CAPITOLUL II

ADOPTAREA DECLARAŢIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR OMULUI - MOMENT DE RĂSCRUCE ÎN CONSACRAREA PROBLEMATICII DREPTURILOR

OMULUI PE PLAN INTERNAŢIONAL

Secţiunea I

Momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Conjunctura internaţională

Pe planul dezvoltării istorice a umanităţii, declaraţiile interne de drepturi,

cum este cazul celor la care am făcut referire în primul capitol, au exercitat o

influenţă netăgăduită asupra concepţiei generale referitoare la problematica

drepturilor omului. Documente precum Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului de la 1789 sau Declaraţia de Independenţă din 1776 s-au întipărit în

conştiinţa întregii omeniri, ajungând la un moment dat să genereze unele

paradoxuri. Este vorba, desigur, de faptul că Declaraţia franceză de la 1793, deşi

mai completă, este mult mai puţin cunoscută decât cea de la 1789. De ce acest

lucru? Pentru că, în conştiinţa umanităţii, Declaraţia de la 1789 a păşit pe un teren

14

până atunci nestrăbătut de nimeni. Adresându-se poporului francez, ea se încumeta

să consacre un concept despre care se vorbea peste tot, dar nimeni nu îndrăznise

încă să-i dea o formă concretă: conceptul drepturilor omului. Preambulul

Declaraţiei exprimă, într-un mod sublim, concepţia spiritelor înalte ale vremii

asupra drepturilor omului29.

Cu toate acestea, nu trebuie uitat faptul că, atât Declaraţia franceză, cât şi

Declaraţia de Independenţă nu au fost altceva decât declaraţii interne de drepturi.

Este drept că ecoul şi influenţa prevederilor conţinute de aceste documente au

depăşit imediat graniţele statelor care le-au adoptat. Dar, în ultimă instanţă, ele se

adresau poporului francez, respectiv celui american.

Se punea, pentru prima dată, problema consacrării conceptului de drepturi

ale omului pe plan internaţional. Era acest lucru binevenit? Era mai mult decât atât:

era o necesitate care se cerea dusă la îndeplinire cât mai curând. Problematica

drepturilor omului a devenit, în acest mod, o preocupare de vârf a spiritelor

luminate ale comunităţii internaţionale. Necesitatea consacrării drepturilor omului

într-un document internaţional a devenit imperios stringentă, nu întâmplător, în

urma încheierii celui de-al doilea război mondial. Această sângeroasă conflagraţie,

care a lăsat în urma sa suferinţe neînchipuite, s-a constituit, dacă se poate spune

aşa, într-un catalizator al preocupărilor în acest domeniu. A grăbit un proces care

evolua în aceeaşi direcţie, pe aceleaşi coordonate, dar totuşi prea lent. Comunitatea

internaţională s-a orientat, încercând să găsească o finalitate a preocupărilor sale,

către un document declarativ de drepturi, după modelul deja verificat în unele

sisteme constituţionale. De această dată, el avea să fie un document cu vocaţie

universală.

Astfel s-a ajuns la adoptarea, de către Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, a Declaraţiei universale a drepturilor

omului.29În preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului se spune: “Reprezentanţii

poporului francez, constituiţi în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, uitarea şi dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să expună, într-o declaraţie solemnă, drepturile naturale, inalienabile şi sfinte ale omului, în aşa fel încât această declaraţie, înfăţişată mereu tuturor membrilor corpului social, să la reamintească fără încetare, drepturile şi îndatoririle pe care le au (…)”.

15

Procedându-se în acest mod, nu se poate spune însă că se păşea pe un teren

absolut virgin.

De-a lungul istoriei, Declaraţia universală nu reprezintă primul exemplu de

reglementare de ordin internaţional destinată să instituie măsuri de ocrotire a

anumitor drepturi ale persoanelor. Un prim exemplu în acest sens îl constituie

regimul capitulaţiilor, al cărui început datează încă din secolul al X-lea. În secolul

al XVIII-lea, capitulaţii au fost impuse Turciei, iar ulterior Persiei, Chinei,

Japoniei, Coreei şi unui număr de state africane încheiate între ele şi diferite state

europene sau Statele Unite.30 În acest caz, cetăţenii statelor din urmă beneficiau de

anumite drepturi şi, în plus, erau sustraşi jurisdicţiei locale.

Preocuparea pentru reglementarea drepturilor individuale şi-a găsit apoi

expresie în tratatele de protecţie a minorităţilor, încheiate în 1919 şi 1920 între

puterile victorioase din primul război mondial - Franţa, Anglia şi Statele Unite - şi

Polonia, Cehoslovacia, Grecia, România, Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria, pe de

altă parte. Aceste tratate garantau, sub controlul Ligii Naţiunilor, minorităţilor de

rasă, limbă sau religie din unele state ale Europei centrale şi sud-estice drepturi

egale cu cele ale naţiunii majoritare, posibilitatea de liberă utilizare a limbii

materne, învăţământ în limba proprie etc.

Mai putem menţiona, de asemenea, o serie de convenţii încheiate la Geneva.

Este vorba despre Convenţia din 1929 privind îmbunătăţirea soartei răniţilor şi

bolnavilor din armatele în campanie, Convenţia din 1929 privind tratamentul

prizonierilor de război şi o serie de alte convenţii încheiate ceva mai târziu.

Toate aceste reglementări pot fi considerate precursoare ale Declaraţiei

universale a drepturilor omului numai prin inspiraţia lor de ansamblu, nu însă şi

prin conţinutul lor concret.

Trebuie avut în vedere faptul că, pe de o parte, aceste tratate şi convenţii,

mai sus menţionate, erau departe de a îmbrăţişa ansamblul drepturilor

30 În linii generale, prin asemenea tratate, cetăţenii statelor beneficiare ale regimului capitulaţiilor dobândeau un statut de extrateritorialitate, ei fiind sustraşi jurisdicţiei locale şi subordonaţi numai jurisdicţiei consulare a propriului stat. Pe de altă parte, cetăţenii respectivi se bucurau de inviolabilitatea persoanei şi a bunurilor lor, precum şi de un regim de favoare în materie de comerţ, impozite, taxe vamale…

16

fundamentale ale omului, obiectul lor mărginindu-se numai la câteva drepturi

legate de statutul special al unor categorii de persoane - cum este cea de cetăţean al

unei anumite puteri europene, de membru al unei anumite minorităţi naţionale, de

prizonier de război. Cu alte cuvinte, este vorba de o abordare fragmentară şi

limitată a problematicii drepturilor omului.

