CAPITOLUL 3

ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE

3.1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA FAMILIEI VITACEAE

Intervenţia utilă a omului în biologia viţei de vie prin

îmbunătăţirea sistemului agrofitotehnic trebuie să fie bazată în primul rând pe cunoaşterea cerinţelor specifice ale acestei plante, formate în decursul procesului istoric de evoluţie în contactul direct cu factorii naturali de mediu.

Cercetările paleontologice, au demonstrat că primele viţe aparţinând genului Vitis, au existat din era terţiară, perioada neogenă, în pliocen, înainte de apariţia omului pe pământ, care se consideră că a avut loc mult mai târziu în pleistocen. Materialele arheologice acumulate, au dus la concluzia că primii strămoşi ai viţei de vie au fost specii ale genului Cisites Heer (Cisites acerifolius; Cisites parvifolius ş.a.) care au fost identificate pe teritoriul continentului Americii de Nord, precum şi în vestul Europei şi în Kazachstan. Condiţiile de mediu devenind mult mai bune în cretacicul superior, au favorizat procesul de promovare şi diferenţiere a speciilor (Soulea Emilia, 1967); şi în rândul vitaceelor au apărut noi genuri existente şi astăzi (genurile Cissus L. Apelopsis Richard vitis L. ş.a.). În perioada neogenă (terţiară) unitatea teritorială între continentul European, Asiatic şi Nord American, cu condiţii climatice aproape uniforme, au favorizat extinderea vitaceelor cu areale de concentrare în regiunea estică a Europei, Asiei de Răsărit, America de Nord şi în Groenlanda. Cercetările paleobotanicii au scos la iveală corespunzător acestei perioade, forme fosile ale genului Vitis, destul de numeroase, cu denumiri după zona geografică sau localitatea unde au fost descoperite (V. Islandica – Islanda; V. britanica – Anglia; V. Crenata – Alaska; V. hesperia în America ş.a.) Spre sfârşitul perioadei neogene, odată cu separarea continentelor, începerea răcirii treptate a climei, a dus la modificări importante în compoziţia vegetaţiei de pe Terra, şi reprezentanţii vitaceelor s-au restrâns din zona nordică a planetei.

Prin separarea continentelor arealul de răspândire al genului Vitis s-a restrâns pe trei grupe geografice: grupa viţelor americane (pe teritoriul Americii de Nord), grupa viţelor asiatice (Asia de

răsărit) şi grupa viţelor de pe teritoriul Europei, Africii de Nord şi Asiei de Vest. Aceste grupe ale genului Vitis separate teritorial, s-au dezvoltat şi au evoluat în continuare în mod diferit, sub influenţa condiţiilor naturale nou create în fiecare zonă geografică. În această perioadă, în partea centrală şi de vest a Europei, cea mai răspândită era specia Vitis teutonia, iar pe continentul Americii de Nord era Vitis Ludwigi, considerată azi strămoşul subgenului Muscadinia. În perioada pliocenului s-a format şi specia Vitis silvestris Gmel (viţa sălbatică de pădure), din care Pop E. (1936) presupune că a identificat trei viţe fosilizate şi pe teritoriul României, la Borsec.

Odată cu sfârşitul terţiarului şi începutul cuaternarului, epoca glaciaţiunilor a făcut ca să dispară sau să îşi restrângă arealul multe specii, şi odată cu acestea şi-a restrâns arealul şi vitaceele în unele refugii climatice suportabile. În continentul European, singura specie care a rezistat a fost Vitis silvestris, adăpostită în refugiile de la sud de Munţii Alpi, de Munţii Carpaţi şi în Kaucaz. Pe continentul Nord American şi cel al Asiei de răsărit şi-au găsit refugiu mai multe specii ale genului Vitis, la sud de Munţii Alegani, pe coasta Pacificului în refugiul Mexican, în sud-estul Chinei şi în Manciuria. Aceste refugii foarte dispersate aveau să fragmenteze şi mai mult vitaceele rămase în subpopulaţii mai restrânse, izolate unele de altele, şi să explice de ce genul Vitis cuprinde atâtea forme bine individualizate şi în majoritatea lor infertile (Steibius GL., 1969). La sfârşitul cuaternarului în Halocen, odată cu restrângerea gheţarilor spre poli şi instalarea climatului actual, viţa sălbatică de pădure (Vitis silvestris) şi-a extins din nou arealul sub forma unei centuri începând din vestul Europei, pe coasta Atlanticului şi până în Asia Centrală în Türkmenia.

Pe teritoriul României, viţa sălbatică (Vitis silvestris) se găseşte răspândită în toată zona subcarpatică, pe văile râurilor Cerna, Olt, Olteţ, Luncavat, Amaradia, Mureş, Jiu, Someş, Prut, Siret, lunca Dunării ş.a.

3.2. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA VIŢEI DE VIE CULTIVATE Ipoteza că viţa de vie din cultură îşi are originea din viţa

sălbatică, larg răspândită în flora spontană, rămâne încă valabilă. Aceasta înseamnă că, planta s-a format în mai multe centre naturale, depăşind graniţa dintre flora spontană şi cea cultivată lent, pe căi diferite, în centre ecologo-geografice diferite (Gh. Constantinescu, 1971). Când omul a început să renunţe tot mai

mult la viaţa nomadă, înfiripându-se primele aşezăminte, treptat a început să-şi cultive pe lângă acestea şi unele plante uşor de înmulţit care să-i poată asigura măcar o parte din hrană. Printre plantele preferate şi uşor de înmulţit a fost şi viţa de vie, această acţiune conştientă făcând ca omul să devină tot mai puţin culegător de fructe în pădure. Observând că viţele mai însorite aveau struguri mai aspectuoşi, mai mari şi mai gustoşi, omul primitiv a procedat la eliminarea copacilor din preajma tufelor de viţă de vie. Una din aceste metode consta în îndepărtarea scoarţei copacului împrejurul trunchiului pe o anumită înălţime, cu ajutorul unei pietre ascuţite, după care la un interval de timp copacii respectivi se uscau şi viţa de vie beneficia de mai multă lumină, crescând cantitatea şi calitatea fructelor. Această operaţiune purta denumirea de ciungire. Alegând din rândul viţelor sălbatice pentru plantare pe lângă aşezământ acele plante cu aspect atrăgător şi gust mai bun al strugurilor, omul săvârşea de fapt prima selecţie artificială. Trecerea viţei sălbatice (Vitis silvestris) în cultură şi formarea speciei Vitis vinifera (viţa cultivată sau viţa domestică) s-a petrecut cu circa 7000-9000 de ani î. Hr. şi este strâns legată de istoria omului. (Teodorescu I.C. şi colab., 1966). Înmulţirea pe cale vegetativă a viţei de vie, alegerea pentru înmulţire a formelor cu rod mai bogat, mai dulce, şi cu struguri mai aspectuoşi, precum şi puţinele îngrijiri care i se acordau, definesc domesticirea viţei pe fondul căreia se va sprijini întreaga evoluţie în ameliorarea viţei de vie de mai târziu. Plantarea pe lângă locuinţe a unor forme mai valoroase de viţă sălbatică, căreia i s-a creat condiţii mai bune de creştere şi dezvoltare a făcut ca aceasta să-şi îmbunătăţească şi însuşirile economice.

Concomitent s-a înlesnit şi încrucişarea sexuată naturală între aceste forme de pe lângă casă, precum şi între acestea şi cele din pădure, din seminţele germinate rezultând forme noi cu însuşirile rodului ameliorate. Astfel pe calea unui lung şi anevoios proces de evoluţie lentă de selecţie naturală, a apărut din viţa sălbatică (Vitis silvestris) cea din cultură (Vitis vinifera) cu numeroasele sale forme şi soiuri.

Concomitent în procesul de evoluţie s-a desfăşurat şi o selecţie naturală supravieţuind exemplarele rezistente la filoxeră, la mană, la ger, la secetă şi la diferiţi dăunători, pe calea imunităţii. După precizările botanistului Jukovschi P.M. (1950) viţa de vie a fost luată în cultură în lumea veche (preistorică), iar istoria formării speciei Vitis vinifera este legată de cea a speciei euro-asiatice Vitis silvestris. Deşi mult mai numeroase speciile de viţe americane nu au contribuit la formarea lui Vitis vinifera nici în lumea veche nici în

evul mediu. Procesul esenţial care a generat trecerea de la viţa sălbatică la formele de viţă nobilă (cultivată) la constituit variabilitatea naturală, care a permis omului să aleagă formele valoroase din flora spontană şi să le cultive în mod conştient. Fără intervenţia omului preocupat în satisfacerea nevoilor sale de hrană, evoluţia de la viţa sălbatică la soiurile nobile de astăzi nu ar fi fost posibilă decât într-o măsură mai mică şi numai atât cât aceasta ar fi concis cu sensul evoluţiei generale (Mureşan T., 1967).

