1

Poezia Dorziană între actualitate și nemurire. Câteva reflecții privind

aspectele teologice

Cătălin Varga

1. Geniul poetic al lui Traian Dorz

Dacă pentru Sfântul Grigorie Teologul, geniul poetic a însumat tocmai reușita infuzării în

venele amorțite ale Bisericii, a unei vieți de regenerare duhovnicească1, dacă pentru George

Coșbuc geniul poetic a fost inspirat de frumuseţea tradiţiilor vieții rurale, atunci despre poetul şi

teologul Nichifor Crainic putem spune că și l-a cultivat în intimitatea acțiunilor sale intelectuale.

Însă pentru fratele Traian Dorz, geniul poetic avea să se dezvolte odată cu anii suferinței sale,2

apoi cristalizat în temnițele comuniste,3 și într-un final, înveșnicit în dragostea lui neprefăcută

pentru tot omul.

Primii martori ai sfințeniei poetului sunt ochii, ochii săi filocalici care dau impresia că

stau deschiși într-o lume nepermisă. Cu sufletul în pragul ochilor, căuta de fiecare dată, printr-un

gest ritualic, să recunoască în cel din fața sa, Chipul lui Hristos, de unii bine ascuns, iar de alții

mereu la vedere. Sunt ochi de-un albastru purificator, asemeni celor din poezia lui Adrian

Păunescu: „Din ochii Tăi lumina lumii vine / Și Tu chiar întunericu-l descoși / Și-am vrea să-Ți

fie totdeauna bine / Și, uneori, ne temem pentru Tine / Să nu orbești de-atâția păcătoși” (Ochii

albaștri ai lui Dumnezeu); sunt ochi în care te regăsești mai dârz, mai viu, mai în clocot pentru

Hristos (Apocalipsa 3, 15-16), în care personalitatea ta aristocratică, de fiu al Tatălui, al

Stăpânului, își dezvoltă cele mai senioriale trăsături: libertatea și credința.4 Poate pentru aceasta

opera dorziană este diferită de celelalte opere ale vremii, care în majoritatea lor nu fac altceva

decât să plimbe peste lumea ideilor o privire obturată de cataractă, evoluția lor fiind însăși

neodihna. Opera dorziană îmbracă o tonalitate gravă, un ritual al implicării ce clădește la

statornicia și durabilitatea ei, dar și a neamului nostru: „Să-mi contopesc ființa cu neamul meu

erou, / cu-a lui însângerată istorie slăvită, / ca să mă-nalț cu dânsul prin nașterea din nou / spre

Ziua și Cununa și Plata strălucită...”(Aș vrea...);5 ea se distinge de alte opere poetice, care într-un

fel sau altul, și-au anunțat deja dispariția, tocmai prin punerea corectă a accentului: Hristos și

1Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz, Editura Institutului Român de Bizantinologie, București,

1937, p. 7. 2Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, Simeria, 1993, pp. 28-35. 3Ibidem, pp. 239-267. 4Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pp. 109-110. 5Traian Dorz, Din pragul veșniciei, p. 113. Idee izbitor de comună cu poezia Rugăciune a poetului Octavian Goga:

Alungă patimile mele, pe veci strigarea lor o frânge, / Și de durerea altor inimi învață -mă pe mine-a plânge... Ci

jalea unei lumi, Părinte, să plângă-n lacrimile mele. Vezi Octavian Goga, Poezii, Editura Ștefan, Bucureș ti, 2004,

pp. 5-6.

2

semenii: „Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme și cântări / ce gâdilă urechea și inima o-nmoaie,

ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări / spre cer și libertate, din iad și din noroaie.

N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeți / puternice și multe cu negreșită țintă, am

vrut să sun alarme, am vrut să rup peceți, am vrut să-mpiedic răul6 să fure și să mintă”(Cântări

luptătoare).7 În opera lui Traian Dorz, lumea ideilor a dat naştere unui Chip hristic ce reunește

sub același concert al cântărilor nemuritoare, atât vârste diferite ale scrisului cât și stări

contemplative, de la cele mai accesibile până la cele mai complexe: „Sunt hrană pentru inima

flămândă / și cântec pentru sufletul vioi, / avânt viteaz și alinare blândă / și plâns de-ajuns

oricărui dintre voi” (Nu-s numai slove).8

Întocmai înaintaşilor săi, și lui i-a fost dăltuită imaginea singurătății hrănită cu lacrimi, și

pe el l-a vizitat acel înger al satanei, care îți sărută-n somn pleoapele cu buzele sale de gheață:

„Am fost o harfă plângătoare, ce-am prins în faptul unei seri / pe-a’ mele strune-ncepătoare să

plâng lumeștile dureri” (Am fost o harfă).9 Însă spre deosebire de toți aceștia, poetul Traian Dorz

cunoaște la frageda vârstă de doar 16 ani minunea transformării vieții prin Cuvântul Evangheliei,

renăscând la o viață duhovnicească și total predată în slujba lui Hristos. Dar iată cum redă el

această experiență transfiguratoare:

„ Era cam pe la ceasul trei după amiază în ziua aceea de Rusalii, când ajunsesem la ultimele

pagini ale cărții (Pr. Iosif Trifa, Corabia lui Noe) unde scria despre mișcarea duhovnicească a Oastei

Domnului, care începuse în țara și în biserica noastră cu șapte ani înainte și care era o chemare din partea

Domnului și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viață nouă, predată

total lui Dumnezeu. Pentru că numai așa putem fi mântuiți din potopul păcatelor de acum și din potopul

pedepsei veșnice care îi așteaptă pe toți cei care păcătuiesc dar nu vreau să se întoarcă la Dumnezeu...

Simțeam că trebuie neapărat și numaidecât să mă arunc undeva în genunchi și să dau drumul

șuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui

Dumnezeu pocăința mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu...”.10

Iar din momentul acesta, harfa sa va cunoaște un alt fel de „plâns”, tocmai datorită

afundării sale în harul lui Dumnezeu, datorită adâncirii sale în izvoarele Golgotei, bând roua de

pe aripi în cei mai secetoși ani ai detenției comuniste: „Din clipa cea de mângâiere, în mai mulți

spini am stat și-apoi, / dar n-am mai plâns de-a mea durere nici de-ale lumii mari nevoi, / ci-n

rugăciune și-n cântare, cu inima și gândul Sus, am scos din fermecata strună cântări și psalmi

pentru Iisus” (Am fost o harfă). Tocmai suferințele acestea îndurate în „școala Golgotei”, vor

imprima poeziei lui o rezonanță tot mai gravă, fiindcă înaintarea în peștera necazurilor lăsă un

6Manuscrisul ce păstrează originalul acestui testament literar, propune inițial varianta: S-arăt pe cel ce umblă să fure

și să mintă. Probabil dorind să accentueze efervescența implicării personale în demascarea și apoi extirparea răului

comun, poetul repetă cu încăpăţânare acest „am vrut”, intervenind asupra textului, și finalizându-l sub forma pe

care o cunoaștem cu toții astăzi. Întărind astfel demnitatea chemării sale profetice. 7Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 1, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1998, p. 325. 8Traian Dorz, Din pragul veșniciei, p. 107. Versuri ce par să se inspire din Poetul lui George Coșbuc: Sunt suflet în

sufletul neamului meu / Și-i cânt bucuria și-amarul / În ranele tale durutul sunt eu, / Și-otrava deodată cu tine o beu

/ Când soarta-ți întinde paharul. A se vedea George Coșbuc, Poezii, Editura UniCart, Bucureș ti, 2008, pp. 429-430. 9Să Cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p. 223. 10Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, op.cit., p. 49.

