conservarea resurselor vegetale traditionale

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ionaleŢ pag. 1


C o n s e r v a r e a R e s u r s e l o r

Ve g e t a l e Tr a d i i o n a l eŢ

Un raport de: Eco Ruralis

Octombrie, 2012

Autor: Andreea Platon

Editor: Ramona Duminicioiu

Eco Ruralis este o organizație cu sediul în Cluj Napoca, regiunea Transilvania, România, înființată în aprilie 2009.

Eco Ruralis este formată din țărani care practică agricultura ecologică și tradiționala în toate regiunile istorice din România. Eco Ruralis apără drepturile țăranilor de a practica o agricultură bazată pe principii de mediu. Acest lucru înseamnă dreptul de a folosi, multiplica și distribui semințe tradiționale, dreptul de a nu fi contaminat cu organisme modificate genetic, menținerea suveranității alimentare în România și respect pentru sănătatea consumatorilor. Eco Ruralis a fost înființată pentru a se ocupa de problemele cu care se confruntă micii fermieri din România, cum sunt:

lipsa transparenței și susținerii din partea autorităților românești în ce privește noul cadru legislativ impus de integrarea europeană,

lipsa informării și accesului la fonduri pentru proiecte agricole ecologice și tradiționale,

măsuri și politici injuste care favorizează companiile biotehnologice (producători de semințe și chimicale pentru agricultura intensivă), agricultura industrială și agrocombustibili,

politici slabe care nu protejează semințele tradiționale,

politica favorabilă Organismelor Modificate Genetic, care slăbește standardele pentru agricultura ecologică și viitorul semințelor și practicilor tradiționale în agricultură.

Din februarie 2011, Eco Ruralis este membră a Confederaţiei Internaţionale de Ţărani, Via Campesina.

www.ecoruralis.ro


CUPRINS

Termeni şi definiţii

Rezumat

Introducere

Capitolul 1. Importanța și conservarea resurselor vegetale tradiționale

1.1. Definirea resurselor vegetale tradiționale

1.2. Caracteristicile și importanța varietăților tradiționale

1.3. Conservarea resurselor vegetale tradiționale

1.3.1. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale

1.3.1.1. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță

1.3.1.2. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection)

1.3.1.3. Depozitarea in vitro

1.3.1.4. Depozitarea polenului

1.3.1.5. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut

1.3.1.6. Conservarea de ADN

1.3.2. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale

1.3.3. Inițiative pentru conservarea in situ (sau on farm)

Capitolul 2. Eroziunea genetică a resurselor vegetale tradiționale

2.1. Factori ai pierderii ireversibile a resurselor genetice vegetale

2.2. Situația agrobiodiversității agricole din România și pericolul eroziunii genetice

Capitolul 3. Politici și strategii cu privire la varietățile tradiționale

3.1. Evoluția politicilor mondiale și europene cu privire la varietățile tradiționale

3.2. Priorități ale strategiei de conservare a varietăților tradiționale în Europa

Concluzii

Bibliografie


TERMENI ŞI DEFINIŢII

Activităţi antropice Activităţi umane, de cele mai multe ori poluante, care intervin agresiv în dezvoltarea naturală a ecosistemelor.

Agricultura industrializată Se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a chimicalelor pentru

fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea combustibililor fosili, a irigațiilor, a soiurilor moderne (hibrizi) de mare productivitate.

Agricultura tradiţională Agricultura care are ca şi element central de identificare – folosirea

seminţelor tradiţionale. Prin natura sa, agricultura tradiţională este una ecologică, bazată fiind pe practici agricole moştenite şi îmbunătăţite de generaţii de ţărani; este un tip de agricultură caracterizată printro structură de producţie foarte diversificată, prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, determinată de necesităţile gospodăriei, precum și printro dotare tehnică redusă, însă nu neapărat rudimentară.

Agrocombustibili Culturi destinate producţiei industriale de combustibil vegetal.

Agrobiodiversitate Agrobiodiversitatea este o componentă a biodiversităţii care se referă la varietatea şi variabilitatea animalelor, plantelor şi microorganismelor importante pentru agricultură şi a cărei provenienţă este determinată de interacţiunea mediului, resurselor genetice şi a managementului sistemelor agricole realizat de către om. Agrobiodiversitatea ia în considerare şi diversitatea culturală care desemnează relaţiile omului cu fiecare din aceste niveluri. (Şandor Gh. Mignon Severus, Cercetări privind unele aspecte ale Biodiversităţii în legătură cu starea de Fertilitate a Solurilor, 2009)

Banca de Gene Institut naţional ştiinţific care funcţionează în subordonarea Ministerului Agriculturii. În fiecare ţară din lume trebuie să existe un asemenea institut, al cărei scop este să conserve, să colecteze, să monitorizeze şi să evalueze toate soiurile de seminţe utilizate în teritoriul administrativ al ţării în care funcţionează. În România, Banca de Gene este la Suceava www.svgenebank.ro.

Catalog Oficial al Seminţelor Registru în care sunt înscrise toate seminţele de cultură autorizate pentru

cultivare comercială de pe teritoriul administrativ al ţării în care funcţionează. Pentru a putea înscrie o sămânţă în catalog, trebuie ca aceasta să îndeplinească cele 3 criterii obligatorii: să fie distinctă, uniformă şi stabilă. Seminţele tradiţionale nu îndeplinesc aceste criterii, drept pentru care nu sunt înscrise în acest catalog, fiind aşadar fără drept de a putea fi comercializate pe piaţă. În România, Catalogul Oficial al


Seminţelor este administrat de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor (ISTIS), care funcţionează în subordonarea Ministerului Agriculturii – www.istis.ro.

Conservare În acest raport, prin facem referire la conservarea seminţelor, adică menţinerea lor în viaţă prin diferite metode. Conservarea in situ şi ex situ sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală: conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia originală, respectiv în depozite şi/sau laboratoare în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi aparţin (Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009)

Eroziune genetică Pierderea în timp a diversităţii genetice între şi în cadrul populaţiilor sausoiurilor din aceeaşi specie sau reducerea bazei genetice a unei specii datorită intervenţiei umane sau schimbărilor de mediu

Ex situ Acest termen este practic opusul definiţiei in situ, referinduse la o locaţie din afara habitatului natura de provenienţă a seminţei tradiţionale, în depozite sau laboratoare de specialitate.

Hibrizi Organisme vii care privin din încrucişarea (hibridizarea) a doi indivizi ce fac parte din specii, soiuri, genuri sau rase diferite. Sunt întâlniţi în agricultura industrializată.

Input Un termen folosit în agricultură pentru a indica resursele (fertilizanți, chimicale, muncă) necesare pentru a obține un produs agricol finit. În raport folosim şi termenul de input energetic.

In situ Acest termen, similar şi termenilor on farm sau la fermă se referă la loculde origine a seminţei tradiţionale, mediul natural în care această sămânţătradiţională a fost adaptată de ţărani din generaţie în generaţie.

In vitro Termen folosit în biologie pentru a desemna faptul că o reacţie sau o experienţă se desfăşoară în laborator, în afara unui organism viu.

Organisme Modificate Genetic Organism Modificat Genetic (OMG) sau Transgenic este termenul cel mai

folosit pentru a defini o plantă de cultură sau un animal aparent normale, cărora, prin intermediul unor tehnici de inginerie genetică de laborator li sau transferat gene de la alte specii: plante, animale, bacterii, virusuri sau chiar gene umane, pentru a le conferi anumite proprietăţi noi. OMG nu se pot obţine în mod natural în mediul înconjurător.

Patente asupraseminţelor Se mai numesc şi Copyright sau Drepturi de autor. În cazul seminţelor se

exercită de către companii de profil agricol sau institute de cercetare care, prin tehnologii de ameliorare modernă, ce accelerează ritmul de dezvoltare al unei seminţe, obţin proprietăţi noi, distincte. Asupra seminţelor tradiţionale nu se pot impune patente.

Seminţele tradiţionale Denumite şi soiuri locale, seminţe vechi sau ţărăneşti, sunt caracterizate

prin faptul că sunt ameliorate în ritm natural din generaţie în generaţie,


având capacitate mare de a tolera condiţiile vitrege de mediu, cu un randament ridicat și constant, fără nevoia de inputuri chimice şi cu proprietăţi nutritive crescute. Seminţele tradiţionale păstrează şi îmbogăţesc identitatea culturală a zonelor din care provin sau în care ajung să fie cultivate.

Ţăran Acest termen, a fost folosit dea lungul timpului pentru a defini muncitori agricoli care lucrează loturi mici de teren și/sau care se ocupă cu creșterea animalelor, adesea întrun mod de subzistență. Noi Eco Ruralis folosim termenul de „țăran” în asociere cu termenii „fermier de subzistență”, „mic fermier”, „fermier de semisubzistență” pe care îi considerăm variații ale termenului „țăran”. Ca și definiție personală, considerăm că țăranii sunt oameni legați de pământ, nu doar ca ocupație dar în primul rând ca mod de viață.


REZUMAT

Raportul este structurat pe trei capitole.

Primul capitol 'Importanța și conservarea varietăților tradiționale' începe prin a defini resursele vegetale tradiționale (varietăți sau soiuri locale sau tradiționale și semințele acestora) și continuă cu prezentarea caracteristicilor și importanței acestor resurse pentru o agricultură durabilă, pentru biodiversitate, pentru un mediu mai curat și nu în ultimul rând pentru cunoștințele tradiționale. Apoi sunt prezentate cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice ale plantelor, conservarea ex situ și conservarea in situ.

Capitolul doi, 'Eroziunea genetică a resurselor vegetale tradiționale', prezintă cei mai importanți factori răspunzători de eroziunea continuă a resurselor vegetale tradiționale, care au apărut în special datorită extinderii sistemelor agricole industriale. În România, cercetările arată cel puțin patru pericole ale eroziunii genetice a varietăților tradiționale: populația îmbătrânită din mediul rural, suprafețe tot mai mari de teren necultivat, preferința majorității fermierilor pentru soiurile moderne și lipsa unor organizații ale micilor producători de sămânță asemănătoare cu cele din vechile țări UE.

Al treilea capitol prezintă pe scurt politicile și strategiile europene cu privire la varietățile tradiționale și prioritățile strategiei europene de conservare a acestora.

***

English

SUMMARY

The report is divided into three chapters.

The first chapter, 'The importance and conservation of traditional varieties' begins by defining traditional plant resources (local or traditional varieties or cultivars and their seed) and continues with the presentation of the characteristics and the importance of these resources for sustainable agriculture and biodiversity, for a cleaner environment and for traditional peasant knowledge. Then the two main strategies used in the conservation of plant genetic resources, ex situ and in situ, are described.

Chapter two, 'Erosion of traditional plant genetic resources', presents the most important factors responsible for the continuous erosion of traditional plant resources, which have occurred primarily due to the expansion of industrial agricultural systems. In Romania, our research shows at least four dangers of genetic erosion of traditional varieties: the aging population in rural areas, the increasing areas of uncultivated land, the fact that most farmers prefer modern varieties and the lack of organization of small traditional seed producers like those in EU’s old countries.

The third chapter briefly describes the European policies and strategies on traditional varieties and the priorities of the European strategy for their conservation.


INTRODUCERE

Conservarea biodiversităţii în peisajul agricol este o adevărată provocare pentru această perioadă istorică a umanităţii, provocare ce rezultă din necesitatea înţelegerii funcţiilor combinate ale agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem, cât şi pentru societate.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este extincţia a numeroase specii. Dea lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de cultură. Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa 120 de specii de plante de cultură. Pe lângă reducerea drastică a diversităţii specifice, odată cu apariţia agriculturii industrializate a început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi varietăţile locale de plante de cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne (Giuliani, 2007).

În prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a chimicalelor pentru fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea combustibililor fosili, a irigațiilor, a soiurilor moderne de mare productivitate. Extinderea acestor tehnologii agricole se explică și prin faptul că sunt mult mai simple și mai ușor de gestionat. Pe termen lung, agricultura industrială înseamnă însă poluarea mediului ambiant, șubrezirea stării de sănătate a societății umane și pierderea ireversibilă a diversității agricole.

În multe țări în curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o bună parte din producția agricolă, chiar și după apariția soiurilor moderne. Explicația constă în faptul că, soiurile vechi și varietățile locale au un randament mai bun, stabilitate mai mare, rezistență ridicată la factorii de stres biotic și abiotic, iar necesarul de inputuri energetice este mult mai scăzut.

Agricultura țărănească întreține biodiversitatea în câmpuri. Reînsămânțarea semințelor rezultate din cultura proprie participă la menținerea varietăților adaptate la sistemul agricol tradițional, contribuie la adaptarea lor la evoluția climatică, agronomică, economică, socială sau culturală și la sporirea diversității acestora.

Seminţele tradiţionale, resurse genetice vegetale, au fost folosite şi îmbunătăţite în timpuri în care sistemul alimentar era organizat la scară mică pentru satisfacerea nevoii de hrană la nivel local, deci la nivelul unui lant alimentar scurt. Ameliorarea tradiţională sa făcut în condiţiile în care nu se foloseau practici care erodează solul sau produc emisii de CO2 şi nici inputuri chimice (utilizarea pesticidelor în cultivarea varietăţilor tradiţionale conduce la un randament scăzut al producţiei). Deci, seminţele tradiţionale sunt potrivite pentru a susţine sistemele economice locale (producţie şi distribuţie locală), ele fiind destul de perisabile pentru a putea fi produse în sistem industrial, fapt care nu reprezintă un dezavantaj, deoarece acestea pot susţine comunităţile locale prin ocuparea populaţiei, un preţ mai bun şi un mediu mai curat prin scurtarea drumului de la producător la consumator.

