UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA

ROMÂNĂ

REFERAT

Coordonator ştiinţific, Lector dr. Ana-Maria Botnaru

Masterand,ELENA AURORA ILIE

BUCUREŞTI

2014

1

Ce este filologia?

Raporturile dintre filologie şi alte ştiinţe.

În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii,apărut la Bucureşti în anul 1997,

filologia este definită astfel: „discipina care se ocupă cu studiul textelor:analiza

critică a acestora,compararea variantelor,editarea manuscriselorca”1.

De asemenea, se precizează în aceeaşi lucrare că obiectul de studiu al filologiei a

fost cel mai adesea reprezentat de textele vechi din Antichitate,filologia fiind o

primă formă de existenţă a lingvisticii ca ştiinţă.Un prim studiu de acest fel a fost

realizat încă din secolul al II –lea î.n. atunci când savanţii alexandrini au realizat

o ediţie critică a operelor lui Homer,Iliada şi Odiseea.

Autorii dicţionarului explică faptul că filologia poate fi considerată o

ştiinţă istorică deoarece apariţia acesteia se datorează necesităţii de a cunoaşte

culturile trecute şi documentele lăsate de membrii acesteia.

De asemenea,se meţionează că finalitatea cercetărilor realizate de filologi este

materializarea în ediţii şi în critica de text. Se face o distincţie între critica

internă şi cea externă. În timp ce critica internă se ocupă cu compararea

textelor,a variantelor sau cu istoria manuscriselor,cea externă are ca obiect de

studiu datarea manuscriselor în raport cu evenimentele socio-culturale, făcând

apelul la istorie literară.

Despre filologia românească s-a afirmat că îşi are originile în secolul

al XIX –lea ,căci din această perioadă datează primele ediţii de text.

Modernizarea filologiei româneşti s-a produs în secolul al XX –lea cand au fost

editate majoritatea textelor româneşti vechi. În epoca modernă filologia este

ajutată de contribuţia mai multor ştiinţe printre care se află

statistica,istoria,informatica.

În secţiunea I a lucrării „Introducere în filologia română”,care îi are ca

autori pe Elena Barborică,L.Onu şi Mirela Teodorescu se ridică întrebarea „ce

este filologia?”.

Răspunsul dat acestei intrebări începe prin clarificarea etimologiei cuvântului.

Astfel, se precizează că acest termen a apărut în secolul al XIX-lea şi are o

etimologie multiplă:fr.philologie,germ.philologie,it.filologia,lat.philologia,dar la

origine s-a aflat grecescul „philologia”,care s-ar traduce ca „iubitor de cuvânt”

sau „prietenul cuvântului”.

1 Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela PanăDindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997,pag.201

2

În limba greacă veche,în latină şi chiar în română, termenul de

filologie a fost utilizat în diferite accepţii. Acest lucru s-a datorat existenţei unor

puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte obiectul de studiu al filologiei.

Cercetătorii au descoperit că la greci şi la romani şi în cultura

bizantină, termenul de filologie era utilizat cu sensul de pasiune pentru cuvântul

scris, pentru literatură, iar această pasiune se manifesta prin analiza şi

comentarea textelor.

Evul Mediu a produs o lărgire de sens pentru acest termen,căci noţiunea

de filologie era sinonimă cu descoperirea,copierea şi comentarea manuscriselor

antice. Acest lucru se justifica prin faptul că umaniştii italieni ai secolului al

XIV-lea şi cei francezi se ocupau cu studiul manuscriselor antice.

Considerat de unii cercetători întemeietorul filologiei franceze,Guillaume

Budé, evidenţia că filologia este un instrument de cultură generală care poate avea

abilitatea să formeze moravurile,să le şlefuiască şi prin aceste avantaje să-i facă pe

oameni mai nobili şi mai fericiţi. „Orientată spre trecut, filologia era concepută ca un fel de ştiinţă universală, al cărei scop era nu numai de a se apleca asupra manifestărilor artistice propriu-zise (în rândul cărora literatura ocupa un loc de frunte), ci şi asupra realizărilor din domeniul filozofiei, religiei, dreptului etc.”2 . .Această opinie duce la

constatarea că o dată cu Renaşterea filologia se ocupa predominant cu studiul

literaturii,dar pentru o cercetare complexă în acest domeniu erau necesare informaţii

din alte discipline pentru a face cunoscute descoperirile realizate.Acest fapt subliniază

contactul pe care filologia l-a avut întotdeauna cu alte ştiinţe.