3

ecou tot mai lung și dureros în poezia ta.11 Deși cred că ar fi mai prielnic să lăsăm poetul să-și

recunoască acest tainic adevăr: „Cum marea-și aduce spre țărmul dorit / adâncul suspinelor grele,

/ Ți-aduc din străfunduri, Iisuse iubit, / comoara cântărilor mele” (Cum marea și-aduce).12 Multe

din poeziile lui Traian Dorz s-au născut în condiții vitrege, înscrise sub zodia unui alt substantiv,

unul al terorii și-al timorării excesive. Iată cum descrie el această experiență unică:

„La început, neavând nici un fel de mijloc de scris, compuneam poeziile, strofă cu strofă și le

rețineam în memorie. Lucram a doua strofă și le repetam, apoi a treia și până la capăt, repetând-o toată

până ce mi se fixa pe totdeauna în memorie. Apoi începeam a doua poezie tot așa și le repetam pe

amândouă. După aceea făceam a treia – și le repetam pe toate trei, spre a nu le uita pe nici una... Când am

ajuns la o sută și peste, am mai păstrat numai titlurile și numărul lor...

Umblând prin curte, am aflat o bucățică de geam spart. Am luat-o înauntru, am uns-o cu scuipat,

apoi am frecat-o cu săpun, întinzând peste tot această pastă umedă. Apoi, cu o cârpă am frecat peretele

presărând peste ea câte puțin praf mărunt de var. Așa s-a acoperit sticla cu un praf alb pe care apoi am

început să scriu cu un bețișor de chibrit versuri și strofe de poezii, spre a le reține mai ușor. Și alții mai

făceau la fel...”.13

Conștiința aceasta sfântă a creației i-a menținut fără îndoială un echilibru moral în toți cei

aproape 17 ani de recluziune, privat de libertate pentru simplul motiv al misiunii creștine. Un

univers poetic cu totul aparte, care l-a ajutat să treacă cu demnitate peste toate silniciile vieții de

pușcărie, peste tragismul reeducării comuniste, peste mizeria regimului totalitar; pășind din

promiscuitate direct în sinaxar. După eliberarea sa, această muncă titanică se va concretiza în zile

neîntrerupte de recuperare în masă a comorilor nemuritoare născute acolo în lanțuri, foamete și

nebuloasă. Opera acestui cântăreț plăcut al Golgotei, se cerea înroșită în cuptorul suferinței până

la desăvârșire, tocmai pentru ca astăzi ea să moștenească un caracter hieratic, devenind icoană în

catedrala neamului românesc: „Cântările-mi vor ține locul la masa dragostei cu voi / și ne-

ntâlnim când veți întoarce prin câte-o lacrimă napoi” (Mă duc să dorm...).14

Conștiința poetică a fratelui Traian a fost cultivată potrivit celor mai înalte standarde ale

vremii, nu doar în dimensiunea ei literară, cât în experimentarea și trăirea profundă a

sentimentelor așternute-n versuri, pentru că doar jertfa lui Abel (Facerea 4, 4-5) poate să-și

11Gheorghe Precupescu, Traian Dorz, Câteva repere biobibliografice, volumul „Din pragul veșniciei”, p.347. 12Traian Dorz, Cum marea și-aduce, vol. „Cântarea Cântărilor Mele” (17), Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, p.

199. Versuri ce rezonează cu cele ale unui alt creator de opere nemuritoare, Octavian Goga: Din urletul vostru sub

cerul aprins / Din ploaia de trăsnete grele / S-a naște odată, plutind peste vremi, / Cântarea cântărilor mele! A se

vedea Octavian Goga, Poezii, op.cit., p. 87. 13Traian Dorz, Hristos – Marturia mea, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1994, pp. 311-312. Izbitoare este în acest

sens experiența creatoare a unui alt mare geniu întemnițat sub beciurile Securității, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania,

care își amintește nostalgic acei ani de munca istovitoare: M-a întărit Dumnezeu și am lucrat cu mare îndărătnicie,

zi de zi și noapte de noapte, alcătuind și lepădând mii și mii de versuri, repetând la infinit forma definitivă și

recapitulând – o săptămână din cele 4 ale lunii – tot ce lucrasem până aici. Am lucrat acolo, în secția de bolnavi,

am continuat să lucrez în celular, unde am fost mutat după douăluni (bineînțeles, fără nici un semn de vindecare).

Piesa a fost gata la 25 ianuarie 1961, după treisprezece luni de muncă neîntreruptă... Lucrasem și înmagazinasem

în memorie peste zece mii de versuri – teatru și poezie, repetarea îmi solicita mult mai mult timp, soliditatea memo-

riei îmi era deseori amenințată de subnutriție și boală . A se vedea Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Bu-

curești, 2008, p. 322. 14Să Cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p. 319.

4

ridice mireasma de tămâie deasupra cotidianului. Redăm mai jos crezul poetului cu privire la

actul creator:

„Întâi să devenim membri de drept și de fapt în Lucrarea lui Dumnezeu, apoi să începem să

lucrăm. Întâi să devenim oameni duhovnicești. Apoi să creăm lucruri duhovnicești. Pentru că numai

dacăvom avea aceasta însușire și această calitate, Duhul lui Dumnezeu va colabora cu noi și vom reuși să

facem, într-adevăr, lucrări nemuritoare și vrednice de Dumnezeu”.15

Cu ocazia primei sărbători literare a tineretului creator din Oastea Domnului, cenaclu

susţinut la Sibiu, 1 ianuarie 1985, Traian Dorz milita fervent pentru crearea lucrului de calitate,

„marfa de şablon” fiind aspru denunţată, fiindcă spunea el, cine doreşte să scrie 100 de poezii

într-o noapte, mai bine se duce la culcare.16 Calitatea actului creator, pentru desăvârşitul nostru

poet, certifica dictonul: întâi să fiu eu un om duhovnicesc, şi apoi să scriu duhovniceşte: „Întâi

să fim ’nnoiţi prin Har / în naşterea de Sus / şi vom fi sfinţi ca un altar / de jertfa lui Iisus... ne

altoim în Trup Divin / şi-n Sânge cu Hristos / spre rodul Lui tot mai deplin, / mai dulce şi

frumos...” (Întâi să fim).17 Tocmai pentru că universul nostru poetic, întru asemănarea celui

cosmic, se află într-o continuă creştere, noi trebuie doar să ne dăm toată silinţa pentru a realiza

lucruri tot mai vrednice de El, slăvindu-L pe Creator nu doar prin opere sfinte şi înalte, ci şi cu o

viaţă aleasă.18 Măsura lucrului de calitate este pentru Traian Dorz, Hristos Însuşi – pentru că doar

ceea ce-a izvorât din Duhul şi din dragostea lui Hristos a rămas nemuritor în poezie şi în orice alt

domeniu al creaţiei, întreaga artă care nu şi-a avut obârşia în Hristos s-a devalorizat treptat

ajungând întocmai unor uscături, pe care proba timpului le-a ars şi nimicit. Să creăm această

poezie!19 Mai categoric ca nicăieri este fratele Traian cu privire la acest subiect, în cuvintele de

mai jos:

„Aveţi grijă când vorbiţi – şi mai gândiţi-vă şi la cei care vă ascultă, să vedeţi dacă va înţeleg ori

nu. Când scrieţi, mai gândiţi-vă şi la cei care vă citesc, dacă vă pot pricepe sau nu. Decât să lucraţi

degeaba, mai bine să dormiţi degeaba!... Dacă o poezie pe care o scriu n-o poate înţelege nimeni sau am

nevoie să le tot explic de fiecare dată ce am vrut să spun în ea, - atunci mai bine nu o mai scriu. De ce să

pierd în zadar şi timpul lor, şi al meu? ...Cine se va entuziasma de o astfel de „artă”? Cui îi va vibra

sufletul sau i se vor umezi ochii de admiraţie faţă de astfel de creaţii?”.20

Conştiinţa poetică a fratelui nostru a strălucit cu atât mai mult cu cât a fost mai mereu

multiplicată-n bun simţ, smerenie şi dragoste neprefăcută: Dacă ai un dar deosebit şi o creaţie

aleasă, nu-ţi pierde bunul-simţ, ci dimpotrivă, chiar atunci arată-l şi mai mult... Cu cât un

creator este mai modest, cu atât creaţia sa va fi mai frumoasă... Lucrătorii de creaţie au un semn

al lor. Când te apropii de un astfel de lucrător, de o astfel de creaţie, simţi o putere, o vibraţie, o

scânteie vie şi puternică. Acesta e semnul.21 Finisarea construcţiei de aur a Bisericii lui Hristos

va avea mereu nevoie de oameni talentaţi, meşteri înflăcăraţi de Sfântul Duh până când aceasta

15Traian Dorz, Cuvinte la sărbătorile literare, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2012. 16Ibidem, p. 67. 17Traian Dorz, Întâi să fim, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008, p. 5. 18Ibidem, pp. 10-12. 19Ibidem, pp. 29-30. 20Ibidem, pp. 55-57. 21Traian Dorz, Dorim să fim, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 18-38.

5

va fi gata, iar Mireasa Lui gătită de nuntă cu pietre vii şi scumpe (1 Petru 2, 5).22 Unul dintre

aceşti poeţi de valoare, cântăreţi inspiraţi şi scriitori de talent a fost Traian Dorz, construind cu

migală şi responsabilitate pe acelaşi şantier de creaţie: „Sunt născut o dată cu acest Cuvânt / toate

ce-s într-ânsul şi în mine sunt: / zbucium de iubire, calm de Dumnezeu, / dor de veşnicie sunt şi

în duhul meu” (Sunt născut...).23

2. Iisus Hristos in poezia lui Traian Dorz

S-a crezut despre fratele Traian, că farmecul şi dulceaţa poeziei sale, sunt rezultatul

experienţelor lui directe cu divinitatea, întocmai marilor mistici ai Răsăritului creştin. Afirmaţia

mi se pare până la un punct adevărată, însuşi poetul avea să recunoască această dimensiune a

misticului în una din memoriile sale.24 Însă aceste experienţe extatice subliniază doar o parte din

adevăr, poezia dorziană este una a îmbinării contrastelor, a filozofiei neschimbătoare care în

acelaşi timp îl implică şi apoi explică pe om în inepuizabilele lui caracteristici. Iar dacă suntem

de acord că Traian Dorz nu este doar rodul unei conştiinţi poetice moştenite din părinţi, ci el este

cel ce naşte poezia ca rezultat al deselor sale interiorizări, naştere la care întregul Cer asistă;25

atunci vom descoperi adevărurile fundamentale ale vieţii de credinţă, maturizate sub condeiul

poetului. În poezia sa hristologică autorul creează în măsura în care el însuşi este ceea ce creează,

de aceea îl vom regăsi contopit cu marele dezirat26 al devenirii întru fiinţa hristică (Galateni 2,

20), de la despătimire: „Iisus, mergi mai cu mine atunci când merg lovit / şi stai mai lângă mine

când stau pe rug de pară, / să nu port altă vină decât că Te-am iubit, / nici altă apăsare decât a Ta

povară” (Iisuse, mergi cu mine)27 şi până la iluminarea slavei: „Din ce lumină orbitoare28ai

scos lumina pusă-n noi / de poate-ncape-atâta slavă în nişte bulgări de noroi? Prin ce putere

neştiută Tu noi şi noi puteri ne-aduci / de-avem cu-atât mai multă pace cu cât purtăm mai multe

cruci” (Lumina veşniciei noastre).29 Teologia Luminii necreate apare în opera lui Traian Dorz

drept măsura slavei viitoare sub semnul căreia măreaţa noastră renunţare va fi încununată Sus:

„Te văd pe Ţărm mai am de mers / dar Tu m-aştepţi Acolo / durerea-mi sfărm în dulce viers / din

22Traian Dorz, Şi acum să facem, Editura Traian Dorz, Simeria, 2009, pp. 92-94. 23Traian Dorz, Din pragul veşniciei, op.cit., p. 173. 24Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, op.cit, pp. 179-180. 25Un poet tânăr, spunea Constantin Noica, este cu mult mai mult decât un om care naş te poezii, el este un individ a

cărui celulă creatoare este transfigurată de faptul acesta, tocmai pentru aceasta el nu mai poate fi oricum. Vezi

Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, Bucureş ti, 2011, p. 95. 26Acest periplu al despătimirii în vederea unirii cu Hristos, ÎPS Nicolae Mladin îl sistematizează sub forma: faza

purificativă – faza iluminativă – faza unitivă. A se vedea Nicolae Mladin, Prelegeri de Mistică Ortodoxă , Editura

Veritas, Târgu-Mureş , 1996. 27Traian Dorz, Din pragul veşniciei, op.cit., p. 192. 28“Lumina orbitoare” despre care amintește poetul este Lumina transfigurării Taborice (Luca 9, 29) cea care ne

îndumnezeiește pe noi, deschizându-ne ochii mai întâi să o putem vedea, ca mai apoi să ne unim cu Ea, devenind

astfel părtași firii celei dumnezeiești (2 Petru 1, 4). Adevăr intuit de marele psalmist în poezia Ajută-ne să Te iubim:

Iar astfel, zilnic preschimbați din bine în mai bine / S-atingem slava înfiați, un Chip și-un Duh cu Tine. 29Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creştine, nedatată, p. 217.

6

inimă – tremollo. Te nalţi tronând pe Univers / istoria-i sub Tine / ştiu, în curând divinul mers /

se va-ncheia – al fine”(Te văd pe Ţărm)30. Dar şi aici pe pământ, gustând doar o fărâmă din

binecuvântata vedere a lui Dumnezeu: „Iisuse, Culme Minunată de unde văd pe Dumnezeu, / ce

viaţă binecuvântată adus-ai sufletului meu!... Cu ce înfiorate imnuri de slavă Ţi-aş putea cânta, /

când Tu mă faci să simt, Iisuse, ce nici n-aş fi putut visa... Cum să-Ţi arăt recunoştinţă, când Tu

mă faci acum să am / atâta har cât niciodată nici să-mi închipui nu-ndrăzneam!...” (Iisuse, culme

minunată).31Ajuns în starea aceasta, totul se confirmă pentru poet sub mirajul unirii tainice

dintre Creator şi creatură, punctul culminant al credinţei noastre, treapta supremă a Scării lui