Bun cunoscător al agriculturii tradiționale românești, dl Friedrich Wilhelm Graefe zu Baringdorf, fost vicepreşedinte al Consiliului de Agricultura și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European, apreciază că România deține cea mai mare varietate de plante regionale și tradiționale din Europa: o „adevărată comoară” (Romalo, M. 2007). În România există un număr semnificativ de varietăți tradiţionale, stând ca dovadă colecţia înregistrată la Banca de Gene Suceava – România, iar la


Universitatea de Ştiinţe Agricole din ClujNapoca este în construcție o microbancă de gene. Semințele vechi tradiționale, vechea germoplasmă a populațiilor locale românești, formate sub influența selecției naturale, sunt o moștenire foarte prețioasă, o avuție pe cale de dispariție.

Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană (Directiva 98/95 CEE transpusă în legislaţia românească prin L266/2002) trebuie ca varietatea să fie înscrisă întrun Catalog Oficial. Criteriile DUS (Distincţie, Uniformitate şi Stabilitate) la varietăţile locale, precum și costurile mari de înregistrare și tratamentul chimic obligatoriu, vor declasa semințele tradiționale locale care sunt în mod natural și istoric adaptate agriculturii ecologice şi tradiţionale. Prin extensie aceasta interzice comercializarea semințelor tradiționale și a varietăților asociate. Acestea nu au acces pe piaţă şi nu există distribuitori de seminţe tradiţionale. Dar, aceste seminţe sunt mai puţin vulnerabile la schimbările climatice tocmai datorită variabilităţii genetice şi neomogenităţii care le confera o flexibilitate mărită, permiţândule să se adapteze mai bine schimbărilor. De asemnea, au şi o valoare nutritivă crescută comparativ cu soiurile ameliorate moderne.

Circuitul seminţelor tradiţionale rămâne unul informal în cadrul comunităţilor locale, dar şi acest circuit este unul vulnerabil din cauza dificultăţii de a menţine o continuitate a transmiterii cunoştinţelor legate de multiplicare, cultivare, procesare etc, deţinute de puţini membri ai comunităţii şi care de obicei sunt bătrâni. Îmbătrânirea populaţiei rurale şi lipsa dorinţei de implicare a noii generaţii în agricultura tradiţională, în care aceştia nu văd o oportunitate economică, reprezintă încă un motiv de ingrijorare.

Există deci, nevoia de a conserva şi revitaliza seminţele tradiţionale, care sunt în pericol nu doar din cauza legislaţiei nefavorabile ci şi a realităţii rurale (îmbătrânirea populaţiei rurale, migrarea populaţiei tinere înspre zonele urbane şi interesul scăzut faţă de agricultură, extinderea agriculturii industriale cu agrocombustibili poluanţi şi organisme modificate genetic).


Capitolul 1. IMPORTANȚA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

1.1.DEFINIREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

Resursele vegetale tradiționale se referă la varietăți sau soiuri locale sau tradiționale și la semințele acestora – semințe tradiționale, locale sau țărănești.

Sămânța este mai mult decât o marfă, reprezintă și identitatea culturală a țăranilor și sufletul societății agricole din diferite regiuni.

Din semințele tradiționale se obțin varietățile locale (soiuri de plante locale, tradiționale, țărănești) “distincte, adaptate la mai multe variante de interacţiuni ale mediilor naturale şi culturale la care speciile de cultură au fost treptat expuse ...”(Harlan, 1975).

Zeven (1998) a definit varietățile locale ca fiind “soiuri cu o capacitate mare de a tolera factorii de stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor agricole cu inputuri scăzute nivelul randamentului este unul intermediar”.

În Directiva 2008/62/CE, “varietăţile locale” („varietăţi de conservare”) sunt definite ca fiind “un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care sau adaptat natural la condiţiile de mediu ale regiunii lor”.

Soiurile locale reprezintă populaţii de cultură aflate în echilibru cu mediul lor şi care rămân relativ stabile pe o perioadă lungă de timp (International Board for Plant Genetic Resources, 1980).

Un soi local este o populaţie dinamică a unei plante cultivate de origine istorică, identitate distinctă şi lipsită de ameliorarea formală a culturilor, precum şi de multe ori genetic diversă, adaptată la nivel local şi asociată cu sistemele agricole tradiţionale (34).

Tipuri de soiuri locale:

soi primar nu a fost niciodată supus reproducerii formale, sa dezvoltat datorită selecţiei agricultorilor;

soi autohton un soi cultivat în locaţia originară, unde acesta șia dezvoltat caracteristici unice;

soi alohton un soi cultivat întro altă locaţie decât cea de origine;

soi secundar a fost dezvoltat în sectorul formal de creştere a plantelor, dar de câțiva ani este menţinut prin cultivare in situ și selecție de semințe ale plantelor cultivate in situ.

Semințele tradiționale ale varietățlor locale sau transmis din generație în generație și au rezistat în timp datorită:

agriculturii tradiționale și tradițiilor pentru procurarea semințelor;


accesului limitat la piețele de semințe și/sau lipsa resurselor financiare ale agricultorilor;

faptului că varietățile moderne nu sunt întotdeauna adaptate la solurile sărace și nu fac față la

schimbările climatice;

faptului că multe dintre acestea au calități nutritive mai bune decât cele moderne;

lipsei de informații privind varietățile moderne;

faptului că anumite sate de munte sunt izolate, la altitudini mari, fără drumuri de acces auto.

1.2. CARACTERISTICILE ȘI IMPORTANȚA VARIETĂȚILOR TRADIȚIONALE

Timp de mii de ani agricultorii, în special țăranii din întreaga lume au produs, selectat, îmbunătățit și creeat noi varietăți de cereale, legume și diverse alte plante. Mai mult, aceștia au respectat pământul și regulile naturii. În timpuri antice nu se punea problema protejării resurselor genetice și nici problema unei agriculturi durabile pentru că oamenii știau clar că o civilizație care își pierde semințele și își distruge solul este o civilizație pe moarte (Guillet, 2002).

Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin heterogenitate mare. Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători, secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.) şi de a avea calităţi gustative excelente, care ar putea justifica un preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale (Sanchez şi colab., 2008).

Datorită acestor trăsături, aceste culturi au nevoie de inputuri mici, ceea ce corespunde conceptului de dezvoltare durabilă.

Adaptarea plantelor:

Influențe abiotice.

Variaţiile componentelor abiotice ale unui mediu pot acţiona ca factori de stres pentru plante. Întro populaţie diversificată genetic, unii indivizi vor fi mai bine adaptați la acești factori de stres şi pot prospera, în timp ce alții nu pot supravieţui. În acest fel, mediul exercită presiuni selective asupra populaţiilor de cultură. Gama de influenţe şi adaptările pe care le pot încuraja sunt prezentate în Tabelul 1. Adaptarea plantelor la factorii abiotici.

Influențe biotice.

Interacţiunile biotice carei îngrijorează cel mai tare pe fermieri sunt acelea dintre culturi şi dăunătorii lor. Animalele ierbivore mamifere, păsări şi artropodele, pot acţiona ca prădători asupra plantelor de cultură, în timp ce bolile virale, bacteriene şi fungice vătămează culturile prin relații parazitare.

Diversitatea genetică a culturilor este un mijloc important de a minimiza ameninţarea acestor paraziţi întrun agroecositem. Vulnerabilitatea plantelor de cultură la anumiți dăunători poate varia în funcţie de caracteristicile agromorfologice cum ar fi înălţimea plantelor, pubesceța (perișori) sau maturizarea, în plus faţă de variabilitatea trăsăturilor specifice genetice pentru rezistenţă la dăunători. Variabilitatea genetică și prin urmare și variabilitatea fenotipică ar putea atrage, de asemenea, o diversitate de alte organisme în agroecositem, inclusiv duşmani naturali (prădători sau paraziţi) ai dăunătorilor.

Plantele de cultură şi dăunătorii lor sau adaptat unii altora dea lungul timpului întrun proces numit coevoluţie. Unul dintre cele mai importante aspecte ale coevoluţiei pentru conservarea on farm (la fermă sau in situ) este rezistența plantelor de cultură la dăunători (şi invers, capacitatea dăunătorilor de a depăşi rezistența gazdelor), care depinde de dezvoltarea noii diversităţi genetice. Diversitatea


genetică dezvoltată de culturi şi dăunători prin coevoluţie este deosebit de complexă, deoarece ambele sunt variabile genetic în timp şi spaţiu. Întradevăr, diversitatea indusă de stresul exercitat de dăunători asupra unei anumite culturi este adesea strâns corelată cu diversitatea care conferă rezistenţă culturii (Jarvis si colab., 2000).

Tabel 1. Adaptarea plantelor la factorii abiotici (Jarvis și colab., 2000)

FACTOR ABIOTIC STRES ASUPRA PLANTEI ADAPTARE INDUSĂ

Temperatura

căldură extremă funcțiile biologice de bază toleranță la căldură

frig extrem funcțiile biologice de bază toleranță la frig

Factori edafici (sol)

conținut mare de argilă/ drenaj slab

funcțiile biologice de bază toleranță la inundare

conținut mare de nisip/ drenaj rapid funcțiile biologice de bază toleranță la secetă

conținut mare de rocă dezvoltarea rădăcinilor structura răđăcinilorrezistență la secetă

pH mare toxicitate toleranță la alcalinitate

pH mic toxicitate toleranță la acidiate

conținut mare de aluminiu toxicitate toleranţă la aluminiu

conținut mare de săruri toxicitate toleranţă la săruri

nivel scăzut de nutrienți funcțiile biologice de bază eficiență ridicată de utilizare a nutrienților

Apa / Regimul de precipitaţii

precipitații abundente/ soluri îmbibate cu apă

funcțiile biologice de bază rezistență la inundații

regim scăzut al precipitațiilor anuale funcțiile biologice de bază cerințe scăzute de apă

regim scăzut al precipitațiilor sezoniere

funcțiile biologice de bază rezistență la secetă

Lumină

intensitate scăzută a luminii fotosinteza toleranţă la umbră

perioadă lungă/scurtă a fotoperioadei

fenologia reproductivă, fotosinteza

adaptare fotoperiodică

Vânt

vânt local puternic evapotranspirație, stres structural

tulpini/frunze/flori rezistente la vânt, retenție de apă crescută

Altitudine

disponibilitate scăzută dedioxid de carbon

funcțiile biologice de bază scăderea retenției stomatelor


În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează eficient resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților. Pentru obținerea acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din medii neprielnice. Modelele de cultivare (fără inputuri chimice) legate de varietățile tradiționale sunt factori de conservare ai resurselor naturale în general – plantele tind spre o utilizare eficientă a resurselor oferite de mediul cărora i sau adaptat (adaptate teritoriului de proveniență, practicilor culturale locale, nevoilor de calitate locale) dea lungul timpului; exemplu: stabilizarea solului; conservarea biodiversității sălbatice alături de cea cultivată etc.

Varietățile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea unor noi soiuri de plante (Negri, 2003). Mai mult, heterogenitatea le permite să se adapteze în permanență condițiilor naturale schimbătoare și să profite în urma interacțiunilor cu alte plante. De asemenea, pentru asigurarea securităţii alimentare pe termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate genetică bogată. Nu există o evaluare clară a impactului schimbărilor climatice asupra varietăţilor locale, dar ameninţarea potenţială se poate deduce din cercetările care prezic că până în 2080 vor dispărea 2742% din numărul speciilor vegetale sălbatice.

Cererea tot mai mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al varietăților locale – cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură. Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în acest fel, conservarea diversităţii genetice on farm (Zeven, 1996). Cultivarea varietăţilor locale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este combinată cu agroturismul.

Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și continuă să aibă un rol important pentru așa numita “piață de nișă”. Corelarea varietăţilor locale specifice cu anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea identităţii culturale locale (Veteläinen şi colab., 2009). În UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin acordarea unui statut special diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în cazul alimentelor de origine animală:

produse cu denumire de origine protejată (DOP);

produse cu indicație geografică protejată (IGP);

specialități tradiționale garantate (STG).

Însă, produsele rezultate din varietăți de plante tradiționale nu au un aspect estetic la fel cu cel al produselor obținute din varietăți comerciale, ceea ce poate afecta cererea lor pe piață, deși gustul și valoarea nutritivă ale acestora sunt de cele mai multe ori net superioare.

Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea diferitelor tipuri de terenuri. Agricultura țărănească întreține biodiversitatea în câmpuri. Reînsămânțarea semințelor rezultate din cultura proprie participă la menținerea varietăților adaptate la sistemul agricol tradițional, contribuie la adaptarea lor la evoluția climatică, agronomică, economică, socială sau culturală și la sporirea diversității acestora.

Diversitatea genetică a soiurilor de culturi tradiţionale este partea cea mai valoroasă din punct de vedere economic al biodiversităţii globale şi este de o importanţă capitală pentru producţia viitoare a culturilor lumii. Fermierii dispun de capacitatea de a gestiona această diversitate în mod dinamic prin conservarea la fermă a mai multor resurse utile genetice.

Inginerul agronom Gebhard Rossmanith, producător de semințe tradiționale de cereale, fructe și legume din Germania spune că: „Sănătatea și gustul specific al legumelor, fructelor și cerealelor provine din interacțiunea lor cu mediul de origine.” Adaptate unui mod de producție biologic sau autonom, acestea contribuie la protecția mediului înconjurător și la păstrarea sănătății umane și animale. Varietățile moderne au nevoie de pesticide pentru combaterea de boli, fungi, viruși, bacterii etc, spre deosebire de varietățile tradiționale care dea lungul timpului au dobândit rezistență la


anumite boli și dăunători. Cultivate în zonele de origine acestea sunt rezistente atât la stresul biotic cât și abiotic și oferă o producție stabilă și sigură fără utilizare de substanțe chimice.

