CONCLUZII

Am încercat, în conţinutul acestei lucrări, să surprindem câteva aspecte

esenţiale ale problematicii drepturilor omului din perspectiva Declaraţiei universale

a drepturilor omului. Am socotit această abordare ca reprezentând un demers

necesar, dacă ne gândim la rolul pe care îl joacă Declaraţia universală a drepturilor

omului în cadrul relaţiilor internaţionale, pe de o parte, şi în conştiinţa comunităţii

internaţionale, pe de altă parte. Construcţia acestei lucrări se poate imagina plastic

în felul următor: o serie de cercuri concentrice reprezentate de efervescenţa

căutărilor teoretice şi practice în domeniul problematicii drepturilor omului, în

grade şi de intensităţi diferite, în funcţie de nivelul istoric, politic şi de o serie de

alţi factori, în centrul cărora se găseşte chiar documentul analizat, Declaraţia

universală a drepturilor omului, ca o încununare a unor aspiraţii şi eforturi de

veacuri ale umanităţii.

O primă etapă este reprezentată de preocupările antichităţii în domeniul

drepturilor omului, reprezentanţi de seamă ai acestei perioade fiind Aristotel şi

Platon. Ei au încercat o enunţare a unora din drepturile inalienabile ale omului,

într-o manieră mai mult sau mai puţin categorică. Că orânduirea politică sau

1

mai-marii zilei nu le-au luat în seamă sau nu le-au respectat, decât în măsura în

care priveau clasele privilegiate, este un alt aspect. Oricum, primul pas fusese

făcut.

Perioada Evului Mediu reprezintă o a doua etapă în domeniul drepturilor

omului. Una foarte săracă în manifestări mergând pe această direcţie. Erau vremuri

întunecate, când stăpânul dicta soarta supuşilor, când religia era o adevărată

maşinărie de opresiune, care funcţiona perfect, când era greu, dacă nu imposibil, să

proclami un drept al omului ca fiind inalienabil şi să eviţi apoi consecinţe tragice.

De aceea găsim puţine nume, în această perioadă, a unor oameni care să afirme

drepturile omului. Unul dintre ele este acela al lui Toma d’Aquino, care afirma că

dreptul natural nu este în mod neapărat la bunul plac al monarhului. Era însă mult

prea puţin.

Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au adus cu ele efervescenţa

revoluţionară în întreaga Europă. Popoarele se săturaseră de stăpânii absoluţi, de

despoţi autoritari, de monarhi “luminaţi”. Ele au decis că fiinţa umană este

înzestrată cu o serie de drepturi care, până în acel moment, fuseseră grav şi

grosolan încălcate. S-a dezvoltat o puternică “propagandă” în favoarea drepturilor

omului. Autori: o serie de spirite luminate ale vremii, jurişti şi filosofi precum

J.J.Rousseau, Samuel Pufendorf, Thomas Paine, Thomas Jefferson, Thomas

Hobbes, John Locke. Era evident că intrasem deja într-o nouă perioadă propice

declarării hotărâte a unor drepturi ale omului, până atunci inexistente: dreptul la

viaţă, dreptul la libertate, dreptul la egalitate fiind cele mai importante dintre

acestea.

Aceste personalităţi luminate nu s-au mulţumit însă numai cu enunţarea unor

drepturi vagi şi inconsistente. Ei au mers pe direcţia consacrării hotărâte a lor în

documente de răsunet. Au reuşit cu prisosinţă. Acele secole revoluţionare au adus

cu ele documente declarative de drepturi ale omului, sublime prin conţinut şi

formă: Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789, Declaraţia

drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1793, Declaraţia de Independenţă a

Statelor Unite ale Americii de la 1776. Pe planul evoluţiei problematicii drepturilor

2

omului fusese făcut un pas uriaş. Pentru prima oară documente adoptate în mod

democratic, având asentimentul poporului, înscriau o serie de drepturi ale omului,

libertatea şi egalitatea fiind ridicate la rang de principii fundamentale.

Nu era însă suficient. Aceste declaraţii, de genul celor mai sus menţionate,

nu erau decât declaraţii interne. Nu se adresau decât naţiunii respective, în cazul

nostru poporului francez şi celui american. Era nevoie de un document cu vocaţie

universală, care, odată adoptat, să se întipărească puternic şi definitiv în conştiinţa

comunităţii internaţionale.