Locul unde a fost luată în cultură viţa de vie pentru prima dată nu a putut fi precizat până în prezent, literatura de specialitate neoferind încă nici o dovadă certă asupra locului de origine a viţei de vie din cultură.

Paleontologia cu secţia ei paleobotanică au fost primele discipline care au pus la dispoziţia ştiinţei şi practicii unele argumente despre vârsta viţei de vie şi trecutul ei, sprijinindu-se pe studiul viţelor fosile, pe recunoaşterea unora dintre organe conservate în straturile de pământ, (seminţe, frunze, cârcei sau grăuncioare de polen) folosindu-le ca elemente de comparaţie cu viţele de astăzi.

Referitor la locul de origine al viţei de vie cultivate au fost emise două teorii:

• teoria monocentristă susţinută de V. Heim (1877) prin teoria migraţiei potrivit căreia viţa de vie cultivată s-ar fi format într-un singur areal geografic (Transcaucazia – Asia Mică - Turkmenia – Iran) de unde apoi a migrat în Europa şi alte centre de pe glob, cu condiţii de climă şi sol prielnice acestei plante. Această teorie a fost combătută de către majoritatea paleobotaniştilor şi ampelografilor prin studii bine fundamentate;

• teoria policentristă, susţine existenţa concomitentă a mai multor centre geografice de origine a viţei de vie cultivată (Asia, Europa, America de Nord) şi a fost admisă de majoritatea specialiştilor, mai ales în urma cercetărilor întreprinse de către N. I. Vavilov, care în anul 1926 a publicat o amplă lucrare privind centrele genetice de origine a plantelor cultivate. Conform acestui studiu centrele de origine sunt: Asia Mică, socotit ca centru principal unde încă din epoca neolitică a fost luată în cultură viţa de vie; Asia Centrală (Azerbaidjan – Tadjikistan – Iran – India de nord-vest) unde s-au format cele mai importante şi valoroase soiuri pentru strugurii de masă; bazinul mediteranean în Europa, unde viţa de vie a fost luată în cultură mai târziu

decât în Asia şi aici s-au format cele mai multe soiuri pentru vin; Orientul îndepărtat (China-Japonia-Corea) unde s-au format şi s-au extins soiurile rezistente la ger; America de Nord (arealul din Mexic până în Canada) unde s-au format mulţi hibrizi direct producători fie pe calea selecţiei clonale, fie prin hibridare intra sau interspecifică cu participarea a două sau mai multe specii.

Pe fondul acestor teorii, acad. Gherasim Constantinescu (1970, 1971) preciza: “Verosimilă rămâne ipoteza că viţa roditoare se trage din viţa sălbatică, care există larg răspândită în flora spontană”. Aceasta înseamnă că şi originea viţei de vie din cultură s-a format în mai multe centre naturale, păşind graniţa dintre flora spontană şi cea cultivată, lent, pe căi diferite, în centre ecologo-geografice diferite pe glob. Acceptarea ideii că mai multe centre de formare a viţei de vie întăreşte şi concluzia cu privire la originea polifiletică a soiurilor de viţă cultivată.

Întrucât în anumite zone geografice, este greu de delimitat arealul viţelor sălbatice, de cel al viţelor cultivate existând chiar un fenomen de întrepătrundere al acestor areale (pe valea Rhinului în Germania, valea Mosellei în Franţa, Valea Neretvei în Iugoslavia, regiunea Tian-Şan în China, Valea Oltului, Siretului, Prutului şi Mureşului în România ş.a.) poate demonstra faptul că viţa de vie din flora spontană stă la baza originii viţei de vie cultivată.

În sensul teoriei cu privire la originea polifiletică a viţei de vie din cultură C. Ţârdea şi L. Dejeu (1995) apreciază: “Asemănările dintre populaţiile de viţe sălbatice din flora spontană cu cele cultivate au fost de mult timp constatate, de exemplu cele de pe valea Rhinului cu soiul Pinot, de pe valea Neretvei cu soiul Cadarcă (Skadarca), de pe valea Oltului cu soiul Fetească neagră etc.”.

Ca şi în cazul altor plante de cultură cu originea în diversitatea florei spontane, procesul de evoluţie al soiurilor speciei Vitis vinifera a cunoscut trei perioade lungi de timp: perioada plantelor sălbatice, în paleolitic, când omul era mai mult culegător al viţelor din flora spontană dar care o dată cu plantarea viţei de vie pe lângă aşezămintele stabile a procedat şi la o selecţie naturală, viţa fiind supusă unui proces de evoluţie:

• perioada soiurilor vechi locale, în care pe lângă procesul de selecţie, s-a procedat şi la executarea unor lucrări agrotehnice, ceea ce a dus la apariţia unor noi forme în cultură (Băbească neagră, Galbena de Odobeşti, Iordană, Băşicată, Gordin, Chasslas dorè etc.) lucru ce a continuat înlocuirea treptată a selecţiei naturale cu selecţia artificială;

• perioada soiurilor noi ameliorate, când s-a trecut la hibridarea artificială ştiinţifică făcută şi la selecţia riguroasă a celor mai valoroase exemplare pentru a fi înmulţite (Fetească regală, Italia, Cardinal, ş.a.).

Selecţia artificială făcută de om în mai multe etape a determinat considerabile schimbări asupra caracterelor şi însuşirilor viţei de vie cultivate, dar mai ales asupra rodului, obţinându-se struguri cu greutate până la 10 kg cu boabe mijlocii, mari sau foarte mari, cu zahăr între 150-350 g/l must, aciditate scăzută faţă de viţa sălbatică, cu seminţe puţine sau fără seminţe. Într-un timp foarte scurt pe calea selecţiei artificiale s-au obţinut soiuri pe direcţii de producţie specializate: pentru consum proaspăt, pentru diferite categorii de vinuri, pentru sucuri, distilate, spumante, stafide etc. Odată cu îmbunătăţirea calităţii producţiei şi creşterea considerabilă a acesteia, concomitent cu practicarea unei agrotehnici superioare, soiurile de viţă de vie au devenit mult mai sensibile la condiţiile de mediu şi la atacul bolilor şi dăunătorilor. Acest lucru a determinat al doilea val de cercetări şi selecţii artificiale pentru imprimarea unor calităţi de rezistenţă sporită a soiurilor din cultura sau pentru obţinerea de soiuri noi cu rezistenţă naturală la condiţii aspre de mediu, precum şi la atacul bolilor şi dăunătorilor. Aşadar se poate concluziona că Vitis vinifera (viţa cultivată) şi soiurile care o compun, este produsă de către om, cultivată de către acesta şi numai prin îngrijirile acordate poate exista în cultură.

3.3.ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA SOIURILOR DE HIBRIZI DIRECT PRODUCĂTORI ŞI A SOIURILOR DE PORTALTOI

Grupa hibrizilor direct producători cuprinde peste 20 000 de

soiuri care provin din mai multe specii ale subregnului Euvitis (spre deosebire de viţa cultivată care aparţine unei singure specii).

Centrul de origine al hibrizilor direct producători este America de Nord. Pentru obţinerea unora dintre hibrizi producători direcţi s-a procedat la o selecţie clonală aşa cum este cazul soiului Isabell obţinut clonal din Vitis labrusca, dar în majoritatea cazurilor hibridarea a avut loc cel puţin între două specii (ex. Clinton = V. labrusca X V. riparia). Prin hibridarea dintre V. labrusca – V. aestivalis – V. vinifera a rezultat soiul Delaware roz. Treptat în timp s-au folosit tot mai mult hibridări complexe aşa cum este cazul obţinerii soiului Gaillard 157, din V. labrusca x V. vinifera încrucişat cu V. labrusca x V. aestivalis – V. vinifera. Ca şi în cazul soiurilor

aparţinând speciei V. vinifera şi hibrizii direct producători au trecut prin cele trei perioade de evoluţie:

I. Perioada plantelor sălbatice este semnalată de faptul că triburile de indieni cu mult înainte de descoperirea Americii recoltau strugurii de la hibrizii naturali V. labrusca, V. aestris, V. lincecumii etc., aflaţi în flora spontană.