Excluderea cunoștințelor tradiționale și a culturilor autohtone – a restrâns baza de cunoștințe de care umanitatea are nevoie pentru a face față crizelor de dimensiuni multiple, rezultând o sărăcire intelectuală a umanității, vulnerabilă la multiple amenințări. Supraviețuirea umanității depinde de capacitatea speciei noastre de a conserva plasticitatea biosferei cu toate elementele sale (30).

Cunoștințele tradiționale și culturile autohtone sunt din ce în ce mai recunoscute ca fiind vitale pentru reînoirea ecologică a planetei noastre. Cunoștințele tradiționale sunt calea susținerii biodiversității și calea asigurării securității alimentare globale. Pierderea varietăților locale înseamnă mai mult decât dispariția lor din peisaj și din farfuriile noastre. Înseamnă că am pierdut toate atributele unice pe care plantele care dispar leau câștigat timp de milenii abilitatea de a supraviețui verilor fierbinți și iernilor aspre, de a prospera în condiții de uscăciune sau în zone predispuse la inundații, de a rezista dăunatorilor și bolilor. Ceea ce inseamnă că în viitor, fermierii și producătorii de alimente vor avea mai puține opțiuni pentru a combate problemele cauzate de un climat schimbător și imprevizibil, trebuind să asigure în continuare hrana pentru populația în creștere.

1.3. CONSERVAREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

Inițiativele de conservare depistează varietăți tradiționale vechi, le readuc în folosință și promovează diversitatea lor și cunoștințele vechi legate de acestea. Conservarea in situ şi ex situ sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală: conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia originală, în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi aparţin (Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009).

Conform Convenției pentru Diversitate Biologică (CBD) – 1992 (articolul 9), cele două strategii nu trebuie privite ca alternative sau în opoziţie, ci se impune o abordare complementară. Desigur că, numai conservarea on farm (in situ), cu tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor natural îşi pot continua procesele evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

1.3.1. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea ex situ presupune păstrarea componentelor diversității biologice în afara habitatului lor natural (Convenția pentru Diversitatea Biologică, 1992). Acest tip de conservare se realizează în:

bănci de gene care pot folosi câteva tehnici specifice:

stocarea de semințe

menținerea de plante vii în colecții de câmp

depozitarea in vitro

păstrarea polenului

depozitarea de semințe cu un conținut ultrascăzut de umiditate

stocarea de ADN

grădini botanice care mențin:


colecții de plante vii în câmp

colecții de plante vii în sere

colecții de semințe

Conservarea ex situ are mai multe avantaje importante pentru conservatorii resurselor genetice. Este relativ uşor de identificat diversitatea genetică conservată întro bancă de gene sau gradină botanică, deoarece materialul este de obicei bine documentat pentru utilizarea lui de către crescătorii de plante şi oameni de ştiinţă. În plus, diversitatea genetică menţinută prin aceste metode este direct controlabilă: atâta timp cât materialul adăugat periodic este păstrat în condiţii adecvate şi regenerat periodic, probabilitatea de a pierde material este relativ scăzută. În general, accesul este, de asemenea, relativ simplu.

Există și dezavantaje asociate cu conservarea ex situ. În primul rând este faptul că, inevitabil, conservarea ex situ strămută materialul genetic din mediul natural, oprind procesele evolutive în curs de desfăşurare care ajută crearea soiurilor locale unice şi adaptabile la medii în schimbare. Mai mult decât atât, conservarea ex situ poate fi un efort foarte scump, ceea ce o face nesustenabilă în multe cazuri. Aceste costuri afectează alegerea culturilor care sunt colectate pentru conservarea ex situ – ajung să primească atenție doar culturile majore sau cele de mare valoare economică.

1.3.1.1. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță

În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV ClujNapoca este în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene.

Principalele activități legate de conservarea semințelor în băncile de gene sunt urmatoarele:

a. Explorarea şi colectarea resurselor genetice vegetale

Orice activitate de conservare debutează cu achiziţia de material genetic, care se realizează prin colectare directă, preluare de material biologic din colecţiile de ameliorare sau prin schimb de germoplasmă cu alte instituţii similare. În cazul Băncii de Gene Suceava, principala sursă de material genetic o constituie expediţiile de colectare, al căror obiect principal este reprezentat de varietăţi locale şi soiuri vechi, scoase din cultură, forme cel mai ameninţate de fenomenul de eroziune genetică. Toate acţiunile de colectare de probe sunt însoţite de notarea şi înregistrarea în baze de date specifice a cunoştinţelor locale, care includ date referitoare la sistemul agricol tradiţional, precum şi informaţii socioculturale şi economice aferente comunităţilor rurale explorate.

Maxted şi colab. (2009) propun un chestionar care să furnizeze următoarele informaţii:

Denumirea ştiinţifică a speciei.

Numele varietății primitive.

Detalii privind menținătorul varietății locale. De exemplu: numele, datele de contact, vârsta, sexul, structura familiei, educaţie, principala sursă de venit, terenuri în proprietate sau arendate, mărimea fermei, statutul ecologic, modul de utilizare a terenului – arabil sau mixt.

Localizare geografică. De exemplu: provincia în care este amplasată ferma, cea mai apropiată localitate, latitudine, longitudine, altitudine.

Caracteristicile varietăților locale.

Detalii privind cultivarea varietății locale. De exemplu: istoricul zonei, perioada de semănat, perioada recoltării, intrări, metode de selectare a semințelor, metoda de depozitare a semințelor, schimburi de semințe cu alți agricultori, comparații cu soiurile moderne cultivate în


zonă.

Distribuţia varietăţii locale; dacă este cultivată doar întro singură fermă sau este răspândită în întreaga zonă.

Modul de valorificare a varietăţii locale: utilizarea de bază, utilizarea secundară, consum familial sau vânzare pe piaţă, dacă producătorul este membru al unei asociaţii de agricultori.

Evaluarea factorilor de risc pentru varietatea locală: decizii politice inadecvate dezvoltării unei agriculturi durabile, cerere scăzută pe piaţă, lipsa de interes pentru practicarea agriculturii tradiţionale ş.a.

Diversitatea informaţiilor poate să varieze, dar în orice situaţie, valoarea probelor păstrate în colecţii va creşte în concordanţă cu volumul cunoştinţelor locale înregistrate. În acest context, este foarte importantă alcătuirea unor echipe de colectare, multidisciplinare, în care experienţa practică a cercetătorilor reprezintă, întotdeauna, un ingredient de succes.

b. Descriptorii de paşaport

Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii standardizate, cuprinse în aşanumiţii descriptori de paşaport, elaboraţi de Institutul Internaţional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI) şi care permit atât identificarea probelor, precum şi schimbul de informaţii la nivel naţional, regional sau global.

DESCRIPTOR DE PAŞAPORT (model)

1. Codul Institutului (INSTCODE)

2. Numărul de acces (ACCENUMB)

3. Numărul de colectare (COLLNUMB)

4. Codul institutului colector (COLLCODE)

5. Genul (GENUS)

6. Specia (SPECIES)

7. Autorul speciei (SPAUTHOR)

8. Subtaxa (SUBTAXA)

9. Autorul subtaxei (SUBTAUTHOR)

10. Numele culturii (CROPNAME)

11. Numele probei (ACCENAME)

12. Data achiziţiei (ACQDATE)

13. Țara de origine (ORIGCTY)

14. Locul (localitatea) de colectare (COLLSITE)

15. Latitudinea locului de colectare (LATITUDE)

16. Longitudinea locului de colectare (LONGITUDE)

17. Altitudinea locului de colectare [m](ELEVATION)

18. Data de colectare a probei originale [AAAALLZZ] (COLLDATE)

19. Codul institutului ameliorator (BREDCODE)

20. Statutul biologic al probei (SAMPSTAT)

21. Date ancestrale (ANCEST)

22. Sursa de colectare/achiziție (COLLSRC)

23. Codul institutului donor (DONORCODE)

24. Număr donor (DONORNUMB)

25. Alte numere asociate cu accessia (OTHERNUMB)

26. Locația duplicatelor de siguranță (DUPLSITE)

27. Tipul de păstrare a germoplasmei (STORAGE)

28. Observații (REMARKS)

29. Familia (FAMILY)

c. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale

Introducerea unui soi în banca de gene, în vederea bioconservării, presupune o descriere amănunţită a lui, din punct de vedere agrobiologic, biochimic şi chiar molecular. Totalitatea caracteristicilor care se cer formează aşa numiţii descriptori, elaboraţi de IPGRI. Fiecare soi sau varietate locală introdusă în Banca de Gene trebuie să aibă o caracterizare primară şi una secundară.

Caracterizarea şi evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică şi agronomică a varietăţilor


luate în studiu. Aceasta ajută la individualizarea unei probe şi la descrierea identităţii sale genetice, realizânduse în parcelele de regenerare (specii autogame) sau în parcele separate (specii alogame). Descriptorii de caracterizare sunt capabili să realizeze o diferenţiere rapidă si uşoară între fenotipuri. Conţin informaţii generale referitoare la caracterele ereditare, independente de factorii de mediu. Suplimentar, aceşti descriptori pot include şi alte caractere cerute de potenţialii utilizatori.

La evaluarea secundară, descriptorii de evaluare, în contrast cu descriptorii de caracterizare, se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu, dar sunt importante pentru ameliorarea plantelor. Aici sunt incluse: productivitatea, performanţele agronomice, rezistenţa la factorii de stres biotic și abiotic, caracterele biochimice şi citologice şi caracterizarea moleculară. În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar, incluzând cercetări fiziologice, genetice, biochimice, patologice, citologice, taxonomice s.a. (Străjeru şi colab., 2006).

d. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a seminţelor în băncile de gene

Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate pentru a păstra în condiţii de siguranţă diferite forme de material genetic, în vederea utilizării imediate sau de perspectivă. În termeni globali, acestea pot fi considerate ca fiind varianta ex situ a centrelor de diversitate. Pentru prezervarea resurselor genetice vegetale, băncile de gene folosesc diferite modalităţi şi tehnici, în acord cu mandatul pe carel au de îndeplinit, cu biologia speciilor de plante implicate şi infrastructura disponibilă.

Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă cea mai practică şi, în acelaşi timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind apreciată ca ieftină şi eficientă, permiţând conservarea unui mare număr de probe întrun spaţiu relativ mic. Tehnologia conservării seminţelor presupune plasarea acestora, după parcurgerea unei etape de uscare, în incinte cu temperaturi şi, eventual, umidităţi relative ale aerului controlate. Etapele premergătoare introducerii seminţelor în depozitul de conservare sunt redate schematic în Figura 1.

Figura 1. Etapele parcurse de seminţe în băncile de gene (Străjeru şi colab., 2001)

Calitatea seminţelor (starea de sănătate, maturitatea fiziologică), conţinutul de umiditate a acestora


şi temperatura de depozitare sunt factorii esenţiali care influenţează viabilitatea, stabilitatea genetică şi longevitatea probelor conservate. Această modalitate de prezervare, deşi este considerată esenţială pentru protejarea resurselor genetice vegetale, prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecţiei de seminţe congelate, în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor; pierderea capacităţii de germinare a seminţelor chiar şi în condiţiile păstrării la rece; apariţia de mutaţii dăunătoare; necesitatea reîntineririi mostrelor de seminţe la intervale regulate de timp. În aceste condiţii, abordarea holistică a conservării biodiversităţii vegetale, prin îmbinarea de elemente aparţinând ambelor strategii cunoscute este, aproape, obligatorie.

În funcţie de comportarea seminţelor în timpul stocării există două mari categorii:

Seminţe ortodoxe. Din această categorie fac parte majoritatea speciilor de plante, din zonele temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi de umiditate de 5%, iar păstrarea la temperaturi sub 0oC, favorizează menţinerea viabilităţii şi vigorii pentru perioade considerabile, de ordinul deceniilor.

Seminţe recalcitrante. Această categorie include seminţele majorităţii speciilor lemnoase şi numeroase specii de cultură tropicale. Seminţele recalcitrante nu suportă desicarea şi, prin urmare, nu pot fi depozitate la temperaturi sub 0oC. Seminţele unor specii tropicale necesită chiar temperaturi de peste 10oC. Metodele uzuale de conservare, doar, pe durată medie şi mică implică tratarea seminţelor cu fungicide şi stocarea umedă în mediu inert (mangal sau rumeguş) şi cu acces de oxigen.

Tipuri de colecţii de seminţe

Colecţia de bază:

Este destinată conservării de lungă durată, constituind rezerva strategică naţională, regională sau mondială; nu este folosită pentru distribuţie.

Condiţii de păstrare: umiditatea seminţelor de 5% ± 1%;

temperatura: 18 oC...20 oC;

containere închise ermetic.

Colecţia activă:

Este destinată pentru conservarea de medie durată și este folosită pentru regenerare, multiplicare, evaluare şi distribuire;

Viabilitatea semințelor trebuie menţinută de cel puţin 65% pentru o perioadă de 1020 de ani;

Parametri de conservare: temperatura de conservare cuprinsă între 0 şi 10 oC;

conţinutul de umiditate a seminţelor: 37%.

Colecţia duplicat (a colecţiei de bază):

Este destinată conservării de lungă durată; din motive de securitate, colecţia este găzduită şi de o altă localitate sau ţară.

Colecţia de lucru:

Este deţinută de creatorii de soiuri pentru programele de ameliorare; băncile de gene nu menţin de regulă, astfel de colecţii.

Colecţia de seminţe a comunităţii:

Serveşte interesele unei anumite colectivităţi şi o putem găsi sub diferite forme.


Logistică şi proceduri

Mărimea probelor: în medie 15002000 seminţe.

Containere utilizate frecvent pentru stocarea seminţelor: borcane de sticlă, cutii din metal, diferite ambalaje din folie de aluminiu.

Înregistrarea probelor: numai la prima intrare în bancă, prin atribuirea unui număr unic şi irepetabil.

