colecţie coordonată de simona reghintovschi critic...numesc „psihologie analitică“....

Colecţie coordonată deSimona Reghintovschi

dictionar critic de psihanaliza_BT.indd 1 23.10.2013 21:26:27

Charles Rycroft

Dicţionar critic al psihanalizei

Traducere din engleză de Sofia Manuela Nicolae


Editori:SILVIU DRAGOMIRVASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:MAGDALENA MĂRCULESCU

Coperta:FABER STUDIO (Magda Radu)

Redactor:RALUCA HURDUC

Director producţie:CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:FLORIN PARASCHIV

Corectură:ELENA BIŢUCĂTĂLINA IOANCEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiRYCROFT, CHARLES

Dicţionar critic al psihanalizei / Charles Rycroft; trad.: Sofia Manuela Nicolae. – Bucureşti: Editura Trei, 2013

Bibliogr.IndexISBN 978-973-707-833-9

I. Nicolae, Sofia Manuela (trad.)

81'374.2:159.964.2=135.1

Titlul original: A Critical Dictionary of PsychoanalysisAutor: Charles Rycroft

Copyright © Charles Rycroft, 1968, 1995

Copyright © Editura Trei, 2013pentru prezenta ediţie

C.P. 27-0490, BucureştiTel./Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

ISBN: 978-973-707-833-9


Notă asupra traducerii

Pentru traducerea termenilor acestui dicţionar, s-au folosit variantele încetăţenite deja în limbajul psihanalitic de speciali-tate. Doi termeni necesită precizări suplimentare.

Astfel, termenul englezesc „anxiety“ a fost tradus prin „angoasă“ în expresii ca: „angoasă paranoidă“, „angoasă psiho-tică“, „angoasă-semnal“, „angoasă de castrare“, „isterie de angoasă“, „nevroză de angoasă“ şi prin „anxietate“ în toate cele-lalte ocurenţe.

Termenul „instinct“ a fost tradus prin „pulsiune“ în contexte ca „pulsiune parţială“, „pulsiune de moarte“, „pulsiune de viaţă“, „pulsiunile Eului“, dar prin „instinct“ în contextele care se referă la teoria kleiniană, precum şi la impulsurile naturale ale fiinţei umane.


Cuprins

9 Mulţumiri10 Nota autorului11 Introducere

41 Dicţionar critic al psihanalizei

307 Bibliografie323 Index român334 Index englez


Mulţumiri

Aş dori să-mi exprim gratitudinea regretatului James Mitche ll, pentru propunerea de a scrie acest dicţionar şi pentru sprijinul moral acordat pe parcursul elaborării sale, şi lui Peter Ford, redactor-şef al primei şi al celei de-a doua ediţii, pentru efortul său de a ordona un manuscris extraordinar de haotic.

CHARLES RYCROFT


CHARLES RYCROFT

Nota autorului

Referinţele încrucişate sunt indicate prin utilizarea carac-terelor îngroşate. Abrevierea C.O.D. este utilizată pentru Con-cise Oxford Dictionary, O.E.D. pentru Oxford English Dictionary şi S.O.E.D. pentru Shorter Oxford English Dictionary.


Dicţionar critic al psihanalizei § Introducere

Introducere

Cum psihanaliza continuă să rămână un subiect destul de controversat, este probabil necesar să afirmăm explicit că această carte nu este un dicţionar al criticilor aduse psihanalizei, ci un dicţionar critic al psihanalizei. Scopul său nu este acela de a-i înarma pe cei care, din indiferent ce motiv, doresc să distrugă psihanaliza, ci de a-i ajuta pe aceia care au nevoie sau doresc să se informeze asupra acestui subiect, să întreprindă o acţi-une inteligentă şi critică. Pentru aceasta, articolele din dicţionar nu cuprind numai definiţiile formale de dicţionar ale termeni-lor tehnici folosiţi în literatura psihanalitică, ci oferă şi expli-caţii despre originea lor, despre legătura lor cu alţi termeni şi concepte folosite în literatura psihanalitică şi despre controver-sele care există între analişti cu privire la acestea. S-au folosit cu generozitate referinţele încrucişate, în speranţa că le vor permite cititorilor să descopere poziţia ocupată de termenul căutat de ei în cadrul general de referinţă al teoriei psihanalitice.

Autorul fiind un psihanalist practician format la şcoala freu-diană, iar acest dicţionar căpătând contur pornind de la un caiet de notiţe în care el îşi înregistrase uimirea şi îndoielile cu privire


CHARLES RYCROFT

12 la anumite aspecte ale teoriei freudiene, termenul „psihanaliză“ se referă pe tot parcursul cărţii, cu excepţia cazurilor în care se precizează altceva, la psihanaliza freudiană. Nu este vorba despre o perspectivă îngustă a autorului, ci despre respectarea modului, în general curent, de utilizare conferit de profesioniştii implicaţi în domeniu. Pentru ei, termenul „psihanaliză“ se referă în mod specific la teoriile psihologice şi la formele de tratament ale căror rădăcini sunt de găsit în gândirea freudiană şi care le sunt predate studenţilor ce doresc să se formeze în oricare din-tre institutele afiliate Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale. Alte şcoli de gândire, precum cea jungiană, cea adleriană şi cea exis-tenţială, toate considerate psihanalitice în sens popular, au pro-priile lor denumiri şi descrieri distincte, al căror scop este de a se asigura că membrii lor nu sunt luaţi drept freudieni. Analiştii jungieni se autointitulează „psihologi analitici“, iar teoria lor o numesc „psihologie analitică“. Adlerienii fac „psihologie indivi-duală“, în timp ce existenţialiştii vorbesc de „psihanaliză exis-tenţială“. Aceste deosebiri reprezintă o sursă de mare confuzie pentru publicul larg, care tinde să fie mai sensibil la asemănările dintre diversele şcoli psihoterapeutice decât la diferenţele dintre ele şi sperăm că articolele relevante din acest dicţionar vor con-tribui la clarificarea lucrurilor.

Din motive oarecum similare, am inclus articole ce explică funcţiile diferite ale psihiatrilor, psihoterapeuţilor, psihanalişti-lor şi psihologilor. Aceste cuvinte îi provoacă o confuzie semni-ficativă omului de rând, care adesea le foloseşte în mod eronat, spre iritarea specialiştilor din domeniu cărora, la fel ca majori-tăţii profesioniştilor, nu le place să fie numiţi cu alte apelative.

Pe de altă parte, în ciuda faptului că acest dicţionar cuprinde descrieri mai detaliate ale conceptelor freudiene decât ale celor



13aparţinând altor şcoli, este departe de a fi exclusiv freudian. Are o mai mare întindere decât, de exemplu, Vocabularul psihanali-zei al lui Laplanche şi Pontalis (care este o introducere în teoria psihanalitică sub formă de dicţionar), întrucât include:

1. Definiţii ale termenilor psihiatrici, mai ales aceia utilizaţi pentru a descrie simptome şi a pune diagnostice. Acestea au fost incluse din două motive. În primul rând, mulţi psihanalişti sunt medici. Tulburările pe care le tratează şi despre care scriu sunt considerate „boli“ atât de societate în general, cât şi de profesio-niştii din domeniul medicinei, fiind astfel supuse aceloraşi pro-ceduri de descriere în limbaj tehnic şi de etichetare diagnostică respectate în cazul bolilor fizice. Prin urmare, majoritatea litera-turii psihanalitice foloseşte un vocabular tehnic, medical şi psihi-atric cu care autorii săi şi cititorii cărora le-a fost iniţial adresată sunt familiarizaţi. În al doilea rând, mulţi dintre aceşti termeni psihiatrici au intrat în ultimii ani în limbajul general, pierzându-şi însă semnificaţiile lor originare exacte. Astfel, cititorii familiarizaţi cu semnificaţiile jurnalistice şi literare ale unor cuvinte precum „maniacal“, „depresiv“, „schizofrenic“, „compulsiv“, „ambiva-lent“ pot deveni dezorientaţi atunci când le întâlnesc în litera-tura psihanalitică, când sunt aproape întotdeauna folosite pentru a desemna fenomene clinice specifice. Sau chiar mai rău, ei îşi pot imagina că înţeleg ceea ce de fapt nu înţeleg.