Pe de altă parte, unele dintre aceste reglementări31 au avut un caracter

inegalitar prin faptul că nu creau obligaţii în sarcina tuturor statelor membre ale

comunităţii internaţionale ci grevau numai câteva dintre acestea. Mai mult decât

atât, în cazul capitulaţiilor, această inegalitate era dublată de o alta, întruchipată în

privilegiile stabilite prin măsuri discriminatorii faţă de unele state africane sau

asiatice în folosul exclusiv al unor mari puteri.

Reîntorcându-ne la Declaraţia universală a drepturilor omului şi la

motivaţiile care au stat la baza adoptării acesteia, trebuie spus că, cauza imediată

care a declanşat în întreaga lume un puternic curent de opinie favorabil adoptării

unei declaraţii internaţionale a drepturilor omului a fost reacţia de unanimă şi

profundă revoltă provocată de dezvăluirea crimelor de genocid şi a altor atrocităţi

săvârşite de regimul nazist al Reich-ului german în timpul celui de-al doilea război

mondial32.

În intenţia de a face imposibilă, pe viitor, repetarea unor practici

asemănătoare, de a denunţa şi de a înfiera orice acte noi, îndreptate împotriva

vieţii, libertăţii şi demnităţii omului, numeroase spirite progresiste s-au unit, în

efortul de a promova acţiuni menite să ducă la instituirea unui sistem internaţional

de ocrotire a drepturilor omului.

Această frământare de idei nu a rămas în simplul plan al unor dezbateri

teoretice şi sterile, ci foarte curând a luat calea unor acţiuni politice concrete.

Astfel, pe 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19,

au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite, prin care s-a subliniat că victoria deplină în

războiul aflat atunci în plină desfăşurare trebuie să ducă la luarea unor măsuri 31 Este vorba, în primul rând, de tratatele de protecţie a minorităţilor.32 Teroarea nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor şi a opoziţiei din interior s-a

extins, în anii ulteriori declanşării celui de-al doilea război mondial în estul Europei pentru ca, începând cu anul 1942, să cuprindă toate teritoriile ocupate de germani.

17

destinate să asigure apărarea vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţii religioase,

precum şi garantarea drepturilor omului şi justiţiei în toate statele lumii.

Trei ani mai târziu33, la 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Naţiunilor

Unite34, în preambulul căreia statele semnatare şi-au reafirmat credinţa în drepturile

fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea

în drepturi a femeilor şi bărbaţilor35.

Pentru a da o formă mai precis conturată a acestor preocupări ale Cartei,

Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat crearea Comisiei pentru drepturile omului36

căreia i s-a trasat, printre altele, sarcina de a prezenta Consiliului Economic şi

Social37 propuneri, recomandări şi rapoarte privind “o declaraţie internaţională a

drepturilor omului”.

Dezbaterile laborioase din sânul acestei Comisii, precum şi demersurile

făcute de Consiliul Economic şi Social, au dus la finalizarea unui proiect de

Declaraţie universală a drepturilor omului care, supus spre dezbatere Adunării

Generale a O.N.U. a fost adoptat de către acest organism la 10 decembrie 1948,

printr-un larg acord al statelor membre, aşa cum rezultă şi din faptul că nici un stat

33 Între timp a avut loc Conferinţa de la Dumbarton Oaks, ţinută între 21 august-9 octombrie 1944, unde s-a subliniat, cu ocazia pregătirii proiectul Cartei O.N.U., necesitatea ca unul dintre obiectivele organizaţiei să fie favorizarea respectării drepturilor omului. Conferinţa s-a desfăşurat în două faze: între 21 august-28 septembrie 1944 discuţiile au avut loc între U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, iar între 29 septembrie-9 octombrie 1944 între delegaţi ai S.U.A., Angliei şi Chinei. Documentul care a rezultat ca urmare a acestor discuţii a fost intitulat Propuneri pentru stabilirea unei organizaţii internaţionale generale - A.Bolintineanu, M.Maliţa, “Carta O.N.U. - document al erei noastre”, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, p.35.

34 În forma sa finală, Carta Naţiunilor Unite a fost aprobată de plenul Conferinţei Naţiunilor Unite la 25 iunie 1945 şi semnată de delegaţii statelor participante la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945; Conferinţa s-a desfăşurat între 25 aprilie 1945 şi 26 iunie 1945, în oraşul San Francisco - Ibidem, p.40 şi urm..

35 În preambulul Cartei O.N.U. se arată: “Noi, popoarele naţiunilor unite, hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieţi de om, a provocat de două ori omenirii suferinţe nespuse, hotărâte să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici (…), am hotărât să ne unim eforturile întru înfăptuirea acestor obiective (…).

36 Comisia drepturilor omului este un organism înfiinţat în 1946 de către Consiliul Economic şi Social. Se ocupă de orice problemă relativă la drepturile omului. Comisia efectuează studii, pregăteşte recomandări şi elaborează proiectele unor instrumente internaţionale vizând drepturile omului. - Institutul de Studii Politice, “Drepturile omului în lumea contemporană”, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p.545.

37 Consiliul Economic şi Social este un organ principal al O.N.U. în competenţa căruia intră prerogativa de a face recomandări în vederea asigurării respectului efectiv al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. -Ibidem, p.554.

18

nu a votat împotriva acestui document38.

Dezbaterile asupra adoptării Declaraţiei universale a drepturilor omului au

putut fi influenţate şi de faptul că, cu numai câteva luni mai înainte - pe data de 2

mai 1948 - cea de-a noua Conferinţă Internaţională a Statelor Americane a adoptat,

printr-o rezoluţie, Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului.

Declaraţia universală a fost adoptată, prin urmare, în urma unei laborioase

activităţi desfăşurate de membrii Comisiei pentru drepturile omului. Printre aceştia

s-a numărat şi Eleanor Roosvelt, soţia preşedintelui Statelor Unite, precum şi

profesorul Renè Cassin. Încă din momentul adoptării sale, Declaraţia universală a

fost considerată ca fiind un adevărat element de referinţă pentru dezvoltarea

viitoare a soluţionării problemelor sociale şi umanitare. Eleanor Roosevelt aprecia,

de exemplu, că “Declaraţia trebuie să devină o Magna Charta pentru întreaga

umanitate”39, în timp ce delegatul britanic califica acest document ca fiind “o piatră

de hotar pe drumul progresului uman”40.