Curăţarea: îndepărtarea corpurilor străine, a seminţelor cu tegument crăpat şi a celor atacate de boli şi/sau dăunători.

Uscarea seminţelor: cea mai importantă dintre operaţiile de pregătire a seminţelor;

uscarea rapidă la temperaturi înalte poate reduce drastic viabilitatea seminţelor;

rata de uscare a seminţelor diferă în funcţie de specie, metodă de uscare,tipul colecţiei de seminţe etc.;

pentru fiecare specie există un punct de echilibru între conţinutul de umiditate a seminţelor şi umiditatea relativă; acest echilibru se consideră atins atunci când circulaţia umidităţii din atmosferă spre seminţe şi invers are valoarea zero.

Echipamente pentru depozitarea finală: camere frigorifice: din panouri prefabricate sau din zid de cărămidă izolată.

Monitorizarea viabilităţii seminţelor:viabilitatea minimă a seminţelor trebuie să fie cuprinsă în intervalul de 7580%;

testul iniţial de germinaţie trebuie să cuprindă minimum 200 de seminţe, pentru următoarele teste fiind suficiente 50100 de seminţe;

pentru colecţia activă, testarea se face la intervale de 5 ani, iar pentru colecţia de bază la intervale de 10 ani;

metode de testare folosite: testul de germinaţie conform normelor ISTA (Institutul Internaţional de Testare a Seminţelor);

testarea embrionilor excizaţi, pentru speciile cu germinaţie lentă;

testul cu tetrazoliu; analize enzimatice.

Regenerarea şi multiplicarea resurselor genetice vegetale:

Sunt activităţi prioritare în băncile de gene, fiind esenţiale în menţinerea probelor din colecţii, la nivele calitativ (viabilitate) şi cantitativ (număr de seminţe) corespunzătoare standardelor internaţionale acceptate;

Regenerarea constă în reînnoirea unei probe prin cultivarea acesteia în câmp, pentru obţinerea unui lot proaspăt de seminţe cu aceleaşi caracteristici ca şi populaţia originală;

Regenerarea se execută atunci când viabilitatea scade sub 85%, în timp ce, multiplicarea are loc


în momentul epuizării stocurilor;

Repetarea celor două operaţii, la intervale scurte de timp, prezintă riscul pierderii integrităţiigenetice a probei iniţiale, ca rezultat al erorilor de execuţie sau al driftului genetic;

Frecvenţa de regenerare diferă în funcţie de specie, de nivelul viabilităţii la intrarea în conservare şi de condiţiile de depozitare;

Frecvenţa operaţiei de multiplicare este în funcţie de gradul de utilizare a probei de seminţe şi de cantitatea (numărul de seminţe) la introducerea în colecţie;

Numărul de seminţe utilizat pentru regenerarea unei probe poate fi estimat din mărimea standard a eşantionului de regenerat (30 – 100 de plante) şi viabilitate, pe baza următoarei ecuaţii:

Număr de semințe necesare pentru plantare ═ nr. de plante dorite / (germinaţia % x nr. de plante răsărite), relaţie în care germinaţia şi numărul de plante răsărite se exprimă în sistem zecimal; numărul de plante răsărite este, în general, cu 5% mai mic decât valoarea germinaţiei.

Exemplu de calcul:

Număr de plante dorite ═ 100

Germinaţia ═ 85%

Numărul de plante răsărite ═ 80

100Nr. de seminţe pentru plantare ═ ──────── ═ 147

0,85 x 0,80

1.3.1.2. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection)

Acest tip de păstrare se foloseşte pentru speciile cu înmulţire vegetativă şi speciile care produc seminţe recalcitrante. Colecţiile vii au dezavantajul că sunt foarte costisitoare şi sunt vulnerabile la atacul paraziţilor şi în cazul unor calamităţi naturale (incendii, uragane etc.). Pentru siguranţă, se recomandă păstrarea duplicatelor în condiţii de creştere lentă in vitro.

1.3.1.3. Depozitarea in vitro

Colecţiile in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale sau plantule, în mediu de cultură steril. Prezervarea se poate face în condiţii de creştere lentă sau în azot lichid (crioprezervare).

Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la cartof, manihot, bananier şi alte specii cu înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub această formă 14 ani, după care se regenerează. Acest tip de colecţie are avantajul că plantulele pot fi propagate şi diseminate rapid din banca de gene către diferiţi utilizatori. De asemenea, colecţia este menţinută liberă de virusuri, ciuperci şi bacterii patogene. În prezent sau dezvoltat tehnici de păstrare prin culturi in vitro la peste 1000 de specii vegetale.

Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la 196oC, în azot lichid, temperatură la care diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. Protocolul de crioprezervare este încă în faza de experimentare. Această metodă se aplică la circa 80 de specii.

Este important de reţinut că modalitatea de prezervare in vitro este complementară celorlalte forme


de păstrare. Această tehnică de conservare genetică este prohibitivă pentru multe bănci de gene, datorită costurilor ridicate cu echipamentele, mediile de cultură şi personalul cu înaltă calificare. Alt dezavantaj constă în instabilitatea genetică datorată variaţiei somaclonale care apare în momentul clonării. De asemenea, perioada între două subculturi este relativ scurtă. Calusul este cel mai vulnerabil la apariţia acestor variaţii, iar cea mai stabilă formă este cea de lăstar.

1.3.1.4. Depozitarea polenului

Această formă de stocare este destul de puţin utilizată în băncile de gene. Păstrarea polenului se face în special de către amelioratori, atunci când există neconcordanţe între data înfloritului la inflorescenţele mascule şi femele.

Polenul singur are dezavantajul că nu poate conserva diversitatea genetică citoplasmatică a speciei. De asemenea, polenul se regenerează greu, deoarece nu este capabil să dezvolte, în mod independent, o nouă plantă. De aceea, folosirea pe scară largă a polenului, ca mijloc de conservare genetică, depinde de găsirea unor metode de eşantionare care să acopere întregul fond genetic al unei populaţii.

1.3.1.5. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut

Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un conţinut de umiditate de 58%, închise ermetic, la temperatura de 18oC. Studiile efectuate în anii ’80 arată că, viabilitatea seminţelor se poate prelungi semnificativ la valori ale umidităţii acestora de 12%.

Aceste condiţii nu sunt valabile însă pentru toate speciile vegetale, conţinutul optim de umiditate a seminţelor fiind diferit în funcţie de specie. Pentru multe bănci de gene, acest procedeu reprezintă o problemă din cauza lipsei echipamentelor de răcire adecvate, a nesiguranţei în furnizarea continuă a energiei electrice şi a costurilor de operare ridicate.

1.3.1.6. Conservarea de ADN

Această strategie nu este una viabilă pentru conservare, principala destinaţie a bibliotecilor de gene fiind izolarea de gene în vederea transferului, prin tehnicile ingineriei genetice.

1.3.2. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea varietăților locale in situ (sau on farm), nu a fost la fel de bine organizată ca și cea din băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte mari în ceea ce privește conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea varietăților locale sa făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate.

Conservarea in situ sau on farm a fost definită de Maxted și colab. (1997) ca “managementul durabil al diversității genetice la plantele de cultură dezvoltate pe plan local, asociat cu speciile și formele sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură agricolă, horticolă sau agrosilvică”. Autorul propune ca acest mod de conservare a varietăților locale, on farm, să fie obligatoriu asociat cu tehnologiile de cultură tradiționale, vechi, adică cele în care nu sunt preluate avantajele tehnicilor și echipamentelor moderne. În Italia, de exemplu, o treime din varietățile locale conservate on farm beneficiază de inputuri energetice (îngrășăminte chimice, pesticide, combustibil, irigații etc.) foarte mari (Negri și colab., 2007).

Chable și colab. (2009) consideră că o parte din diversitatea genetică agricolă a fost redescoperită prin experienţele din domeniul agriculturii ecologice din Europa. Aceste resurse genetice au fost menţinute


în ultimele decenii în bănci de gene, în cea mai mare parte a lor. Autorii militează pentru crearea posibilităților de evoluție a acestora la fermă (sau în grădini), cu scopul de a dezvolta capacitatea lor de adaptare la schimbările climatice rapide (Maxim, 2010).

În Elveția, Banca Națională de Gene Agroscope Changins Wädenswil (ACW) a întocmit o listă cu 252 de soiuri comerciale vechi și soiuri de cereale, pomi fructiferi și legume selecționate de micii agricultori. Conservarea on farm a acestor soiuri este susținută de organizații agricole, cu suport financiar de la guvernul elvețian. Varietățile locale de legume sunt conservate de către micii fermieri și de grădinari, majoritatea în vârstă. Cele mai cultivate varietăți locale on farm sunt cele de anghinare, morcov și fasole. Multe dintre acestea sunt cu denumiri protejate sau cu indicație geografică (SchierscherViret și colab., 2009).

Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în: înlocuirea lor cu hibrizi și soiuri performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță (Lever, 2006; Maxim şi colab., 2007; Nikolaou și Maxted, 2009). Agricultura tradițională are dezavantajul că veniturile sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este deseori marginalizată.

Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților locale la fermă sunt multiple:

Informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă a acestor varietăți și la avantajele cultivării lor pe termen lung, având în vedere schimbările climatice globale.

Ameliorarea participativă, în care oamenii de știință lucrează în parteneriate cu fermierii.

Introducerea așa numitelor “produse rare”, obținute din varietățile locale cu calități gustative deosebite și cu posibilități avantajoase de valorificare.

Protejarea diverselor produse agricole prin asocierea varietăților locale cu anumite regiuni geografice: Denumire de origine protejată (DOP), Indicație geografică protejată (IGP), Specialitate tradițională garantată (STG).

Creșterea bunăstării populației rurale prin valorificarea produselor tradiționale prin așa numitele “nișe de piață”.

În țările cu agricultură avansată, bioagricultorii, micii fermieri și ecologiștii sunt foarte bine organizați în asociații şi confederaţii care luptă pentru menținerea soiurilor locale și a sistemelor tradiționale de agricultură, pentru o alimentație sănătoasă și pentru diversitate culturală. Amintim aici: Confédération Paysanne, Kokopelli, Action Consommation, Afrique Verte, Association pour la Régénération de la Vigne, Bio d’Aquitaine, Civam Bio 06, Civam Bio Corse, Terra Bio Corse, CNDSF (Coordination nationale pour la défense des semences fermières), Coordination Rurale, Fruits Oubliés, GREENPEACE, Le Biau Germe, Semailles, SPBioLR etc.

În România, ființează câteva asociaţii cu obiective similare: Eco Ruralis (www.ecoruralis.ro), Bio România (www.bioromania.org), Conviviumurile Slow Food dintre care amintim Asociația Slow Food Turda (www.slowfoodturda.ro), Cooperativa gospodarilor ecologici BIOCOOP (www.biocoop.ro), Asociația Hosman Durabil (www.hosmandurabil.org), Fundaţia ADEPT (www.fundatiaadept.org), Iniţiativa Transylvanian Brunch (brunch.dordeduca.ro).

Societatea poate beneficia de stabilitatea agroecositemului şi a utilizării scăzute a substanţelor chimice în agricultură promovate de utilizarea diverselor varietăți locale. Beneficiile socioeconomice ar putea include întărirea comunităţilor rurale. Pentru fermieri, conservarea la nivel de fermă ar putea servi ca sprijin al tradiţiilor culturale, ar putea fi potrivită pentru atenuarea constrângerilor bugetare, atenuarea efectelor dăunătorilor, bolilor şi a altor tipuri de stres pentru mediu şi să ofere o asigurare de material genetic nou în faţa schimbărilor viitoare economice sau de mediu. Câteva beneficii importante (economice, socioculturale, ecologice, genetice) rezultate în urma conservării in situ sunt prezentate în Tabelul 2.: Beneficii rezultate în urma conservării in situ.


Tabel 2. Beneficii rezultate în urma conservării in situ (Jarvis si colab., 2000)

BeneficiiActori

Beneficii economice și socio culturale

Beneficii ecologice Beneficii genetice

Gospodărie /Fermier

Gestionarea riscurilor si a incertitudinii;Ajustarea a diferitelor constrângeri financiare;Minimizarea şi evitarea unor blocaje ale forţei de muncă;Continuitatea anumitor ritualuri şi crearea de legături sociale;Îndeplinirea nevoilor nutriţionale;

Minimizarea inputurilor chimice;Ameliorarea structurii solului;Rezistenţa la boli şi dăunători;

Asigurarea împotriva schimbărilor socioeconomice şi de mediu;

Societate Securitate alimentară globală;Întărirea comunităţilor locale;Sustenabilitate socială;

Reducerea poluării chimice;Restrângerea bolilor plantelor;Reglarea fluxurilor hidrice;

Asigurare împotriva shimbărilor de mediu, bolilor şi dăunătorilor;Este în folosul sectorului agricol;

1.3.3. Inițiative pentru conservarea in situ (sau on farm)

Inițiative colective țărănești de conservare dinamică (exemple):

Casa semințelor din Aquitaine, Franța, AgroBio Perigord – este un proiect inițiat de agricultori ecologici. Acesta are ca obiectiv colectarea, securizarea, conservarea, selecționarea și multiplicarea semințelor printro rețea de profesioniști și persoane private. Colecțiile de semințe vechi sunt menținute în câmpul unui țăran și servesc ca bază pentru un program regional de experimentare. Casa semințelor adăpostește semințe de porumb (120 varietăți), floarea soarelui, soia, grâu, plante furajere, roșii, vinete, ardei, fasole, busuioc și altele.