Avându-şi originile în preocuparea practică de a descoperi şi studia

manuscrisele antice, filologia avea ca scop să cerceteze aspecte legate de limba

lor,de creaţia literară şi de refacerea vieţii acestor popoare sub diversele ei

aspecte. Concluzia desprinsă este aceea că filologia se ocupa cu studierea tuturor

manifestărilor spirituale ale unui popor. Această accepţie a termenului a fost

utilizată şi de cercetători importanţi ai limbii române.

Astfel, la sfârşitul secolului XIX ,Alexandru Phillippide în lucrarea sa

„Introducere în istoria limbii şi literaturii române” definea filologia astfel: „Acea

parte a istoriei,care are ca obiect de expunere viaţa omenească în toate

manifestările sale se numeşte filologie”.3

2 Elena Barborică, Liviu Onu, Mirela Teodorescu, Introducere în filologia română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române, Bucureşti, EDP, 1972, p. 7.3 Alexandru Phillippide ,Introducere în istoria limbii şi literaturii române,Iaşi,1888,pag.7

3

Alexandru Phillipe constata că filologia cuprindea istoria vieţii

publice,private,artistice şi intelectuale a omului.

De aceeaşi parere a fost şi Lazăr Şăineanu în lucrarea „Istoria filologiei

române” : „Cuvântul filologie e luat aici în accepţiunea-i cea mai largă,aşa cum

ea fu aplicată de Boeckh pe tărâmul clasicităţii greco-romane şi de fraţii Grimm

în domeniul limbilor germanice.În acest sens,filologia îmbrăţişează viaţa unui

popor în principalele manifestări ale inteligenţei sale şi se identifică pâna la un

punct cu cultura sa,care cuprinde pe de o parte limba şi literatura,iar pe de alta

moravurile şi arta naţională.” 4

Lazăr Şăineanu era de părere că limba ar trebui să fie elementul cel mai

important al cercetării filologice întrucât ea este cea care face posibilă existenţa

celorlalte elemente.Concluzia lui este clară : „În jurul limbei,dar şi al imediatei

sale expresiuni,al literaturei,trebuie să se concentreze opinitrile filologului ”5, iar

structura lucrării sale reflectă această opinie.Astfel, Istoria filologiei române este

alcătuită din trei secţiuni: Limba,Literatura şi Cultura propriu-zisă.

Odată cu apariţia romantismului noţiunea de filologie şi-a restrâns

sfera.Filologia era utilizată cu sensul de disciplină care studia limba şi literatura

unui popor.Această restrângere de sens se datora evoluţiei cercetărilor în diferite

ştiinţe umaniste,deoarece metodele de cercetare solicitau o delimitare clară a

domeniului de investigat.

Această accepţie a termenului a fost folosita de cercetători români şi

străini de la sfârşitul secolului al XIX –lea şi din prima jumătate a secolului al

XX-lea. Ovid Densuşianu,o personalitate marcantă în lingvistica şi filologia

românească, definea filologia în lecţia de deschidere a cursului ţinut de el în anul

1891 la Universitatea din Bucureşti drept o disciplină al cărei obiect de studiu

era limba unui popor,dar şi a tuturor operelor sau documentelor care se regăsesc

în limba respectivă. În opinia lui filologia avea două ramificaţii:studierea limbii

şi a literaturii.Totodată,Densuşianu menţiona că în filologie se găsesc şi studii

care nu constituie interesul istoriei limbii şi literaturii:cercetarea textelor scrise

din punct de vedere al autenticităţii,al datării şi localizării,al raportului cu alte

versiuni asemănătoare.