A fost astfel adoptată, la 10 decembrie 1948, Declaraţia universală a

drepturilor omului.

Acest moment a reprezentat cristalizarea a secole întregi de căutări, de

încercări, de proclamări mai mult sau mai puţin timide, de redactări de documente,

de proiecte în domeniul drepturilor omului. A reprezentat, se poate spune, un punct

culminant. Prin prevederile sale, de o extremă simplitate, Declaraţia universală a

drepturilor omului s-a impus în sânul şi conştiinţa comunităţii internaţionale mai

uşor chiar decât se aşteptau autorii ei.

A reprezentat acel moment de sclipire în lunga serie de căutări şi încercări.

A fost rezultatul unui vot, în cadrul căruia 48 de state şi-au exprimat opţiunea

pentru adoptarea Declaraţiei universale. Înalta sa autoritate morală îşi are originea

chiar în acest vot.

Ulterior, Declaraţia universală a drepturilor omului a constituit sursa de

inspiraţie pentru alte documente declarative de drepturi ale omului, atât de multe

încât numai simpla lor enumerare ar ocupa pagini întregi: dintre acestea, cele mai

importante sunt cele două Pacte relative la drepturile civile şi politice, respectiv

economice, sociale şi culturale, adoptate în 1966 şi Convenţia europeană a

drepturilor omului, adoptată în 1953.

Se pune din nou întrebarea: era suficient? Ajunsese umanitatea în acel punct

în care se făcuse totul şi nimic nou nu mai era necesar a fi realizat? Evident că nu.

Consacrării teoretice a drepturilor omului trebuia să-i urmeze, în mod necesar, o

respectare a acestora în practica relaţiilor interne şi internaţionale. Iată de ce un pas

3

extraordinar de important l-a constituit înscrierea, în dispoziţiile constituţionale ale

statelor, a drepturilor omului, dedicându-li-se acestora capitole şi chiar titluri

întregi. Ridicarea drepturilor omului la rangul de principii constituţionale a

însemnat inaugurarea unei noi etape în evoluţia acestor drepturi şi anume

garantarea eficientă şi practică a respectării lor.

Astăzi, în această “eră a drepturilor” pe care o traversăm a vorbi despre

drepturile omului din punctul de vedere al consacrării constituţionale a lor poate

părea desuet. E ceva de la sine înţeles, un lucru natural, un demers firesc şi logic a

înscrie drepturile omului în legile fundamentale. Nu cu mult timp în urmă ar fi

apărut drept o îndrăzneală de nepermis. Ceea ce înseamnă că, în ultimele decenii,

au fost făcute progrese uriaşe. Mai sunt însă multe de făcut în această direcţie,

pentru că şi astăzi, în diferite puncte ale globului, drepturile omului sunt încălcate

sau nesocotite în mod sistematic.

Revenind la Declaraţia universală a drepturilor omului, trebuie să subliniem încă o

dată importanţa şi rolul covârşitor pe care l-a avut în sânul comunităţii

internaţionale şi pe care încă îl mai are. Şi îl va avea întotdeauna. Oricâte

documente declarative de drepturi se vor mai adoptata, oricât de detaliate vor fi ele

– şi sunt într-adevăr, încă de pe acum, pentru că dinamica relaţiilor sociale

determină unele reglementări cu totul noi – oricare ar fi titulatura lor, nu pot să facă

altceva decât să dezvolte, în cel mai bun caz, prevederile unor documente

anterioare. Iar acestea, la rândul lor, dezvoltă alte documente anterioare. Şi

ajungem, în acest mod, la Declaraţia universală a drepturilor omului, care este

primul document declarativ de drepturi cu vocaţie universală. Din acest motiv îşi

are locul ei, bine definit, atât în conştiinţa umanităţii, cât şi în cadrul relaţiilor

interne şi internaţionale. Şi îl va avea în continuare pentru că, se ştie, lucrurile bune

4

durează o veşnicie. Declaraţia universală a drepturilor omului nu constituie o

excepţie.

5