Universitatea rurală Amayuelas de Abajo, Spania, a pus în practică o bancă de semințe întro mansardă resturată. Semințele sunt listate și repartizate în funcție de varietăți. Există aproximativ 400 de semințe distincte. Această bancă de semințe nu este o locație pentru coservare, ci un loc de reperare și de prezentare a varietăților (expuse în borcane). Dacă o persoană este interesată de o anumită varietate este pusă în contact cu persoana care a produso. Universitatea gestionează și un program de multiplicare a semințelor și organizează târguri de biodiversitate o dată la 2 ani, ocazie cu care grădinarii din împrejurimi și adesea persoanele mai învârstă care practică grădinăritul sunt invitați să își aducă semințele.

Inițiative ale cetățenilor împreună cu instituțiile publice (exemple):

Stabilirea unui raport de încredere între țărani/asociații de țărani și cei ce gestionează băncile de gene. Țăranii brutari de la Rețeaua de Semințe Țăranesti, Franța, au stabilit un raport de încredere cu cei care gestionează băncile de gene de la INRAClemont Ferrand, ceea ce le permite accesul la varietăți vechi de grâu care au dispărut din sistemul agricol. Astfel, țăranii șiau imbogățit culturile de grâu și în același timp resursele pentru munca lor de adaptare a varietăților. Acest parteneriat valorizează munca țăranilor care iși iau responsabilitatea de a repune în cultură varietăți care au fost condamnate să rămână în camerele frigorifice ale centrelor de cercetare.

Bancă civilă de semințe, în rețea de sate ecologice, Ungaria – deoarece statul maghiar a diminuat fondurile publice disponibile pentru finanțarea Institutului Agrobotanic din


Tapioszele (o bancă de gene publică din centrul Ungariei), Institutul a fost obligat să reducă treptat numărul angajaților. În același timp, angajații licențiați au decis să se implice în prezervarea biodiversității agricole. Ei sau integrat întro rețea de ecosate și sau asociat inițiativelor existente, fiind în prezent responsabili cu punerea în practică și coordonarea unei bănci civile de gene, ce conține în principal semințe de legume. Grupul dorește să scoată semințe din Institut înainte ca acesta săși închidă porțile oficial.Proiectul băncii civile de gene are și o dimensiune de mediu, dorind să valorizeze și aspectele culturale și etnografice ale agrobiodiversității, urmărind cu precădere originea geografică și semnificația numelor plantelor, precum și specificul utilizării culinare ale acestora.

Inițiative ale cercetătorilor cercetători în număr din ce în ce mai mare, doresc să lucreze cu țăranii în cadrul unor programe comune de selecție participativă și de valorizare a vechilor varietăți de plante agricole.

Parteneriat pentru reconstituirea filierei de paste și pâine în Toscana, Italia – cercetători de la Universitatea din Florența lucrează pe tema varietăților de grâu scoase din colecția Universității și încearcă să reunească țăranii pentru a lucra împreună pentru acest subiect. Proiectul lor are ca obiectiv reconstituirea filierei de paste și pâine la nivel local, incluzând procesarea artizanală a produselor.

Conservare prin utilizare pentru dezvoltare – promovarea calităților culinare ale varietăților locale în sistemul de agroturism.

Câteva lucruri pe care le puteți face ca și cultivator sau consumator

Facețivă propria gradină un adăpost pentru fructe şi legume rare!

Antrenațivă simțurile! Invitațivă prietenii şi familia la cină şi ajutații să aprecieze varietățile rare – dragostea trece prin stomac.

Ori de câte ori este posibil, cumpărați produse alimentare direct de la agricultor sau de la o piaţă de agricultori. Acordați prioritate produselor ecologice şi de sezon, produselor regionale.

Cereți alimente produse din plante rare de cultură şi soiuri care nu sunt rezultatul unor procese de producţie industriale, ci sunt fabricate de artizani alimentari.

Când mâncați la restaurant, întrebați de unde provin legumele şi alte produse.

Incepeți să cultivați semințe de exemplu, o varietate de fasole. Continuați cunoştinţele aproape uitate. Urmăriți plantele în timpul ciclului lor de viaţă – de la sămânţă la seminţe.

Dați mai departe seminţe şi plante vecinilor și prietenilor dumneavoastră pentru a promova răspândirea de soiuri pe cale de dispariţie.

Dacă există copii în jurul dumneavoastră, învăţații cum să trateze plantele, animalele (şi oamenii!) cu amabilitate.

Puneţi presiuni prin mijloace democratice asupra politicienilor pentru o agricultură durabilă, liberă de organisme modificate genetic.

Dacă doriți, asociațivă unui grup promotor al biodiversității.


Capitolul 2

EROZIUNEA GENETICĂ A RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

2.1. FACTORI AI PIERDERII IREVERSIBILE A RESURSELOR GENETICE VEGETALE

Cei mai importanţi factori ai pierderii ireversibile de resurse genetice (eroziunea genetică) includ: înlocuirea culturilor autohtone cu varietăţi noi, uniforme genetic, schimbări în practicile agricole şi modul de folosire a terenului (de exemplu supraexploatarea), distrugerea sau pierderea habitatelor şi ecosistemelor (extinderea orașelor, construirea drumurilor, căilor ferate) și mai recent, inundaţiile şi schimbarea climatică globală.

A. Dezvoltarea industriei agroalimentare

Industria agroalimentară cere cantități mari de materii prime omogene – cereale, legume și fructe care să poată fi cultivate în orice condiții de climă și sol.

În Europa au dispărut 80% din legumele și fructele cultivate în ultimii cincizeci de ani. Industria agroalimentară are nevoie de mari cantități de materii prime „omogene”, impunând puține varietăți de cereale, legume și fructe. Ele trebuie cultivate în cantități mari, în orice condiții de climă și sol.

De mai mult de un secol cei ce promovează agricultura modernă, susținută de puterea financiară a industriei petrochimice, distrug cu nesăbuință semințele țăranilor și varietățile locale.

Agricultura modernă a creat soiuri noi ce au nevoie de cantități mari de chimicale pentru a rezista în câmp. Odată cu înlocuirea soiurilor tradiționale cu cele moderne apare pericolul eradicării semințelor tradiționale. Varietățile moderne au nevoie de pesticide pentru combaterea de boli, fungi, viruși, bacterii etc, spre deosebire de varietățile tradiționale care dea lungul timpului au dobândit rezistență la anumite boli și anumiți dăunători. Numărul de boli crește direct proporțional cu inputul de chimicale. Azi există peste 300 de boli serioase ale plantelor alimentare. Se creează un cerc vicios intrucât chimicalele aplicate se acumulează în sol ducând la apariția de dezechilibre și astfel la manifestarea unor boli. Plantele dobândesc rezistență la chimicale astfel apare necesitatea utilizării unor noi chimicale – apar alte boli, se dezvoltă rezistență la noile chimicale și apare din nou necesitatea creări unor noi chimicale, deci ciclul se repetă. Pentru industria chimică aceasta este o foarte bună afacere reușind să obțină sume de peste 36 miliarde de dolari pe an (Guillet, 2002).

B. Globalizarea și numărul redus al consumatorilor de produse tradiționale

„Globalizarea este bună, însă nu este obligatoriu ca toată lumea să aibă, spre exemplu, aceeaşi roşie sau acelaşi castravete în farfurie. Natura a creat o multitudine de forme şi de aceea nu trebuie să pierdem prilejul să le folosim. Există riscul ca formele tradiţionale să dispară în foarte scurt timp şi pentru a evita acest lucru trebuie să avem consumatori” – a spus directoarea Băncii de Gene din Suceava (36). Introducerea în cultură a plantelor straine, exotice, înlocuindule pe cele locale, pe lângă posibila pierdere a soiurilor locale, aduce cu sine și insecte, bacterii și viruși cu posibile repercursiuni catastrofale.

Din nefericire, după 1990, dar mai ales după 2007, anul aderării la UE, agricultura de tip intensiv explodează în România, practicată de marii latifundiari către care, în mod nedrept, se îndreaptă


grosul fondurilor UE. Ca urmare a subordonării acestor moșieri de catre marile companii transnaționale (care folosesc doar cateva tipuri de semințe pe tot mapamondul, afectând diversitatea biologică a Terrei), țăranii români se văd abandonați, descurajați, sărăciți și obligați săși vândă pământul sau să renunțe la semințele locale. Chiar atunci când provin din Vidra sau din alte sate din jurul Bucureștiului, roșiile de astăzi sunt la fel de fade și de "cauciucate" ca acelea provenite din import, pentru simplul motiv că semințele românești au fost înlocuite cu semințe mai ieftine și mai "productive" aduse din Occident. Situația e similară la fasole, la varză, la ardei, la morcovi, la usturoi sau la ceapă. Legumele românești, tradiționale, au fost trădate pentru "înlocuitori" de import.

La fel sa întâmplat cu piața de semințe de porumb, grâu, secară, mazare, bob etc., unde soiurile autohtone au ramas doar în amintirea producătorilor.

C. Colectivizarea (19471989)

Colectivizarea, a impus un sistem agricol industrial care presupunea utilizarea de semințe moderne selecționate din stațiunile de cercetare plublice, deci țăranii nu au mai avut posibilitatea cultivării plantelor locale ci a unora impuse, moderne, noi. “Țăranii din aceste locuri, (unde colectivizarea practicată până în decembrie 1989 nu a ajuns aproape deloc) de obicei izolate, pâlcuri de case și comunități mici pierdute prin vârful munților, nu au primit niciodată de la cooperative semințe modificate genetic, care să ofere, așa cum se obișnuia pe vremea respectivă, producții record. Este un lucru bun, timp de zeci de ani sau păstrat intacte soiuri de cereale curate”(39).

D. Dispariția continuă a comunităților de țărani şi a comunităţilor tradiţionale

Tendința actuală a tinerilor de a pleca din zonele rurale face ca odată cu pierderea vechilor generații să se piardă și vechile obiceiuri legate de practici tradiționale, plante și semnințe de plante (de exemplu în trecut femeile aduceau cu ele după căsătorie semințe locale din satele de proveniență) și informațiile referitoare la cultivarea semințelor tradiționale și deci, are loc sărăcirea agrobiodiversității.

Dispariţia fermierilor tradiţionali mai înseamnă, de asemenea, dispariţia comunităţilor şi a culturii rurale, împreună cu activităţile comerciale pe care le desfăşurau acele comunităţi. Oficiul American de Evaluare Tehnologică (US Office of Technology Assessment) a studiat 200 de comunităţi rurale şi a descoperit că, odată cu creşterea dimensiunii fermelor, creşte şi sărăcia. Este dificil să estimezi în bani dispariţia fermierilor şi a comunităţilor rurale; în mod evident, mult din ceea ce se pierde este inestimabil ca valoare (37).

“Pierderi sau inregistrat la absolut toate speciile vegetale. Ritmul este alarmant. Dintre plantele textile, inul sa pierdut în totalitate, iar în ceea ce priveste cânepa, am avut surpriza placută ca, în primăvara acestui an, să gasim o persoană din Groșii Țibleșului, jud. Maramureș, pe nume Pop Marioara, de 70 de ani, care cultiva și prelucra o formă locală de cânepă. Tipurile pure de porumb local, Cincantin, Hanganesc, Moldovenesc, Lăpușneac au dispărut de asemenea” (31).

E. Situația financiară a majorității cultivatorilor de semințe tradiționale

Din păcate, mai ales în cazul legumelor, eroziunea genetică a acționat foarte violent, țăranii din zonele producatoare nerezistând pe piață cu semințele lor tradiționale. Aceștia sunt, în general, bătrâni, cu resurse financiare extrem de reduse, care nici macar nuși permit deplasarea intro piață orășenească.

F. Comoditatea cultivatorilor

În agricultura românească au pătruns o multitudine de forme de seminţe care modifică şi alterează fondul genetic vegetal autohton, lucru posibil şi din cauza comodităţii cultivatorilor – hibrizii importați necesită un volum de muncă mai redus, iar producția este mai omogenă și cu un aspect comercial mai bun. Majoritatea seminţelor importate sunt hibrizi din care, întradevăr, se obţin legume mari şi frumoase, însă cu calităţi alimentare care, de cele mai multe ori, lasă de dorit.


G. Probleme la nivelul băncii de gene

În lipsa terenurilor pentru cultivarea periodică a semințelor și din cauza unei slabe colaborări cu cultivatorii din regiunile de unde provin semințele, de multe ori, semințele conservate zeci de ani în depozitele băncilor sau degradat, nemaiputând fi însămânțate.

Păstrarea semințelor în bănci este importantă, dar este necesară și cultivarea lor pe câmp, în zonele de origine. Acolo unde ele se adaptează la factorii de stres: la secetă, la temperaturi scăzute, la boli și dăunători. Fapt confirmat de experiența de peste 30 de ani a inginerului agronom Gebhard Rossmanith, producător de semințe tradiționale de cereale, fructe și legume din Germania: „Sănătatea și gustul specific al legumelor, fructelor și cerealelor provine din interacțiunea lor cu mediul de origine.”

“Pierderi sau inregistrat la absolut toate speciile vegetale. Ritmul este alarmant...Tipurile pure de porumb local, Cincantin, Hanganesc, Moldovenesc, Lăpușneac au disparut de asemenea. Insă grație activității inginerului doctor Mihai Cristea, fondatorul Bancii și ameliorator al porumbului, deținem în colecție valoroase populații locale, aparținând acestor forme, care au fost colectate inainte de 1980. În ceea ce priveste cartoful, situația este mult mai ingrijorătoare, identificanduse numai 7 populații locale în Bucovina și 3 în Munții Apuseni, din zeci de populații înregistrate în urmă cu 1020 de ani. Pierderi uriașe sunt și la fasole: până nu demult, în România, în special în Maramureș, Satu Mare și Bucovina, se cultivau peste 100 de populații locale de fasole, fiecare familie țărănească semănând peste 20 de forme diferite. În 2008, am reușit să colectam doar 13 varietăți, din zona Maramureșului! Celelalte 87 probabil sau pierdut.” declară dr. biolog Silvia Străjeru, directoarea Bancii de Resurse Genetice Vegetale din Suceava (interviu pentru Formula AS nr 824, 2008).

