Auzul muzical este o submodalitate de percepţie auditivă, elaborată cultural pe

baza auzului fizic dar în conformitate cu codul şi valorile muzicale. Sistem de recepţio-

ascultare, descifrare-reproducere, producere a sunetelor cu valoare muzicală. Auzul muzical

are ca variabilă centrală înălţimea sau tonalitatea. De aici însemnătatea auzului relativ şi mai

ales a celui absolut. Auzul muzical are un caracter sistemic şi prezintă mai multe nivele de

structurare. Auzul muzical este o modalitate de diferenţiere, identificare şi reproducere a

structurilor melodice monofonice; în principal, prin el se discriminează în audiţie şi execuţie,

sunetele armonice de zgomote, în limbaj curent - „ureche muzicală". B. Teplov a susţinut că

auzul muzical se formează prin condiţionare iar A. Leontiev a reuşit să demonstreze că prin

antrenamente sistematice prevăzînd reproduceri vocale de sunete mimicale, auzul muzical

poate fi mult ameliorat. La nivelul cel mai înalt al auzului se situează, după Stumpli, Topler,

ÎL Seasiiore ş.a., auzul armonic care permite, diferenţierea şi identificarea consonanţelor şi

disonanţelor, a acordurilor, a structurilor de ansamblu prin care se realizează, la diverse nivele

calitative, armonia muzicală. (Ionescu, 1977 apud. Neveanu, 1978)

Auzul verbal este o submodalitate a percepţiei auditive adecvată recepţiei şi

pronunţiei limbajului, în structura auzului verbal. Fundamental este auzul fonematic ce

mediază diferenţierea şi identificarea fonemelor (mai uşor vocalele decît consoanele şi printre

acestea mai greu consoanele apropiate b-p, d-t, f-v ş.a.). Ele se structurează în raport cu

structura sonoră a limbii materne iar însuşirea unei limbi străine presupune, în principal,

elaborarea unui nou sistem de auz fonematic. Cuvintele se aud şi descifrează în funcţie de

intensitatea şi de claritatea pronunţiei, care, după Licklider, presupune reducerea zgomotului

de fond şi păstrarea unei redundanţe moderate. Rozenblith apoi şi alţi autori au constatat că în

auzul verbal intervine şi ideomotricitatca corespunzătoare a aparatului vorbirii (coardele

vocale şi celelalte componente). Deci ascultarea vorbirii altuia nu este numai recepţie ci şi o

vorbire interioară proprie ce reproduce vorbirea altuia. De altfel, surditatea se asociază cu

mutitatea. În vorbire, între auzul verbal şi articulare sunt relaţii necesare. Dacă subiectul nu se

aude pe sine vorbind intervin importante perturbări ale pronunţării şi modulării ei. Lee şi apoi

Fairbanks (1955) au constatat că dacă se suspendă auzirea normală a propriei voci şi aceasta

revine la urechea subiectului cu oarecare întîrziere, pronunţarea şi coordonarea cuvintelor sunt

perturbate până la dizartrie şi blocaj. (in Neveanu 1978)

Ce este muzica? În esenţă, este o întrebare uşoară. Ştim că sunt multe tipuri de muzică,

dar chiar dacă cunoştinţele noastre muzicale sunt limitate, ne dăm seama care gen ne place şi

care nu. Ştim cu toţii că muzica este pentru a fi ascultată: este o artă a audiţiei. De asemenea

se ştie că nu există nici o cultură fără muzică. Muzica este limbajul universal, limabajul

emoţiilor. (Alperson, 1994)

Muzica este o vastă și populară formă de artă. Sunt o mulțime de genuri, unele

complet diferite față de celelalte, altele similare. Cu toate acestea, cea mai bună definiție a

unui gen muzical este dată de ascultători.

Muzica rock este un gen popular de muzică datând din anii ’40, ’50. Locurile de

origine ale genului sunt Statele Unite şi Regatul Unit. În anii ’60 a început să se răspândească

în toată lumea. Intrumentele tipice rock-ului sunt chitara electrică, chitara bass, tobe,

sintetizatoare şi orga.

Pe o scară mai largă, muzica rock se poate împărţii în două mari categorii: hard rock şi

soft rock. Muzica hard rock este clasificat ca fiind un stil mai gălăgios de rock & roll a carui

sunet de chitară electrică este mai dur şi amplificat. Muzica soft rock este o formă a rock &

roll-ului care produce sunete mai calme şi mai plăcute. Pe lângă asta, sunt prezente pianul şi

sintetizatorul care acompaniază chitara electrică, lucru absent în hard rock.

De ce ne place muzica?

Muzica provoacă eliberarea unei substanţe chimice care produce plăcere. Substanţa

din creier este implicată şi în anticiparea unui moment palpitant al muzicii şi în senzaţia pe

care ţi-o oferă, potrivit studiului realizat la Universitatea McGill din Montreal.

Studii anterioare demonstrasera deja rolul dopaminei in aceasta ecuatie. Dopamina

este o substanta eliberata de celulele creierului pentru a comunica intre ele. Noul studiu, care a

scanat activitatea cerebrala a persoanelor in timp ce ascultau muzica, a aratat cum acest lucru

se intampla direct. In timp ce dopamina ne face sa simtim placere cand mancam sau facem

sex, substanta ajuta si la producerea senzatiei de euforie de la diferite droguri. Ea este activa

in anumite circuite din creier. Legatura cu dopamina ajuta la elucidarea motivului pentru care

muzica este populara in toate culturile lumii. Studiul a folosit doar muzica instrumentala, ceea

ce a scos la iveala faptul ca vocile nu sunt necesare pentru a produce raspunsul de dopamina.

În anul 2002, Atkin şi colaboratorii au realizat un studiu pe relaţia dintre agresivitatea

verbală întâlnită în muzică/versuri şi raspunsul agresiv în urma ascultării unor anumite tipuri

de muzică. S-a descoperit faptul că adolescenţii care preferau sau le plăcea muzica heavy

metal sau gangsta rap înjurau mai des, insultau persoanele şi făceau comentarii rele mai

frecvent. Într-un studiu mai controlat asupra efectelor în urma expunerii la versuri de muzică

agresive, Anderson, Carnagey şi Eubanks, în anul 2003, au demonstrat că ascultând muzică

rock cu versuri violente, mai exact melodii neamuzante cu versuri agresive şi melodii

amuzante cu versuri agresive au crescut nivelul de ostilitate şi gânduri agresive la studenţi.

(Rancer, 2010)

Agresivitatea nu se manifestă numai in plan acţional, comportamental, ci şi verbal,

limbajul oral, în acest caz, al persoanei agresive abundând în expresii ameninţătoare,

provocatoare, jignitoare.

Percepţia auditiva apare în primul an de viaţă.

Ascultarea muzicală este un subiect care cuprinde întrebări privind relaţia dintre

ascultarea sunetelor şi ascultarea surselor de sunet. În timp ce filosofia muzicii are propria sa

literatură vastă, experienţa muzicală nu a fost explorată pe larg.

Ascultarea muzicii pure sau non-vocale ar trebui să surprindă importanţa ascultării

muzicii.