Acelaşi lucru este valabil, desigur, pentru termenii psihanali-tici specifici care au intrat în limbajul general. De exemplu „nar-cisism“, un termen inventat de Havelock Ellis pentru a descrie o formă de perversiune sexuală, a fost împrumutat de Freud pen-tru a descrie o varietate de fenomene referitoare la relaţia indi-vidului cu sine însuşi şi de atunci a intrat în limbajul comun ca


CHARLES RYCROFT

14 termen peiorativ, pe care Concise Oxford Dictionary îl defineşte astfel: „subst. (psihanal.) Tendinţă la autovenerare; a fi absorbit în propria perfecţiune“. Oricine va citi literatura psihanalitică de specialitate cu această definiţie în minte se va afla curând în difi-cultate, întrucât va întâlni referiri la răni narcisice, traume, iden-tificări, epuizare, material care în mod evident are prea puţină legătură cu autovenerarea, şi va descoperi că se face deosebirea între narcisism primar şi narcisism secundar sau între narcisismul sănătos şi narcisismul ca apărare, care sunt complet independente de judecăţile morale.

2. Definiţii ale unei serii de termeni medicali specifici, pe care, din motivul de mai sus, psihanaliştii îi folosesc fără a-i explica.

3. Definiţii ale termenilor jungieni. Întrucât autorul suferă de defectul constituţional, destul de des întâlnit, de a fi incapabil să înţeleagă scrierile lui Jung, mai cinstit pentru cititor şi pen-tru Jung a fost ca aceştia să fie preluaţi din What Jung Really Said (Ce a spus de fapt Jung), scrisă E.A. Bennet, decât să le scornească el însuşi. Bennet a fost prieten apropiat cu Jung, iar cartea sa explică ideile lui Jung clar şi simplu — atât de clar şi de simplu, încât cititorul ajunge să se întrebe de ce a fost Jung considerat vreodată mistic şi obscur.

4. Definiţii şi descrieri ale conceptelor existenţialiste funda-mentale. Acestea au fost incluse dintr-o serie de motive. Mai întâi, scrierile lui Sartre, R.D. Laing şi Rollo May au stârnit un interes considerabil şi dezbateri atât în rândul publicului larg, cât şi printre psihoterapeuţi. În al doilea rând, multe dintre criti-cile şi îndoielile generate de validitatea unui număr de premise



15freudiene fundamentale, care s-au auzit recent din interiorul comunităţii freudiene, sunt în mod esenţial de natură existen-ţialistă. Mă refer aici mai ales la îndoielile exprimate de Szasz, Home, Lomas, de mine însumi şi de alţii, referitoare la validi-tatea premiselor determinist-cauzale ale teoriei freudiene, adică la posibilitatea efectivă de a susţine existenţa unor cauze ale comportamentului uman, aşa cum există cauze ale fenomene-lor fizice, sau la posibilitatea efectivă de a explica personalitatea umană ca rezultat al evenimentelor trăite în copilărie. În al trei-lea rând, criticile existenţialiste ale psihanalizei freudiene sunt, în general, bine fondate şi emise de persoane care înţeleg natura relaţiilor psihoterapeutice şi iau în serios fenomenele şi suferinţa subiective. În consecinţă, acestea reprezintă o provocare mai seri-oasă decât criticile aduse de Eysenck şi de terapeuţii comporta-mentalişti, provenite dintr-o poziţie teoretică — aceea oferită de teoria învăţării — care urmăreşte îndepărtarea psihicului din psi-hologie şi încearcă să înţeleagă natura umană dezumanizând-o.

5. Definiţii ale unei serii de concepte biologice, necesare pen-tru o înţelegere a vederilor lui Freud despre pulsiune şi evoluţie.

6. Definiţii ale unei serii de concepte antropologice, necesare pentru o înţelegere a digresiunilor speculative ale lui Freud în acest domeniu.

7. Am introdus, de asemenea, un articol despre psihanalistul neortodox Jacques Lacan.

După ce am prezentat pe scurt domeniul de referinţă şi obiecti-vele acestui dicţionar, găsesc acum necesar să descriu câteva dintre


CHARLES RYCROFT

16 obstacolele şi capcanele cu care este presărat drumul celor dor-nici de a descoperi ce este cu adevărat psihanaliza. Trebuie să-mi declar convingerea că există ceva demoralizant în legătură cu lite-ratura psihanalitică şi că mulţi dintre aceia care se aventurează în explorarea ei se pierd şi se încurcă — uneori pentru totdeauna. Există, cred, trei motive principale pentru aceasta, pe care le voi discuta în secţiunile considerente lingvistice, disensiuni şi izvoare.

Considerente lingvistice

M-am referit deja la unul dintre obstacolele lingvistice ce îngreunează accesul la literatura psihanalitică. Acesta este jargo-nul, existenţa unui limbaj tehnic construit de psihanalişti pentru a comunica între ei. Unii oameni se opun din principiu jargonu-lui psihanalitic, susţinând că ar trebui să se poată scrie despre experienţa umană fără a folosi termeni tehnici, dar mă îndo-iesc că partizanii acestei opinii îşi dau cu adevărat seama cât de îndepărtate sunt unele stări psihice anormale de experienţa de zi cu zi. Şi nici nu ţin cont de faptul că ştiinţele se dezvoltă cla-sificând datele — o procedură care implică necesitatea ataşării unor etichete definibile claselor astfel stabilite — şi prin desco-perirea unor conexiuni latente (între date vizibil independente) care necesită, de asemenea, etichete exacte. Termeni diagnos-tici precum „nevroză obsesională“ şi „schizofrenie“ şi termeni descriptivi precum „fenomen Isakower“ sau „depersonalizare“ apar din nevoia de a clasifica date, în timp ce termenii tehnici folosiţi de psihanaliză pentru a-şi formula teoriile despre dez-voltarea infantilă apar din nevoia unor concepte care să explice legătura ascunsă, stadială, dintre copilărie şi maturitate.



17Folosirea eronată a jargonului poate, totuşi, crea capcane pentru cel neavizat şi adesea o face. O capcană este creată prin utilizarea conceptelor explicative abstracte în descrierea realită-ţii, aşa cum se întâmplă în cazurile în care psihanaliştii folosesc termeni tehnici când descriu datele oferite de pacienţi. În mod ideal, studiile de caz sunt scrise într-un limbaj uzual, conceptele teoretice fiind folosite numai pe parcursul discuţiei concluzive, dar prea adesea acest ideal nu este nici măcar urmărit, iar citito-rului i se permite să vadă numai transcrierea teoretică a datelor prezentate. Ca urmare, nu i se dă şansa să-şi imagineze că datele care i-au fost prezentate ar fi putut fi explicate altfel.

Un altul este uşurinţa cu care jargonul tehnic poate fi folo-sit pentru a construi teorii tautologice, coerente din punct de vedere intern şi satisfăcătoare intelectual, nu datorită faptului că oferă realmente o explicaţie datelor, ci pentru că definiţiile termenilor tehnici implicaţi se întrepătrund armonios. Din punc-tul meu de vedere, fascinaţia pe care o exercită asupra anumitor analişti îndrăgita concepţie a lui Freud, aceea de „aparat psihic“, provine nu din acurateţea cu care reflectă funcţionarea minţii umane, ci din atracţia intelectuală şi estetică pe care o gene-rează o teorie coerentă din punct de vedere intern. Părţile sale se îmbină perfect şi vor continua să o facă şi atunci când se va dovedi eronată.