II. Perioada soiurilor locale de hibrizi direct producători a avut importanţă deosebită mai ales după descoperirea Americii de Nord după care au fost aduşi în Europa, unele soiuri existând şi acum în cultură: Noah, Clinton, Taylor, etc.

III. Perioada soiurilor ameliorate a început în jurul anului 1830 şi a căpătat importanţă deosebită în perioada 1870-1880, când s-au obţinut prin hibrizi mai multe mii de soiuri de hibrizi producători direcţi, ca metodă iniţială de luptă împotriva filoxerei. După anul 1930, s-a intensificat această preocupare fiind dirijată spre obţinerea unor soiuri noi care să combine însuşirile calitative superioare şi de producţii ridicate ale viţelor euro-asiatice din cultură cu rezistenţă scăzută la filoxeră, temperaturi scăzute precum şi rezistenţa naturală la atacul bolilor şi dăunătorilor specifică viţelor americane. Primele realizări recomandabile privind obţinerea unor astfel de soiuri au avut loc în Franţa, care în perioada anilor 1930-1940 a obţinut unele realizări valoroase (Sezval, Valerien, Chambourcin ş.a.). Pornind de la această bază de gene, prin reîncrucişări cu viţe nobile de calitate şi păstrând genele de rezistenţă complexă s-a ajuns la crearea pe plan mondial a unor soiuri cu valoare biologică ridicată şi cu rezistenţă complexă. Acestea au fost încadrate într-o nouă grupă, cea a “soiurilor rezistente”, alături de grupa “soiurilor nobile” şi grupa hibrizilor direct producători. Asemenea soiuri rezistente au fost create în majoritatea ţărilor viticole importante: Franţa (Amandin, Alodin, Perdin), USA (Buffalo, Interlaken, Alden), Germania (Aris, Sirius, Orion), Bulgaria (Neslado, Misket Kailânscki), România (Valeria, Moldova, Brumăriu, Radameş, Purpuriu) etc.

Originea şi evoluţia soiurilor de portaltoi

Centrul de origine şi diversificare a soiurilor de portaltoi este

Europa occidentală şi în mod deosebit Franţa. Trecerea relativ recentă (circa 60-80 ani) de la speciile americane din flora spontană, la soiurile de portaltoi folosite în viticultura modernă, indică la scară redusă, drumul asemănător pe care l-a urmat în cele trei etape ale evoluţiei, atât viţele euro-asiatice cât şi cele de hibrizi producători direcţi în obţinerea soiurilor cultivate din speciile

sălbatice (Oşlobeanu M. şi colab., 1980). Primii portaltoi folosiţi aparţineau unor specii pure, aşa cum este cazul portaltoiului Riparia gloire extras clonal din Vitis riparia.

Ulterior s-a procedat la obţinerea şi folosirea unor hibrizi artificiali americo-americani (Riparia x Rupestris nr. 3309) sau euro-americani (Chasselas x Berlandieri 41 B) prin folosirea ca genitor a speciei Vitis vinifera. Plantele rezultate din seminţe obţinute prin hibridare naturală constituie de asemenea o bogată sursă de variabilitate şi în prezent.

3.4.CARACTERISTICILE BIOLOGICE DE BAZĂ ALE VIŢEI DE VIE

Cunoscând procesul apariţiei şi evoluţia ontogenetică a viţei

de vie, pentru a putea aprofunda cerinţele biologice ale acestei plante în vederea satisfacerii lor prin agrofitotehnologii adecvate, este necesară în acelaşi timp şi cunoaşterea anumitor caracteristici biologice proprii care să permită utilizarea acestora în scopurile practice ale culturii.

Analizând aspectul morfobiologic exterior al viţei de vie ca plantă multianuală, se poate deduce uşor că aparţin grupului de plante numit liane, caracterizat prin una sau mai multe tulpini, cu dimensiuni variabile, care pot avea o lungime de 2-3 m în cazul viţei cultivată în climatul temperat sau în mod obişnuit 5-6 m în zonele calde, unde poate ajunge uneori şi la 25-30 m. Din cauza ţesuturilor mecanice slab formate şi dimensionate din coarde şi tulpini, acestea sunt elastice şi nu se pot autosusţine, precum alte plante lemnoase.

Fiind o plantă iubitoare de lumină şi căldură, pentru a-şi putea menţine în poziţie cât mai verticală tulpinile, coardele şi lăstarii cu frunze, inflorescenţe sau după caz strugurii, viţa de vie şi-a format lăstari organe proprii de agăţare numite cârcei. Cu ajutorul acestora, atât viţa de vie sălbatică, cât şi cea cultivată se poate agăţa de orice alt mijloc de susţinere din imediata apropiere a acesteia (arbori, arbuşti etc.) pentru a-şi ridica aparatul vegetativ spre cât mai multă lumină. În cazul cultivării viţei de vie de către om, mijloacele de susţinere (spalieri, araci, pergole etc.) trebuie înfiinţate chiar din al doilea an de la plantare (excepţie făcând cazul unor hibrizi direct producători sau unele soiuri dirijate pe tulpini cu cap înălţat care se autosusţin).

În condiţii de medii corespunzătoare, lăstarii viţei de vie pot avea creşteri anuale în lungime excepţional de mari, în

perioada de vegetaţie “de creştere intensivă” înregistrându-se până la 10 cm în 24 ore uneori chiar mai mult, lucru care nu se întâlneşte în mod obişnuit la alte plante lemnoase. Aplicând o agrotehnică corespunzătoare, lăstarii la viţa roditoare ajung pe parcursul unui an în mod normal la 1,30-1,60 m, iar la viţele portaltoi la 8-12 m, în funcţie şi de soi, sau sarcina de rod. Această însuşire face posibilă refacerea relativ uşoară şi în scurt timp a organelor îmbătrânite care au fost suprimate prin tăieri de regenerare sau care au fost distruse ca urmare a unor accidente climatice sau mecanice. Tot pe baza acestei însuşiri de creştere rapidă a lăstarilor viţa de vie sălbatică sau cultivată îşi scoate în timp util aparatul vegetativ spre lumină prin frunzişul altor plante pe care se agaţă, demonstrând caracterul acesteia de plantă heliofilă. Formarea în timp de 1-2 ani a tulpinilor semiînalte sau înalte, şi realizarea în timp relativ scurt a plantaţiilor de pe nisipuri, după tehnologia plantării în cuiburi sau în şanţuri este posibilă de asemenea datorită însuşirii de creştere excepţional de mare în lungime a lăstarilor viţei de vie. Tehnica de compensare biologică, atât la viţele portaltoi cât şi la cele roditoare are ca suport tot însuşirea biologică de creştere excepţională în lungime a lăstarilor, care creştere inhibă pentru un anumit timp pornirea şi creşterea copililor, evitându-se astfel îndesirea şi umbrirea butucilor. Când însă se consideră necesară pornirea copililor în baza acestui fenomen de compensaţie biologică, se procedează la arcuirea lăstarului sau scurtarea lui prin ciupire şi cârnire, care obligă la încetinirea totodată a creşterii lăstarilor principali. Creşterile excepţional de mari în lungime ale lăstarilor sunt posibile şi datorită construcţiei anatomice ale acestora, care cuprind un număr mai mare de vase lemnoase şi cu diametre mai mari comparativ cu alte plante lemnoase.

Acest lucru face posibil transportul rapid şi în cantitate suficientă a sevei brute de la rădăcini la distanţe de zeci de metri până la vârful lăstarilor. Tot în vederea efectuării acestor transporturi rapide şi în cantităţi îndestulătoare cu sevă brută, planta şi-a adaptat funcţionarea vaselor de lemn pe o perioadă de mai mulţi ani, iar a celor de liber pentru doi ani.

În vederea aprovizionării corespunzătoare cu sevă brută a aparatului supraterestru bine dezvoltat, viţa de vie şi-a format un sistem radicular deosebit de puternic, cu putere de absorbţie foarte mare (presiune radiculară ridicată). În mod obişnuit lungimea rădăcinilor viţei de vie este de 3-6 m, dar uneori pot depăşi 20-25 m, putând astfel să exploreze un volum de cca. 80-100 m3 în căutarea apei şi elementelor minerale. Acest lucru

explică aşadar faptul de ce cultura viţei de vie poate valorifica şi terenurile slab productive mult mai bune decât alte culturi.