Iacob (Facerea 28), de unde veşnicia se vede şi se simte precum un geamăn al iubirii: „Dar o să

am odată o harfă fără seamăn, / ce-Ţi va cânta-mpreună cu zeci de mii de sfinţi, / când veşnicia

toată va fi cu mine geamăn, / ca-n cea mai dulce strună – cântările fierbinţi” (Eu n-am avut

vreodată).32 Unirea mistică (theologia) dintre credincios şi Dumnezeu însumează ţelul ultim al

creştinismului, fiindcă m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci

Hristos este Cel ce trăieşte în mine (Galateni 2, 20) reprezintă tocmai recuperarea demnităţii

umane (Facerea 1, 26-27) de dinaintea căderii ei în păcat. Experienţa este una dincolo de

cuvinte, ÎPS Mladin o aseamănă întocmai unui peisaj pe care poţi să-l absorbi detaşat cu privirea,

şi chiar dacă între tine şi el există o oarecare distanţă, poţi resimţi cu întreaga ta fiinţă o contopire

neaşteptată, un sentiment de unire prin care intri în comuniune cu el.33 Această experienţă a

îndumnezeirii este înţeleasă de Sfinţii Părinţi, ca o acţiune dinspre divin către uman, una ce

cucereşte lucrările naturii umane, făcând loc copleşitoarei slave dumnezeieşti. Tot astfel înţelege

şi fratele Traian misterul, când scrie versurile: „O, Te iubesc, dar cum pot eu să Te cuprind pe

Tine oare, Atotputernic Dumnezeu, Nemărginire orbitoare?. Dar Tu Te poţi apropia sfinţind

fiinţa mea cea nouă, / micindu-Te să-ncapi în ea ca Soarele-ntr-un strop de rouă”(Eu Te iubesc,

dar simt că nu-s). Mult mai grăitoare în acest sens, şi care totodată pune în scenă şi eforturile

năzuinţei umane în atingerea ţelului,34 este poezia Când Te-ai plecat spre noi, mai mult o poetică

a iubirii dorziene decât o definiţie teologică, şi pe care o redăm integral: „Când Te-ai plecat spre

noi Iisuse / ai vrut ca să putem spera / ca ridicându-ne pe vârfuri / putem atinge talpa Ta. În cea

mai îngerească clipă / noi ne-am nălţat abia atât / cât Tu în cea mai omenească / spre noi, mai

mult ai coborât. Cu ce-aveam mai ceresc în fire / atunci parc-am atins ceva / din ceea ce-a putut

30Traian Dorz, Spre lumile Luminii, (antologie de poezii), Editura Traian Dorz, Simeria, 2013, p. 621. 31Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele, vol. 17, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, pp. 20-21. Vezi de pildă şi

poezia Iisuse, Slava slavei mele din volumul Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creştine, op. cit.,

p. 218: Iisuse, Slava slavei mele Izvor ascuns în Dumnezeu, / atât noian de fericire adus-ai sufletului meu! Dar n-am

decât o viaţă Doamne şi-un singur suflu pământesc / ca-n schimbu-acestei fericite Împărăţii să-Ţi dăruiesc. Şi-i

prea puţin... pe-o strălucire şi-un viitor aşa măreţ, / dac-aş avea Iisuse Doamne aş da o mie de vieţi. Dar nu le am...

şi plâng Iisuse azi când osânda mi-o ascult / nu pentru că-Ţi jertfesc o viaţă ci pentru că nu-Ţi pot mai mult. 32Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, editia a XI-a, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, p.

224. 33 Nicolae Mladin, Prelegeri de Mistică Ortodoxă, op. cit., p 213. 34Se poate identifica uşor în poemele dorziene această teologie a epectazei – tendinţă către un continuu progres

duhovnicesc (Mai sus, mai departe, hai imnule sfânt / Spre veşnica formă a altui cuvânt). Iar acest moment nu este

altceva decât „cincizecimea personală”, naşterea noastră duhovnicească când omul înţelege ş i simte lumea din jurul

lui duhovniceşte. A se vedea pentru mai multe detalii Vasilică Nica, Ideea de epectază în opera lui Traian Dorz,

poetul Oastei Domnului, în „Tabor”, nr. 7, iulie 2013, p. 15.

7

să fie / mai pământesc în firea Ta. Dar haru-atingerii slăvite / ne-a străbătut cu-acei fiori / ce ne-

au cuprins pe veci în Tine / făcându-ne nemuritori. Minunea Golgotei Divine / s-a-nveşnicit

deplin apoi / un strop înnomenit din Tine / ne-a îndumnezeit pe noi”.

Nicăieri mai intim și mai plastic ca în poezia Ce liniștiți sunt pașii Tăi,35 nu este descrisă

această experiență a posesiunii hristice; aici autorul invită întreaga natură a fi părtașă la bucuria

întâlnirii cu Iisus, amintind parcă de textul din Luca 15, 8-10. Aici, privirea poetului nostru,

ascunde câte ceva din ochii Sfântului Luca când își admira răpit Sfânta Evanghelie și Istoria

faptelor Sfinților Apostoli. Poate doar Vasile Voiculescu în memorabila sa poezie: Prizonierul a

mai reușit să transpună această fericire extatică într-un tablou de-a dreptul emoţionant.36

Rămâne însă în toată această teologie, o umbră de teamă, când saltul de pe țărmul acesta

către Țărmul celălalt (poezia Dor al dorurilor mele) își cunoaște totuşi limitele sale, capriciile

propriei naturi biologice. Și aici intervine inexplicabilul, experiența tristă a pustiirii celui mai de

seamă dar: „Tu ești în noi – și nu simțim / cum nu simțim ce nu ne doare, / cum nu ni-e greu și

nu tânjim / când nu-i nici cald și nici răcoare. Tu ești în noi când nu dorim / și când nimic greu

nu ne pare, / când nu-nsetăm nici flămânzim / Tu ești în noi îndestulare. Tu ești în noi și nu

simțim / decât când pleci, a Ta plecare, / atunci ni-e greu, atunci tânjim, atunci simțim că totul

doare” (Tu ești în noi, și nu simțim).37 Sensibil și el acestor interiorizări, și dorind să-și scutească

urmașii de astfel de experiențe amare, poetul trage un semnal de alarmă, militând pentru trezvie

duhovnicească: „O Doamne, cum Te rog să-mi ții / ființa cu vegherea-ncinsă, / ca-n orice strajă-

ar fi să vii, / să-mi afli candela aprinsă!” (E-atâta pace).38

3. Păcatul și Taina Pocăinței în poezia lui Traian Dorz

Pentru că nu este om care să nu treacă prin această experiență amară a păcatului și-a

urmărilor lui, Traian Dorz cunoaște pe pielea lui durerea despărțirii de Hristos: „Strig de-o zi și

noapte-ntruna – rugăciunea-i fără glas / duhu-i fără liniștire, gându-i fără de popas!”.39 Contextul

redactării acestor versuri este cu totul deosebit. Aflat în casa fraților săi de credință, Cornel și

Maria Rusu în dimineața de Crăciun 1952, este percheziționat brusc de „băieții cu ochi albaștri”

ai Securității, după care arestat împreună cu fratele Cornel Rusu, sfârșind separați în celulele de

ciment și fier ale Securității din Deva. În aceste momente de cumpănă, sufletul său trăiește o

dramă inimaginabilă, nu datorită înfricoșătoarei sentințe, cât sentimentului despărțirii de Hristos.

Sensibil răspunsului prompt din partea divinității, se vede dintr-o dată părăsit fiindcă a râvnit cu

patimă și dor din fructul oprit al pomului cunoștinței (La Pomul Cunoștinței). Iar „semnul Lui”

întârzie s-apară – „răspunsul îndelungatei rugăciuni” ce liniștește corabia vieții cuprinsă acum

35Traian Dorz, Ce liniștiți sunt pașii Tăi, vol. 7, Cântarea Cântărilor mele, Caietul 1, (ediție electronică Ioan Lupița),

Canada, 2003, p. 146. 36Vasile Voiculescu, În grădina Ghetsimani. Antologie de poezie mistică , ediție de Roxana Sorescu, Editura Art,

Bucuresti, 2009, p. 180. 37Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creștine, op.cit., p. 672. 38Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p. 178. 39Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, op. cit., p. 178.