H. Lipsa promovării importanței soiurilor tradiționale

Exemplul soiurilor de viță de vie românești părăsirea vechilor soiuri românești în favoarea unor soiuri noi, importate, odată cu care vin și dăunătorii specifici. Pe teritoriile românesti, vița de vie cultivată este de origine locală și nu a fost adusă, ca în cazul altor țări viticole. Pe calea selecției naturale, timp de milenii, din vița sălbatică de pădure existentă, generații după generații de cultivatori au obținut în spațiul românesc multe soiuri de viță roditoare. Numărul acestora este greu de precizat, pentru că unele dintre ele au dispărut în timp.

Apariția în țara noastră a insectei filoxera (1884) a dus la distrugerea podgoriilor și, odată cu acestea, și a soiurilor vechi românesti. A fost un adevărat dezastru în viticultură, ceea ce a făcut ca sortimentele tradiționale ale podgoriilor noastre să nuși mai revină niciodată. Au fost făcute cu ușurință și la întâmplare importuri de vițe străine din toate colțurile lumii. Ca urmare, neam trezit în podgorii cu cele mai variate și mai curioase amestecuri de soiuri, unele dintre acestea neavând nimic în comun cu condițiile climatice din țara noastră. În același timp, vechile soiuri românesti, fruct al experientelor milenare, au fost părăsite. De exemplu, numai în Drăgășani, unde până la ivirea filoxerei erau cultivate doar patru soiuri (Crâmpoșie, Braghină, Gordan și Tămâioasă românească), după 34 decenii de la apariția filoxerei în aceeași podgorie se găseau peste două sute de soiuri străine! Pepinieriștii particulari, au agravat și mai mult dezastrul din viticultura națională prin vițele necorespunzătoare produse. După dezastrul filoxeric și după haosul replantărilor ce au avut loc în România, soiurile tradiționale au fost din ce în ce mai puțin cultivate, unele dintre ele dispărând pentru totdeauna din cultură (40).

I. Cerințele pieței

Activitățile comerciale sunt axate pe produsul final mai degrabă decât pe semințe când vine vorba de soiurile locale. La piață, mulți cumpărători au tendința de a alege produsele pe criterii estetice. În Balta Doamnei, mai bine de jumătate din cei 3.000 de locuitori are în proprietate cel puţin o seră. Însumate, solariile reprezintă 80 de hectare din suprafaţa comunei, legumicultura fiind principala activitate din întreaga zonă.


Faţă de anii trecuţi, când la mare căutare erau roşiile româneşti, datorită gustului excelent, acum în solarii sunt plantate numai răsaduri provenite din seminţe olandeze şi bulgăreşti. Cele mai căutate sunt seminţele olandeze, chiar dacă sunt foarte scumpe. O singură sămânţă costă 0,3 lei, de zece ori mai mult decât una bulgărească. În ceea ce priveşte seminţele de roşii autohtone, acestea au ieşit definitiv din planurile legumicultorilor. „Chiar dacă ale noastre sunt mai gustoase, roşiile olandeze sunt mult mai rezistente la transport şi au un aspect comercial deosebit. Dacă asta ne cere piaţa, nu avem ce face.” (Evenimentul Zilei Prahova)

J. Riscul coexistenței semințelor tradiționale cu plantele modificate genetic

Culturile modificate genetic au fost create pentru profit de companiile producătoare, care au o politică extrem de agresivă. Una din consecințele utilizării de semințe modificate genetic este pierderea dreptului de a refolosi pentru culturile următoare semințele obținute din recoltă din cauza patentelor pe care le au pe aceste varietăți. În fiecare an agricultorul va trebui să cumpere semințele de la companiile producatoare.

Odată eliberate în mediu, fie că sunt culturi de testare, fie comerciale, plantele modificate genetic nu pot fi controlate pentru că acestea interacționează în mod liber cu întregul ecosistem. Culturile convenționale sau ecologice din jur pot fi impurificate prin polenizare, datorită vântului sau insectelor. De asemenea intreaga biodiversitate are de suferit de pe urma culturilor modificate genetic rezistente la insecte și erbicide. Multe insecte care se hranesc în mod natural cu daunatorii plantelor de cultură suferă și chiar mor dacă consumă dăunători de pe plante modificate genetic. Așa este cazul buburuzelor care se hrănesc cu păduchi de frunză.

Procedurile de autorizare pe piață pentru fiecare organism modificat genetic (OMG) sunt opace și insuficiente în ceea ce privește evaluarea riscurilor asupra sănătății, mediului, economiei și în special în privința protecției sistemelor agrare existente. Activitatea comisiei științifice a EFSA (European Food Safety Authority) este controversată din pricina lipsei transparenței. Prin recomandarea CE din data de 23 iulie 2003, aceasta solicită statelor membre să instituie coexistența culturilor modificate genetic cu cele nemodificate printro gestiune voluntară. Intre timp constatările contaminării semințelor și recoltelor cu OMG se înmulțesc în Europa și în lumea întreagă. Riscurile coexistenței între culturile ecologice și cele transgenice la nivel local, a fost constatate oficial de către Comitetul Înaltei Autorități a Franței în ianuarie 2008.

În cazul în care OMGurile sunt cultivate pe o bază comercială în Europa în viitor, contaminări suplimentare cu OMG a zonelor dea lungul lanţului de producţie vor avea loc. Dacă o astfel de contaminare inevitabilă se adăuga la o contaminare iniţială a seminţelor, măsurile de prevenire a contaminării vor trebui să fie mai stricte pentru a nu depăşi pragul de etichetare pentru produsele alimentare şi hrană pentru animale. Coexistenţa dintre agricultura OMG şi nonOMG şi producţia de alimente va deveni chiar şi mai dificilă şi costisitoare şi problemele de responsabilitate vor deveni extrem de complicate.

Pentru că seminţele se reproduc şi se înmulţesc este imposibil să se controleze şi să se prezică nivelul de contaminare care rezultă din nivelurile iniţiale de impurităţi ale semințelor. Etichetarea seminţelor este, prin urmare, nu doar pentru informarea consumatorilor, dar o condiţie esenţială pentru buna gestionare a riscurilor.

Dreptul agricultorilor de a păstra şi de a folosi seminţe din producţia proprie poate fi compromis pe măsură ce aceștia ar trebui să anticipeze creşterea nivelului de contaminare a seminţelor în a doua generaţie. În timp ce companiile de seminţe ar profita de pe urma acestui fapt, venitul agricultorilor ar suferi, precum şi diversitatea de seminţe cultivate. Soluția este ca țăranii producători să își conserve metodele tradiționale de cultivare și, mai ales, semințele.

K. Dialogul slab al oamenilor de știință cu micii agricultori sau cu țăranii

Metodele de conservare a mediului se află deja în cultura tradițională a fermierilor și în practicile


agricole virtuoase ale țăranilor și populațiilor indigene, susțin Vandana Shiva și Carlo Petrini, președintele Slow Food International. "știința va trebui să dialogheze cu cunoașterea tradițională, iar docenții trebuie să aibă umilința de a vorbi de la egal la egal cu țăranii", spune Petrini. "Mă întreb, o țărancă indiancă ce poate doar cu ajutorul simțului tactil să diferențieze între 600 de tipuri de semințe e inferioară unui profesor de la Harvard? Nu cred. Poate chiar dimpotrivă", a mai spus acesta (www.slowfoodromania.blogspot.com).

2.2. SITUAȚIA AGROBIODIVERSITĂȚII AGRICOLE DIN ROMÂNIA ȘI PERICOLUL EROZIUNII GENETICE

România are o suprafaţă agricolă de 14.741.200 hectare, adică 61,8% din suprafața țării. Cea mai mare parte a suprafeței agricole este arabilă (9.472.000 ha, respectiv 64,1%), diferența fiind ocupată de pășuni și fânețe (4.864.600 ha, respectiv 33% din suprafaţa agricolă a ţării), podgorii și livezi, inclusiv pepiniere (2,9% din suprafaţa agricolă a țării). Situaţia este reprezentată în Figura 2.

Figura 1: Destinaţia terenurilor agricole în România

Începând cu anul 1990, suprafața agricolă a României sa diminuat treptat din cauza transferului suprafețelor de teren către sectorul construcțiilor și includerea lor în intravilanul orașelor. Retrocedarea și redistribuirea suprafețelor de teren agricol a început în anul 1991, desfășurânduse în mai multe etape succesive. Până în anul 2005, 95,6% din suprafața agricolă a țării a fost retrocedată foștilor proprietari și moștenitorilor acestora. Terenurile agricole aflate în proprietate publică reprezintă aproximativ 0,5% din suprafața agricolă a țării (367.200 ha), din care 263.600 ha (71,8%) sunt fânețe și pășuni (Anuarul Statistic al României, 2008). După o evaluare făcută în noiembrie 2008, aproximativ 6,8 milioane de hectare agricole (46,2% din suprafața agricolă a țării) nu sunt lucrate (www.standard.money.ro).

Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol românesc. Acestea sunt depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a diversității agricole intra și interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe inputuri scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic.

Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt implicați de facto în conservarea on farm a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor locale de cereale, leguminoase pentru boabe, legume, plante industriale și tehnice, plante aromatice și medicinale. În grădinile țărănești sunt cultivate numeroase specii și varietăți locale menite să satisfacă nevoile și preferințele cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât pentru hrana familiei, cât și pentru medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale. România este o țară în care există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.

Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul conservării ex situ a


varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de plante de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt concentrate cele mai multe varietăţi locale: Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în satele care au rămas necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile moderne de cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 3).

Fig. 3. Distribuția varietăților locale în România (Străjeru și colab., 2009)

Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea ex situ a resurselor fitogenetice, aceasta extinzânduse, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on farm a soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost identificate ca zone de interes pentru conservarea on farm a varietăților locale. Cea mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o întâlnim la fasole, porumb și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele numeroase varietăți locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial. Aceste rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită înlocuirii lor cu soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din agricultură, a distrugerii habitatelor și ecosistemelor și a migrării forței de muncă în străinătate.

Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de fibre (in și cânepă), unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași situație o găsim și la specia de grâu Triticum monococcum L. – o cultură relicvă pe care o mai întâlneam până în anul 1994 în multe sate din Munții Apuseni (județele Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar uneori și pentru consumul uman (în amestec cu grâul de pâine – Triticum aestivum L.). Avantajele acestei specii constau în adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de mediu, precum și rezistență la rugină și făinare. În toamna anului 2007, a fost identificată doar o singură cultură de T. monococcum de 0,5 ha, în localitatea Almașu Mare, din județul Alba.

Varietățile locale de cereale românești sunt și ele amenințate cu dispariția, din cauza pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea (2004) arată că, până în anul 2000, la porumb erau cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități necooperativizate, la altitudini de peste 800 m. În anul 2008, ca urmare a presiunii hibrizilor și a soiurilor cu productivitate ridicată, în județul Suceava, sau mai găsit doar trei varietăți locale de porumb cultivate on farm, în șase sate. În Maramureș și Munții Apuseni, sa mai găsit doar o populație locală de porumb (Optac românesc), cultivată exclusiv la altitudini cuprinse între 600900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05 ha.

Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale. Astfel, în Bucovina și Munții Apuseni mai există doar cinci, respectiv trei populații locale de cartof care se transmit din generație în generație.


Fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat în prezent doar în Depresiunea Dornelor.

La polul opus se găsește fasolea (Phaseolus vulgaris L.) care este cel mai bine reprezentată în județul Maramureș unde găsim în medie până la 10 varietăți locale pe gospodărie/fermă, chiar dacă suprafețele cultivate sunt foarte mici (sub 0,05 ha) în grădinile familiale. În zona Suceava și cea a Munților Apuseni, specia urcătoare de Phaseolus coccineus L., cu bobul alb, este frecvent întâlnită și este cultivată intercalat cu porumbul.

Pentru păstrarea on farm a patrimoniului genetic agricol, în România se impun măsuri guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie implicați fermierii și micii producători agricoli (Străjeru şi colab., 2009).


Capitolul 3

POLITICI ȘI STRATEGII CU PRIVIRE LA VARIETĂȚILE TRADIȚIONALE

3.1. EVOLUȚIA POLITICILOR MONDIALE ȘI EUROPENE CU PRIVIRE LA VARIETĂȚILE TRADIȚIONALE

Legislația europeană actuală privind comercializarea semințelor și a materialului vegetativ de înmulțire a plantelor este alcătuită din doisprezece directive de bază. Multe dintre aceste directive datează din anii şaizeci şi şaptezeci. Pe măsură ce echilibrul priorităţilor sa schimbat dea lungul anilor, cu elemente precum siguranţa alimentară, trasabilitatea, noi tehnologii şi aspecte de mediu care devin tot mai proeminente, plus extinderea Uniunii Europene, în prezent 27 de state membre, noi instrumente juridice ar fi mai oportun să reglementeze comercializarea de semințe și material vegetativ de înmulțire a plantelor, atât în beneficiul utilizatorilor cât şi al furnizorilor.