Structura anatomică a rădăcinii viţei de vie, demonstrează faptul că ţesuturile rădăcinii sunt alcătuite din celule vii, în care se înmagazinează cantităţi mari de substanţe plastice. Acest fapt face posibilă creşterea intensă a lăstarilor primăvara, şi posibilitatea refacerii rapide a părţilor supraterestre distruse de anumiţi factori sau amputate cu ocazia unor tăieri de rodire sau pentru regenerarea plantelor îmbătrânite.

O caracteristică biologică a viţei de vie, demnă de semnalat este faptul că rădăcina acesteia nu poartă muguri adventivi, neputând da naştere la lăstari.

Structura anatomică a ţesuturilor din tulpina viţei de vie arată că acestea sunt alcătuite din celule rarefiate, cu lemnul mare, mai puţin dense, şi mai uşoare, comparativ cu alte plante lemnoase. Densitatea redusă a ţesuturilor este considerată o modificare a tulpinii în scopul uşurării aparatului supraterestru, pentru a se înălţa cu mai multă uşurinţă spre sursa de lumină. O altă metodă de uşurare (într-o anumită măsură) a tulpinii o constituie exfolierea scoarţei cu regularitate în fiecare an, a ramurilor de toate vârstele.

O altă caracteristică biologică foarte importantă a viţei de vie sălbatică sau cultivată o constituie faptul că porţiuni de tulpină, de vârstă diferită, lemnificate sau nu, puse în anumite condiţii speciale de mediu manifestă în grade diferite capacitatea de înrădăcinare. Acest proces se manifestă cu intensitate sporită şi în timp mai scurt la lăstarii cu început de lemnificare şi la coardele anuale bine maturate, după care urmează elementele de doi ani, şi mult mai greu şi în timp îndelungat formaţiunile de tulpină mai în vârstă. Pe această caracteristică se bazează posibilitatea de înmulţire a viţei de vie prin butaşi, metodă folosită în practica viticolă de la luarea în cultură a viţei de vie.

Porţiunile de tulpini de viţă de vie poartă muguri adventivi numai la noduri, de aceea butaşii folosiţi pentru înmulţire trebuie să aibă cel puţin un nod pentru a reproduce o nouă plantă. Diferitele soiuri de viţă de vie pot avea polen fertil sau steril, putând lega sau nu rod cu polen propriu, caracteristică biologică deosebit de importantă de care trebuie să se ţină seama în practica viticolă, odată cu înfiinţarea noilor plantaţii viticole.

3.5. SISTEMATICA FAMILIEI VITACEAE

Ca unitate taxonomică complexă, cu o arie largă de răspândire atât botanică cât şi de soiuri roditoare nobile, în sistemul filogenetic polifiletic al angiospermelor, familia vitaceae, din care face parte şi Vitis vinifera îşi are un rol bine definit în sistematica plantelor. Nici unei familii de plante nu i s-au consacrat atâtea studii şi cercetări ca vitaceelor de aceea pe baza acestor studii şi cercetări s-a creat o adevărată ştiinţă ampelografia (T. Martin, 1972). Studiul familiei viteceae oferă posibilitatea cunoaşterii însuşirilor şi caracterelor valoroase ale plantelor din această familie în vederea folosirii acestora în scopuri productive: descoperirea unor specii şi forme rezistente la boli şi dăunători, la secetă şi ger, la filoxeră, la calcar activ etc. folosite la hibridare sexuată sau pentru extinderea culturii viţei de vie pe unele terenuri considerate anterior improprii acestei culturi.

Reprezentanţi ai familiei vitaceae au fost identificaţi pe toate continentele planetei dar, cea mai mare densitate a acestora se înregistrează între 530 latitudine nordică (în emisfera Boreală) şi 430-450 latitudine sudică (emisfera Australă). Având în vedere aria largă de răspândire, viţa de vie se poate clasifica după mai multe criterii dintre care cele mai recunoscute sunt: clasificarea botanică sau sistematică, clasificarea ecologică şi clasificarea economică sau utilitară.

3.5.1. Clasificarea botanică (sistematică) a vitaceaelor Unităţile taxonomice folosite în botanică începând de la

încrengătură (phylum) până la gen, specie, subspecie şi varietate, cu toate formele acestora, au la bază o mulţime de caractere morfologice calitative sau cantitative mai expresive care definesc fiecare unitate şi subunitate în parte, uşurând astfel deosebirile dintre specii, genuri, familii etc.

Viţa de vie face parte din încrengătura Spermatophita (plante cu sămânţă), subîncrengătura Angiosperme (cu sămânţa inclusă în fruct), clasa Dicotiledonatae (sămânţa are două cotiledoane), ordinul Rhamnoles (florile cu corola verde) (Fig.1).

Pentru clasificarea genurilor şi a speciilor familiei Vitaceae s-a folosit pe lângă criteriul asemănărilor morfologice chei de determinare (Galet P. 1967; Constantinescu Gh., şi colab. 1970), recurgându-se uneori şi la analize de ordin genetic şi biochimic. Din cunoştinţele de până acum familia vitaceae cuprinde 19 genuri (cu circa 700 de specii) care se întâlnesc în zone tropice,

subtropicale şi temperat continentale ale globului. Acestea sunt: Acareosperma, Ampelocissus, Ampelopsis, Cayratia, Cissus, Clematicissus, Cyphostemma, Landukia, Nothocissus, Rhoicissus, Puria, Tetrastigma, Vitis, Yna Li, Cissites, Paloevitis).

Dintre cele 19 genuri aparţinând familiei vitaceae mai importante sunt trei genuri: Ampelopsis şi Parthenocissus folosite ca plante ornamentale şi genul Vitis cu 55 de specii dintre care multe sunt producătoare de struguri sau folosite ca portaltoi.

FIGURA NR. 1 3.5.2.Sistematica genului Vitis

Genul Vitis, se află răspândit în zona temperată subtropicală

şi tropicală din Europa, Asia şi America de Nord, cuprinzând soiurile de viţă de origine polifiletică cu limite foarte largi de variabilitate şi polimorfism.

Speciile acestui gen sunt lemnoase, arbustiforme şi agăţătoare prin cârcei ramificaţi şi opuşi frunzelor, cu ajutorul cărora se prind de mijloacele de susţinere din apropiere prin încolăcire, sub formă de liană.

Frunzele au aşezare alternă sunt stipelate, simple sau palmat-lobate, palmat-partite sau uneori palmat-sectate.

Inflorescenţele au aşezare opusă frunzelor în forma racemurilor monopodiale, care se termină cu o cimă dicazială şi au o axă centrală ramificată în diferite grade. Florile sunt mici, colorate galben-verzui, actinomorfe, pentamere şi tetraciclice, hermafrodite, poligam monoice sau dioice aşezate pe indivizi monomorfi sau dimorfi. Strugurii sunt mari cu numeroase boabe, cărnoase, suculente, cu 2-4 seminţe piriforme cu tegumentul tare, iar endospermul care înconjoară embrionul este oleaginos. Boabele (bacele) se menţin pe ciorchine şi după maturarea lor şi acumulează polizaharide până la 1/3 din greutatea lor. Coardele au lemnul elastic, cu vasele conducătoare bine dimensionate, cu măduva foarte dezvoltate, canalul medular este întrerupt la noduri

prin diafragmă, iar scoarţa anuală se detaşează sub formă de ritidom pentru a uşura tulpina în vederea înălţării spre lumină.

Speciile genului Vitis sunt grupate în subgenurile Muscadinia şi Vitis.

Subgenul Muscadinia cuprinde trei specii: Vitis rotundifolia,

Vitis munsoniana şi Vitis popenoei. Acestea au caractere morfologice intermediare între Vitis Ampelopsis, cu cârcei simpli (neramificaţi), inflorescenţe mici şi cu puţine flori, seminţele au formă aproape sferică, tegumentul este rugos şi coardele nu au diafragmă la noduri. Lăstarii prezintă lenticele, iar strugurii se maturizează târziu şi conţin puţine polizaharide. Aceste specii sunt rezistente la mană şi oidium, dar slab rezistente la ger. Sunt folosite în lucrări de ameliorare genetică, prin hibridare cu forme ale subgenului Euvitis pentru obţinerea de soiuri cu rezistenţă biologică la boli. Numărul de cromozomi în haplofază este de 20.