8

de-o furtună de proporții, este la fel de străin cum îi sunt și „acești pereți strâmți, întunecați și

reci”. Toate acestea fiindcă „păcatul nu se iartă, păcatul se plătește / și cineva odată și-odată-l

ispășește... păcatul nu se iartă, păcatu-l ispășește ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l

făptuiește”.40 Dar spre deosebire de mulți creștini care se solidarizează cu păcatul, Traian Dorz

întocmai Herminei lui Virgil Carianopol, decât să-și murdărească albul lui de har, mai bine se

așează resemnat pe josul beciului rece al celulei, așteptându-și suferința ca pe-un dar. Alegând să

strălucească-n lacrimile pocăinței, decât murdar să umble printre vii.

Poezia Bolnav de iubire rezumă întreaga teologie a fratelui Traian cu privire la păcat și

urmările lui, pentru că acelui ce-a trădat lepădându-și legământul conștiinței, nu-i mai rămâne

decât sfâșierea pocăinței: „Ți-am greșit Iisuse, mi-am călcat cuvântul, / Ți-am trădat iubirea, sunt

un lepădat / dar azi sunt în stare să-nconjor pământul / să sărut obrazul care L-am scuipat”.41

Ceea ce rămâne însă înfierat cu litere de sânge în conștiința poetului, este această murdară alipire

de sânul lui Iuda, cea mai blestemată obnubilare a păcatului, de care au dat dovada câțiva dintre

colaboratorii de frunte ai Oastei Domnului. Unul din acești damnați este Nicolae Vonica, căruia

Traian Dorz, îi dedică cu ocazia trădării părintelui Iosif Trifa și a misiunii ortodoxe de revigorare

duhovnicească inițiată de acesta în popor, probabil una dintre cele mai plastice poeme din

literatura română cu privire la subiect: „Orișicare zici că-i cauza care-aici ți-a fost povață, / iată

azi, în câmpul luptei, hotărâți stăm fată-n față / Și desigur că stăpânii, cu săgeți înveninate, / te-or

sili să tragi în inimi de părinte și de frate. / Tu vei face-o, Niculiță, tot mai mult și tot mai tare, /

ca să le-mplinești dorința, „să nu ieși din ascultare” / Când ți-or porunci a trage, eu voi fi pe turn

de pază; / tu, cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ți-așează / eu îmi voi desface pieptul, să-mi

vezi inima mai bine, / inima ce bate încă și se roagă pentru tine, / iar tu trage... fă-ți stăpânii de

plăcere să tresalte / o poți face și pe asta după toate celelalte. / ...Însă nu-ncerca a trage în

bătrânul „Neemie”! / N-ar putea să-ți ierte Domnul și prea mult mi-ai cere mie” (Iarăși

Vonica...).42 Destul de sensibilă indicelui de umanitate, poezia parcă respiră din portretul

Dostoievskyan a Hristos-ului întemnițat de către marele inchizitor din Frații Karamazov; parcă

este o extensie a tenebrelor Infernului lui Dante Alighieri; parcă poartă în ochii ei întregul

univers perimat al lui Cervantes, când în sfârșit se arătă la țărm și trădătorul (Don Quijote) etc.

Nu degeaba capodopera artistică concentrează un efect similar: ea dezvrăjește, demitizează

realitatea, sporind-o legilor fundamentale ale rezonanței, de aici efectul Moessbauer sistematizat.

Ortodoxia este o transfigurare nu atât a elementelor creației, cât a omului; pocăința este

marea minune hristică – pentru că doar aici omul este supus operației luminii necreate, subli-

niindu-se zonele încărcate de frumusețe a existenței noastre.43 Toate celelalte minuni ale lui

40Traian Dorz, Din pragul veșniciei, op. cit., p. 258. 41Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creștine, op.cit., p. 274. 42Mai multe detalii în ceea ce privește contextul redactării acestei poezii crispante, a se cerceta Traian Dorz, Istoria

unei Jertfe, vol. 2, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1999, pp. 334-339. Răsunătoare se aliniează pe acest făgaș și

poezia Toți eroii noștri surprinsă în memorialistica poetului: Toți eroii noștri și martirii sfinți / i-au vândut vreun

Iuda pe murdari arginți; / pe-orice suflet mare care l-am avut / s-a aflat vreun Iuda care l-a vândut. Pe Mihai la

Turda, Tudor ca și el / Horia și Iancu au pierit la fel / căci a fost un Iuda, șarpe odios, / ce s-a dus să-i vândă ca și

pe Hristos. A se vedea Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, p. 245. 43Ernest Bernea, Meditații Filosofice, Editura Predania, București, 2010, p. 138.

9

Hristos sunt semne cerute de puțina credință a ucenicilor, ori săvârșite pentru a se împlini proo-

rocirile, ori pentru a-Și manifesta mila dumnezeiască; în schimb metanoia iese de sub semnul

concesiilor divine, intrând sub zodia unui alt credeu: acela al rostuirii firii, al recuperării și

reașezării demnității rănite de păcat.

Nu se poate să concluzionăm fără a aminti poezia Mă apasă ca o piatră din volumul

sugestiv Cântarea Învierii: „Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas / de ce chiar atunci Iisuse

fără minte am rămas? / ...Ți-am căutat în urmă semnul urmei pașilor iubiți / le udam călcând cu

lacrimi – dar curând n-au fost găsiți / s-a sfârșit atât de grabnic ceasul meu cel fericit / numai

plânsul nevegherii nu-l știu când va fi sfârșit”.44 Nimic însă nu se petrece fără voia lui

Dumnezeu, poetul recunoscând teologia proniei divine prin cuvintele: „Dar tot în planul

Domnului a fost îngăduit și lucrul acesta. Trebuia și aici să se împlinească Scriptura”.45

4. Maica Domnului în poezia lui Traian Dorz

Traian Dorz își începe mariologia lirică sub aceași aureolă străbună care luminează

creațiile multor altor poeți ca (Mihai Eminescu,46 Teodosia Zorica Lațcu,47 Tudor Arghezi,48

Magda Isanos,49 etc.) însă dăruind literaturii bisericești un întreg volum de poezii dedicat Maicii

Domnului, Minune și Taină; receptat cu aleasă prețuire de către marele teolog român Pr.Prof.

Dumitru Stăniloae: „N-am întâlnit nicăieri descrisă atât de minunat duioșia dragostei ei de

Maică. Ea trezește în cei ce citesc cântările acestea o vibrație până la lacrimi... Sunt sigur că

tipărirea acestei lucrări va aduce o puternică înviorare a credinței și o readunare a credincioșilor

români în mărturisirea comună a credinței lor evanghelice din tot trecutul”.50 Expresiile funda-

mentale ale trăirii poetului orbitează în jurul a câtorva puncte cheie din teologia mariologică

(pururea fecioria, copărtașă actului mântuirii, născătoare de Dumnezeu și Om), generând afecte

hieratice, însumate nemijlocit în universul dreptmăritor.