O altă capcană este aceea creată de utilizarea jargonului pen-tru a ascunde ignoranţa. Cuvintele învăţate, mai ales dacă pro-vin dintr-o limbă străveche, au un aer misterios şi pot fi folosite pentru a impresiona persoana neavizată. Psihiatrii, urmând o tradiţie medicală cu vechi rădăcini, se fac mult mai des vinovaţi de această formă de înşelăciune inconştientă decât psihanaliştii, procedura sau trucul constând în traducerea acuzei pacientului


CHARLES RYCROFT

18 în limba greacă, pentru a-l asigura apoi că problemele sale se datorează unei boli cu un nume bizar şi exotic. Pacientul se plânge că şi-a pierdut memoria, aşa că medicul îi spune că suferă de amnezie; pacientul se teme de spaţii deschise şi medi-cul îi spune că suferă de agorafobie. Şi, în mod curios, ambele părţi se simt mai bine, medicul pentru că are senzaţia că a făcut ceva, iar pacientul pentru că suferinţa sa şi-a găsit o etichetă, devenind astfel mai puţin misterioasă. Asupra lui Freud se pare că tendinţa de a fi înşelat de cuvinte nu a avut putere, una dintre cele mai puţin valorizate realizări ale psihanalizei fiind aceea de a elibera psihiatria de preocuparea pentru arta etichetării diag-nostice, demonstrând că ceea ce contează sunt procesele dina-mice, nu stările de spirit.

Rezolvând problema jargonului, cititorul hotărât să înţeleagă psihanaliza are de înfruntat, mai departe, complicaţiile ce se nasc din faptul că majoritatea literaturii psihanalitice a fost nu numai scrisă, ci şi gândită iniţial în limba germană. Din nefe-ricire, ideile nu pot fi transferate ca atare dintr-o limbă în alta doar prin traducerea lor cuvânt cu cuvânt şi trebuie luată în serios posibilitatea ca o idee sau teorie să fie semnificativ trans-formată prin traducerea sa într-o altă limbă. La fel ca imigran-ţii, ideile provenite dintr-o limbă străină sunt asimilate doar cu dificultate, iar atunci când au fost în fine naturalizate, e posibil să se fi schimbat. Geoffrey Gorer, într-un eseu intitulat „Cultural Community and Cultural Diversity“, a subliniat că acele patru libertăţi — libertatea cuvântului, libertatea religiei, eliberarea de dorinţă şi eliberarea de frică1 — de care am auzit atât de des în

1 Freedom of speech, freedom of religion, freedom from want and freedom for fear. (N.t.)



19ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, nu au sens de fapt în nicio altă limbă decât engleza, din simplul motiv că nicio altă limbă nu are un cuvânt similar cu „freedom“, care înseamnă atât „a nu fi împiedicat să“1, cât şi „a fi protejat de“2. În mod similar, o serie de concepte psihanalitice sunt sensibile la această translatare şi creează dificultăţi cititorilor nevoiţi să intre în contact cu ele indirect.

Unul dintre conceptele cheie ale teoriei freudiene este Angst, pe care toţi traducătorii în limba engleză îl redau cu „anxiety“3. Nimeni nu a propus o traducere mai bună, dar, din nefericire, domeniile de semnificaţie ale termenilor Angst şi „anxiety“ nu sunt identice. Angst pare a implica într-un mod inextrica-bil ideea de suferinţă fizică şi psihică, teamă şi durere, nefiind atât de strâns legat de noţiunea de viitor, în timp ce „anxietate“, conform Roget’s Thesaurus, este unul dintre „afectele prospec-tive“, putând fi utilizat chiar pentru a se referi la o anticipare plăcută — „I’m anxious to see such and such a film“4. Ca rezul-tat al acestei discrepanţe lingvistice dintre engleză şi germană, în literatura psihanalitică termenul anxiety este prezentat întot-deauna ca o experienţă neplăcută, pe care individul caută să o evite sau de care încearcă să scape şi niciodată ca o nerăbdare de a îmbrăţişa viitorul. Mai este folosit, în special sub forma de pri-mary anxiety, cu referire la experienţe pe care un autor englez ar fi înclinat să le descrie drept groază sau teroare. Una dintre con-secinţele curioase şi nefericite ale acestei echivalări a lui Angst cu

1 Tradus cu „libertate” în limba română. (N.t.)2 Tradus cu „eliberare de” în limba română. (N.t.)3 În limba română s-a preferat traducerea mai apropiată de termenul german, aceea de

„angoasă”. (N.t.)4 De-abia aştept să văd un anume film. (N.t.)


CHARLES RYCROFT

20 anxiety a fost diseminarea ideii potrivit căreia anxiety se referă întotdeauna la un simptom nevrotic, iar persoana „adaptată“, cu o „sănătate“ ideală, ar fi lipsită de această particularitate (anxi-ety‑free). Această idee îi aparţine, totuşi, mai mult folclorului psi-hiatric de sorginte americană, decât teoriei psihanalitice.

Dar nu numai cuvintele luate separat provoacă dificultăţi. Este şi cazul structurii lingvistice şi al modelelor de gândire generate şi reflectate de aceasta. Scrierile lui Freud sunt impreg-nate de ideea conflictului dintre contrarii. Până în 1920, şi-a fun-damentat teoria despre nevroze pe premisa existenţei a două grupuri de pulsiuni — pulsiuni sexuale (de reproducere) şi pul-siuni ale Eului (de autoconservare) — şi a susţinut că predis-poziţia umană spre nevroză provenea din tendinţa inerentă a acestor două forţe opuse de a intra în conflict una cu cealaltă. Dar de ce, ne-am putea întreba, a presupus Freud că sunt două grupuri de pulsiuni şi nu trei sau patru şi de ce a presupus că sunt contrarii şi nu complementare una alteia? A ajuns oare la aceste presupuneri pe baza datelor clinice, sau deprinderile de gândire lingvistice l-au condus pe drumul urmat de Hegel şi Marx, pentru a construi o teorie dialectică firească pentru el, dar străină celor crescuţi cu limba engleză şi cu empirismul englez? Bănuiala că ultima explicaţie este cea corectă, că preocuparea lui Freud pentru contrarii era predeterminată cultural şi ling-vistic, este accentuată şi, într-adevăr, confirmată de faptul că în 1920, atunci când Freud a propus o teorie a pulsiunilor în totalitate nouă, această nouă teorie a susţinut iarăşi existenţa a două grupuri de pulsiuni, de viaţă şi de moarte, presupuse şi ele a fi contrare una alteia. Această a doua teorie era specula-tivă şi, aşa cum ştim acum, eronată, fiind bazată pe o înţelegere greşită a celei de-a doua legi a termodinamicii şi pe deducţiile



21nejustificate derivate din ideea că organismele ar fi otrăvite cu propriile lor excreţii.

După cum menţionez de câteva ori în textul principal al aces-tei cărţi, psihologia animală contemporană recunoaşte cel puţin şapte instincte (sau modele comportamentale înnăscute) şi nu consideră necesară presupunerea vreunei opoziţii inerente între indiferent care perechi de instincte — deşi susţine, desigur, că în anumite situaţii oricare două sau mai multe se pot afla în con-flict unul cu celălalt.

