dumnezeu, în timp ce teoreticienii moderni ai multimilenarului
vis comunist n’au ajuns la legea întrepătrunderii decât în a doua jumătate a veacului XX, pentru soluţionarea
problemelor fundamentalecare culminează în acela al unităţii contradictorii dintre împărăţiile necesităţii, a
obligaţiei şi a libertăţii.”
„Crezul în numele itinerariului coborâtor de la Dumnezeu prin om spre animal pentru înomenirea lui
Dumnezeu şi îndumnezeirea omuluid prin întrepătrunderea lor în persoana divino-umană, (la coborâre), şi
umano-divină (la urcuş până înălţare), a lui Iisus Hristos. pornind de la Evanghelia lui Ioan (17,9-26),
trecând prin Credinţa Ortodoxă a lui Ioan Damaschin din veacul al VIII-lea, şi poate culmina în primul veac
al mileniului III în ABC-ul ştiinţei economice, în acelaşi timp urcătoare, coborâtoare şi din nou urcătoare.
Aceste trei itinerarii fiind, fiecare în felul lui, triadice, în acelaşi timp unul şi altul şi mediatorul lor, fără a
înceta să se deosebească de celelalte două, ele pot fi exprimate mai bine, prin Chemarea simfoniei
universale, în acelaşi timp Manifest, Crez şi ABC întrepâtrunse contradictoriu.
Spre economia cosmogoniei simfonice: Din aceste cronologii apare şi sensul menirii româneşti în sânul
tuturor neamurilor. Sens subliniat, printre alţii, şi de un membru al Institutului Franţei : ”Iată cum văd eu că
se realizează viziunea pe care Demostene Nacu o desprinde din cercetarea sa pentru Capitalul fundamental .
Această cercetare converge spre o cosmogonie simfonică unde Ştiinţa economicâ întâlneşte providenţial
formele eterne de sigur dar mereu noui ale artei şi ale literaturii. Ce reconfort pentru economist de a şti
menirea lui întărită de aceea a poetului şi a dramaturgului. Iată-i deacum consacraţi marei cauze europene.”
Revue Nouvelle Europe. 1974, N°, p. 8, p 2.
În 1978 Le Grand Atlas de l’Histoire Mondiale, este împărţită în şapte mari perioade : „1. Les premiers
hommes (.-.) 7. Les incertitudes de l’âge planétaire” În pragul incertitudinilor începe istoria exilului universal
şi, poate, norocul exilului românesc . Dar despre asta în partea doua a articolului de faţă, tot în dialog cu
părintele Calciu.
6/21 decembrie 2006
Demostene Nacu
Redactori responsabili :
Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea
Culegere texte şi corectură : Maria Cozma
„Hristos se naşte, măriţi-L”.
An Nou fericit.
Ai Dvs. rugători şi doritori de tot binele,
Pr. Constantin Târziu, Pr. Iulian Nistea, Pr. Dan Savan Ierod. Iosif Vlad, Diacon Viorel Gala Nedelcu