Subgenul Vitis (Euvitis) cuprinde un număr de 60 specii

identificate până în prezent, răspândite pe un areal geografic foarte mare în zonele temperate ale Europei şi Asiei, Americii de Nord, Africa Centrală şi nordul Americii de Sud. Acest subgen prezintă cea mai mare importanţă economică deoarece aici sunt incluse şi viţele producătoare de struguri.

Se caracterizează prin prezenţa ritidomului, care se desface în fâşii longitudinale, iar lăstarii sunt fără lenticele. Măduva este de culoare cafenie şi întreruptă prin diafragmă în dreptul nodurilor. Cârceii sunt ramificaţi, iar inflorescenţa este un racem, alungit. Strugurii sunt dulci, cu seminţe piriforme, cu rostul bine evidenţiat şi cu 19 cromozomi în haplofază. Se cunosc însă şi mutaţii: soiuri triploide cu 2n=57; soiuri tetraploide cu 2n=76; pentaplode 2n=95 şi hiperploide cu 2n=40.

Aceste specii se pot altoi şi încrucişa între ele, rezultând plante mai fiabile şi fertile. Încrucişările cu speciile din subgenul (secţia) Muscadinia sunt dificile de realizat din cauza numărului diferit de cromozomi, iar hibrizii rezultaţi sunt sterili.

3.6. GRUPAREA ECOLOGO-GEOGRAFICĂ A VIŢEI DE VIE

După originea geografică şi condiţiile ecologice în care s-au

format viţele din subgenul (secţia) Vitis (Euvitis) sunt grupate în 55 specii din care: 28 specii americane şi 5 specii mexicane, 20

asiatice şi 2 euroasiatice (J. Branas, 1974). Acestea se pot împărţi în 8 grupe ecologo-geografice:

Grupa americană-orientală – cuprinde speciile de viţă de vie

răspândite în nord-estul SUA, care sunt bine adaptate la climatul temperat. Viţele din această grupă sunt rezistente la temperaturi scăzute (-300C) şi la mană, au rezistenţă mijlocie la filoxeră şi făinare, butaşii înrădăcinează uşor şi sunt sensibili la calcarul din sol. Cele mai reprezentative specii din această grupă sunt: V. labrusca, V. aestivalis, V. lincecumii, V. bicolor. Istoriceşte V. labrusca prezintă interes şi prin faptul că a fost prima specie de viţă roditoare americană adusă în Europa, şi odată cu ea şi filoxera, mana şi oidiumul viţei de vie, boli necunoscute până atunci în viticultura europeană. Din speciile aparţinând acestei grupe s-au format unii hibrizi direct producători (Izabella, Concord, Norton, Delaware ş.a.) importaţi ulterior şi în Europa.

Grupa americană-centrală. Cuprinde specii de viţă de vie

adaptate la climatul temperat din sudul Statelor Unite ale Americii, caracterizate prin rezistenţă mare la filoxeră şi la mană, precum şi rezistentă la ger (-280 - -300C). Aceste specii nu produc în general strugurii (sau produc struguri mici fără importanţă tehnologică) şi s-au folosit în Europa ca portaltoi (V. riparia, V. rupestris, V. Berlandieri, V. candicans, V. monticola etc.) Acestea au stat de asemenea la baza realizării prin hibridări şi selecţii repetate a unor soiuri valoroase de portaltoi: Aramon x Rupestris Ganzin, Rupestris du Lôt, Berlandieri x Riparia Teleki 8B, Berlandieri x Riparia Kober 5BB, Berlandieri x Riparia selecţia Oppenheim 4, Berlandieri x Riparia selecţia Crăciunel, Riparia Gloire etc. Tot cu ajutorul acestor specii s-au obţinut şi unii hibrizi direct producători: Noah, Clinton, Coudere etc.

Grupa americană occidentală. Cuprinde unele specii

americane, răspândite în California, Arizona şi Texas, care se caracterizează prin rezistenţă slabă la filoxeră şi la mană (V. californica, V. arizonica, V. grindiana). Speciile din grupa americană occidentală nu prezintă importanţă pentru producţia de struguri şi nici pentru lucrări de ameliorare Vitis californica fiind o liană cu aspect plăcut se foloseşte ca plantă decorativă în parcuri şi amenajări peisagere pe teritoriul SUA.

Grupa americană Florida. Cuprinde specii americane

răspândite în Florida, Luisiana şi Georgia, care sunt adaptate la

climatul cald subtropical (V. coriaceea, V. gigas, V. smalliana, V. simpsonii). Aceste specii nu prezintă importanţă pentru producţia de struguri şi nici în lucrările de ameliorare genetică.

Grupa mexicană tropicală. Cuprinde speciile americane

răspândite pe teritoriul Mexicului (V. Bourgoeana, V. sicyoides) şi pe cele aflate în America Centrală, Columbia şi Venezuela (V. cariboea, V. tiliaefolia ş.a.). Aceste specii adaptate climatului cald tropical nu prezintă importanţă pentru producerea de struguri şi nici pentru lucrările de ameliorare a viţei de vie roditoare.

Grupa asiatică nord estică. Cuprinde specii asiatice

răspândite în Extremul Orient, în regiunea fluviului Amur, nordul Chinei, Japonia, peninsula Coreea şi în estul Mongoliei. Dintre speciile mai importante se pot aminti: Vitis amurensis, V. coignetiae, V. thumbergii, V. retardii etc. Acestea se caracterizează prin creştere luxuriantă şi rezistenţă foarte mare la ger (până la –400C). Nu prezintă importanţă pentru producţia de struguri, dar se folosesc în lucrările de ameliorare pentru a imprima descendenţilor rezistenţă sporită la iernare.

Grupa asiatică sud-estică. Cuprinde speciile asiatice de viţă

de vie, răspândite în sudul Chinei, Kampuchea, Nepal şi Jawa. Cele mai importante specii sunt: Vitis Davidii, V. Ramaneti, V. lanata, V. flexuasa, V. papiloasa etc. Se caracterizează prin creştere foarte viguroasă (V. romaneti), şi rezistenţă slabă la ger. Are importanţă redusă pentru producţia de struguri şi nu se folosesc în lucrările de ameliorare.

Grupa Euro-Asiatică. Cuprinde speciile Vitis silvestris şi Vitis

vinifera, răspândite în climatul temperat şi mediteranean din Europa şi restul Asiei. Specia Vitis silvestris se întâlneşte în pădurile adăpostite din zona stejarului şi zona inferioară a fagului şi reprezintă numeroase populaţii de viţe sălbatice. Specia Vitis vinifera cuprinde toată multitudinea de viţe roditoare, răspândite în toate continentele planetei, cu importanţă directă în producţia de struguri datorită calităţilor valoroase ale acestora. Se caracterizează prin rezistenţă mijlocie la ger, (-200C…-250C), rezistenţă slabă la mană, oidium şi putregai cenuşiu, precum şi la atacul filoxerei.

Subgenul (secţia)

EUVITIS

Grupa ORIENTALĂ

Grupa CENTRALĂ

Grupa OCCIDENTALĂ

Grupa FLORIDA

Grupa MEXICANĂ

Grupa NORD-ESTICĂ

Grupa SUD-ESTICĂ

Grupa EURO-ASIATICĂ

V. labrusca

V. aestivalis

V.lincecumii

V. bicolor

Etc.

V. riparia

V. rupestris

V.Berlandieri

V. rubra

V. cinerea

V.cordifolia

V.candicans

V.monticola

Etc.

V.californica

V. arizonica

Etc.

V.coriacea

V.gigas

Etc.

V.Bourgoeana

V.cariboea

Etc.

V.amurensis

V.coignetiae

V.thumbergii

Etc.

V.Davidii

V.Romaneti

V.flexuosa

V..lanata

Etc.