Un alt aspect al teoriei psihanalitice, pe care îl bănuiesc a se datora în esenţă originii germane, este obiceiul său de a explica comportamentul făcând referire la forţe ipotetice precum „sex“, „agresivitate“, „iubire“ şi „ură“, considerate a impulsiona indi-vi dul, a-l împinge, cum se spune, de la spate. Probabil că aceste concepte apar în primul rând din nevoia de a generaliza expe-rienţele de iubire, ură şi manifestare a agresivităţii, iar în limba engleză faptul că sunt substantive provenite din verbe şi se referă la procese şi acţiuni, nu la obiecte, este indicată de absenţa articolului. Pe de altă parte, în limba germană, substan-tivele ab stracte sunt adesea precedate de un articol hotărât şi, din punct de vedere gramatical, sunt tratate ca obiecte cu pro-prietăţi. Am citit de curând un articol scris de mine şi tradus în limba germană, iar acesta face referiri frecvente la „copilă-ria“, „conştiinţa“, „psihanaliza“, „cosmologia“1 etc., eu utilizând aceste idei în general, fără a mă referi la copilăria sau la cosmolo-gia unei anumite persoane. Am impresia că unul dintre efectele

1 În toate aceste exemple, caracterele italice aparţin traducătorului şi subliniază prezenţa articolului hotărât, redat în engleză prin „the”. În limba română nu se face vreo deosebire între substantivele concrete şi cele abstracte în ceea ce priveşte folosirea articolului hotărât. (N.t.)


CHARLES RYCROFT

22 acestei reificări gramaticale a substantivelor abstracte trebuie să fie acela de a încuraja credinţa în existenţa reală a abstracţiunilor şi tendinţa de a le invoca în calitate de factori explicativi, spirite sau numenuri care pun în mişcare comportamentul într-un fel ce aminteşte de îngeri, pe care cosmologia medievală îi invoca pentru a explica mişcările planetelor. Astfel, răspunsul la între-barea cum se pot mişca obiectele neînsufleţite era dat prin pos-tularea existenţei unor creaturi vii care le împingeau. Oarecum similar, Freud a presupus că Eul uman este o entitate pasivă, lipsită de energie sau forţă proprie şi, prin urmare, capabilă de mişcare numai în măsura în care se acţionează asupra ei de către forţe exterioare lui, aflate fie în Se (inconştient), fie în mediul înconjurător. Însă ideea că fiecare individ are un „Eu“, asupra căruia acţionează alte părţi ale sale, inconştiente, este de fapt un artificiu de limbaj, rezultat al tratării „Eului“ mai întâi ca verb substantivizat şi apoi ca unul concret; de fapt noi întreprindem lucruri, dar uneori acţiunile noastre nu sunt cele intenţionate; de exemplu, facem acte ratate sau suntem nevoiţi să recunoaştem că motivele noastre sunt altele decât credeam.

O altă dificultate cu care se confruntă cititorii de literatură psihanalitică în limba engleză rezultă dintr-o altă diferenţă dintre engleză şi germană, şi anume aceea că engleza are de fapt două tipuri de vocabular, unul în majoritate de origine anglo-saxonă, folosit ca vehicul al interacţiunii sociale obişnuite, şi un altul provenit în mare parte din latină şi greacă, folosit pen-tru gândirea conceptuală. În limba germană, cuvântul care face referire la propria persoană este ich (eu), iar acela ce desemnează gândirea conceptuală despre ideea de sine este das Ich (Eul), dar în engleză termenii echivalenţi sunt I şi ego. Prin urmare, este uşor pentru un cititor englez de literatură psihanalitică să uite că



23acel ego, care îi este adesea prezentat ca o structură impersonală, cu proprietăţi şi caracteristici, uneori chiar şi cu o formă, nu este de fapt nimic altceva decât el însuşi, în termeni conceptuali.

Exemplul clasic al acestei dificultăţi este dat de substanti-vul cathexis (investire) şi de verbele care-l însoţesc, to cathect (a investi) şi to decathect (a dezinvesti). Aceste cuvinte, care au indus în eroare nenumăraţi novici de limbă engleză într-ale psihanali-zei, au fost inventate de traducătorii lui Freud în limba engleză pentru a reda conceptul său Besetzung. În limba germană, Beset-zung este un cuvânt obişnuit, cotidian, familiar, asociat cu setzen, „a plasa sau a aşeza“ şi poate fi folosit pentru a descrie activi-tăţi precum asedierea unui oraş, formarea echipajului unei nave, parierea pe un cal, popularea unui iaz cu peşte — pentru a cita numai exemple luate dintr-un dicţionar şcolar. În teoria psihana-litică, pe de altă parte, este utilizat pentru a descrie unul dintre cele mai absconse şi mai dificile concepte ale lui Freud: ipoteza că există o formă de energie psihică „ce posedă toate proprie-tăţile unei cantităţi (chiar dacă nu putem să o măsurăm), ceva care poate fi mărit, diminuat, deplasat, descărcat şi care se dis-pune pe urmele mnezice ale reprezentărilor cam în acelaşi fel ca o sarcină electrică la suprafaţa corpurilor“1 — Freud (1894). Conform acestei ipoteze, ideile (adică imaginile mentale) sunt besetzt sau investite cu un fel de energie psihică, iar transfor-mările psihologice, precum modificarea interesului sau ataşa-mentelor personale sunt însoţite de modificări ale Besetzung-ului ataşat ideilor corespunzătoare obiectelor sau persoanelor impli-cate. Acest concept nu este uşor de înţeles, dar dificultăţile citi-torului de limbă germană sunt, probabil, atenuate de faptul că

1 Laplanche, J. Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, 1994.


CHARLES RYCROFT

24 Besetzung este un cuvânt familiar, unul care evocă în mod ine-vitabil imagini ce contribuie la explicarea semnificaţiei sale în noul context. În engleză, pe de altă parte, cuvântul cathexis nu evocă astfel de imagini şi disociază eficient conceptul teoretic de metaforele care i-ar putea da viaţă şi semnificaţie. De asemenea, nu reuşeşte să-i amintească cititorului că trebuie să existe o per-soană sau un agent ascuns undeva în interiorul maşinăriei, care realizează investirea sau dezinvestirea.

De fapt, nici Freud nu a fost încântat de introducerea acestui neologism în limba engleză în 1922, dar trebuie să se fi împăcat cu el, de vreme ce l-a folosit mai târziu în limba germană1.

Se pare că ego şi cathexis nu sunt singurele exemple de termeni tehnici psihanalitici mai impersonali şi mai abstracţi în engleză decât în germană. Într-adevăr, conform lui Brandt (1961), cei mai mulţi au suferit o regretabilă transformare profundă în trece-rea lor din germană în engleză, în unele cazuri pierzându-şi o parte esenţială din semnificaţie, iar în altele pierzându-şi nuan-ţele asociative vitale. Nu sunt în măsură să apreciez dacă Brandt are dreptate în această privinţă, însă cu siguranţă argumentul că psihanaliza poate fi înţeleasă numai dacă este citită în germana originară este o tactică nu arareori folosită de psihanaliştii de pe continent în controversele cu psihanaliştii englezi. Dacă are dreptate, totuşi, aceasta ar explica în mare parte bizara impre-sie pe care o lasă uneori psihanaliza, că nu ar fi cu picioarele pe pământ şi, că, de fapt, nu se referă la oameni. În textul principal al acestei lucrări am atras atenţia, ori de câte ori le-am observat, asupra discrepanţelor majore dintre conotaţiile engleze şi cele germane.

1 Vezi nota de subsol de la pagina 63 din Standard Edition, vol. III, tradus de Strachey.



25Până nu de mult, traducerea lui James Strachey din Freud, Standard Edition, era aproape universal considerată excelentă, dar în 1983 Bruno Bettelheim a atacat-o viguros, susţinând că Strachey l-a transformat pe Freud într-un om de ştiinţă victorian detaşat, când el a fost de fapt un umanist, care a scris pe limba oamenilor simpli. Bettelheim a obiectat în mod deosebit împo-triva folosirii de către Strachey a cuvântului mind pentru a tra-duce germanul Seele; ar fi trebuit să-l traducă soul (suflet), în ciuda ateis mului lui Freud. Odată cu polemica stârnită de Bettelheim, psihanaliştii englezi şi americani au început să dezbată oportuni-tatea şi posibilitatea de realizare a unei noi traduceri.