Savantul român considera noţiunea de filologie o disciplină complexă,care se

afla în relaţie cu alte ştiinţe înrudite.În accepţiunea dată de el noţiunea de

filologie se suprapune cu cea de lingvistică,înţeleasă ca studiu sincronic şi

4 Lazăr Şăineanu,Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) : Studii critice, ediția a 2-a, București, Editura Librăriei Socec & Co., 1895,pag.2305 Ibidem, pag.232.

4

diacronic al limbii. Într-un articol publicat în anul 1923,intitulat Orientări nouă

în cercetările filologice ,Densuşianu enumeră disciplinele care aparţineau

filologiei:dialectologia,fonetica experimentală şi istorică,etimologia,semantica şi

lexicologia.

Identificarea filologiei cu lingvistica o fost făcută şi de I.A.Candrea

care afirma: „Filologia îşi propune să studieze şi la nevoie să reconstituie graiul

şi evoluţiunile lui”.6

În filologia română ,însă, se impune sensul de „ studiu ştiinţific al

limbilor şi literaturilor” odată cu cel de-al doilea război mondial şi cu

reorganizarea vechilor facultăţi de litere şi filozofie.

În cele din urmă se constată tendinţa de separare a domeniilor de

cercetare ale filologiei şi lingvisticii,deşi aceasta din urmă îşi avea originile în

cadrul disciplinei filologice.

Folosit în accepţiunea sa cea mai restrânsă, filologia devine o

disciplină care se ocupa cu studierea textelor scrise într-o limbă oarecare,cu

rezolvarea dificultăţilor pe care aceste texte le impun şi cu problemele editării

lor.

În filologia modernă ,din dorinţa de a se evita polisemantismul

termenului de filologie şi pentru a exista o delimitare clară a disciplinei,

cercetatorii aleg să utilizeze termenii de „critica textelor” şi „tehnica ediţiilor”.

În concluzie obiectul de studiu al filologiei este diferit în funcţie de înţelesul care

se atribuie temenului.

După cum a fost menţionat anterior,există relaţii de interdependenţă

între filologie şi alte ştiinţe.Considerată disciplină cu obiect de studiu restrâns şi

clar precizat ( critica textelor şi a tehnicii ediţiilor) ,având metode proprii de

cercetare, filologia are totuşi diverse raporturi cu celelalte discipline cum ar fi:

literatura,lingvistica,istoris,istoria dreptului.

Se poate afirmă că există o relaţie de interdependenţă între filologie şi

celelalte discipline întrucât îşi furnizează una alteia informaţii esenţiale.De

exemplu,filologia oferă istoriei literaturii materialul de cercetare.De

altfel,studierea literaturii unui popor ar fi imposibilă fără existenţa unor ediţii

stinţifice ale operelor clasice şi contemporane.Cu atât mai mult afirmaţia este

valabilă în cazul scrierilor mai vechi ,care păstrate într-un număr redus de

exemplare,trebuie să fie reeditate.Astfel,textele vechi,istorice,juridice sau

6I.A.Candrea, Studii de Folclor,Iarba fiarelor,Bucureşti,1928,pag.8.5

filozofice,sunt în interesul celor din domeniile respective,însă au nevoie de texte

editate corect.

De asemenea,filologia este importantă şi pentru lingvişti.Pentru

ramurile lingvisticii care oprează în plan diacronic,filologia oferă materialul de

cercetare necesar.Obiectul de studiu al lingvisticii,limba,este un fenomen într-o

evoluţie continuă,iar studierea diverselor etape se fac pe baza textelor.

Filologia oferă material de cercetare şi pentru istoria limbii române şi

istoria literaturii române,discipline care se ocupă cu extragerea şi interpretarea

aspectelor de fonetică,morfologie,sintaxă si lexic,din textele vechi.

Pe de altă parte,filologia este şi ea ajutată de rezultatele cercetărilor

realizate de ştiine înrudite.De exemplu,pentru a afla data în care a fost scris un

text,filologul poate apela la anumite evenimente sau persoane menţionate în

text,utilizând informaţii istorice.