De asemenea, referindu-se la valoarea Declaraţiei universale a drepturilor

omului, doi cunoscuţi profesori americani, Thomas Buergenthal şi Judith V.Torney

scriau următoarele: “Afirmarea repetată, de către guverne, fie în scopuri de

propagandă, fie datorită unei adevărate convingeri, că drepturile proclamate în

Declaraţia universală sunt fundamentale şi inalienabile, au învestit acest document

cu o uriaşă semnificaţie simbolică. Una dintre consecinţele acestei evoluţii este

aceea că popoarele lumii au început să creadă, din ce în ce mai mult, că guvernele

trebuie să respecte drepturile omului proclamate în Declaraţie şi că ele au obligaţii

internaţionale să facă acest lucru. Presiunea publică şi opinia publică, internă şi

mondială, au devenit singurul remediu disponibil pentru a preveni o încălcare pe

scară largă a drepturilor omului, caracterul juridic al Declaraţiei universale a

drepturilor omului fiind mai puţin important decât convingerea puternică a

milioane de oameni din toate părţile lumii că Declaraţia proclamă drepturile lor şi

38 Din cele 56 de state participante, 48 de state au votat pentru adoptarea Declaraţiei universale în timp ce 8 s-au abţinut.

39 V.Duculescu, Cuvânt înainte la T.Drăganu, op.cit., p.4.40 Ibidem, p.5.

19

că guvernele au obligaţia să respecte aceste drepturi”41.

Secţiunea a II-a

Consacrarea drepturilor omului în conţinutul Declaraţiei

universale a drepturilor omului

În forma sa finală, Declaraţia universală a drepturilor omului este destul de

amplă însumând, în total, 30 de articole. În Preambul se afirmă printre altele:

“Considerând că recunoaşterea demnităţii umane tuturor membrilor familiei umane

şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi

păcii în lume; Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au

condus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii42 şi că făurirea unei lumi

în care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor,

eliberate de teroare şi de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a

omului (…) Adunarea Generală proclamă prezenta Declaraţie Universală a

Drepturilor Omului”.

Cu toate că prevederile Declaraţiei nu sunt grupate în capitole potrivit

specificului drepturilor proclamate, totuşi anumite preocupări sistematice pot fi

identificate din felul în care se succed aceste prevederi.

Primul articol are un caracter introductiv şi este influenţat de retorica

iusnaturalistă atunci când afirmă că: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în

demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se

comporte, unele faţă de altele, în spiritul fraternităţii”43.

41 T.Buergenthal, J.V.Terney, “International Human Rights and International Education”, U.S. National Comission for U.N.E.S.C.O., Washington, 1976, p.49.

42 Se observă o asemănare destul de pronunţată cu preambulul Declaraţiei franceze de la 1789. Acolo se spunea: “(…) considerând ignorarea, uitarea şi dispreţuirea drepturilor omului drept singurele cauze ale nenorocirilor publice (…)”. Pe de altă parte, să ne amintim că Declaraţia universală a fost adoptată la sfârşitul anului 1948, deci la puţin timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, ceea ce a dus la formularea “acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii”.

43 Prin faptul că afirmă că fiinţele umane “sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte, unele faţă de celelalte, în spiritul fraternităţii”, art.1 aminteşte, fără doar şi poate, de

20

Articolul 2 al Declaraţiei universale defineşte principiul egalităţii. Astfel, se

spune în paragraful 1 că: “Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate

libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de

rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă

opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din

orice altă situaţie”. Cum egalitatea nu are un obiect specific, precum celelalte

drepturi fundamentale, ci obiectul ei îl constituie toate drepturile, a căror aplicare,

în condiţii identice pentru toţi, o asigură, Declaraţia universală a aşezat articolul ei

despre egalitate înaintea celor privitoare la celelalte drepturi fundamentale. Prin

urmare, egalitatea apare ca o garanţie aplicabilă fiecărui drept fundamental. În

această privinţă, însă, Declaraţia nu a procedat într-un mod absolut consecvent, dat

fiind faptul că nu a epuizat materia în acest articol sau într-un articol următor, ci a

revenit asupra principiului egalităţii câteva articole mai departe44.

O dată definită egalitatea, urmează o serie de articole privitoare la diferite

drepturi, indisolubil legate de persoana umană, cum sunt: dreptul la viaţă45,la

libertate, la securitate, consacrate de art.3; dreptul la recunoaşterea personalităţii

juridice, aşa cum apare în formularea art.6: “Fiecare are dreptul să îi fie

recunoscută calitatea de subiect de drept oriunde s-ar afla; libertatea de circulaţie,

libertatea persoanei de a-şi alege o reşedinţă: “Orice persoană are dreptul să

circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat” (art.13).

Enunţarea acestor drepturi este întregită cu diferite garanţii de ordin

procedural. Este cazul prezumţiei de nevinovăţie consacrată în art.11, primul

paragraf: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până

preambulul Constituţiei franceze din 1948, care ridica fraternitatea la rangul unui principiu fundamental al ei.

44 Este vorba, în acest caz, de art.7 care consacră egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii; art.10, potrivit căruia “orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent”; art.21, paragraful 2: “Orice persoană are dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale”.

45 T.Paine şi Condorcet care, în 1793, propuneau o listă de drepturi inalienabile ale omului, argumentau dreptul la viaţă în felul următor: ”Dreptul la viaţă poate fi dedus în două feluri: mai întâi observând direct natura fizică a omului. Este evident că omul a fost creat pentru viaţă şi nu pentru moarte. Natura nu ar fi făcut atâtea eforturi ca să creeze un organism atât de complex şi de adaptat vieţii, dacă nu ar fi avut intenţia să îl facă să trăiască şi să supravieţuiască. Dreptul la viaţă apare astfel ca o necesitate logică, pentru ca societatea să poată exista într-o formă paşnică şi organizată.” – F.Vergara, op.cit., p.59.

21

când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal(…)”. De asemenea, este statuat

principiul neretroactivităţii în materie penală, în conţinutul paragrafului 2 al

aceluiaşi articol: “Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în

momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului

naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră

decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos”.

Nici în această parte, Declaraţia universală nu apare străbătută de un spirit

sistematic prea riguros, pentru că enumerarea drepturilor specifice, definite în

articolele deja citate, este întreruptă prin enunţarea câtorva garanţii procedurale,

aplicabile nu numai lor, ci tuturor drepturilor fundamentale proclamate.

Asemenea garanţii procedurale sunt: dreptul oricărei persoane de a se

adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva actelor care

violează drepturile fundamentale recunoscute ei prin Constituţie sau prin legi

(art.8); dreptul oricărei persoane de a fi ascultată de un tribunal independent şi

imparţial, care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (art.10).