Disensiuni

Incapacitatea psihanaliştilor de a ajunge la un consens şi ten-dinţa evident inerentă către scindare, manifestată de organi-zaţiile lor profesionale, reprezintă un fapt recunoscut şi trist. Controversele lor, care generează confuzie, nu sunt de obicei minore, tehnice, aşa cum se întâmplă în orice ştiinţă şi ramură a medicinei, ci se referă la principii fundamentale, chiar dacă, atunci când sunt privite din punct de vedere istoric, implică ciocniri de personalitate şi temperament. Disensiunile iniţia le dintre Freud, Jung şi Adler sunt de acum istorie, sunt bine cunoscute şi probabil în general înţelese — având în vedere că Freud credea în Eros şi Raţiune, Adler credea în putere şi afir-mare de sine, iar Jung era un mistic — însă cercetătorul neavizat al psihanalizei contemporane poate fi indus în eroare dacă nu realizează că există diferenţe radicale de opinie chiar în interio-rul zonei freudiene şi că acestea sunt suficient de importante


CHARLES RYCROFT

26 pentru a fi reflectate în structura instituţiilor psihanalitice. În Marea Britanie, de exemplu, diferenţele teoretice dintre şcolile componente au necesitat stabilirea unor convenţii (aşa-numitele „Gentleman’s Agreement“), pentru a împiedica preluarea Socie-tăţii Britanice de Psihanaliză de vreunul dintre cele trei grupuri în care este divizată, iar unele părţi ale programului său de for-mare au câte doi conducători. În alte ţări, absenţa talentului nativ pentru compromis a dus la scindarea definitivă, de obicei unul dintre fragmentele rezultate demisionând sau fiind exclus din Asociaţia Psihanalitică Internaţională.

Nu este cazul să discutăm aici motivele istorice şi psihologice ale acestor disensiuni, însă mai multe articole din acest dicţio-nar sunt destinate explicării aspectelor teoretice aflate în conflict. Vezi, cu deosebire, teoria clasică (psihanalitică), tehnica psiha‑nalitică clasică, psihologia Eului, psihopatologia revi zuită a lui Fairbairn, teoria pulsiunilor şi teoria relaţi ilor de obiect, klei‑nian, Kohut, personologie, teorie de proces şi winnicottian. Cu toate acestea, datorită existenţei lor, sunt nevoit să previn viitorii cititori ai literaturii psihanalitice în legătură cu o serie de cap-cane pe care altfel poate că nu le-ar sesiza.

În primul rând, cărţile şi articolele care par a fi simple contri-buţii la înţelegerea unei anumite probleme psihologice sau boli şi care se citesc ca şi cum ar exprima un punct de vedere general acceptat pot, de fapt, să fie foarte controversate şi o propagandă în favoarea propriei poziţii teoretice a autorului. Ar fi nedrept să dau exemple, mai ales că a demonstra abilitatea unei teorii şti-inţifice de a explica anumite fenomene este, desigur, o metodă legitimă de a o promova.

În al doilea rând, referinţele la literatura „clasică“ şi cita-tele din scrierile lui Freud care apar în articolele psihanaliştilor



27contemporani sunt dictate nu de bunele maniere din lumea şti-inţei, care-i cer unui autor să-şi dezvăluie sursele, ci de nevoia scriitorului de a face apeluri deschise la autoritate, pentru a-şi legitima originea teoriilor sau pentru a îndepărta acuzaţiile de neortodoxie. Motivele pentru care cineva doreşte sau simte că este necesar să adopte această cale ocolită provin din două surse: începuturile mişcării psihanalitice, care au lăsat în urmă amin-tirile traumatice, tribale, ale disensiunilor originare, timpu rii; şi faptul că fiecare psihanalist a fost analizat pe parcursul anilor săi de formare de un alt psihanalist mai vechi şi mai apropiat de Freud. Această trăsătură a formării psihanalitice a dus la dez-voltarea unei mistici asemănătoare celei a succesiunii apostolice, a cărei existenţă obligă psihanaliştii contemporani să-şi traseze descendenţa până la unul sau altul dintre părinţii fondatori. Psihanaliştii sunt în general extrem de curioşi să afle de cine a fost analizat un coleg necunoscut şi sunt adesea înclinaţi să-l evalueze în funcţie de descendenţa sa, şi nu de propriile cali-tăţi. Viitorii istorici ai psihanalizei vor găsi necesar, fără îndoială, să construiască pedigriuri care să traseze descendenţa analitică până la a treia şi a patra generaţie de analişti.

Întrucât pentru multe persoane aceste aspecte ale literaturii psihanalitice sunt destul de şocante, ar trebui probabil să men-ţio năm că luptele interne secrete şi citarea autorităţilor cu scopul de a învălui noile idei nepopulare într-o mantie de respectabili-tate teoretică nu sunt nişte fenomene străine altor discipline. Şi nici nu este întotdeauna dificil de construit nişte arbori genea-logici academici ai discipolilor.

În al treilea rând, deşi aceste disensiuni interne şi divergenţe teoretice pot fi considerate semne de vitalitate şi o dovadă a faptului că psihanaliza nu a sucombat în faţa dogmatismului


CHARLES RYCROFT

28 de care este atât de des acuzată, ele îi creează adesea dificultăţi novicelui în ceea ce priveşte deosebirea cărţilor de psihanaliză concluzive, judicioase, cu autoritate, de cele controversate, neor-todoxe şi naive — o dificultate accentuată de faptul că psihana-liza are periferia sa de lunatici şi şarlatani şi mulţi autori lipsiţi de scrupule s-au pregătit să profite financiar de pe urma modei psihanalizei şi a ubicuităţii suferinţei nevrotice. Prin urmare, am dat referinţe bibliografice pe tot parcursul acestui dicţionar, care sper că vor ajuta cititorii să acceadă fie la sursele originare, fie la expuneri clare şi de încredere. Următoarele observaţii pot servi, de asemenea, drept ghid către diversele şcoli psihanalitice:

1. Psihanaliza clasică a fost rezumată de însuşi Freud în ultima sa lucrare, Compendiu de psihanaliză (1940).

2. Psihologia Eului s-a născut din Eul şi Se‑ul lui Freud (1923), iar de atunci a fost dezvoltată de Anna Freud în Eul şi mecanis-mele de apărare (1937), apoi de Heinz Hartmann în Ego Psychology and the Problem of Adaptation (Psihologia Eului şi problema adaptă-rii) (1937; traducerea engleză, 1958).

3. Psihanaliza kleiniană: scrierile doamnei Klein nu sunt pentru neiniţiaţi, însă ideile sale au fost rezumate cu măiestrie de Hanna Segal în a sa Introduction to the Work of Melanie Klein (Introducere în opera Melaniei Klein) (1964) şi, mai recent, de R.D. Hinshelwood în A Dictionary of Kleinian Thought (Un dicţionar al conceptelor kleiniene) (1989).