Conform Dogmaticii Ortodoxe,51 Biserica o numește pe Sfânta Fecioară Împărăteasă și

Doamnă, iar cinstea de care se bucură ea, se numește preacinstire sau supracinstire (híperduleía)

spre deosebire de cinstea sfinților care se numește simplu venerare (duleía). Despre această

preacinstire, poetul nostru intervine în poezii ca Binecuvântare Ție, sau Plecăciune Ție, sau

Cinstim în tăcere. Cât despre teologia pururea fecioriei, versurile: „Maică pururea Fecioară, tu,

44Traian Dorz, Mă apasă ca o piatră, vol. 8, Cântarea Învierii, Caietul 1, (ediție electronică Ioan Lupița), Canada,

2003, p. 112. 45Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, p. 330. 46Răsai asupra mea..., Editura Steaua Nordului, Constanța, 2008, p. 233. 47Maica, Editura Sofia, București, 2008, p. 25. 48Maica Scintila, Editura ART, București, 2010, pp. 354-355. 49Icoana, Editura LIBRA, București, 1996, p. 68. 50Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cuvânt de bucurie, vol. „Minune și Taină”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2013,

p. 13. 51Pr.Prof.Dr. Isidor Todoran, Arhid.Prof.Dr. Ioan Zagrean, Teologia Dogmatică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,

2007, p. 237.

10

care-n cer strălucești / mai frumos decât toți sfinții și oștirile-ngerești, / tu, ce ești comoară sfântă

și sălaș dumnezeiesc, / toți creștinii te adoră, toți din suflet te cinstesc” (Maică pururea

Fecioară)52; exprimă taina Fecioarei, neînțeleasă de către potrivnicul mântuirii noastre, amintea

Sfântul Ignatie Teoforul, și care nu este altceva decât taina lui Hristos și a Bisericii întregi. De

aceea ea poate fi preaslăvită cu adevărat, precum vedem în versurile de mai sus, doar în relație cu

Hristos – Fiul Său, dar și cu sinaxa credincioșilor al căror cap este El.

Teologia lui Theotókos – întocmai precum a fost stabilită definitiv cu ocazia celui de-al

treilea Sinod Ecumenic (Efes 431), exprimă faptul că Fecioara Maria este născătoare de Dumne-

zeu datorită Logosului veșnic unit cu templul – și nu născătoare de om (àntropotókos) precum

susținea ereziarhul Nestorie.53 Traian Dorz, păstrând o inteligență nealterată și o conștiință teo-

logică superioară, va scrie versurile: „Taină-a fost Fecioara-Mamă în tot Vechiul Legământ, / toți

proorocii ce-au vestit-o n-au știut misteru-i sfânt.54 / Ei căutau mereu să afle ce-Adevăr divin

ascund / cele ce spun ei prin Duhul și-a lor taină n-o pătrund” (Taină-a fost).55 În seria Cugetări

nemuritoare, Traian Dorz închina Fecioarei poate una din cele mai sensibile meditații creștine cu

privire la tema Theotókos, savoarea textului ne obligă să-l redăm integral:

„Poate că în noaptea când arhanghelul i s-a arătat, ea, veghind și rugându-se, se gândea la profeția

lui Isaia despre Fecioara care va naște pe Emanuel – și își va fi dorit și se va fi rugat ca ea să fie măcar o

slujitoare smerită și curată a acelei Sfinte Fecioare... Și tocmai atunci și tocmai pentru această smerenie și

curăție a ei, îngerul trimis de Tatăl i-a grăit: Tu ești Fecioara Sfântă!”.56

Fără îndoială cel mai profund capitol al mariologiei dorziene este cel cu privire la prețul

Născătoarei în iconomia mântuirii. Pentru că spinii n-au străpuns doar fruntea Mântuitorului, ci

și inima de mamă; iar piroanele n-au tăiat doar în mâinile iubirii întinse pe Cruce, ci și în brațele

Maicii, cele ce-au fost cândva o prelungire a leagănului micuțului Iisus. Pe Golgota, nu doar un

trup flagelat a pătat cu sânge lemnul rece, murind între talhari, ci două trupuri, și două Răstigniri

se consumau în taină – căci sabia profețită (Luca 2, 35) tăia în carne, acum mai mult ca

niciodată. Deși, această sabie mai poate fi interpretată și ca simbol al suferințelor viitoare,

Fecioara devenind ținta celor care-i contestă încă maternitatea divină și perpetuitatea fecioriei ei,

amintește ÎPS Bartolomeu.57 Părtașă acelorași suferințe hristice, o vedem pe Fecioară în poezia

O, Maica Jertfei Salvatoare: „În prețul Jertfei Salvatoare și tu ce mare parte-ai pus! / În veci te

52Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p. 259. 53Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria Creștină Generală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, București, 2008, pp. 176-179. 54A se cerceta profețiile din Facerea 3, 15; Isaia 7, 14; 9, 5; Psalm 44, 10-11; Miheia 5, 1; și încântătoarea profeție

despre pururea fecioria Maicii din Iezechiel 44, 2! 55Traian Dorz, Minune și Taină, op.cit., p. 6. Vezi tot în acest volum la pag. 168, minunata poezie Taină și Minune

unde poetul subliniază adevăruri copleșitoare cadrându -le sub profilul unui paradox biblic: Taina și Minunea nu ți-

au dezlegat / nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat / și-acei care-o caută, și-acei care-o știu / mai mult tac și-acopăr

decât spun și scriu. Maică și Fecioară, ce-ai fost și ce nu, / Roabă și Regină nu ești decât tu. / Taină și Minune ești

și jos și Sus / Plecăciune Ție, Maica lui Iisus!. 56Traian Dorz, Întâi să fim, op.cit., p. 17. A se vedea și poezia Dumnezeu și om semnată de Mihai Eminescu: Însă

sufletul cel vergin te gândea în nopți senine, / Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger. / Lângă tine -

ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire, / Ridicând frumoasă, sfântă, că tre cer a sale mâini. Mihai Eminescu,

Poezii, op.cit., p. 116. 57Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 1522, nota d.

11

vom cinsti, căci tu ești și Maica noastră prin Iisus...”; în poezia În zi ca asta: „Stă Maica undeva

plângând durerea presimțită, / îi arde pieptul sângerând sub Rana profețită. / ...Te fericim căci

prin Iisus ești Maica noastră dulce, / căci și tu, lângă El, ne-ai dus o parte grea de cruce”; în

poezia Mamă, pe Golgota, iată: „Mamă, pe Golgota, iată câtă lume-i adunată / la Iisus privesc

grămadă, răstignirea să I-o vadă... Mamă, uite Maica Sfântă mâinile cum își frământă, / cum se

roagă și cum plânge și de crucea Lui se strânge”; dar și în poezia Pe crucea Golgotei: „Fecioara

și Maica de cruce s-a prins, / tot sufletu-i arde străpuns și aprins, / că-n orișice jertfă a fiilor sfinți

/ și-aduc și-a lor parte zdrobiții părinți”.

Toate aceste crâmpeie lirice sunt un buchet ce capătă o infuzie din eternitate ori de câte

ori furnizează imaginea unei Fecioare cuprinsă încă în datele tradiției, care își găsește pacea și

liniștea în maternitate, care revelează voalând și voalează revelând responsabilitate și virtute,

cunoscând jertfa și dragostea la indicii unei lumi spirituale. Experimentând intens aceste

adevăruri, Zorica Lațcu Teodosia așterne pe foaie nemuritoarele versuri ale Maicii într-un gest

atât de dezinvolt, încât la prima vedere te întrebi până unde este Zorica Lațcu și de unde începe

Fecioara Maria: „Când El suia cu trudă pe Golgota, tu l-ai urmat, uitată în popor. / Și nimeni n-a

știut că două trupuri se frâng, spre mântuirea tuturor; / Și nimeni n-a văzut că patru palme Se-

ntind pe lemn și-n cuie că se bat, / Că două capete se-ncununară cu spinii grei, în curtea lui Pilat.