A patra parte a Declaraţiei universale reuneşte următoarele drepturi: dreptul la o cetăţenie (art.15)46,libertatea căsătoriei, dreptul familiei la ocrotire din partea societăţii şi statului (art.16), dreptul la proprietate şi ocrotirea acesteia (art.17)47.

Surprinzător poate apărea faptul că dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire specială nu întregeşte conţinutul articolului 16, care se referă la raporturile de familie şi la dreptul acesteia la ocrotire din partea statului, ci formează obiectul unui articol separat, plasat cu nouă articole mai departe (art.25).

Distinctă de această parte apare consacrarea unei serii de libertăţi: libertatea

de gândire, libertatea conştiinţei şi a religiei, consacrate în art.18, libertatea de

opinie şi cea de exprimare a opiniei (art.19), libertatea de întrunire şi de asociere

paşnică (art.20). Unele dintre aceste libertăţi sunt concretizate în prevederi foarte

46 În formularea sa completă, art.15 prevede: “Orice cetăţean are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa, nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”.

47 Se observă faptul că articolele 15, 16 şi 17, deşi aşezate consecutiv, din punct de vedere al naturii lor nu au decât prea puţine elemente comune; aceasta pentru că dreptul de a avea o cetăţenie este mai curând un drept politic, iar pe de altă parte, raporturile de familie au un conţinut diferit faţă de raporturile de proprietate. Singura legătură între aceste drepturi ar putea fi aceea că, în anumite sisteme de drept, proprietatea, familia şi naţionalitatea sunt capitole ale aceluiaşi cod: este cazul Codului civil francez. – T.Drăganu, op.cit., p.207-208.

22

detaliate48.

Dintr-o altă categorie de drepturi fac parte dreptul fiecărui individ de a

participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale, prin alegeri libere,

periodice şi oneste, precum şi dreptul de acces la funcţiile publice (art.21). După

cum se vede, este vorba despre ceea ce se desemnează, în general, prin termenul

“drepturi politice”.

O ultimă categorie de drepturi fundamentale o formează drepturile

social-economice, adică acele drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea

dezvoltării materiale şi culturale a persoanei. Este vorba despre dreptul la

securitate socială (art.22), dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă

egală, dreptul sindical, dreptul la odihnă şi la concediu plătit (art.23 şi art. 24),

dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii fiecăruia, a

bunăstării proprii şi a familiei (art.25), dreptul la învăţătură, dreptul de a

participa în mod liber la activitatea culturală a colectivităţii, dreptul de autor

(art.26 şi art.27).

Un drept foarte important, a cărui realizare presupune, ca de altfel şi

celelalte drepturi social-economice, transformări substanţiale în orânduirile sociale

şi economice, este prevăzut de art.28 din Declaraţia universală. Potrivit acestui

articol, “orice persoană are dreptul să beneficieze, pe plan naţional şi internaţional,

de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate în

prezenta Declaraţie să-şi poată găsi o realizare deplină”.

Putem concluziona, mergând pe linia conţinutului Declaraţiei universale că,

în ciuda faptului că nu este cuprinsă întotdeauna într-un cadru sistematic, are

meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de

drepturi şi libertăţi.

Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi şi libertăţi, Declaraţia

universală a drepturilor omului este mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât

oricare altă declaraţie de drepturi ale omului, elaborată până în acel moment, pe 48 Este cazul art.19, referitor la libertatea de opinie: “Orice individ are dreptul la libertatea de

opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de ordin de frontieră, informaţii şi idei, prin orice mijloc de exprimare”.

23

planul legislaţiei interne. Pe lângă afirmarea unor drepturi şi libertăţi care presupun

numai o atitudine de abstenţiune din partea societăţii şi a statului – şi avem aici în

vedere libertatea persoanei, dreptul la liberă circulaţie, libertatea de gândire,

libertatea conştiinţei şi a religiei – Declaraţia universală proclamă un mare număr

de drepturi care implică prestaţii pozitive din partea societăţii şi a statului, cum

sunt: dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la odihnă şi dreptul la

învăţătură. Mai mult decât atât, Declaraţia universală defineşte în termeni precişi

obligaţiile care revin statului şi societăţii şi care corespund anumitor drepturi şi

libertăţi fundamentale ale omului. Astfel, după ce proclamă principiul potrivit

căruia elementul natural şi fundamental al societăţii este familia, Declaraţia obligă

statul şi societatea să-i dea ocrotire (art.16 paragraful 3).Dreptului la securitate la

securitate socială îi corespunde, în Declaraţie, obligaţia de a se recurge atât la un

efort naţional, cât şi la cooperare internaţională, în scopul realizării depline a

acestui drept (art.22). Dreptul la un nivel de viaţă adecvat nevoilor legate de

sănătatea omului, de bunăstarea sa şi a familiei sale, este asigurat prin obligaţia de

a-i da hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile

sociale necesare (art.25).

Nici precisa formulare a garanţiilor juridice indispensabile pentru a face

posibil exerciţiul real al unor drepturi nu lipseşte din Declaraţia universală. Acesta

este cazul garanţiilor prevăzute de art.8 şi art.10 din Declaraţie despre care am mai

vorbit49; de asemenea, e cazul articolului 11 care prevede necesitatea unui proces

public, desfăşurat cu toate garanţiile legale legate de dreptul la apărare, pentru

stabilirea vinovăţiei oricărei persoane acuzată de un delict. Potrivit art.11

paragraful 2 ”nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în

momentul în care au fost comise, nu constituiau acte delictuoase pe baza legii

naţionale sau internaţionale”.

Toate aceste drepturi şi libertăţi fundamentale îşi găsesc expresia în formule

49 Este vorba despre dreptul oricărei persoane de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin legi, drept consacrat de art.8, precum şi de dreptul oricărei persoane de a fi ascultată, în mod echitabil şi public, de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî asupra drepturilor şi a obligaţiilor sale (art.10).

24

foarte clare şi sugestive – după cum am văzut deja – ceea ce a făcut ca Declaraţia

universală a drepturilor omului să devină foarte curând, atât prin înaltul prestigiul

al areopagului internaţional de la care a emanat50, cât şi prin cuprinsul ei, un

adevărat document de referinţă în domeniul drepturilor omului, acceptat de

conştiinţa juridică a întregii umanităţi şi îndrumar în acţiune pentru diferitele state

ale lumii în relaţiile lor interne şi internaţionale.