4. Teoria (relaţiilor) de obiect: Lucrarea lui W.R.D. Fairbairn, Psychoanalytical Studies of the Personality (Studii psihanalitice asupra



29personalităţii) (1952), oferă expunerea cea mai fructuoasă şi mai clară, iar Personality Structure and Human Interaction (Structura personalităţii şi interacţiunea umană) (1961), a lui H. Guntrip, cea mai entuziastă. Pentru versiuni americane mai recente ale teoriei de obiect, vezi Otto Kernberg, Object Relations Theory and Clinical Psychoanalysis (Teoria relaţiilor de obiect şi psihanaliza clinică) (1976) şi Greenberg şi Mitchell, Object Relations in Psychoanalytic Theory (Relaţiile de obiect în teoria psihanalitică) (1983). Doar pentru a crea confuzie, doamna Klein şi D.W. Winnicott sunt consideraţi de obicei, dar nu întotdeauna, reprezentanţi ai teoriei relaţiilor de obiect. Operele complete (1958) ale lui D.W. Winnicott şi, de ase-menea, volumul lui Marjorie Brierley, Trends in Psychoanalysis (Tendinţe în psihanaliză) (1951) sunt şi ele lecturi esenţiale pentru cineva care doreşte să înţeleagă teoria relaţiilor de obiect şi cone-xiunile sale cu psihanaliza clasică şi cu psihologia Eului.

5. Psihanaliza existenţială: lucrarea lui Rollo May, Psycho-logy and the Human Dilemma (Psihologia şi dilema umană) (1967), oferă o descriere clară a aspectelor care deosebesc psihanaliza freudia nă de cea existenţială, însă scrierile lui R.D. Laing sunt o lectură mai pasionantă.

6. Psihanaliza jungiană (psihologia analitică): aşa cum am menţionat deja, punctul de vedere al lui Jung a fost clar rezumat în lucrarea lui E.A. Bennet, What Jung Really Said (1966). Vezi şi Storr, Modern Masters Jung (1973) şi Jung: Selected Writings (Jung: Scrieri alese) (1983), a aceluiaşi autor. A Critical Dictionary of Jungian Analysis (Un dicţionar critic al analizei jungiene) (1986), semnat de Samuels, Shorter şi Plaut, a fost parţial inspirat de prima ediţie a lucrării de faţă.


CHARLES RYCROFT

30 Datorită diverselor controverse şi disensiuni din cadrul miş-cării psihanalitice, apare în mod evident posibilitatea ca însuşi acest dicţionar să reprezinte o propagandă în favoarea unuia dintre punctele de vedere teoretice. Prin urmare, este nece-sar să-mi afirm pe scurt propria poziţie şi să prezint explicit orice direcţie părtinitoare pe care o poate lua acest dicţionar. Şi am procedat deja în felul acesta în două privinţe. În para-grafele anterioare am declarat făţiş că mă număr printre acei analişti sceptici în privinţa validităţii aplicării principiilor deter-minist-cauzale provenite din ştiinţele fizice la studiul fiinţelor vii capabile de conştiinţă şi de activitate creativă; de aseme-nea, mi-am exprimat opinia că teoria pulsiunilor elaborată de Freud este incompatibilă cu ideile contemporane ale biologiei despre natura instinctului. Trebuie să adaug că, după părerea mea, din motive ce se vor clarifica pe parcursul următoarei sec-ţiuni a acestei introduceri, teoria psihanalitică va trebui în cele din urmă reformulată ca o teorie a comunicării şi va trebui să reflecte conceptual sursa propriilor date. Actualmente, psiha-naliza este formulată ca şi cum ar fi fundamentată pe examina-rea obiectivă şi detaşată a unor cazuri izolate ale speciei Homo sapie ns de către un spectator absolut neimplicat, dar, de fapt, sau aşa am eu impresia, insighturile sale provin din relaţia care se dezvoltă atunci când doi oameni se află împreună în cadrul psihoterapeutic. Dintre teoriile psihanalitice existente, fără îndoială că teoria relaţiilor de obiect ia cel mai mult în conside-rare comunicarea interpersonală, dar de vreme ce majoritatea datelor şi insighturilor acumulate de psihanalişti de-a lungul ultimilor şaptezeci de ani au fost consemnate în limbajul inven-tat de Freud şi de elevii săi din prima generaţie, oricine doreşte să practice psihoterapia, de orice fel, sau care, din oricare alt



31motiv, este temeinic motivat să înţeleagă psihanaliza, are obli-gaţia morală să înveţe şi acel limbaj.

Izvoare

Nu-mi mai rămâne decât să amintesc ultima capcană în care poate cădea oricine doreşte să stăpânească literatura psihanali-tică. Mă refer la izvorul şi la originea ideilor psihanalitice, aflate într-un proces care nu este uşor nici de descris, nici de imaginat. Această dificultate este, într-adevăr, atât de mare, încât mulţi psihanalişti, inclusiv Freud1, au susţinut că psihanaliza este de neînţeles pentru oricine nu a fost el însuşi analizat. Deşi aceasta este o poziţie extremă care, dacă ar fi luată în serios, ne-ar obliga să privim psihanaliza ca pe un cult ezoteric, cu principii accesi-bile numai iniţiatului, ea atrage totuşi atenţia asupra unui fapt important despre psihanaliză: datele sale provin nu din observa-rea directă a comportamentului uman în viaţa de zi cu zi, ci din experienţa avută de analist într-un anumit tip de relaţie terapeu-tică inventat de Freud. Când Freud a renunţat să-şi mai hipno-tizeze pacienţii, permiţându-le în schimb şi chiar încurajându-i să-i vorbească fără nicio reţinere, el a iniţiat un nou tip de relaţie umană şi a pus în mişcare o serie de procese total neaşteptate, pe care teoria psihanalitică încearcă să le explice.

1 „Puteţi să mă credeţi că nu ne place să creăm impresia că am fi membrii unei asociaţii secrete şi ne-am ocupa de o ştiinţă secretă. Şi totuşi a trebuit să recunoaştem şi să o facem cunoscut ca fiind convingerea noastră că nu are nimeni dreptul să interfereze în discursul psihanalizei, dacă nu şi-a dobândit anumite experienţe care pot fi dobândite doar printr-o analiză asupra propriei persoane.“ — Freud (1933/2010).


CHARLES RYCROFT

32 Un exemplu evident al dependenţei teoriei psihanalitice de relaţia terapeutică este dat de conceptul de transfer. Acest con-cept doreşte să explice o observaţie clinică particulară, şi anume aceea că pacienţii care sunt lăsaţi să vorbească liber, fără a li se aminti cine este cu adevărat persoana căreia i se adresează, lasă impresia de netăgăduit că o privesc ca şi cum ar fi altcineva — de obicei, unul dintre părinţii pacientului. Pentru a explica acest fapt, Freud a introdus ideea de transfer, motivând-o prin aceea că pacienţii săi transferau asupra sa emoţii, idei şi aştep-tări care au aparţinut, în primă instanţă, relaţiei lor cu propriii părinţi. Însă aceste emoţii şi aşteptări sunt de obicei de tipul celor pe care le-ar manifesta un copil, şi nu un adult, iar ele indică un mai mare grad de preocupare pentru părinţi decât ar recunoaşte pacienţii adulţi, aşa încât conceptul de transfer duce inevitabil la alte trei concepte psihanalitice fundamentale: fixaţia, rezistenţa şi existenţa proceselor psihice inconştiente, prin intermediul cărora transferul poate fi explicat ca rezultat al fixaţiei inconştiente la unele obiecte semnificative din copi-lăria pacientului.

Acest exemplu despre transfer este unul deosebit de convin-gător având în vedere că, aşa cum ştim din scrierile sale, Freud l-a considerat iniţial un factor perturbator care interfera cu ceea ce credea el iniţial că era procesul analitic esenţial — retrăirea amintirilor refulate, în anumite condiţii în care pacientului îi este permis să descarce emoţiile inhibate asociate acestora. Într-ade-văr, odată ce Freud a recunoscut că, „în cele din urmă, toate con-flictele trebuie să fie jucate pe terenul transferului“, psihanaliza s-a transformat dintr-o teorie cvasi-neurologică despre efectele patologice ale inhibiţiei într-o cercetare a naturii şi originii rela-ţiilor interpersonale.