Și mintea nu pricepe cum ostașul deodată, două trupuri a străpuns... Că iată pe același lemn al

Crucii, se-ntâmplă-n taină două Răstigniri... Tu, Maică, Îl urmezi cu pași de sânge ca să muriți pe

Cruce, Amândoi”.58

În reflecțiile poetului Traian Dorz, jertfa de răscumpărare a omenirii însumează nu doar

pe Hristos și Maica Sa, ci întreaga natură respiră și se hrăneşte din acest dramatic spectacol al

devenirii: „Tot binele ce-n lume o zi l-a-nfăptuit, trist soarele-l plătește în flăcări apunând, / cu

sângele luminii ucise s-au roșit și norii, și pădurea, și turlele pe rând. Sus, luna, ca o Mamă cu

Fiul condamnat, și-ascunde fața tristă sub vălul unui nor... / Din Ghetsimani, la toate, Iisus, înge-

nuncheat, privește și-nțelege ce-i spune taina lor” (Viorile pădurii).59 Întocmai unei diademe

postează poezia Octombrie,60 reverberând parcă cu Sortitul din târziu al Constanței Buzea,61 și

reamintind același laitmotiv al răstignirii într-o lume ce-a devenit mai mult o piedică în calea

atingerii ţelului comun: sfințenia (împlinirea umanului) – cum o numea Nichifor Crainic, risipind

o stare de ineficiență, de solitudine.

5. Viaţa veşnică și gândul la moarte în poezia lui Traian Dorz

După cum literatura română a lăsat să se înțeleagă faptul că invocarea unui motiv religios

nu presupune neapărat însușirea credinței străbune, poezia dorziană lasă să se înțeleagă

preocuparea autorului de-a demistifica elementele profane adânc ancorate în limba și conștiința 58Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, op.cit., p. 25. 59Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p. 300. 60Traian Dorz, Din cele mai frumoase poezii, (antologie de poezii), Editura Traian Dorz, Simeria, 2004, p. 23. 61Iulia Maria Rădac, Experiența religioasă în poezia Constanței Buzea, în „Tabor”, nr. 7, iulie, 2013, p. 75.

12

neamului. Dacă pentru autori ca: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Ion Barbu sau

Tudor Arghezi; motivul iubirii se prezintă drept o simplă metaforă, sau un pretext pentru

înrădăcinarea în metafizic, sau un accent ornamental, respectiv un sondaj liric,62 pentru inspiratul

bard al Oastei Domnului, iubirea depășește granița erosului eminescian, contopindu-se cu

prospețimea eterului iubirii agapice. Pentru aceasta, lui nu i-a fost greu s-o personifice (Am

întrebat Lumina), sau s-o îndemne către altarul jertfei substitutive (Când trebuie o jertfă), sau să

o cânte în întreaga lume (O iubire cântec dulce), sau să o pătrundă în planul ei metafizic (Din

străfundul veșniciei). Ajuns în acest punct de convergență cu istoria mântuirii, motivul se

întrepătrunde nu doar cu o formă a unei credințe exterioare, ci cu o profundă interiorizare în

trepte diferite de cunoaștere, el transformându-se într-un mod de viață: Tot astfel când Iisuse

dulce / sărmanu-mi suflet Te-a aflat, / în setea lui de-o veșnicie / cu-atâta dor Te-a-mbrățișat

(Un mugur).

Dovada cea mai sinceră a poetului de dăruire necondiționată, a fost tendința înveșnicirii

ei, atât prin turnarea ei în tipare veșnic existențiale, cât și prin transcederea în planul unui dincolo

divin: „Spre lumile Luminii aripile-am întins, / îndrăgostit de-al Slavei nemărginit Cuprins. Pe ce

tărâm de soare și rai am poposit, / de mi-a rămas tot lutul la pragul lui slăvit? / ...M-am avântat

și-n marea Luminii m-am cuprins, / iar când a’ ei seninuri deasupra-mi s-au întins, / Simțit-am

fericirea fiorului nespus / că sunt pe veci un picur din marea Ta, Iisus”(Spre lumile Luminii).63

Elocventă în acest sens este și poezia O, iată Țărmul fericit: „O, iată Țărmul fericit, aproape, mai

aproape / Ierusalimul cel Slavit se vede peste ape, / s-aud ecouri îngerești pe-o tot mai largă zare

/ și tot mai dulce deslușești Cântarea Viitoare”.64

Eshatologia sau sfârșitul existenței noastre pământeşti, marchează nădejdea în intervenția

ultimă a lui Dumnezeu în planul istoriei, prin care va nimici tot răul și toată lucrarea lui

demonică (Apocalipsa 20, 10). Este o temă teologică mult studiată, și se pare că nu i-a fost

străină nici poetului nostru, precum limpede se observă în poezia Încă puțin: „Încă puțin și

Dumnezeu Cel Viu în veci, deodată / Ivi-se-va zdrobind pe veci minciuna apostată / Încă puțin,

dar pân-atunci dureri cum n-au fost încă / Vor încerca nimicitor credința cea adâncă”.65

Gândindu-se la sufletele care încă petrec în păcat, cu toate că venirea Domnului este mai aproape

ca nicicând (1 Tesaloniceni 4, 17) le adresează următoarele versuri tulburătoare, preocupat fiind

mereu de sfârșitul celor ce nu cunosc iubirea lui Hristos: „E încă har, se poate încă, dar se prea

poate și să nu; / acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu / și-i gata să se rupă firul și

cel din urmă ce-l mai ai / și vai, nu mai rămâne după decât un vai, - un veșnic vai!...”. Poetul

lasă să se înțeleagă că aici și-a contopit ființa alături de versurile unui alt mare bard, Octavian

Goga: Alungă patimile mele, pe veci strigarea lor o frânge, / Și de durerea altor inimi învață-mă

62Valeriu Anania, Poezia religioasă română modernă.Mari poeți de inspirație creștină , în„Studii Teologice”,nr. 1-3,

ianuarie-iunie, 1994. 63Traian Dorz, Spre lumile Luminii, (antologie de poezii), op.cit., p. 22. 64Traian Dorz, Din cele mai frumoase poezii, op.cit., p. 226. Vezi și poezia La Țărmul Întâlnirii prima strofă doar:

La Țărmul Întâlnirii dorim s-ajungem blând, / cu cea din urmă lună în soare apunând, / cu Zorii Primei Zile a

Vecilor ieșind / și Nou Ierusalimul în zare strălucind. Traian Dorz, La Țărmul Întâlnirii, vol. „Cântarea Viitoare”

(28), Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008, p. 186. 65Traian Dorz, Încă puțin, volumul “Cântări nemuritoare”, (nedatat), p. 613.