V.silvestris

V.vinifera

Specii americane adaptate la climat temperat Specii americane şi mexicane adaptate la climatele cald sau tropical

Specii asiatice rezistente la îngheţ

Specii asiatice nerezistente la îngheţ

Specii euro-asiatice adaptate la climat temperat şi mediteranean

FIGURA 2 – CLASIFICAREA DUPĂ ORIGINE A DIFERITELOR SPECII APARŢINÂND SUBGENULUI EUVITIS (după BRANAS J., 1974)

3.7.CLASIFICAREA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE CULTIVATE

Soiul (sau cultivarul) – este definit “ca un grup relativ omogen

de plante cultivate, cu anumite particularităţi biologice valoroase pentru cultură şi care au caractere stabile comune ce se menţin la viţa de vie prin înmulţirea vegetativă”. Soiul din punct de vedere economic este un important mijloc de producţie, care transformă condiţiile mediului extern şi substanţa organică absolut necesară omului şi în acelaşi timp un mijloc sigur de creştere cantitativă a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii ei” (M. Oşlobeanu şi colab., 1994). Numărul foarte mare al soiurilor existente în cultură (peste 8000), a impus adoptarea mai multor criterii de clasificare a acestora pe baza legăturii dintre ele, în scopul identificării lor, şi a grupării în funcţie de destinaţia producţiei sau specificul măsurilor agrofitotehnice.

3.7.1.Clasificarea utilitară (economică) O primă clasificare a viţelor cultivate s-a făcut în trei mari

categorii: viţe roditoare producătoare de struguri, viţe portaltoi destinate producţiei de butaşi rezistenţi la filoxeră folosiţi pentru altoirea viţelor europene şi viţe decorative.

Viţele roditoare. Sunt reprezentate printr-un număr foarte mare de soiuri, împărţite în trei grupe astfel:

- viţele roditoare nobile, aparţinătoare speciei Vitis vinifera, care dau producţii mari de struguri şi de calitate superioară, dar nu sunt rezistente la boli criptogamice, filoxeră şi ger;

- hibrizi producători direcţi (h.p.d.), obţinuţi din unele specii de viţe americane (V. labrusca, V. aestivalis, V. lincecumii), care dau producţii mici de struguri şi de calitate inferioară, dar sunt rezistenţi la boli criptogamice, filoxera şi ger;

- viţele cu rezistenţă biologică sporită la filoxeră, bolile criptogamice şi la ger (soiurile rezistente), obţinute prin încrucişarea soiurilor nobile europene cu unele soiuri americane.

Soiurile din această grupă dau producţii mari de struguri şi calitatea producţiei este comparabilă cu cea a viţelor europene, fără însă a putea fi egalată.

Viţele portaltoi sau viţele americane (V. riparia, V. rupestris, V. berlandieri) sunt rezistente la filoxeră şi cultivate pentru obţinerea de butaşi portaltoi necesari altoirii viţelor nobile din specia V. vinifera.

3.7.2. Clasificarea soiurilor de viţe roditoare după criterii ampelografice şi ecologice Fiind în număr de 10 - 12 mii, clasificarea acestora s-a făcut

după criterii botanice, ampelografice, ecologo-geografice, tehnologice etc.

Clasificarea botanică, este mai rar utilizată şi nu a dat rezultate mulţumitoare, deoarece nu s-a putut ajunge la un sistem unitar şi practic de grupare a soiurilor. Deşi foloseşte metode şi scheme precise de încadrare (familie, gen, specie, subspecie şi varietate cu caractere morfologice ce fac să se deosebească uşor între ele, această metodă de clasificare nu reuşeşte să cuprindă toate soiurile de viţă de vie din cultură, datorită limitelor foarte largi de varietate şi de polimorfism accentuat ce le prezintă acestea. În anul 1753 Ch. Linné a grupat toate viţele roditoare din Eurasia într-o singură specie Vitis vinifera L. Alte personalităţi marcante cu activitate în acest domeniu au mai fost: Milano (1842), Kolenati (1846), Korjinschi (1910), Andrasovsky (1926), Levadoux (1968) etc.

Clasificarea ampelografică are la bază descrierea organelor aeriene ale viţei de vie (lăstarul, frunza, inflorescenţa, floarea şi strugurele) completate cu unele însuşiri biologice (fazele de vegetaţie, rezistenţă la boli şi dăunători etc.) şi agrofitotehnica aplicată. Această clasificare foloseşte toate elementele de botanică aplicată, de ecologie, agrobiologe, de tehnologie, precum şi unele criterii utilitariste de diversificare a producţiei viticole. Principalii autori privind clasificarea ampelografică a soiurilor de viţă de vie sunt: Linné (1753) după formula florală; S. Heibling (1777), după culoarea şi forma strugurilor; A. Frege (1804) după mărimea şi forma boabelor; P. A. Kolenati (1845) după pufozitatea frunzelor şi coloritul lăstarilor. În ţara noastră I. C. Teodorescu şi Gh. Constantinescu (1941) au clasificat soiurile după tipul funcţional al florilor.

Clasificarea ecologo-geografică a soiurilor. Acest fel de clasificare a fost conceput şi iniţiat de către Dohnal (1860) şi apoi continuat şi întregit de către A. Negrul (1946). Autorii urmărind răspândirea pe areale geografice largi în Europa şi Asia a soiurilor de viţă, precum şi caracterele morfologice şi însuşirile tehnologice ce le prezintă, au grupat soiurile roditoare în 3 grupe naturale ecologo-geografice numite “proles” (ramificaţii, triburi sau grupe ecologice): proles orientalis, proles occidentalis şi proles pontica.

Proles orientalis, cuprinde soiurile răspândite în Asia Mijlocie, Afganistan, Azerbaidjan, Armenia, Iran care prezintă

următoarele caracteristici: în faza de dezmugurire vârful lăstarilor şi primele frunzuliţe care alcătuiesc rozeta sunt de culoare verde, glabre şi cu suprafaţa lucioasă. Suprafaţa frunzelor adulte este glabră pe partea superioară şi cu perişori rari şi aspri pe partea inferioară, având marginile întoarse în sus strugurii sunt mari şi lacşi, uneori ramificaţi, cu boabele de formă ovată, ovoidă sau alungite, ca mărime mijlocie sau mare, miezul cărnos şi crocant, sămânţa mijlocie sau mare cu ciocul alungit. Culoarea strugurilor este în general albă, dar la circa 30% din soiuri este roşie. Ca însuşiri agrobiologice se caracterizează printr-un proces redus de lăstari cu rod şi un număr mic de struguri pe lăstarul fertil. Numeroase soiuri prezintă apiremie parţială (mărgeluire), iar soiul Kiş-Miş, este complet fără seminţe (apiren) şi este folosit în producţia de stafide. Sunt soiuri, cu perioadă lungă de vegetaţie, cu maturarea strugurilor târzie şi puţin rezistentă la ger. Majoritatea soiurilor din proles orientalis sunt pentru struguri de masă, cu caracteristici de rezistenţă la transport, iar soiurile de vin acumulează între 18-20% zaharuri cu o oscilaţie de 3-6 %.

În cadrul acestui proles, au fost stabilite două subprolesuri: - subprolesul antasiatica, care cuprinde soiurile formate

Asia Mică (Husaine, Caraburnu, Nimrang, Ohanez, Cinsaut, Muscat de Alexandria, Sultanină, Cornichon etc.)

- subprolesul caspica, care cuprinde soiurile formate în bazinul Mării Caspice (Baian Şirei, Takveri, Kalili, Terbaş, Muscat alb, Kurgan, Katta-Kurgan etc.)

În acest proles se cuprind deasemenea 3 sortotipuri: - apirineae – soiuri cu boabe fără seminţe; - apineae – soiuri cu boabe cu gust aromat; - amineae – soiuri cu boabe cu seminţe şi nearomate. Proles occidentalis. Cuprinde soiurile formate în partea

centrală şi de vest a Europei, originare din Franţa, Germania, Spania, Portugalia şi Italia, care au caractere morfologice, oarecum opuse faţă de soiurile din proles orientalis. În faza de dezmugurire, vârful lăstarilor şi frunzuliţele tinere care alcătuiesc rozeta sunt uşor scămoase, iar frunzele sunt acoperite cu peri lungi subţiri şi flexibili (păienjeniş) pe faţa inferioară, având marginile întoarse în jos. Strugurele este de mărime mijlocie sau mică, compact, cu boabe rotunde (rareori ovale) şi mărunte, de culoare roză, albă sau neagră, cu miezul zemos, cu seminţe mici cu ciocul puţin evident. Ca însuşiri agrobiologice se remarcă în primul rând faptul că numărul lăstarilor fertili şi a inflorescenţelor pe lăstar este mare, având fertilitate ridicată (Riesling italian, Chardonnay, Traminer, Cabernet Sauvignon, Aligoté, Pinot). Nu

fac parte soiuri cu apirenie parţială şi lipsesc soiurile apirene. Soiurile din proles occidentalis, sunt soiuri de zile lungi şi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă şi mai rezistente la ger decât cele din proles orientalis.