33Într-un mod relativ similar, conceptul de sexualitate infantilă a apărut nu ca observare directă a sugarului aflat la sân sau a copiilor care se joacă sau deprind controlul sfincterian, ci ca o încercare de a explica teme recurente întâlnite în asocierile libere (relatările spontane) ale pacienţilor adulţi. Ideea că pacienţii iste-rici sunt fixaţi la nivel falic, pacienţii obsesionali sunt fixaţi la nivel anal sau pacienţii melancolici, la nivel oral, provine nu din studierea, în copilărie, a pacienţilor care au dezvoltat mai târziu tulburări isterice, obsesionale sau melancolice, ci din fap-tul că pacienţii adulţi cu aceste tulburări reveneau recurent şi obsesiv la amintiri din copilărie care sugerau că trecuseră prin etape în care fuseseră preocupaţi, într-un mod atât angoasant, cât şi plăcut, de funcţionarea organelor genitale sau a intestine-lor lor; sau, în cazul pacienţilor melancolici, că aveau nostalgia unui extaz uitat şi erau în mod bizar preocupaţi de propria gură.

Acest exemplu diferă, totuşi, de acela din cazul transferu-lui, întrucât conceptul de sexualitate infantilă şi companionul său, conceptul de stadii infantile ale dezvoltării libidinale, se bazează în mai mare măsură pe inferenţă. În timp ce fenome-nele de transfer pot fi observate în mod direct, analistul având experienţa personală imediată a pacienţilor care îl tratează ca pe o figură paternă sau maternă şi putând simţi, în replică, reale reacţii paterne sau materne, conceptul de sexualitate infantilă este un construct alcătuit din îmbinarea unor dovezi fragmen-tare precum amintirile obsesive, imageria onirică recurentă şi detalii ale simptomelor, pentru a forma un model teoretic. Drept urmare, teoria este în principiu supusă criticilor, reevaluării şi revizuirii în două feluri diferite: prin studiul copiilor, pentru a descoperi dacă se comportă într-adevăr aşa cum sugerează con-ceptul; şi reflectând asupra întrebării dacă aceasta este singura


CHARLES RYCROFT

34 sau cea mai satisfăcătoare modalitate de a explica informaţiile psihanalitice pe care se bazează.

Desigur, conceptele de sexualitate infantilă şi stadii infantile ale dezvoltării au fost criticate, reevaluate şi revizuite în mod frecvent, din ambele perspective, dar, înainte de a prezenta pe scurt câteva dintre aceste critici şi modificări, este necesar să atragem atenţia asupra faptului că respectivele idei despre dezvoltare sunt concepte istorice orientate spre explicarea feno-menelor întâlnite pe parcursul tratamentului, prin referire la presupuse evenimente din trecutul pacientului. Ele încearcă să explice prezentul clinic prin construirea unei teorii istorice des-făşurate înapoi în timp, localizând diversele aspecte ale bolii şi personalităţii pacientului în diferite momente din biografia sa, fără a face de regulă vreo referire la dovezi documentare sau comentarii extraanalitice disponibile. Un efect al acestei proce-duri este acela că ideile la care s-a ajuns prin extrapolare inversă, dinspre adulţi, tind să fie formulate în termenii dezvoltării ulte-rioare a unui construct teoretic, „sugarul“ sau „copilul“, a cărui prezenţă planează într-o atât de mare măsură deasupra litera-turii psihanalitice. Cititorul neavizat care nu realizează acest lucru poate fi indus astfel în eroare, întrucât este posibil să nu-i treacă prin minte că un capitol intitulat, să spunem, „Dezvolta-rea emoţională a copilului“, poate exprima idei provenite din tratamentul psihanalitic al adulţilor şi nu din experienţa directă cu copiii; sau că explicaţia unui psihanalist despre ce se petrece între sugari şi mamele lor poate proveni la fel de bine din expe-rienţa sa cu transferul şi contratransferul în psihanaliza adulţi-lor, ca şi din contactul său direct cu mamele şi copiii.

Este adevărat că mulţi analişti au observat copii sau i-au tratat psihanalitic, dar totuşi este important pentru cititorii literaturii



35psihanalitice să înţeleagă că toate conceptele fundamentale ale psihanalizei clasice s-au născut din tratamentul adulţilor şi că, de exemplu, teoriile doamnei Klein despre originea tulburărilor psihice în primul an de viaţă provin nu din lucrul cu sugarii, ci din tratamentul psihanalitic al pacienţilor adulţi schizoizi şi depresivi şi al copiilor după ce au învăţat să vorbească.

Această obişnuinţă a psihanalizei de a-şi explica datele făcând referire la evenimente presupuse a se fi întâmplat înain te de începerea tratamentului este, desigur, una naturală. Din punct de vedere istoric, îşi are originea într-o formă directă de gân-dire medicală, aceea care presupune că bolile sunt provocate fie de ceva ce i s-a întâmplat pacientului (de exemplu, traumă şi infecţie), fie de o tulburare a procesului de creştere (de exemplu, boală congenitală şi malnutriţie). Freud însuşi considera acele experienţe ale copilăriei care, după el, provocaseră nevroza, drept traume care au intervenit în dezvoltarea psihologică, o perspectivă asupra originii nevrozelor care le-a permis să se încadreze cu uşurinţă în modelul medical. Relativ recent, totuşi, o serie de psihanalişti au început să se întrebe dacă nevrozele sunt de fapt boli în sensul în care sunt bolile fizice şi au subliniat că, în timp ce bolile fizice sunt rezultatul lucrurilor întâmplate corpului pacientului sau mai curând anumitor părţi ale sale, nevrozele par a fi tulburări ale întregii personalităţi, care apar în contextul relaţiilor sale cu ceilalţi, diferenţa esenţială dintre cele două fiind aceea că în cazul bolii fizice pacientul este în mod evident o victimă a circumstanţelor care i-au afectat corpul, fără ca voinţa să-i fi fost în vreun fel implicată, în timp ce, în cazul nevrozei, pacientul suferă consecinţele relaţiilor în care trebuie să fi fost, cel puţin într-o oarecare măsură, un agent voluntar. Conform acestei perspective, Eul uman nu este o entitate pasivă,


CHARLES RYCROFT

36 manevrată de forţele mediului şi de forţele instinctuale, ci un agent activ, capabil să iniţieze comportamentul, inclusiv acele forme de comportament în cele din urmă autosabotoare, cunos-cute sub numele de nevroze. Dacă se dovedeşte a fi adevărat, nu se va mai putea susţine că tot ceea ce se petrece între analist şi pacient este o reluare dezordonată a copilăriei pacientului în timp ce analistul se comportă aidoma unui observator complet detaşat şi pe de altă parte binevoitor.

Dintre diversele revizuiri şi adăugiri aduse conceptelor freu-diene ale dezvoltării, numai două este necesar să fie menţionate aici. Prima este tranferul interesului dinspre pulsiune şi plăcere erotică, asupra Eului şi relaţiilor de obiect. În formulările freu-diene originale, dezvoltarea era concepută ca o serie de stadii pe parcursul cărora copiii erau pe rând preocupaţi de gura, anusul şi organele lor genitale, aceste organe (zone erogene) fiind în principal considerate surse de senzaţii plăcute. Odată cu anii 1930, analiştii freudieni din toate şcolile au început din ce în ce mai des să privească aceste organe drept vehicule de mediere a relaţiilor dintre copil şi părinte. Prin urmare, stadiul oral nu mai este considerat acum doar o perioadă pe parcursul căreia sugarii caută gratificare orală, aşa cum este formulat în jargon, ci una pe parcursul căreia relaţia lor cu mama formează centrul fiinţei lor şi în care trebuie să se confrunte, în plus, cu faptul că ei şi ea sunt fiinţe separate. În mod similar, stadiul anal este acum con-siderat nu doar o perioadă în care copiii mici sunt preocupaţi de funcţiile lor anale, ci una pe parcursul căreia ei învaţă să-şi controleze corpul şi se confruntă cu problema ajustării compor-tamentului, astfel încât să fie acceptaţi de către adulţii din jur; pe când în stadiile falic şi oedipian, copiii se consideră acum că asi-milează primele indicii ale existenţei unei forme de relaţie între



37părinţii lor, din care ei sunt complet excluşi şi datorită căreia pot deveni invidioşi şi geloşi şi excesiv de conştienţi de propria lor imaturitate fizică şi emoţională.