Directiva 66/401/EEC din 14 iunie 1966 pentru comercializarea semințelor de plante furajere;

Directiva 66/402/EEC din 14 iunie 1966 privind comercializarea semințelor de cereale;

Directiva 2002/53/EC din 13 iunie 2002 privind catalogul comun al varietăților speciilor de plante agricole;

Directiva 2002/54/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor de sfeclă de zahăr;

Directiva 2002/55/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor de legume;

Directiva 2002/56/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea cartofilor pentru sămânță;

Directiva 2002/57/EC din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor plantelor oleaginoase și textile;

Directiva 68/193/EC din 9 aprilie 1968 privind comercializarea materialului de înmulțire a viței de vie;

Directiva 1998/56/EC din 20 iulie 1998 privind comercializarea materialului vegetativ de înmulțire a plantelor ornamentale;

Directiva 92/33/EEC din 28 aprilie 1992 privind comercializarea materialului de înmulțire vegetativă și a materialului săditor altele decât sămânța;

Directiva 92/34/EEC din 28 aprilie 1992 privind comercializarea de material săditor fructifer şi a plantelor fructifere destinate producției de fructe;

Directiva 1999/105/EC din 22 decembrie 1999 privind comercializarea materialului reproducător forestier;


În conformitate cu legislaţia UE privind comercializarea seminţelor şi a materialului de înmulţire a plantelor, soiurile trebuie să fie supuse unui proces de aprobare şi să fie listate în cataloagele de seminţe naţionale şi comune, înainte ca seminţele lor să poată fi comercializate în cadrul UE. Aceste norme asigură faptul că fermierii, horticultorii şi silvicultorii au acces la seminţe cu înaltă calitate intrinsecă. Cu toate acestea, există anumite soiuri care nu sunt enumerate în aceste cataloage, dar sunt încă importante pentru asigurarea diversității genetice a plantelor (a faptului că această diversitate genetică a plantelor nu este diminuată). Aspectele legate de biodiversitate şi conservarea resurselor genetice vegetale au căpătat importanţă în ultimii ani. Comisia a elaborat o legislaţie specifică privind varietăţile de conservare, astfel încât soiurile de culturi agricole şi de legume, care pot fi ameninţate de eroziune genetică şi care sunt adaptate la condiţiile locale şi regionale, pot fi comercializate în conformitate cu anumite reguli derogatorii.

Directiva 2008/62/EC prevede că soiurile locale şi varietăţile agricole adaptate natural la condiţiile locale şi regionale (varietăţi de conservare), pot fi introduse în cataloage fără examinare oficială, odată ce îndeplinesc anumite standarde minime.

Directiva 2009/145/EC prevede cerinţe mai puţin stricte pentru soiuri şi varietăţi locale de legume care au fost tradiţional cultivate în anumite localităţi şi regiuni (varietăţi de conservare), precum şi pentru soiuri de legume cu nici o valoare intrinsecă pentru o producţie comercială, dar destinate cultivării în condiţii speciale (soiuri dezvoltate pentru a fi cultivate în condiţii speciale), în ceea ce priveşte acceptarea varietăţilor şi comercializarea seminţelor.

De asemenea, conservarea şi păstrarea mediului natural de păşune bogată în specii a câştigat importanţă. Directiva 2010/60/EU prevede norme mai puţin stricte, necesare pentru a permite comercializarea de amestecuri de seminţe de plante furajere "amestecuri de seminţe de conservare".

Seminţele din aceste amestecuri sunt colectate de pe păşunile naturale sau seminaturale, care sunt desemnate de către statele membre în conformitate cu Directiva Habitate (Directiva 92/43/CEE a Consiliului), sau cu normele naţionale comparabile ca ariile speciale de conservare şi, astfel, demne de conservare. Derogarea de la regulile normale a fost necesară deoarece componentele acestor amestecuri nu sunt conforme cu unele dintre regulile generale UE de comercializare a seminţelor, de exemplu identitatea şi puritatea soiului.

Dificultatea de a dezvolta produse rezultate din semințele varietăților tradiționale

La presiunea industriei agroalimentare, Uniunea Europeană a ingrădit treptat dreptul milenar al țăranilor de a semăna, conserva și comercializa propriile semințe tradiționale și regionale.

Dificultatea de a dezvolta produse rezultate din semințe țărănești vine de la faptul că regiunile sunt din ce în ce mai puțin autonome, supuse fiind cadrului legislativ UE. De fapt, legislația asupra semințelor, procesarea produselor la fermă și chiar autorizarea și punerea în cultură a plantelor modificate genetic sunt elaborate de Comisia Europeană de la Bruxelles, pentru a răspunde în primul rând nevoilor marilor grupuri agroalimentare europene angajate în competiția mondială.

Aceste reglementări europene formează un ansamblu complet inadaptat realității agricultorilor țărani și constituie cauza dispariției a mii de țărani din Europa, păstrători ai vechilor cunoștințe tradiționale, în fiecare an.

Dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în catalogul european

Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este Directiva 98/95CEE, în care se menţionează importanţa conservării resurselor genetice şi necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor tradiționale. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de plante de cultură în Catalogul Comun.

Însă dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în catalogul european și Politica Agricolă Comună (PAC) fac dificilă cultivarea lor și favorizează astfel extincția semințelor tradiționale care încă mai


sunt cultivate.

Semințele neînscrise în catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură se regăsesc întro situație clandestină. Directiva 98/95 CEE, cadrul legal în care se poate exprima dreptul agricultorilor asupra semințelor lor pentru a menține o agricultură durabilă este blocată în procesul de aplicare. În același timp, reglementarea europeană (2100/94) asupra drepturilor de înregistrare a soiurilor de plante instituite de Convenția UPOV din 1991 și transpunerea în legislațiile naționale a directivei 2004/48 cu privire la aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală subminează progresiv dreptul agricultorilor de ași reînsămânța sămânța recoltată și amenință agrobiodiversitatea.

Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană, trebuie ca varietatea să fie înscrisă întrun catalog oficial. Criteriile DUS (Distincţie, Uniformitate şi Stabilitate) la varietăţile locale, precum și costurile foarte mari de înregistrare și tratamentul chimic obligatoriu, vor declasa semințele țărănești care sunt în mod natural și istoric adaptate agriculturii ecologice. Prin extensie aceasta va interzice semințelor țărănești și varietăților asociate să facă obiectul schimbului între agricultori. Bioagricultorii văd aceste reglementări ca fiind necorespunzătoare sau nenecesare, întrucât destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă.

În România, Conservarea varietăților tradiționale de legume este stipulată în Ordinul 1366/2005 al Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Directiva 2008/63/CE – Văzând efectele negative ale procesului de eroziune genetică, comunitatea internațională a adoptat tratatul FAOITPGRFA (International Treaty on Plant Genetic Resources for Food and Agriculture – Tratatul Inernațional Privind Resursele Genetice Vegetale). România a aderat la acest tratat prin Legea 42 din 17 martie 2005, însă nu sau făcut prea mulți pași pentru a implementa cele conținute în acest tratat.

În 20 iunie 2008, Comisia Europeană a adoptat Directiva 2008/62/CE “de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea soiurilor locale și a varietăților agricole adaptate natural la condițiile locale și regionale și amenințate de eroziunea generică și pentru comercializarea semințelor, cartofilor de sămânță ale acestor soiuri locale și varietăți”. Tratatul și D2008/62/CE sunt pași importanți pentru dezvoltarea unei legislații naționale care să aibă în vedere respectarea drepturilor micilor producători. Totuși, directiva se referă doar la semințe de plante furajere, cereale, sfeclă de zahăr, cartofi și semințe de plante oleaginoase și pentru fibre. Clasificarea și certificarea semințelor trebuie să se facă după o procedură și standarde realizabile pentru soiurile tradiționale și fără o cheltuială prohibitivă pentru agricultori.

Problema conservării resurselor genetice vegetale şi, implicit, a varietăţilor locale, o regăsim în memorandumuri, tratate internaţionale, directive UE, legi naţionale şi regionale. Primul pas legat de principalele acţiuni asupra biodiversităţii a fost făcut la Rio de Janeiro în 1992, cu adoptarea Convenţiei asupra Biodiversităţii (CBD) ale cărei principii au fost dezvoltate în numeroase directive europene și tratate internaționale.

În Europa, primul document cu impact major asupra conservării agrobiodiversităţii este Directiva 98/95 CEE, în care se menţionează importanţa conservării resurselor genetice şi necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor tradiționale. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării anumitor varietăţi locale în Catalogul Comun (creat în anul 1966 de către Comunitatea Europeană) și a comercializării seminţelor pentru conservarea in situ.

Menționăm că, în anul 1942, în Franța, sunt impuse condițiile DUS (Distincţie, Uniformitate şi Stabilitate) pentru soiurile europene, prin reprezentanții industriei producătoare de semințe și ai guvernului, reuniți în Comitetul Tehnic Permanent pentru Semințe (Comité Technique Permanent des Semences). De la crearea Catalogului Comun în anul 1966, orice comercializare a devenit ilegală


pentru soiurile care nu figurau în cataloagele naţionale sau europene. În plus, numai producătorii de seminţe certificați erau autorizați pentru activități de vânzare a semințelor.

Directiva 98/95 CEE menționează necesitatea introducerii unui nou catalog care să includă așa numitele “varietăți de conservare” amenințate cu eroziunea genetică. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale au considerat însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi au propus adaptarea sau chiar eliminarea acestora. Ei au considerat incorectă aplicarea criteriilor DUS la varietăţile locale, în special cele referitoare la uniformitate şi stabilitate. Ei au argumentat că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de masă.

În anul 2001, este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură, iar în 2005 UE a adoptat o directivă ce deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi locale), în vederea protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale.

În anul 2008, după 10 ani de la apariția Directivei 98/95 CE, Comisia Europeană a emis o nouă directivă (2008/62/CE) din iunie 2008 prin care sunt admise "derogări pentru acceptarea de rase primitive agricole şi soiurile care sunt adaptate natural la condiţiile locale şi regionale şi a cartofilor, ameninţate de eroziune genetică, precum şi pentru comercializarea de seminţe din aceste varietăţi locale". Aceste facilități se referă doar la anumite specii agricole: Pisum sativum, Triticum spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus annuus. Directiva continuă să restricționeze înmulțirea varietăților de conservare prin limitarea numărului de specii și a cantităților de semințe permise la comercializare și prin menținerea criteriilor DUS.

În articolul 8 al Directivei 2008/62/CE se precizează:

“(1) În cazul în care un stat membru acceptă o varietate de conservare, acesta identifică regiunea sau regiunile în care se cultivă varietatea în mod tradițional și în care aceasta sa adaptat în mod natural, denumită în continuare „regiunea de origine”. Acesta ține seama de informațiile furnizate de către autoritățile competente în domeniul resurselor genetice vegetale sau din partea organizațiilor recunoscute în acest sens de către statele membre. În cazul în care regiunea de origine se situează pe teritoriul mai multor state membre, aceasta este identificată de comun acord de toate statele membre în cauză.

(2) Statul membru sau statele membre care procedează la identificarea regiunii de origine notifică Comisiei regiunea identificată.”

În ceea ce privește restricțiile cantitative, în art. 14 al Directivei se menționează:“Fiecare stat membru se asigură că, pentru fiecare varietate de conservare, cantitatea de semințe comercializată nu depășește 0,5 % din cantitatea de semințe ale aceleiași specii utilizate în statul membru respectiv pe durata unui sezon de cultivare sau o cantitate necesară pentru a semăna 100 ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. În ceea ce privește speciile Pisum sativum, Triticum spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus annuus, procentul respectiv nu depășește 0,3 % sau o cantitate necesară pentru a semăna 100 ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. Cu toate acestea, cantitatea totală de semințe de varietăți de conservare comercializate în fiecare stat membru nu depășește 10 % din cantitatea de semințe din speciile în cauză utilizată anual în statul membru respectiv. În cazurile în care acest lucru are drept rezultat o cantitate inferioară celei necesare pentru a semăna 100 ha, se poate spori cantitatea maximă de semințe din specia în cauză, utilizată anual în statul membru respectiv, astfel încât să se ajungă la cantitatea necesară pentru a semăna 100 ha.”

Directiva 2008/62/CE (art.2) definește o serie de termeni legați de conservarea agrobiodiversității:

(a) „conservarea in situ” înseamnă conservarea materialului genetic în mediul său natural și, în cazul


speciilor locale de plante cultivate, în mediul agricol în care șiau dezvoltat proprietățile lor distinctive;

(b) „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice între și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea bazei genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor climatice;

(c) „soi local” înseamnă un ansamblu de populații sau clone ale unei specii de plante care sau adaptat natural la condițiile de mediu ale regiunii acestora;

(d) „semințe” înseamnă semințe și cartofi de sămânță, cu excepția cazurilor în care cartofii de sămânță sunt excluși în mod expres.

Prevederile directivelor europene au fost implementate în legislația diferitelor țări. De exemplu, în Finlanda, o varietate de conservare este înregistrată în catalogul național de soiuri dacă a fost cultivată de solicitant timp de câteva decenii. Solicitantul trebuie să aibă consimțământul proprietarului inițial pentru înregistrare.

Un soi este considerat eligibil pentru înregistrare dacă acesta este un soi local, un soi comercial vechi sau un soi local european. Un soi comercial vechi modificat este un soi comercial care sa schimbat atât de mult, din cauza polenizării încrucișate sau selecției de mediu, încât este diferit față de soiul original.