O critică care s-a adus Declaraţiei universale se referă la modul în care a

abordat problema îndatoririlor fundamentale ale omului. În această privinţă, este

incontestabil că Declaraţia a plecat de la ideea că drepturile fundamentale sunt

inseparabil legate de îndatoririle care le corespund, pentru că art.29(1) prevede că

“fiecare om are îndatoriri faţă de colectivitatea în care trăieşte, numai în cadrul

acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale”. Dar, dacă

este clar că Declaraţia universală a considerat că îndatoririle omului sunt un

complement inseparabil al drepturilor sale fundamentale, atunci este evident că

enunţarea de principiu a existenţei unor asemenea îndatoriri – enunţare cuprinsă în

articolul citat mai sus – “ar fi trebuit să fie urmată de prevederi amănunţite şi

circumstanţiate privitoare la diferitele obligaţii fundamentale ale omului, ceea ce

nu s-a făcut”51.

Fără îndoială, acest mod de a proceda este explicabil, dacă se are în vedere

faptul că numai puţine declaraţii interne de drepturi ale omului au cuprins şi o listă

a îndatoririlor omului, considerate fundamentale, astfel încât Declaraţia universală

nu a avut, în această privinţă, modele bine conturate şi de o largă aplicabilitate.

Mai mult decât atât, introducerea unor îndatoriri ale omului şi cetăţeanului în unele

declaraţii interne de drepturi a avut la bază unele tendinţe restrictive, îndatoririle

proclamate fiind, nu arareori, chemate să constituie limitări ale drepturilor

fundamentale enunţate anterior. În aceste condiţii, este destul de puţin probabil ca

autorii Declaraţiei universale a drepturilor omului să fi ajuns la un consens cu

privire la un text care să definească tot atât de detaliat îndatoririle omului, pe cât de 50 Amintim, în acest context, de faptul că Declaraţia universală a drepturilor omului a fost

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. printr-un vot considerat de unii jurişti “unanim” – în sensul neînregistrării nici unui vot “contra” – 46 de state votând “pentru”, iar 8 state abţinându-se.

51 T.Drăganu, op.cit., p.210.

25

circumstanţiat au procedat în ceea ce priveşte drepturile lor.

Nu este mai puţin adevărat că o clauză generală, cum este cea cuprinsă în

art.29(1) din Declaraţie echivalează, de fapt, cu o împuternicire dată fiecărui stat,

oarecum în mandat alb, de a recurge la propria sa legislaţie, în vederea definirii

îndatoririlor fundamentale ale omului52.

Declaraţia universală a drepturilor omului tinde, în concluzie, să asigure un

număr de drepturi fundamentale pentru toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex,

însuşiri naturale, rasă, culoare, naţionalitate, religie, grad de cultură sau stare

socială. Ea s-a intitulat “universală” nu numai pentru că a fost destinată să se

adreseze întregii umanităţi, ci şi pentru că a instituit drepturi pentru totalitatea

claselor sociale, indiferent de modul în care acestea se înfăţişează. În cazul

Declaraţiei universale, acest caracter universal e dublat de caracterul global al

obiectului ei, consecinţă a faptului că ea a înţeles să constituie o abordare unitară şi

completă a drepturilor fundamentale ce urmează să fie recunoscute indivizilor.

Nu se poate contesta faptul că Declaraţia are o serie de deficienţe de ordin

redacţional. Nu se poate contesta faptul că este străbătută de o anumită

inconsecvenţă în conţinutul articolelor sale. De asemenea, nu putem vorbi de o

aşezare sistematică perfectă a acestora. Dar nu trebuie să uităm faptul că Declaraţia

universală a drepturilor omului este primul document declarativ de drepturi ce se

adresează întregii umanităţi. Înaintea sa nu a existat nimic. După ea, au apărut o

serie de documente declarative de drepturi care au avut-o ca sursă de inspiraţie.

Deci îi putem scuza anumite deficienţe, de altfel minore. După cum arăta juristul

R.Cassin “Declaraţia universală a drepturilor omului acţionează atât în interiorul,

cât şi în exteriorul statelor, pentru a constitui baza unui drept minim comun efectiv,

fie naţional, fie regional, fie mondial”53.

Secţiunea a III-a.

52 O asemenea situaţie implică însă riscul ca, prin dispoziţii de drept intern, obligaţiile omului să fie multiplicate până la exagerare, să fie reglementate în condiţii care să ducă, în cele din urmă, la o limitare excesivă a sferei de aplicaţie a drepturilor fundamentale sau, în ultimă instanţă, chiar la o golire de conţinut a unora dintre acestea.

53 T.Drăganu, op.cit., p.211.

26

Analiza principiilor referitoare la drepturile omului

enunţate de Declaraţia universală

§1. Egalitatea în drepturi

Dreptul internaţional contemporan postulează egalitatea în drepturi a tuturor

persoanelor şi eliminarea oricărei discriminări. Egalitatea în drepturi constituie una

dintre cele mai importante prevederi referitoare la drepturile omului, statuată prin

declaraţii şi convenţii. Nu în zadar, Declaraţia universală a drepturilor omului

consacră principiul egalităţii încă din art.2, recunoscându-i importanţa. Anterior,

Carta O.N.U. proclamase ca obiectiv al Naţiunilor Unite respectarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă

sau religie54. În acest sens, al asigurării respectării egalităţii, au fost adoptate,

ulterior Declaraţiei universale a drepturilor omului, o serie de convenţii speciale

care vizau eliminarea discriminărilor de orice natură. Avem în vedere, în această

ordine de idei, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială55, care statua, în art.2, că “statele-părţi condamnă

discriminarea rasială şi se angajează să continue prin toate mijloacele potrivite şi

fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială, să

favorizeze înţelegerea între toate rasele (…)”. Avem, de asemenea, în vedere

Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare

rasială56, Declaraţia privind eliminarea discriminării faţă de femei57, Convenţia

Internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid58 şi o serie de

alte convenţii şi declaraţii care, prin prevederile lor, au încercat să pună capăt

oricăror acte de discriminare şi să asigure o transpunere cât mai eficientă în

54 Este vorba de art.1(3) din Carta O.N.U.55 A fost adoptată şi deschisă pentru semnare şi ratificare de Adunarea Generală a O.N.U. cu

Rezoluţia nr.2106A din 21 decembrie 1965. A intrat în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform prevederilor art.19: “Prezenta convenţie va intra în vigoare în cea de-a treizecea zi de la data depunerii la secretarul general al O.N.U. a celui de-al douăzecişişaptelea instrument de ratificare sau de aderare”.

56 Această declaraţie a fost proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 nov. 1963, prin Rezoluţia 1904(XVIII).

57 A fost proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 7 nov 1967 prin Rezoluţia 2263(XXII).

58 Adoptată şi deschisă pentru semnare şi ratificare de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 3068(XXVIII) din 30 nov. 1973.