Este de menţionat că, deşi ambele şcoli importante de psiha-naliză contemporană — şcoala psihologiei Eului şi şcoala teoriei relaţiilor de obiect — au modificat teoria pulsiunilor elaborată de Freud în această direcţie, căile pe care le-au urmat în acest scop sunt destul de diferite. Psihologia Eului a pus accentul pe dezvoltarea Eului şi a conştientizării de sine şi pe asocierea sta-diilor dezvoltării libidinale descrise de Freud cu apariţia unui sentiment de identitate, în timp ce teoria relaţiilor de obiect a pus accentul pe trebuinţa copilului în dezvoltare de a se afla într-o relaţie constantă cu obiectele. Este ca şi cum Freud ar fi oferit verbele unei psihologii umane, iar psihologia Eului şi teo-ria relaţiilor de obiect, ambele simţind că propoziţia era incom-pletă, au decis să ofere subiectul şi, respectiv, complementul. Confluenţa remarcabilă a ceea ce sunt, din punct de vedere istoric şi chiar geografic, curente de gândire foarte diferite, este exemplificată de asemănările ce pot fi descoperite în scrierile psihanalistului american Erik Erikson, format la Viena, şi ale britanicului D.W. Winnicott.

A doua modificare demnă de menţionat, adusă teoriilor lui Freud constă în poziţionarea depresiei în rolul de concept psih-analitic central. Această modificare este secundară celei menţio-nate anterior, fiind bazată pe recunoaşterea faptului că separarea de obiecte (de exemplu, pierderea părinţilor) în copilărie duce nu numai la anxietate şi privare, ci şi la mâhnire şi doliu, procese despre care toţi psihanaliştii de la Freud (1917) şi Abraham (1927) încoace au fost de acord că sunt reprezentări normale ale depre-siei patologice. Şi aici, şcoli diferite au ajuns la aceeaşi concluzie


CHARLES RYCROFT

38 pe căi diferite, kleinienii aplicând dezvoltării normale concepte provenite din studierea stărilor depresive, în timp ce Bowlby şi Spitz au obţinut-o prin urmărirea copiilor care fuseseră privaţi de îngrijire maternă şi prin observarea directă a copiilor din orfeli-nate şi spitale. Pe de altă parte, cititorul este avertizat că în litera-tura psihanalitică pot fi întâlnite două teorii incompatibile despre originea şi importanţa depresiei: şcoala kleiniană, care atribuie predispoziţia către depresie temerii sugarului că pulsiunile sale distructive înnăscute pot distruge obiectul (adică mama) de care el depinde, în timp ce psihanaliştii altor şcoli o atribuie experien-ţei reale de separare a copilului şi a sugarului de ea.

Totuşi, în ciuda acestor progrese, psihanaliza este încă departe de a realiza „visul unei teorii finale“1, una care, socotesc eu, ar vindeca separarea carteziană dintre trup şi suflet, ar recunoaşte că sufletul nu este un lucru care poate fi ilustrat printr-o schemă, ci un proces care se desfăşoară în timp şi că subiectul şi obiectul nu sunt entităţi separate, ci inerent „interpenetrante“, influen-ţându-se şi modificându-se reciproc, inevitabil şi continuu; ar fi capabilă, efectiv, să adapteze insightul, adesea mai bine înţeles de poeţi şi mistici decât de oamenii de ştiinţă, şi anume:

Nu o fiinţă umană pur şi simplu singură, neamestecată cu alte fiinţe umane. Fiecare personalitate este o lume în sine, o

1 Aluzie la Dreams of a Final Theory (1993) (Visând la o teorie finală), a fizicianului Steven Weinberg. Echivalentul psihanalitic al unei teorii finale intenţionate de fizica contemporană ar fi probabil una care ar uni teoria instinctului sau psihologia Eului şi teoria relaţiilor de obiect. Conform lui Greenberg şi Mitchell (1983), o astfel de unificare este imposibilă, întrucât ele „se sprijină pe ipoteze ireconciliabile despre condiţia umană“, dar Slavin şi Kriegman (1992) susţin că „o oarecare apropiere a celor două tradiţii este acum posibilă“. Problema este, se pare, analoagă cu aceea a împăcării comportamentului altruist cu egoismul genetic.



39societate formată din mai mulţi. Acel sine… este o structură compozită… formată din nenumărate influenţe şi schimburi fără sfârşit între noi şi ceilalţi. Aceste alte persoane sunt, de fapt şi prin urmare, părţi din noi înşine… suntem fiecare membrii fiecăruia [Riviere, 1927; retipărită în 1955].

Într-adevăr, departe de a fi ajuns la o asemenea „teorie finală“, se pare că, în ultimii cincizeci de ani, psihanaliza a deve-nit tot atât de complicată ca astronomia medievală înainte de Copernic şi, mai târziu, de Galileo, care au dovedit că pămân-tul şi celelalte planete se rotesc în jurul soarelui, şi nu soarele şi planetele în jurul pământului; şi au înlocuit sistemul com-plicat de cicluri şi epicicluri prin câte o elipsă pentru fiecare planetă. După mine, psihanaliza are nevoie urgentă de o para-digmă nouă şi mai simplă, care să înlocuiască potpuriul actual de sisteme teoretice incompatibile: teoria pulsiunilor, psiholo-gia Eului, teoria relaţiilor de obiect, kleinismul, post-kleinismul, winnicottismul, psihologia sinelui şi aşa mai departe. Pe de altă parte, acest Babel este motivul din care a apărut necesitatea unui astfel de dicţionar.

C.R.1968, revizuită şi adăugită în 1994


Abstinenţă

Abreacţie Descărcarea emoţiei care însoţeşte o experienţă anterior refulată (vezi refulare). În anii de început ai psihanali‑zei, abreacţia era considerată terapeutică în sine, indiferent dacă pacientul înţelegea sau nu semnificaţia experienţei refulate. Vezi Freud (1895). Vezi insight.

Abstinenţă Una dintre regulile tehnicii psihanalitice este aşa-numita regulă a abstinenţei, deşi nu este clar de la ce ar trebui determinat pacientul să se abţină. În Freud (1915), expresia „cura trebuie realizată în abstinenţă“ se referă în mod specific la faptul că „tehnica analitică îi comandă medicului să îi refuze pacientei cu trebuinţe amoroase satisfacţia pe care o cere de la el“. Pe de altă parte, în Freud (1919) o expresie aproape identică se referă la nevoia de a te asigura că suferinţa pacientului nu este alinată prea rapid. „Atunci când aceasta devine moderată, prin descom-punere şi devalorizare a simptomelor, trebuie să o reconstruim în altă parte, ca o privare sesizabilă, altminteri suntem în pericolul de a nu mai primi niciodată mai mult decât ameliorări modeste şi nu prea durabile.“ Ideea potrivit căreia abstinenţa sexuală în

A


colecţie coordonată de simona reghintovschi critic...numesc „psihologie analitică“....

Documents