Comunicarea verticală şi orizontală

Literatura de specialitate priveşte comunicarea în organizaţii din punctul de vedere al direcţiei pe care o dezvoltă fluxul de informaţie. Se poate distinge comunicarea verticală(în sus şi în jos) de comunicarea orizontală (laterală şi în serie). Comunicarea ascendentă se referă la mesajele care sunt transmise de la nivelurile ierarhice inferioare spre cele superioare. Comunicarea descendentă se referă la mesajele trimise de la niveluri mai înalte ale ierarhiei spre niveluri inferioare (probleme: câteodată, managerii pur şi simplu nu ştiu să se facă înţeleşi de către subordonaţii lor - mulţi manageri, spre exemplu, au mai multă educaţie şi folosesc un limbaj specializat, care poate fi dificil de înţeles de către subordonaţi).

Comunicarea laterală se referă la mesaje trimise de la egal la egal (de la manager la manager - de la acelaşi nivel ierarhic, de la muncitor la muncitor); acest tip de comunicare facilitează împărtăşirea înţelegerii unor fenomene, metode şi probleme, dezvoltă satisfacţia angajaţilor în legătură cu locul de muncă. Pe de altă parte, un avantaj al comunicării laterale - prin contrast cu cea verticală - se referă la faptul că motivaţia membrilor de a-şi împărtăşi informaţia şi ideile tinde să fie naturală şi puternică, deoarece nici o autoritate a răspunsului corect nu este aşteptată să apară imediat; acest lucru nu exclude posibilitatea ca unii membrii să fie mai capabili decât alţii în anumite momente (şi aici avem însă o problemă, care s-ar focaliza pe viziunea competitivă asupra activităţii, iar astfel comunicarea laterală poate fi limitată - nu se împărtăşeşte chiar totul); comunicarea serială se referă la mesajele trimise de-a lungul unor şiruri de oameni (spre exemplu, am auzit ceva şi spunem mai departe unui prieten, acesta spune altui cunoscut etc.) Problemele comunicării seriale sunt cele ale apariţiei zvonurilor; conform lui Gordon Allport şi Leo Postman, acestea se referă la: reducerea numărului de detalii prin retransmiterea mesajului (deoarece simplificarea face mai uşoară transmiterea spre o altă persoană), care poate modifica conţinutul acestuia; în al doilea rând, în timp ce la unele detalii se renunţă, alte detalii devin mai puternice, sunt intensificate (este vorba despre acele detalii care sunt importante pentru fiecare transmiţător în parte) şi, în al treilea rând, intervine asimilarea, care se referă la tendinţa de a reconstrui mesajul pe care-1 primim în perspectiva propriilor atitudini, prejudecăţi, necesităţi şi valori. Trebuie remarcat că importanţa fluxului comunicaţional în organizaţie este delimitată şi de prezenţa încărcării informaţionale a individului, ce vine în contact cu mai multă informaţie decât oricând în istorie, informaţie pe care acesta trebuie să o selecteze, adică să o ia în consideraţie sau să o omită. Nu se lasă timp în organizaţie pentru ca informaţia să fie asimilată, interiorizată şi să i se găsească un loc şi un rol util.

Stanley Deetz elaborează trei perspective asupra comunicării organizaţionale, dintre care preluăm două, utile demersului nostru de interpretare : una se focalizează pe comunicare ca fenomen ce există în organizaţii, iar o alta gândeşte comunicarea ca o modalitate de a descrie şi explica organizaţiile. Această arie de observaţie deosebit de extinsă atât cantitativ, cât şi calitativ ne oferă o imagine asupra incidenţei comunicării. Iată de ce un inventar al ariilor de acţiune a comunicării în organizaţii care să cumuleze 17 astfel de arii nu mai apare ca fiind prea mare; Seibert (1993) cuantifică aceste arii în: (1) comunicarea interpersonală, (2) abilităţile de comunicare, (3) cultura şi simbolismul, (4) fluxurile de comunicare şi canalele de comunicare, (5) puterea şi influenţa, (6) luarea deciziilor şi rezolvarea problemelor, (7) reţelele de comunicare, (8) stilurile de comunicare şi de management, (9) interfaţa mediului organizaţional, (10) tehnologia, (11) limbajul şi mesajele, (12) structura, (13) incertitudinea şi adecvarea informaţiei, (14) grupurile, (15) etica comunicării, (16) cross-culturalitatea şi (17) climatul (Stanley Deetz, în Jablin, Putnam, 2001, p. 7).În organizaţii, comunicarea şi învăţarea - aşa cum am accentuat atunci când ne-am referit la reţelele de comunicare - sunt concepte interrelaţionate; observând această întrepătrundere, H.A. Simon (1991) a propus următoarele idei de bază, pe care le considerăm utile pentru gândirea rolului comunicării în organizaţii:1. Toate activităţile de învăţare sunt situate în mintea oamenilor;2. O organizaţie învaţă prin activităţile de învăţare ale membrilor ei ori prin primirea de membri noi, care posedă noi cunoştinţe