27

practică a principiului egalităţii în drepturi a tuturor oamenilor. Aceasta pentru că

egalitatea în drepturi rămâne norma fundamentală în domeniul drepturilor omului a

cărui respectare guvernează practic toate celelalte drepturi conţinute în convenţii,

declaraţii şi tratate.

§2. Dreptul la viaţă

Articolul 3 al Declaraţiei universale a drepturilor omului statuează dreptul

oricărei fiinţe umane “la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”. La prima vedere, a

afirma că fiinţa umană are dreptul la viaţă poate părea o afirmaţie fără substanţă.

Este evident că omul are dreptul la viaţă, atât de bine subînţeles încât poate chiar să

lipsească din orice document, fără ca să ridice întrebarea ”de ce?” sau să se încerce

a se profita de pe urma acestei omisiuni. În practică, lucrurile sunt însă ceva mai

complicate. E adevărat că Declaraţia universală a enunţat principiul dreptului la

viaţă ca pe un lucru firesc, nesupus nici unei restricţii. Parcurgând

prevederile

Pactului internaţional cu privire la drepturile politice şi civile vom vedea că

lucrurile se schimbă. Apare aici, pentru prima oară, evocarea pedepsei cu moartea

şi condiţiilor în care aceasta poate fi pusă în aplicare59. Potrivit art. 6 al Pactului:

“În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare

la moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în

conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă,

legislaţie care nu trebuie să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact”. De

asemenea, art.6 menţionează: “Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita

graţierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu

moartea pot fi acordate în toate cazurile”.

Pactul încearcă, prin articolele sale referitoare la pedeapsa cu moartea, o limitare

cât mai severă a aplicării acesteia. Acesta este şi sensul următoarelor paragrafe ale

aceluiaşi articol 6: ”O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată

59 Nu trebuie însă să uităm că Declaraţia universală e o declaraţie de principii cu un caracter general, în timp ce Pactele internaţionale, adoptate în 1966, vin cu reglementări mult mai amănunţite, în dezvoltarea Declaraţiei universale.

28

pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată

împotriva unor femei gravide”.

Conferinţa de la Geneva, desfăşurată între 6-16 august 1968 a reunit

reprezentanţi ai 52 de state, din iniţiativa O.N.U. Cu această ocazie, printre altele, a

fost adoptată propunerea ca nici o pedeapsă capitală să nu fie executată atât timp

cât nu au fost epuizate căile de atac împotriva hotărârii de condamnare şi

posibilităţile de graţiere, precum şi propunerea de a se fixa un termen în interiorul

căruia să se evite executarea vreunei astfel de pedepse, rezultatele obţinute urmând

să facă obiectul unui raport al Secretarului General al O.N.U. către Comisia

drepturilor omului şi care să servească, la rândul său, ca bază a unei dezbateri în

această problemă în cadrul celui de-al patrulea Congres al Naţiunilor Unite pentru

prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor60.

Dacă ne referim şi la prevederile consacrate în Convenţia Americană

relativă la drepturile omului61, referitoare la dreptul la viaţă, articolele 4,5, 6 şi 7

ale acestui document statuează următoarele: “orice persoană are dreptul la

respectul vieţii sale şi nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de viaţa sa. În

statele care nu au desfiinţat pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată

decât pentru sancţionarea infracţiunilor celor mai grave pe baza unei sentinţe

definitive, pronunţate de un tribunal competent. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi

restabilită în statele care au desfiinţat-o. În nici un caz pedeapsa cu moartea nu va

putea fi aplicată pentru infracţiuni politice sau pentru infracţiuni de drept comun

conexe primelor. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată persoanelor care, în

momentul comiterii infracţiunii aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 de ani. De

asemenea, pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată femeilor”.

Se observă faptul că, prin diferite documente, de genul convenţiilor sau a

declaraţiilor de drepturi, se încearcă eliminarea din rândul pedepselor aplicate

60 Congresul O.N.U., ţinut la Kyoto, în Japonia, între 17-26 august 1970 nu a evocat însă problema pedepsei cu moartea decât în cadrul Reuniunii regionale a apărării sociale, când un delegat al statului gazdă s-a referit la preocupările specialiştilor japonezi privind pedeapsa capitală – I.Poenaru, Pedeapsa cu moartea: “pro” sau “contra”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.185.

61 Convenţia Americană relativă la drepturile omului a fost semnată de reprezentanţii statelor americane, la 22 nov. 1969, la San José (Costa Rica) – T.Dianu, Protecţia penală internaţională a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.89.

29

pentru diferite infracţiuni, a pedepsei capitale, în opinia autorilor acestor

documente nimic, nici măcar cele mai grave crime, nejustificând aplicarea unei

asemenea pedepse. Această tendinţă se menţine şi în prezent.

§3. Interzicerea sclaviei şi a tratamentelor crude, inumane sau degradante

Este un principiu consacrat de art.4 şi art.5 din Declaraţia universală a

drepturilor omului. El a fost, de asemenea, dezvoltat ulterior, printr-o serie de pacte

sau convenţii. Avem în vedere Convenţia suplimentară cu privire la abolirea

sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei62.

Potrivit art. 6 al acestei Convenţii: “reducerea unui om la sclavie sau obligarea

unui seamăn să-şi piardă libertatea sa sau a unei persoane aflate în grija lui, pentru

a-l transforma în sclav, va constitui infracţiune penală conform legii Statelor Părţi

la prezenta Convenţie şi persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de

pedeapsă”. Art.7 al aceleiaşi Convenţii defineşte sclavia ca fiind “situaţia sau

condiţia unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate

sau numai unele dintre ele, iar «sclavul» este individul care are acest statut sau

această condiţie”.

Sub titlul “Dreptul la integritatea persoanei”, Convenţia americană relativă la

drepturile omului a consacrat principiul potrivit căruia sclavajul şi robia, precum şi

traficul de sclavi, femei şi copii sunt interzise sub toate formele.

De asemenea, art.7 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice afirmă că “nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau

tratamente crude, inumane sau degradante”.

§4. Prezumţia de nevinovăţie

Este unul dintre cele mai importante principii, consacrate de Declaraţia

universală în art.11 (1): “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată

nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui

62 A fost adoptată de Conferinţa plenipotenţiarilor reunită pentru aplicarea dispoziţiilor Rezoluţiei 608 (XXI) a Consiliului Economic şi Social la data de 30 aprilie 1056. A intrat în vigoare la 30 aprilie 1957.