Privind însuşirile tehnologice, sunt soiuri de vin de calitate superioară, care acumulează peste 200 g zaharuri/l must, cu o aciditate de 6-10 %0. Această grupă nu prezintă prolesuri, având în schimb unele sortogrupuri, ca urmare a variabilităţii vegetative de la soiul de bază (cloni), cum sunt: Pinot franc, Pinot blanc, Pinot gris, Chasslas blanc, Chasselas musqué, Chasselas rose.

Proles pontica. Cuprinde soiurile de viţă de vie originare din bazinul Mării Negre (Georgia, Asia Mică, Grecia, Bulgaria, Ungaria, România, Rep. Moldova). Aceste soiuri se caracterizează prin următoarele însuşiri morfologice: în faza de dezmugurire vârful lăstarului şi frunzuliţele tinere (rozeta) sunt puternic scămoase (pufoase) de culoare gri-cenuşie sau albă, iar suprafaţa inferioară a frunzei este prevăzută cu peri aspri, lungi, subţiri şi flexibilli, care alcătuiesc un adevărat păienjeniş. O parte din aceste soiuri prezintă caracterele morfologice ale soiurilor pentru vin (proles occidentalis) şi o parte a soiurilor de masă (proles orientalis). Frunza are margine întoarsă în mod nedefinit. Strugurele este de mărime mijlocie compact rareori lax, cu boabele sferice, de mărime mijlocie sau mică, şi cu pulpa suculentă. Culoarea strugurilor poate fi albă sau roşie, ori neagră, iar seminţele pot fi mari, mijlocii sau mici, după cum strugurii sunt de masă sau pentru vin. Ca însuşiri agrobiologice, soiurile se caracterizează printr-un procent ridicat de lăstari cu rod şi număr mare de struguri pe lăstarul fertil. Numeroase soiuri au apirenie parţială, soiul Corint fiind aproape apiren. Au o perioadă mijlocie sau mare de vegetaţie şi sunt soiuri mai rezistente la ger. Ca însuşiri tehnologice, în general sunt soiuri de vin, productive şi de calitate, şi numai în procent redus soiuri pentru masă. Strugurii acumulează zaharuri în condiţiile unor ani normali în procent de 18-20% cu o aciditate de 6-10%.

În cadrul grupării proles pontica, au fost stabilite două subprolesuri:

- subproles georgica, care include soiurile formate în Georgia şi o parte din Asia Mică (Saperavi, Rkaţiteli, Mţvane, Dodrelabi ş.a.)

- subproles balcanica, cu soiuri originare din peninsula balcanică (Plăvaie, Cabasma, Crâmpoşie, Skodarcă, Gâmză, Kokur, Furmint etc.), formate în Grecia, Bulgaria, Jugoslavia, România şi Ungaria. Ca sortotipuri rezultate ca urmare a variabilităţii generative sunt:

- macrocarpa (Ceauş, Sultanina, Puhliakovski etc. - corinthiacea (soiul Corint) Clasificarea soiurilor după criterii tehnologice. Are la bază principalele caracteristici şi însuşiri tehnologice

ale strugurilor care pot servi la stabilirea direcţiei de producţie. Soiurile cultivate după direcţiile de producţie cuprind următoarele grupe de soiuri specializate:

- soiuri pentru producerea butaşilor portaltoi; - soiuri pentru strugurii de masă, cu maturare extratimpurie,

timpurie, mijlocie, târzie şi foarte târzie; - soiuri apirene (fără seminţe) tipice pentru stafide; - soiuri cu însuşiri mixte (pentru stafide şi pentru masă); - soiuri pentru struguri de vin (vinuri albe şi roze de consum

curent, pentru vinuri albe de calitate superioară, pentru vinuri roşii de consum curent, pentru vinuri roşii de calitate superioară şi pentru vinuri aromate

- soiuri pentru produse pe bază de must şi vin (suc de struguri, vinuri spumante, vinuri aromatizate, vinuri alcoolizate, vinuri tonice, vinuri de tip “cooler”;

- soiuri pentru distilate din vin învechite de tip cognac etc.; - soiuri de hibrizi producători direcţi (de provenienţă

americană, europeană şi moderni-soiuri rezistente). În structura actuală a sortimentului de soiuri din România,

suprafaţa ocupată cu soiuri pentru vin este de 75,2 %. În ultimele 4-5 decenii se constată tendinţa de reducere a numărului mare de soiuri din cultură, ca o reacţie răspuns la “mozaicul de soiuri” apărut odată cu refacerea viticulturii din etapa postfiloxerică. În lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România pentru anul 1993, elaborată de Comisia de stat pentru Încercarea şi Omologarea Soiurilor (CSIOS) şi aprobată de Ministerul Agriculturii, sunt admise pentru cultură un număr de 144 soiuri (hibrizi) de viţă de vie din care: 39 soiuri de struguri pentru masă, 5 soiuri de struguri pentru stafide, 80 soiuri de struguri pentru vin, 13 soiuri de viţe portaltoi şi 7 soiuri pentru consum familial (vezi tabelul 18) (după M. Oşlobeanu şi colab 1994)

Tabelul 18 SOIURILE (HIBRIZII) DE VIŢĂ DE VIE PREVĂZUTE A FI

EXTINSE ÎN ROMÂNIA 1 Soiuri pentru strugurii de masă

2. Soiuri pentru stafide (fără seminţe, apirene)

1. Otilia 4. Centenar Pietroasa 2. Călina 5. Perlette 3. Sultanină

3. Soiuri pentru vinuri albe de consum curent

1. Aligoté 11. Mioriţa 2. Alidor 12. Muscată de Măderat 3. Arcaş 13. Ozana 4. Băbească gri 14. Plăvaie 5. Berbecel 15. Rkaţiteli 6. Creaţă 16. Roz de Miniş 7. Crâmpoşie selecţionată 17. St. Emilion 8. Fetească regală 18. Steinschiller 9. Galbenă de Odobeşti 19. Zghihară de Huşi 10. Majarcă albă

1. Afuz – Ali 20. Muscat de Hamburg 4 Pentru 2. Afuz – Ali 16Gr 21. Muscat timpuriu de Bucureşti 3 Afuz – Ali 93 MF 22. Napoca 4 Alphonse Lavallée 23. Perla de Csaba 5. Augusta 24. Perla de Csaba 115 Gr 6. Azur 25. Roz românesc 7. Bicane 26. Select 8. Cetăţuia 27. Silvana 9. Chasselas de Băneasa 28. Someşan 10. Chasselas d’oré 29. Splendid 11. Chasselas d’oré 20 IS 30. Tamina 12. Chasselas roz 31. Timpuriu de Cluj 13. Coarnă neagră 32. Timpuriu de Pietroasa 14.Coarnă neagră selecţionată 33. Transilvania 15. Greaca 34. Triumf 16. Italia 25 Gr. 35. Victoria 17. Milcov 36. Xenia 18. Muscat de Hamburg 37. Cardinal (selecţii) 19. Muscat de Hamburg – 424 Gr 38. Italia (selecţii) 39. Muscat de Adda (selecţii)

4. Soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară

1. Aromat de Iaşi 11. Grasă de Cotnari 2. Alidor 12. Muscadelle 3. Chardonnay 13. Neurburger 4. Columna 14. Pinot gris 5. Donaris 15. Riesling italian 6. Ezerfürtii 16 Riesling de Rhin 7. Fetească albă 17. Sauvignon 8. Frâncuşă 18. Şarba 9. Furmint 19. Traminer roz 10. Furmint de Miniş

5. Soiuri pentru vinuri albe aromate de calitate superioară

6. Soiuri pentru vinuri roze şi roşii de consum curent

1. Alicante Bouschet 8. Novac 2. Amurg 9. Oporto 3. Băbească neagră 10. Pandur 4. Blauerzwegelt 11. Purpuriu 5. Cadarcă 12. Roşioară 6. Codană 13. Sangioveze 7. Haiduc

7. Soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară

1. Burgund mare 4. Merlot 2. Cabernet Sauvignon 5. Negru aromat 3. Fetească neagră 6. Pinot noir

8. Soiuri pentru vinuri spumante

(unele soiuri se găsesc incluse şi la alte direcţii de producţie)