13

pe mine-a plânge. / ...ci jalea unei lumi, părinte, să plângă-n lacrimile mele.66 Tensiunea acestui

deja dar nu încă (timpul neștiut dintre promisiunea venirii Mântuitorului și realitatea împlinită a

ei) l-a preocupat adânc pe Traian Dorz, acesta privind cu ochi profetici peste viitor declama: „La

capăt de milenii suntem și parcă la sfârșit de lumi... / gândind la aste adevăruri, simți cum te-neci

și te sugrumi / și parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor, / cumplit și crâncen, și haotic,

și rece, și-nspăimântător” (La capăt de milenii).67

Înțelegând de la Sfinții Părinți ai Bisericii68 importanța gândului la moarte – vector al

trezviei duhovnicești în nădejdea măreței întâlniri cu Iisus Biruitorul, semnează versurile:

„Luceafăr Sfânt, Iisuse, de plâns ni-e fața stoarsă / ca-n somnul cel de moarte pământul e-

adormit, / Simțim că noaptea trece, că zorii se revarsă / privirea ni-e întoarsă mereu spre

Răsărit”.69 Consider că nu întâmplătoare este și încheierea volumului IV din Istoria unei jertfe,

semnat la data de 25 decembrie 1988, prin versurile: „Și-acuma iată zorii, furtuna s-a sfârșit / ne-

apropiem de Țărmul atât de mult dorit; / corabia voioasă ne-o-ndrumă-un heruvim. / Ierusalime

dulce, deschide-te, sosim!”.70 Deasemenea, important este de reținut și poemul E-atâta pace: „E-

atâta liniște aici, de parcă-s toate-n așteptare... / în taina unei sfinte frici iubirea inimii tresare. O

Doamne, cum Te rog să-mi ții ființa cu vegherea-ncinsă, / ca-n orice strajă-ar fi să vii, să-mi afli

candela aprinsă!”.71

Meditând asupra poeziilor Când auzi-veți c-am murit sau Nu-mi acoperiți mormântul îți

vine dintr-o dată să fugi la Beiuș, să răscolești mormântul, și să arăți lumii întregi că este gol,

Traian Dorz a înviat, și este lângă noi prin câte-o lacrimă, printr-o cântare, sau printr-un colț de

cer deschis... Toți eroii lui Hristos Cel Înviat au fost în pragul morții înghițiți de Viață, li s-au

stins doar chipul acesta trecător pentru a lua naștere în ei Chipul lui Hristos; au fost așezați

pentru o vreme în glia caldă, ca-n sânul unei alte mame, pentru o altă naștere – una a nemuririi

(Nu voi dormi pe totdeauna). De aceea, să ne mângâiem cu versurile: „...Nici nu-mi scrieți pe-a

mea cruce data morții-ntunecată, / eu am fost născut din ceruri ca să nu mor niciodată, / nici să

nu-mi spuneți adio, ci-mi spuneți la revedere, / mâine vom cânta-mpreună la Întâia Înviere” (Nu-

mi acoperiți mormântul).72

Cercetând lirica dorziană, este destul de greu să stabilești raportul de paritate între

valoarea operei și tragismul existenței poetului, de altfel o viață măcinată până la os, de colții

66Octavian Goga, Poezii, op. cit., pp. 5-6. 67Să Cântăm Domnului, op. cit., p. 675. Vezi deasemenea și poeziile Vin proorocii mincinoși, Ce vremi cumplite sau

Se-mprăștie-noptarea. 68Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001. 69Traian Dorz, Din cele mai frumoase poezii, (Antologie de poezii), Editura Traian Dorz, Simeria, 2004, p. 59.

Rugăciune în versuri sinonimă cu slujba Miezonopticii din toate zilele, unde accentul cade pe stihul: „Iată, Mirele

vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; dar nevrednică este cea pe care o va afla

lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții, și afară de Împărăție să

te încui”. A se vedea Ceaslov-ul, ediția a doua, Editura E.I.B.M.B.O.R., București, 1993, p. 25. 70Ioan Beg, Traian Dorz la capăt de călătorie, Editura Traian Dorz, Simeria, 2012, p. 13. 71Traian Dorz, E-atâta pace-aici, vol. 8, Cântarea Învierii, Caietul 1, (ediție electronică Ioan Lupița), op.cit., p. 14. 72Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 4, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1998, p. 299.

14

neînduplecați ai suferinței, probabil cine știe, tocmai pentru a-l înfățișa pâine curată lui Hristos.73

Cred că nu vom putea identifica niciodată ce anume a fost tragic în viața lui Traian Dorz: deper-

sonalizarea injectată în temnițele comuniste, experiența deselor trădări ai celor socotiți frați de

credință, moartea prematură a părintelui și călăuzei lui sufletești, duhurile străine Oastei infiltrate

cu atâta ușurință în conștiințe limitrofe și-n adunări accidentale, sau poate chiar nesfârșitele

hărțuiri ale băieților securității – acțiuni menite să intimideze, descurajeze și potoli orice

inițiativă duhovnicească.74 Pentru noi, observatorii din afară, tragicul din existența poetului poate

părea de cele mai multe ori o răbufnire a divinului, însă nu și pentru autor. Versuri ca:

Suferință... crin din care Domnul Și-a-mpletit cununa / mulți te plâng când mergi la dânșii, eu te

cânt întotdeauna (Suferință)75, transpun forța generatoare a creației dorziene. Cum de pildă

poeziile Foamea sau Cântecul foamei de poetul Radu Gyr, descriu la modul cel mai plastic

vicisitudinile închisorilor comuniste.76

Copil marginalizat, exclus din societate, neiubit și ignorat de însuși tatăl sau Constantin,

după cum avea să afirme în memoriile sale77, Traian Dorz aduce pe scenă un destin destul de

asemănător cu cel al marelui poet Tudor Arghezi, care la rândul său simțise pe propria piele eul

recalcitrant al tatălui său Iancu Theodorescu, cât și fiorul rejectat al comuniunii.78 Poate de

aceea, la o primă lecturare suntem tentați să spunem că poezia dorziană este de cele mai multe

ori un strigăt chinuit de-mprejurări, sau un zbucium al rupturii dintre trup și suflet; însă de cele

mai multe ori, nostalgia, durerea, interogația, umilința, lacrima, pocăința, rugăciunea, regăsirea,

bucuria, jubilația și extazul dorzian, sunt tot atâtea trepte ale universului nostru lăuntric, care au

pătruns adânc în conștiința noastră, dăltuindu-ne nou Chip și Asemănare, dupa imaginea

Creatorul nostru, Iisus Hristos Cel Răstignit.

Traian Dorz face parte din cercul acelor poeți a căror operă nu este nimic altceva decât

suma tuturor tragediilor acestui neam cocârjat de capriciile unei istorii adesea romanțate. Pentru

aceasta, cu bucurie îți cântăm: Bucură-te înveșnicirea Dârzului Traian!...79

73Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, din vol. „Scrierile Părinților Apostolici” (PSB vol. 1), Editura Ins-

titutului Biblic ș i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureș ti, 1979, p. 175. 74A se vedea pe tema aceasta excelentul studiu de caz al Pr. Corneliu Clop, Traian Dorz în dosarele Securității, vol.

1 + vol. 2, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008 / Oradea, 2012. 75Traian Dorz, Suferință, volumul “Cântări nemuritoare”, (nedatat), p. 12. 76De ce nu se face-așa o lumină, să văd că-n pragul celulei răsare / Maica Domnului c-o strachină mare, cu lapte și

azimă plină... De voi fi fost cândva ciorchine, sunt azi o boabă stoarsă -n teasc / În flămânzenia din mine turnați o

zeamă și renasc. Vezi volumul Poeți după gratii, ediție îngrijită de Crina și Florian Palaș, Mănăstirea Petru Vodă ,

2010. 77Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, pp. 15-20. 78Roxana Sorescu, Schiță de portret din profil, prefață volumului „Printre Psalmi”, op.cit., p. 53. 79Valeriu Anania, Poeme, Editura Polirom, 2010, p. 262.

15