30

proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării

sale”. O analiză retrospectivă ne arată că prezumţia de nevinovăţie a fost

formulată, pentru prima oară, în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului de

la 178963. Ea a constituit, mai întâi, o izbândă social-politică şi şi-a găsit

consacrarea juridică după primele reforme ale dreptului penal şi a procedurii penale

cuprinse în legile din 1791 adoptate de Adunarea Constituantă64. Revoluţia

franceză a deschis drumul unui şir larg de reforme opuse, pe planul dreptului,

sistemului inchizitorial. “Reforma determinată de revoluţia franceză a dat lovitura

de graţie sistemului probelor legale, punând în valoare principiul liberei

convingeri”65. La baza acestor reforme au stat principiile consacrate în Declaraţia

franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. În anul 1808 au fost

adoptate noi Coduri (penal şi de procedură penală) care au intrat în vigoare în anul

1811. Codul de procedură penală, cunoscut sub numele de “Code d’ínstruction

criminelle”, alături de Codul penal, au constituit modele pentru cele mai multe

legislaţii din statele europene, consacrând şi principiul prezumţiei de nevinovăţie66.

Adoptarea Declaraţiei universale a însemnat, pe lângă multe alte efecte

benefice în planul problematicii drepturilor omului, şi consacrarea, pe plan

internaţional, de această dată, a principiului prezumţiei de nevinovăţie. De

asemenea, Pactul cu privire la drepturile politice şi civile, adoptat de Ad. Gen. a

O.N.U. în 1966, a consacrat prezumţia de nevinovăţie ca un drept fundamental în

art.14(2): “Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este

prezumată a fi nevinovată, atât timp cât culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod

legal”.

63 Este vorba de art.9 al Declaraţiei franceze: “(…) orice om e considerat nevinovat, până la declararea vinovăţiei sale”.

64 T.Pop, Drept procesual penal, vol.I, partea introductivă, p.87-89.65 I.Diaconu, Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile omului, Bucureşti 1993,

p.323.66 Împotriva principiilor juridice cuprinse în reformele de după revoluţia franceză s-au formulat o

serie de critici şi s-au emis concepte contrare prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, reprezentanţii şcolilor antropologică şi pozitivistă pretindeau “să se adopte, pentru infractorii înnăscuţi şi din obişnuinţă, prezumţia de vinovăţie luându-se împotriva lor măsuri de apărare socială, chiar ante-delictum”. Asemenea concepţii au fost preluate de unele legislaţii şi chiar susţinute teoretic, mai ales în perioada de ascensiune a fascismului, aşa cum s-a întâmplat în Germania, Italia, Spania sau Portugalia, când s-a renunţat la prezumţia de nevinovăţie, aplicându-se, şi legislativ, şi practic prezumţia de vinovăţie – Gh.Teodoru, Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie, revista “Studii şi Cercetări Juridice".

31

Pe linia aceloraşi preocupări, Asociaţia Internaţională de Drept Penal,

reunită cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internaţional de Drept Penal, de la

Hamburg, între 16-22 sept. 1979, ţinând cont de importanţa fundamentală a

salvgardării, în procedura penală, a demnităţii fiecărei fiinţe umane, a adoptat,

printre altele, rezoluţii cu privire la prezumţia de nevinovăţie67.

§5. Libertatea de conştiinţă, libertatea de gândire şi libertatea de opinie

Este, de asemenea, un principiu fundamental al problematicii drepturilor

omului. Declaraţia universală a drepturilor omului a considerat libertatea de

gândire, ca şi libertatea de opinie, drept unul dintre cele mai importante drepturi ale

omului, drept pentru care le-a consacrat o reglementare foarte detaliată. Art.18 şi

art.19 ale Declaraţiei statuează libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei,

libertatea de opinie şi de exprimare, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi

de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.

În zilele noastre, cu greu se mai poate imagina o societate în care omului să-i

fie nesocotite dreptul de primi, prin orice mijloace, orice fel de informaţii sau

dreptul de a primi, prin orice mijloace, orice fel de informaţii, sau dreptul de a-şi

exprima, în mod liber, opiniile sale indiferent în ce domeniu.

Cu toate acestea, libertatea de opinie, cea de a primi sau răspândi informaţii

care, în Declaraţia universală nu cunoşteau nici o limitare - am stabilit deja

motivaţiile acestei atitudini - suferă o serie de restricţii şi limitări în conţinutul

art.19 al Pactului cu privire la drepturile politice şi civile; potrivit acestui articol:

“1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. 2. Orice

persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a

căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de 67 Potrivit acestor rezoluţii, prezumţia de nevinovăţie este un principiu fundamental al justiţiei

penale. El implică următoarele: - nimeni nu poate fi condamnat sau declarat formal vinovat, fără a fi fost judecat, conform

legii, într-o procedură judiciară;- nici o sancţiune penală sau sancţiune echivalentă nu poate fi aplicată unei persoane, atât timp

cât vinovăţia sa nu a fost stabilită în formele cerute de lege;- nimeni nu poate fi obligat să-şi dovedească nevinovăţia;- îndoiala trebuie întotdeauna să profite, în final, acuzatului.

32

frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alt mijloc, la

alegerea sa”.

Dar “exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol

comportă datorii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor

limitări, care trebuie însă stabilite, în mod expres, de lege şi care sunt necesare: a)

respectării dreptului sau reputaţiei altora; b) apărării securităţii naţionale, ordinii

publice, sănătăţii sau moralităţii publice”.

Libertatea de opinie şi de informaţie se manifestă astăzi în cadrul societăţilor

democratice, prin libertatea mass-media, a întrunirilor, a practicării unor religii

diferite, ca o consecinţă a libertăţii religioase. Una dintre cele mai sensibile

chestiuni ale zilelor noastre, în această ordine de idei, o reprezintă libertatea mass-

media şi, ca un corolar al acesteia, etica ziaristică. Astăzi, mass-media are o putere

nebănuită de influenţare a opiniei publice, ceea ce a determinat necesitatea apariţiei

şi promovării conceptului de etică ziaristică. În acest sens, Adunarea Parlamentară

a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia nr.1003 cu privire la etica ziaristică68.

Art.8 al acestei rezoluţii prevede că “Informaţia este un drept fundamental,

evidenţiat de jurisprudenţa Comisiei Europene şi a Curţii Europene pentru

Drepturile Omului, în legătură cu art.10 al Convenţiei europene a drepturilor

omului (…) şi recunoscut în toate constituţiile democratice. Este un drept al

cetăţeanului care are, prin urmare, şi dreptul de a cere ca informaţia furnizată de

jurnalişti să fie transmisă cu respectarea adevărului, în cazul ştirilor, şi în mod

onest, în cazul opiniilor, fără nici o intervenţie exterioară din partea unei autorităţi

publice69 sau din partea sectorului privat”.