1. Băbească neagră 4. Iordană 2. Fetească albă 5. Riesling italian 3. Fetească regală

1. Busuioacă de Bohotin 2. Muscat Ottonel 3. Tămâioasă românească

9. Soiuri pentru vinuri de distilat (unele soiuri se găsesc incluse şi la alte direcţii de

producţie)

1. Brumăriu 3. Mustoasă de Măderat 2. Fetească regală 4. Zghihară de Huşi

10. Soiuri cu rezistenţă biologică la boli

10.1.Pentru strugurii de masă

1. Dattier de Saint Vallier (Seyve – Villard 20365) 2. Moldova 3. Muscat de Saint Vallier 4. Seyve –Villard 12283 5. Muscat de Pölöskey 6. Andrevit (elita xb 13.57)

10.2. Pentru vinuri albe de consum curent sucuri şi distilate

1. Brumăriu (II 125.15) 2. Zola Gyöngye (Perla de Zola) 3. Roucaneuf (S.V. 12309) 4. Seyve – Villard 123.03 5. Valerien (S.V. 234.10)

10. 3. Pentru vinuri roşii de consum curent sucuri şi distilate

1. Chamboucin (Joanes Seyve 26.205) 2. Garonnet (S. V. 18283) 3. Seyve – Villard 18402 4. Varousset (S. V. 23657)

Clasificarea soiurilor după criterii tehnologice care au caracter

de generalitate, putând apărea uneori confuzii în ceea ce priveşte interpretarea diversificării producţiei viticole. Datorită acestui lucru fiecare direcţie de producţie este sprijinită şi de criterii botanice şi agrobiologice. Astfel soiurile de viţă roditoare pentru struguri de masă au fost împărţite în soiuri extratimpurii, timpurii, mijlocii şi târzii. După greutatea ciorchinelui s-a făcut împărţire în soiuri cu struguri mici (81-150 g); mijlocii (151-300 g); mari (301-500 g) şi foarte mari (peste 501 g). După mărimea bobului s-a făcut împărţire în soiuri cu bob mic (1,1-1,9 g); cu bob mijlociu (2,0-3,5 g); cu bob mare (3,6-4,9 g); cu bob foarte mare (peste 5,0 g).

După culoarea pieliţei bobului, soiurile au fost împărţite în soiuri cu bob alb, cu bob roz, cu bob roşu şi cu bob negru.

Soiurile de struguri pentru vin după potenţialul de producţie se împart în soiuri cu potenţial mic, mijlociu şi mare, iar după potenţialul de acumulare a zahărului în soiuri pentru vinuri superioare seci, demiseci, demidulci şi dulci naturale.

După nivelul calitativ în cadrul ecosistemului, soiurile pentru vinuri cu denumire de origine se împart în soiuri pentru vinuri superioare (V.S.), soiuri pentru vinuri superioare cu denumire de origine (V.S.O.), soiuri pentru vinuri superioare cu denumire de origine şi trepte de calitate (V.S.O.C. cu trepte I, II, III, IV).

Clasificarea după criterii tehnologice a soiurilor de viţă roditoare se foloseşte mai ales în practica viticolă şi se are în vedere la lucrările de zonare a viţei de vie, la stabilirea direcţiilor de producţie şi a sortimentelor de soiuri în fiecare podgorie şi centru viticol.

Pentru descrierea, recunoaştere şi gruparea soiurilor de viţă roditoare şi portaltoi inclusiv mutaţiile şi hibrizii intra şi interspecifici se face apel la scheme complexe, luându-se în considerare toate elementele folosite în clasificaţiile botanice, ecologo-geografice, agrobiologice, tehnologice, utilitarist economice şi ştiinţifice.

Pe baza acestor scheme complexe, susceptibile încă de perfecţionări s-au întocmit Ampleografia României (vol. I-VIII) şi Registrul Ampelografic Internaţional al Oficiului Internaţional al Viţei de Vie.

3.7.3. Clasificarea viţelor portaltoi Portaltoii sunt butaşi pe care se face operaţia de altoire a

soiurilor de Vitis vinifera pentru prevenirea atacului de filoxera. Aceştia au origine genetică americană şi îşi desfăşoară activitatea în pământ, având rezistenţă mare la condiţiile nefavorabile de temperatură şi un grad sporit de valorificare a condiţiilor de sol. Aceste calităţi imprimă soiurilor de viţă roditoare însuşiri cantitative, calitative şi rezistenţe biologice sporite, comparativ cu aceleaşi soiuri cultivate pe rădăcini proprii. Cu ajutorul portaltoilor s-a extins arealul de cultură a viţei de vie pe terenuri cu conţinut ridicat în carbonat de calciu, pe soluri profunde şi umede în regiuni mai nordice, pe soluri scheletice de granit ori şisturi pe nisipuri sau pe unele soluri uşor salinizate. În funcţie de aceste condiţii precum şi de unii factori biologici (vigoare, adaptare, afinitate, longevitate etc.) prin altoire soiurile de portaltoi influenţează diferit creşterea şi

rodirea soiurilor de viţă nobilă, ceea ce impune alegerea pe baze ştiinţifice a celor doi parteneri de altoire.

Soiurile de portaltoi se pot clasifica după mai multe criterii, dar cel mai frecvent se foloseşte clasificarea după originea genetică şi cea în funcţie de rezistenţa portaltoiului la conţinutul de calcar activ din sol.

Clasificarea portaltoilor după originea genetică. După acest criteriu, soiurile de portaltoi, se împart în două

grupe distincte: - soiuri sub formă de specii pure, obţinute prin selecţie clonală

din specii americane; - soiuri hibrizi realizate prin hibridare sexuată dirijată între

specii americane sau între unele soiuri de Vitis vinifera şi specii americane.

Ca soiuri specii pure americane sunt Riparia gloire şi Rupestris du Lôt.

Soiuri hibrizi: - Hibrizi între specii americane (americo-americani) - Hibrizi Berlandieri x Riparia cu selecţiile: 1. Berlandieri x Riparia 125 AA 2. Berlandieri x Riparia Kober 5BB 3. Berlandieri x Riparia Kober 5 BB selecţia Crăciunel 2 (C2) 4. Berlandieri x Riparia Kober 5 BB selecţia Crăciunel 25

(C25) 5. Berlandieri x Riparia Kober 5BB selecţia Crăciunel 26

(C26) 6. Berlandieri x Riparia Teleki 8B 7. Berlandieri x Riparia Teleki 8B selecţia Crăciunel 71 (C71) 8. Berlandieri x Riparia Teleki 8B selecţia Drăgăşani 57

(D57) 9. Berlandieri x Riparia selecţia Oppenheim 4 (SO4) 10. Berlandieri x Riparia selecţia Oppenhaim 4-4 (SO4-4) - Hibrizi Berlandieri x Rupestris cu selecţiile: 1. Berlandieri x Rupestris Ruggeri 59 VI 2. Berlandieri x Rupestris Poulsen 1103 - Hibrizi între soiurile Vinifera cu specii americane

(euro- americani) 1. Chasselas x Berlandieri selecţia 41B - Hibrizi complecşi 1. Solonis x Riparia 1616 (1616 C) 2. Fercal [Berlandieri x Columbard nr. 1 x 333 EM (Cabernet

x Berlandieri)]

CLASIFICAREA PORTALTOILOR DUPĂ REZISTENŢA LA CALCAR

- Soiuri cu rezistenţă mică Cu < 10 % calcar activ (Goulet P., 1947-1976); Cu < 2 Indicele de putere clorozantă a solului (I.P.C.) (Yust C. şi Pouget R., 1972) Cu < 5 (Frogoni M, 1981)

1. Riparia Gloire 2. Solonis x Riparia 1616 C

- Soiuri cu rezistenţă mijlocie Cu <25 % calcar activ şi <40 I.P.C.

1.Berlandieri x Riparia Kober 5BB cu selecţiile C2, C25, C26; 2.Berlandieri x Riparia Teleki 8B cu selecţiile C71; D57; 3.Berlandieri x Riparia selecţia SO4 şi SO4-4 4.Berlandieri x Rupestris Rugieri cu selecţiile 59 VI şi Poulsen 1103 - Soiuri cu rezistenţă mare Cu <40% calcar activ şi <60 I.P.C.

1.Chasselas x Berlandieri 41B 2.Fercal