De asemenea,un filolog poate apela la cercetările istoriei literare pentru

a rezolva posibile dificultăţi din textele vechi.

Din cauza faptului că textele vechi din literatura română sunt traduceri

sau imitaţii ale unor opere slavone sau greceşti,filologul trebuie să dispună de o

bună cunoaştere a acestor limbi pentru a preciza eventualele asemănări şi

deosebiri dintre versiunea românească şi cea originală. Concluzia celor

menţionate este aceea că există o interferenţă între lingvistică şi filologie,cele

două discipline fiind inseparabile.

Ion Coteanu şi Ion Dănăilă în lucrarea „Introducere în lingvistica şi

filologia românească „ dedică un capitol întreg pentru a explica noţiunea de

filologie. Conform acestora teremenul de filologie poate fi utilizat cu două

sensuri prinicipale. În sens larg termenul denumeşte studiul limbii şi al literaturii

din toate punctele de vedere,chiar şi istoric sau din punct de vedere al criticii şi

esteticii literare. Al doilea sens menţionat de cei doi autori,sensul restrâns,

denumeşte critica textelor,filiaţia manuscriselor,tehnica elaborării ediţiilor şi

probleme adiacente acestor aspecte.

Potrivit celor doi filologi, în cultura umanistă românească filologia a

fost utilizată cu ambele sensuri,însa de aproape jumătate de veac filologia este

sinonimă cu critica de text,filiaţia manuscriselor şi tehnica ediţiilor.

Astfel,domeniul de cercetare al filologiei se restrânge considerabil şi se desparte

de lingvistică. Totuşi, cercetatorii menţionaţi nu consideră benefică această

scindare deoarece filologia,în sensul restrâns al cuvântului,nu se poate separa de

6

lingvistică,de stabilirea exactă a formei unui text,care nu se poate realiza decât

prin precizarea limbii în care a fost scris.

I.Coteanu şi I.Dănăilă constată că filologia romănească se poate

caracteriza prin unele preocupări specifice care constau în : stabilirea

datei,locului şi împrejurării de apariţie a scrisului în limba română, importanţa şi

caracteristicile textelor bilingve slavo-române,existenţa vechilor cărţi populare şi

rolul acestora în cultura românească,grafia chirilică şi editarea textelor vechi

româneşti.

Stabilirea datei,locului şi a împrejurărilor de apariţie a scrisului în

limba romănă a constituit o problematică dificilă pentru cercetătorii români.Este

binecunoscut faptul că primele texte româneşti de o întindere considerabilă sunt

traducerile din cărţi religioase slavoneşti.Acestea fiind manuscrise anonime şi

nedatate, posibilitatea de a descoperi locul şi epoca lor de apariţie este

reprezentată de analiza particularităţilor de limbă, a filigranelor,a structurii

hârtiei şi a altor amanunte de ordin istoric.

I.Coteanu şi I.Dănăilă expun opinia lui Nicolae Iorga ,care propunea în

1904, în lucararea sa intitulată „ Istoria literaturii religioase a românilor până la

1688, ca dată de apariţie a primeolr traduceri manuscrise romăneşti secolul al

XV. O opinie similară cu a acestuia a fost susţinută de I.A.Candrea în 1916,

care era de părere că Psaltirea Scheiană a fost tradusă între anii 1460-1480, în

timp ce Psaltirea Hurmuzaki a fost elaborată între anii 1500-1520.

Cei doi cercetători români expun şi opinia lui Ovid Densuşianu,care

în volumul al doilea din „Histoire de la langue roumaine” afirma că data de

apariţie a scrisului în limba română este secolul al XVI lea şi este determinată de

propaganda luterană.

Au fost specificate şi alte opinii privind iniţiatorii de traduceri de cărţi

religioase în limba română :catolicismul, sentimentul naţional sau necesităţi de

ordin didactic şi leturgic. Astfel, P.P.Panaitescu în „Începuturile şi biruinţa

scrisului în limba română” considera că începutul scrisului în limba română era

o urmare a evoluţiei social-culturale a societăţii feudale. Această problematică a

fost dezbătută şi de Ion Gheţie într-un articol din „Studii de limbă literară şi

filologie”, care se numea „Textele rotacizante şi originile scrisului românesc”.