68 Rezoluţia nr.1003 cu privire la etica ziaristică a fost adoptată pe 1 iulie 1993, în cea de-a 42-a şedinţă a Adunării Parlamentare. I-au urmat Rezoluţia nr. 1215/1993 care, printre altele, afirmă în art.5: “Adunarea recomandă Comitetului miniştrilor (…) să adopte o declaraţie privind etica ziaristicii conform liniilor directoare ale Rezoluţiei 1003 şi să promoveze aplicarea acestor principii de bază în statele membre ale Comunităţilor Europene” – I.Gh.Gorgăneanu, Prezumţia de nevinovăţie, Ed.Intact, Bucureşti, 1996, p.87 şi urm. .

69 Există, printre societăţile democratice, şi cazuri paradoxale, în care funcţionează sistemul subvenţionării presei şi, în consecinţă, apare fenomenul de influenţare a opiniilor sau ştirilor pe această cale. Este vorba despre statul suedez, unde, în anul 1988, din 100 de cotidiane, aproximativ 33% au primit subvenţii din partea statului. Aceste subvenţii constituie, în lumea vestică, un exemplu unic de intervenţie a statului într-un domeniu care, în general, este privit de societăţile democratice ca sacrosanct. Motivul pentru care se acceptă contribuţia statului la finanţarea presei constă în “promovarea unei structuri optime a presei”, prin aceasta înţelegându-se acordarea celui mai mare grad de libertate presei

33

§6. Protecţia drepturilor mamei şi copilului

Problema protecţiei drepturilor mamei şi copilului a fost una dintre cele mai

dezbătute, în cadrul diferitelor documente internaţionale declarative de drepturi.

Pentru protejarea drepturilor copilului au fost adoptate, pe plan internaţional,

numeroase documente de care vom aminti în continuare. Este semnificativ faptul

că Declaraţia universală a drepturilor omului nu a consacrat dreptul mamei şi

copilului la ajutor şi ocrotire speciale în cadrul articolului 16, care reglementează

raporturile de familie, ci aceste drepturi au făcut obiectul unui articol separat

(art.25), ceea ce subliniază preocuparea juriştilor de a accentua importanţa

principiului consacrat de acest articol.

Prevederi referitoare la drepturile copilului sunt găsite în Pactul internaţional

cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale care, în art.10(3), afirmă:

“Măsuri speciale de ocrotire şi asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor copiilor şi

adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alt motiv.

Copiii şi adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi

sociale(…)”. Acelaşi Pact, în dispoziţiile articolului 13(2), consacră importanţa

educaţiei şi necesitatea generalizării ei: “Statele Părţi la prezentul Pact recunosc că,

în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept: a) învăţământul primar

trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit; b) învăţământul

secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar, tehnic şi

profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate

mijloacele potrivite şi, în special, prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii

lui(…)”.

Pe aceeaşi linie, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

prevede, în art.24, următoarele: “Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe

rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere,

are dreptul din partea familiei sale, a societăţii şi a statului la măsuri de ocrotire pe

regionale pentru a crea publicaţii concurente puternice pentru ziarele locale importante, de obicei nesocialiste. - O.S.Littorin, Suedia: creşterea şi declinul bunăstării sociale, Ed.Institutul Român pentru Studii Umanistice “Libertatea”, Bucureşti, 1994, p.62 şi urm. .

34

care le cere condiţia de minor”.

În domeniul protecţiei drepturilor copilului s-a simţit, în mod continuu,

nevoia unor reglementări amănunţite, care să excludă orice situaţie de încălcare a

unor drepturi ale minorului. S-a ajuns, în acest mod, la adoptarea Declaraţiei

drepturilor copilului de către Adunarea Generală a O.N.U.70, în preambulul căreia

se face trimitere la Declaraţia universală a drepturilor omului71, şi care, în

dispoziţiile sale, consacra dreptul copilului la ocrotire specială şi statua obligaţia

statului şi a societăţii de a asigura toate mijloacele necesare unei dezvoltări

armonioase a copilului, pe plan fizic, moral, spiritual şi social, în condiţii de

libertate şi demnitate (conform Principiului 1 al Declaraţiei).

Unul dintre ultimele documente declarative de drepturi ale copilului este

Convenţia cu privire la drepturile copilului72, care, reluând o serie din dispoziţiile

documentelor anterioare, dezvoltă, în acelaşi timp, altele noi. Principiul 4 al

Convenţiei afirmă că “Copilul se va bucura de avantajele securităţii sociale. El va

avea dreptul să crească şi să se dezvolte sănătos; în acest scop, atât lui, cât şi

mamei sale, li se vor acorda o grijă şi protecţie specială, incluzând o asistenţă

adecvată prenatală şi postnatală(..)”. De asemenea, potrivit Principiului 8 “Copilul

va fi, în toate împrejurările, printre cei dintâi care primesc protecţie şi asistenţă”.

Acestea sunt numai câteva dintre principiile enunţate de Declaraţia

universală a drepturilor omului. Alături de ele regăsim: interzicerea torturii, a

arestării sau deţinerii arbitrare (art.5 şi art.9), accesul liber la justiţie (art.8), dreptul

la liberă circulaţie (art.13), dreptul la cetăţenie (art.15), dreptul la educaţie (art.26),

precum şi o serie de alte drepturi ale omului pe care le-am amintit deja în prezentul

capitol. Ele au fost, ulterior, dezvoltate şi detaliate în diferite alte documente

declarative de drepturi sau convenţii internaţionale, găsindu-şi o binemeritată

70 Declaraţia drepturilor copilului a fost proclamată de Ad. Gen. a O.N.U. la 20 nov. 1959, prin Rezoluţia 1386 (XIV).

71 Conform alineatului 2 din Preambul: “Având în vedere că Naţiunile Unite au proclamat, în Declaraţia universală a drepturilor omului, că fiecare persoană este îndreptăţită la toate drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie, fără nici un fel de deosebire(…)”. Se observă, evident, procesul continuu de recunoaştere a importanţei prevederilor Declaraţiei universale, ea constituind deja un model pentru declaraţiile şi convenţiile ulterioare.

72 Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Ad. Gen. a O.N.U. la 29 nov. 1989. Ea a intrat în vigoare la 2 sept. 1990.

35

recunoaştere pe plan mondial.

36