Comunicarea intrapersonalăComunicarea intrapersonală se referă la gânduri, la sentimente şi la modul în care ne vedem pe noi înşine ;

suntem - în această perspectivă - simultan emiţători şi receptori ai comunicării; „comunicarea intrapersonală se referă la gândirea şi activităţile de procesare a informaţiilor care nu sunt observabile extern, cu toate că persoanele interesate pot să aibă acces la date despre acest proces. La acest nivel de analiză, suntem focalizaţi în special pe căutarea în afară, receptarea, interpretarea şi, mai departe, procesarea mesajelor sau semnalelor primite din mediul înconjurător, de la obiecte, evenimente sau alte persoane" (Berger, Chaffee, coord., 1987, p. 334). Astfel, putem afirma că procesul de comunicare intrapersonală este influenţat de toate celelalte tipuri de comunicare ; în această ordine de idei, ea poate fi - la un nivel primar - cel mai simplu mod de a comunica, iar - la un nivel secundar -atunci când ţinem cont de toate influenţele interpersonale, de grup şi publice, cea mai complexă, incluzând referenţialul finalităţilor. în acest mod, din perspectiva autoevaluării, este necesară utilizarea unor criterii care trebuie să conţină, pe de o parte, elemente obiective, de relevanţă socială în raport cu individul şi, pe de altă parte, mecanismele interne trebuie să se structureze într-o determinare subiectivă a valenţelor individuale, percepute ca atare de individul însuşi. Construirea şi dezvoltarea acestor criterii flexibile, permanent adaptabile la fluxul de informaţii, trăiri şi reziduuri comunicaţionale din mediu (ca să numim doar câţiva dintre aceşti factori, practic nelimitaţi), oferă imaginea complexităţii comunicării intrapersonale.

Nu în ultimul rând, merită atins şi un alt aspect: comunicarea intrapersonală este într-adevăr influenţată de mediul comunicaţional extern, dar relaţia este bilaterală şi adaptativă, în sensul că, simultan, transformările la nivelul comunicării intrapersonale oferă surse de schimbare pentru mediul comunicaţional însuşi (este vorba despre viziunea sistemică) şi chiar pentru criteriile adaptative - despre care pomeneam mai devreme - ca atare. Pentru a crea o imagine mai plastică, vom asemui acest mecanism cu nivelul apei în două vase comunicante ; dacă apăsăm apa dintr-un vas, nivelul acesteia în celălalt vas se va schimba; concomitent însă va creşte şi presiunea acesteia din urmă asupra coloanei de apă rămase în primul recipient. Deci, schimbând condiţiile în cel de-al doilea vas, ele au antrenat schimbări ale condiţiilor în primul vas, iar procesul continuă în această reci-procitate. Comunicarea intrapersonală are un rol important în dezvoltarea unei problematici şi ajungerea la soluţii valoroase ; Standinger (apud Faulkner, Littletod, Woodhead, 1998) a observat că, spre exemplu, adulţii care acordă câteva minute reflecţiei solitare/personale după discuţiile cu ceilalţi oferă apoi soluţii mai sofisticate la situaţiile de viaţă, în comparaţie cu adulţii care lucrează singuri sau care participă la discuţii cu alţii, dar cărora nu li se oferă ulterior aceste momente de singurătate. Iată raţionamentul în urma căruia remarcam faptul că, în literatura de specialitate, acest proces este prezentat într-un mod incomplet, cu accent numai asupra unui sens al relaţiei; considerăm că un eventual model explicativ trebuie să încerce să surprindă şi dinamica procesului, nu doar procesul ca atare.Un exemplu sugestiv al interrelaţionării celor două tipuri de comunicare (intra- şi interpersonală) este cel oferit de Goffman (apud Hinton, Reitz, 1971, p. 268); pentru a se considera pe sine „frumoasă", o fată trebuie să obţină şi de la ceilalţi o astfel de dimensiune comunicaţională complexă, pornind de la complimente, invitaţii la întâlniri cu băieţii etc. -deoarece frumuseţea nu are standarde absolute prin care propria comunicare cu sine „sunt frumoasă" să fie suficientă. Laurie Mullins (1993), sintetizând direcţiile de cercetare din aria comunicării intrapersonale, alcătuieşte o listă cu factorii de natură psihologică ce afectează acest fenomen: personalitatea, motivaţia, experienţa anterioară, scopuri, expec-taţii, interese, pregătire, abilităţi, inteligenţă, învăţare. Aceşti factori, grupaţi în ceea ce vom numi mai departe setul perceptiv al persoanei, sunt cei care oferă forma comunicării intrapersonale.Un al doilea exemplu asupra modului complex şi decisiv în care comunicarea intra-personală influenţează toate celelalte acte de comunicare apare atunci când ne gândim la felul diferit în care acelaşi lucru este perceput de persoane cu diferite ocupaţii/profesiuni. Astfel, atunci când priveşte un curs de apă învolburat, un pictor va spune: „Ce peisaj minunat, ce desfăşurare a forţelor naturii, câte nuanţe" ; un salvamar: „Ce pericol, dacă cineva ar cădea acum în apă, ce dificil ar fi de salvat" ; un hidroenergetician: „Ce irosire de energie, cum aş putea capta toată această forţă? " etc. Gândindu-ne la acest exemplu, nu trebuie să uităm că avem în faţă rezultatul unei singure caracteristici a comunicării