Un alt aspect definitoriu pentru filologia romănă este reperezentat de

existenţa textelor bilingve slavo –române. Acest aspect evidenţiază faptul că

cercetătorul trebuie să aibă o dublă specializare pentru a putea soluţiona

problemele ridicate de aceste texte. Ele pot fi de mai multe tipuri: traducere

7

românească paralelă a unei versiuni slavoneşti sau traducere intercalată în

versiunea slavonească.Aceste texte sunt importante pentru cercetătorii români

prin prisma informaţiilor pe care le pot găsi în interiorul lor: nume de persoane

sau locuri,denumiri de obiceiuri,de situaţii.

Cel de-al treilea aspect reprezentativ pentru filologia română este

alcătuit din cărţile populare.Acestea capătă importanţă pentru filologii români

deoarece ele au fost singurele forme de literatură originală pentru acea

perioadă.Acest fapt se explică prin faptul că ele reprezentau singura formă de

lectură laică,cronicile din secolele XVII-XVIII,apărând abia în anul 1845 cu

ajutorul lui Mihail Kogălniceanu.

Aceste cărţi populare au fost studiate de cercetători precum: B.P

Haşdeu, M.Gaster sau N.Cartojan ,cei care au remarat că ele arau alcătuite din

legende apocrife,povestiri moralizatoare sau romane cavalereşti. B.P Haşdeu si

M. Gaster erau de părere că legendele apocrife au apărut datorită

bogomilismului,o sectă creştină apărută în Bulgaria în secolul al X-lea.

Ion Coteanu şi I.Dănăilă sunt de părere că punctul de vedere al lui

N.Cartojan este mai plauzibil deoarece acestea în volumul I din „Cărţile

populare în literatura românească” afirma că de fapt doar trei din legendele

apocrife conţin elemente specifice bogulismului.

Un alt aspect important pentru fililogia romînă este alfabetul

chirilic.Acesta, fiind împrumutat, nu corespundea total scrierii limbii române.

Astefl, pentru litera „u” existau două slove,trei pentru „a”,dar nici una pentru

„î”.Grafia acestor texte au fost larg dezbătute în diverse studii.

Editarea textelor scrise cu litere chirilice intră tot în domeniul de

cercetare al filologiei.B.P Haşdeu a adus în prim plan un concept, care a

influenţat acest aspect.Transliteraţia consta în echivalarea literelor chirilice cu

cele latine,iar cele care nu au un corespondent latinesc se menţin ca atare. O altă

modalitate era redarea alfabetului chirilic prin transcriere interpretativă

8

Bibliografie

1.Candrea,Ion Aurel Studii de Folclor,Iarba fiarelorEditura Cultura

Naţională,Bucureşti,1928,

2. Bidu-Vrănceanu Angela, Călăraşu,Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu,Liliana ,

Mancaş, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela,Dicţionar de ştiinţe ale limbii,

Editura Ştiinţifică,Bucureşti,1997.

3.Barborică,Elena,Onu,Liviu,Teodorescu,Mirela, Introducere în filologia

română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române, Bucureşti,

EDP, 1972.

4.Phillippide,Alexandru,Introducere în istoria limbii şi literaturii

române,Iaşi,1888, consultat online la data de 18.12.2013

 http://digital-library.ulbsibiu.ro/123456789/198

5. Şăineanu,Lazăr,Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra

ultimelor decenii (1870-1895) : Studii critice, ediția a 2-a, București, Editura

Librăriei Socec & Co., 1895,consultat online

http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/XKUAPTQDCVPT7XGJMPU85IVY7CKGI

MJPFRUMHLYY6JFVSV11YD-01417?func=results-jump-

full&set_entry=000017&set_number=010728&base=GEN01 consultat online la

data de 11.01.2014.

9