intrapersonale (profesiunile diferite), însă, în practică, ne confruntăm cu o situaţie mult mai complexă, cu un cumul de factori şi cu rezultantele - uneori contradictorii - acestui complex de influenţe. Astfel, comparând percepţia noastră despre realitatea care ne înconjoară, vom vedea că nici o altă persoană nu vede această realitate în exact aceeaşi manieră ca şi noi. Totuşi, chiar dacă modul în care vedem realitatea ţine de experienţa noastră în acel domeniu, este evident că orice nouă confruntare cu experienţa tinde să reconfirme, dar şi să schimbe modul în care vom percepe data următoare situaţia de comunicare.Comunicarea intrapersonală se desfăşoară într-un mod similar cu mecanismul comu-nicării interpersonale. Fletcher (apud Faulkner, Littletod, Woodhead, 1998) a observat, într-o cercetare care avea drept scop evidenţierea modalităţii eficiente de rezolvare a problemelor, că simplul fapt de a-i pune pe copiii cuprinşi în experiment să vorbească despre felul în care vor rezolva o problemă - modul de lucru prin sine – fără să existe un partener prezent, a putut să fie util pentru rezolvarea cu succes a problemei respective.În comunicarea intrapersonală, suntem influenţaţi de percepţia celorlalţi în ceea ce ne priveşte, dar şi de modul în care interpretăm această percepţie. De obicei, interogaţii de tipul „cum cred eu că mă percepi tu pe mine" şi „cum cred eu că te percepi tu pe tine" pot fi dimensiuni pozitive, dar şi destabilizatoare ale unor întrebări de tipul „cum mă văd eu pe mine" sau „cum te văd eu pe tine".

Comunicarea intrapersonală - paşii dezvoltării unei scheme relaţionale

Comunicarea intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă faţă de propria persoană; într-adevăr, aşa cum observa şi Joseph De Vito (1988), comunicarea intrapersonală se află în relaţie directă cu cea interpersonală. Persoanele care au o părere negativă faţă de sine comunică în mod inevitabil aceste sentimente spre ceilalţi şi este probabil ca aceştia să dezvolte sentimente negative similare. Astfel, o posibilitate de manifestare şi dezvoltare a comunicării intrapersonale este intitulată astăzi gândire pozitivă. Ralph J. Cordiner, preşedintele comitetului de conducere al Companiei General Electric, sintetiza în următorul mod întreaga importanţă a gândirii pozitive în succesul personal şi social: „Cerem fiecărui om ce aspiră la succes - pentru el şi pentru compania sa - hotărârea de a pune în practică un program personal de autoperfecţionare. Nimeni nu îi va ordona cuiva să devină mai bun... Fie că cineva rămâne în urmă, fie că înaintează în domeniul său, totul se leagă de sârguinţa personală. Asta ia timp, muncă şi sacrificii. Nimeni nu poate face aceste lucruri în locul dumneavoastră" (apud Schwartz, 1998, p. 26). Elementul-cheie în gândirea pozitivă este chiar acesta: îndreptarea comunicării cu sine însuşi spre succes, şi nu spre eşec ; astfel, atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, trebuie să ne spunem „voi câştiga" în loc de „probabil o să pierd". Autorul foloseşte o veche zicală pentru a justifica o comunicare pozitivă cu sine însuşi: „Mi-am plâns de milă pentru că purtam nişte pantofi vechi şi rupţi până mi-a ieşit în cale un om fără picioare".