Soiul local nu va fi cultivat departe de zona geografică de origine. Se aplică testul DUS, dar perioada de testare este mai scurtă, respectiv un ciclu de vegetație. Cerinţele pentru diferenţiere, omogenitate şi stabilitate nu sunt la fel de stricte ca şi pentru soiurile moderne, dar soiul trebuie să fie identificabil. Atunci când o varietate de conservare este înregistrată, aceasta primește o denumire care trebuie să fie acceptabilă și pentru care se vor utiliza aceleaşi principii ca și pentru soiurile moderne. Această denumire este identificatorul unic al varietăţii de conservare şi aceasta trebuie să fie utilizată ori de câte ori soiul se comercializează pentru seminţe. Procesul de testare a seminţelor este acelaşi ca şi pentru loturile de seminţe moderne, certificate. În timpul vegetației, se face o inspecţie în câmp, de către un inspector autorizat. După recoltare, se prelevează un eşantion reprezentativ de semințe pentru stabilirea facultății germinative. Dacă lotul de semințe îndeplineşte standardele stabilite pentru seminţele soiurilor locale primește aprobarea pentru comercializare, iar sacii sunt etichetați. Facultatea germinativă minimă necesară pentru soiurile locale este, la cele mai multe specii, mai mică decât pentru soiuri moderne. Preţurile de inspecţii şi analizele sunt aceleaşi ca şi pentru loturile de seminţe normale. Semințele varietăților de conservare pot fi comercializate doar în Finlanda, în contrast la loturile de seminţe normale, care pot fi comercializate în toată zona UE. Până în septembrie 2008, în Finlanda au fost înregistrate 12 soiuri. Unul este considerat un soi comercial vechi modificat, iar celelalte 11 soiuri sunt varietăți locale. Din anul 2000, guvernul finlandez subvenționează conservarea on farm a varietăților locale. Pentru aceasta, fermierul trebuie să cultive varietatea înregistrată de cel puțin un an și să producă semințe pentru o suprafață de însămânțare de două hectare. Agricultorul trebuie să garanteze că varietatea nu este amestecată cu soiuri moderne și este protejată de polenizare încrucișată (Paavilainen, 2009).

În Italia, înregistrarea varietăților de conservare presupune ca acestea să fie cultivate în agroecosisteme de cel puțin 50 de ani și să nu figureze în registrul soiurilor. În catalogul oficial este rezervată o secțiune pentru varietățile locale. Testele oficiale nu sunt necesare însă trebuie asigurată distincția varietății împreună cu istoricul acesteia. De asemenea, trebuie demonstrată legătura culturală între varietatea de conservare și comunitatea umană locală. Nu sunt cerințe cu privire la puritatea semințelor. Este permisă vânzarea unor cantități mici de semințe (sămânța necesară pentru însămânțarea a 1000 de metri pătrați pentru legume și 10.000 metri pătrați de cultură) fermierilor din zonă (Lorenzetti și colab., 2009).

În anul 2009, legislația europeană este completată cu Directiva 2009/145/CE a Comisiei din 26 noiembrie 2009 de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea varietăților primitive și a soiurilor


de legume care sunt cultivate, în mod tradițional, în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică și a soiurilor de legume lipsite de valoare intrinsecă pentru producția vegetală comercială, dar create pentru a fi cultivate în condiții speciale, precum și pentru comercializarea semințelor acestor varietăți primitive și soiuri.

Derogările se referă la cerințele de bază privind acceptarea unei varietăți și la cerințele procedurale prevăzute de Directiva 2003/91/CE a Comisiei din 6 octombrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a dispozițiilor articolului 7 din Directiva 2002/55/CE a Consiliului privind numărul minim de caracteristici care trebuie examinate și condițiile minime necesare pentru examinarea anumitor soiuri de legume.

Directiva 2009/145/CE aduce o serie de facilități pentru conservarea in situ a varietăților de legume. În articolul 2 al Directivei se precizează: “În vederea asigurării conservării in situ și a utilizării durabile a resurselor genetice ale plantelor, varietățile primitive și soiurile cultivate, în mod tradițional, în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică („varietăți de conservare”) ar trebui cultivate și comercializate chiar și în cazul în care acestea nu îndeplinesc cerințele generale privind acceptarea soiurilor și comercializarea semințelor.”

În anexa 1 a Directivei 2009/145/CE sunt menționate restricțiile cantitative privind comercializarea semințelor varietăților de conservare în statele membre.

Numărul maxim de hectare pe stat membru pentru producția de legume pe varietăți de conservare:

40 de hectare pentru: ceapă (Allium cepa L. – grupul Cepa), varză (Brassica oleracea L., Brassica rapa L.), ardei (Capsicum annuum L.), cicoare (Cichorium intybus L.), pepene galben (Cucumis melo L.), dovleac comestibil (Cucurbita maxima Duchesne), cardon (Cynara cardunculus L.), morcov (Daucus carota L.), salată (Lactuca sativa L.), tomate (Lycopersicon esculentum Mill.), fasole (Phaseolus vulgaris L.), mazăre (Pisum sativum L.), bob (Vicia faba L.)

20 de hectare pentru: ceapă (Allium cepa L. – grupul Aggregatum), praz (Allium porrum L.), usturoi (Allium sativum L.), sfeclă (Beta vulgaris L.), pepene verde (Citrullus lanatus (Thunb.) Matsum. et Nakai), castravete (Cucumis sativus L.), dovlecel (Cucurbita pepo L.), fenicul (Foeniculum vulgare Mill.), vinete (Solanum melongena L.), spanac (Spinacia oleracea L.)

10 hectare pentru: ceapă (Allium fistulosum L.), chives (Allium schoenoprasum L.), asmaţui sau iarba mirositoare (Anthriscus cerefolium (L.) Hoffm.), ţelină (Apium graveolens L.), sparanghel (Asparagus officinalis L.), cicoare (Cichorium endivia L.), pătrunjel (Petroselinum crispum (Mill.) Nyman ex A. W. Hill), fasole (Phaseolus coccineus L.), ridiche (Raphanus sativus L.), rubarbă (Rheum rhabarbarum L.), scorzonera (Scorzonera hispanica L.), sălăţică sau valeriană (Valerianella locusta (L.) Laterr.), porumb (Zea mays L.).

3.2. PRIORITĂȚI ALE STRATEGIEI DE CONSERVARE A VARIETĂȚILOR TRADIȚIONALE ÎN EUROPA

Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă, aceasta incluzând, pe lângă materialul biologic propriuzis şi factori politici, economici şi sociali (Veteläinen şi colab., 2009). Conform Organizaţiei Internaţionale pentru Biodiversitate unul dintre cele 15 centre susţinute de Grupul Consultativ pentru Cercetarea Agricolă Internaţională priorităţile acestei strategii sunt următoarele:

Dezvoltarea metodologiilor de inventariere a varietăţilor locale de plante de cultură.

Inventarierea completă a varietăţilor locale, pe grupuri de plante şi regiuni.


Evaluarea extincţiei şi a eroziunii genetice la varietăţile locale.

Conservarea on farm (in situ) a varietăţilor locale.

Studierea posibilităţilor de îmbunătăţire a managementului varietăţilor locale on farm.

Menţinerea varietăţilor locale atât on farm cât şi în grădinile familiale.

Diseminarea informaţiilor legate de varietăţile locale şi conservarea on farm.

Exploatarea relaţiilor existente între varietăţile locale şi conservarea on farm în sistemele de producţie organică.

Colectarea şi conservarea ex situ a varietăţilor locale.

Înfiinţarea de bănci (depozite) de seminţe locale.

Consolidarea identităţii culturale şi evidenţierea legăturilor dintre culturile agricole locale, diversele produse culinare şi cultura locală.

Adoptarea unei legislaţii europene care să stimuleze menţinerea şi îmbogăţirea diversităţii genetice la plantele de cultură.

Conştientizarea şi educarea populaţiei. Conservarea diversității agricole nu este un scop în sine, ci este în favoarea asigurării securității alimentare a societății umane pe termen lung, în condițiile schimbărilor climatice globale (Veteläinen și colab., 2009).


CONCLUZII

✔ Una dintre cele mai grave consecințe ale activităților antropice nesăbuite este extincția a numeroase specii: azi 90% din producția de alimente este asigurată de circa 120 de specii de plante de cultură.

✔ Agricultura industrializată este responsabilă de procesul accentuat de eroziune genetică, soiurile vechi și varietățile locale de plante de cultură fiind cele mai afectate.

✔ Agricultura țărănească cu varietăți tradiționale întreține biodiveristatea în câmpuri – reînsămânțarea semințelor rezultate din cultura proprie participă la menținerea varietăților adaptate la sistemul agricol tradițional, contribuie la adaptarea lor la evoluția climatică, agronomică, economică, socială sau culturală și la sporirea diversității acestora.

✔ Varietățile locale sunt cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.

✔ Cultivarea varietăților tradiționale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale (DOP, IGP, STG).

✔ Pierderea varietăților locale înseamnă mai mult decât dispariția lor din peisaj și din farfuriile noastre. Înseamnă că am pierdut toate atributele unice pe care plantele care dispar leau câștigat timp de milenii.

✔ Cei mai importanţi factori ai pierderii ireversibile de resurse genetice includ: înlocuirea culturilor autohtone cu varietăţi noi, uniforme genetic, schimbări în practicile agricole şi modul de folosire a terenului, distrugerea sau pierderea habitatelor şi ecosistemelor și mai recent,schimbarea climatică globală.

✔ Există nevoia de a conserva și revitaliza semințele tradiționale.

✔ Conservarea in situ şi ex situ sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice ale plantelor.

✔ Doar conservarea in situ, cu tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor natural îşi pot continua procesele evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

✔ În România există un număr seminficativ de varietăți tradiționale.

✔ În România, cea mai critică situație, se întâlnește la culturile de fibre (in și cânepă), unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate la fel și specia de grâu Triticum monococcum L. – o cultură relicvă; eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale; fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat în prezent doar în Depresiunea Dornelor. Cel mai bine reprezentată plantă este fasolea (Phaseolus vulgaris L.).

✔ Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană, trebuie ca varietatea să fie înscrisă întrun catalog oficial.

✔ Dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în catalogul european și Politica Agricolă


Comună (PAC) fac dificilă cultivarea lor și favorizează astfel extincția semințelor tradiționale care încă mai sunt cultivate.

✔ Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă, aceasta incluzând, pe lângă materialul biologic propriuzis şi factori politici, economici şi sociali.

✔ Este necesară recunoașterea semințelor varietăților locale ca un bun comun și ca o resursă genetică potrivită pentru viitorul alimetar și agricol, de aceea o soluţie este dezvoltarea unui cadru social şi legal pentru seminţele tradiţionale în România.

✔ Odată deveniţi membri ai unei reţelei de multiplicare şi conservare a seminţelor tradiţionale in situ, cultivatorii vor continua, cel mai probabil, să colaboreze, prin mijloace organizate sau nu şi vor dezvolta relaţii care vor creşte.

✔ Schimburile între agricultori vor creşte experienţa şi cunoştintele acestora.

✔ Lobbyul asupra autorităţilor va crea un flux de informaţii care vor face autorităţile şi alţi actori conştienți de importanţa şi particularitatea problemei seminţelor tradiţionale, va contribui la o mai bună înţelegere a aspectelor ecologice şi tradiţionale, transparenţă în procesul decizional şi o mai bună participare a publicului la luarea deciziilor.

✔ Propunerea legislativă este un instrument legal care odată adoptat va crea premise favorabile pe termen lung pentru utilizarea largă în agricultură şi în alimentaţie a seminţelor tradiţionale – în beneficiul consumatorilor, al economiilor locale, al biodiversităţii agricole şi al mediului înconjurător.


BIBLIOGRAFIE

1. Chable, V., Goldringer, I., Dawson, J., Bocci, R., Lammerts van Bueren, E., Serpolay, E., González, J.M., Valero, T., Levillain, T., Van der Burg, J.W., Pimbert, M., Pino, S., și Kik, K., 2009. Farm Seed Opportunities: a Project to Promote Landrace Use and Renew Biodiversity. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 266274.

2. Cristea, V. şi Denaeyer, S., 2004. De la biodiversitate la OMGuri? Editura Eikon, ClujNapoca.

3. Giuliani, A., 2007. Developing Markets for Agrobiodiversity. Security Livelihoods in Dryland Areas. Biodiversity International. Rome, Italy.

4. Guillet, D, 2002 – The Seeds Of Kokopelli, A manual for the production of seeds în the family garden, A directory of Heritage Seeds, Les Presses de Provence, Avignon, France, p. 810.

5. Harlan, J.R. 1975. Practical problems în exploration: Seed crops. Pp. 111115 in Crop Genetic Resources for Today and Tomorrow (O.H. Frankel and J.G. Hawkes, eds.). Cambridge University Press, Cambridge, UK.

6. Jarvis, D. I, Myer, L., Klemick, H., Guarino, L., Smale, M., Brown, A.H.D., Sadiki, M., Sthapit, B., and Hodgkin, T., 2000, A Training Guide for in Situ Conservation Onfarm, Version 1, Rome, Italy.

7. Lever, L.A., 2006. A Survey of Landraces on the Shetland Islands. MSc thesis, School of Biosciences, University of Birmingham, Birmingham, UK.

8. Lorenzetti, F., Lorenzetti, S. și Negri, V., 2009. The Italian Laws on Conservation Varieties and the National Implementation of Commission Directive 2008/62 EC. European Landrace Conservation: an Introduction. European landraces: on farm conservation, management and use. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 300304.

9. Manning R., 2004 , Against the Grain – How Agriculture has Hijacked Civilization, North Point Press, New York.

10. Maxted, N., FordLloyd, B.V. and Hawkes, J.G., 1997. Complementary conservation strategies. In: Maxted, N., FordLloyd, B.V. and Hawkes, J.G. (eds.) Plant genetic conservation: the in situ approach. Chapman & Hall, London,UK. p. 2055.

11. Maxted, N., Veteläinen, M. și Negri, V., 2009. Landrace Inventories: Needs and Methodologies. European Landrace Conservation: an Introduction. European landraces: on farm conservation, management and use. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 4552.

12. Maxim, A., Sima, R., Fițiu, A., Sandor, M., Papp, R., Lucian, C., Hapca, A., 2007. Preliminary results concerning the preservation of genetical diversity of different vegetable varieties at USAMV ClujNapoca. Bulletin of the UASMV, ClujNapoca, 63/2007, Agriculture, p. 291296.

13. Maxim, A., Sima R., Şandor, M., Străjeru, Jidavu, M., Șuteu, A., Mihăiescu, L., S., Papp, R., Hapca, A., Maxim, O.I., Lucaci, A., Bolboacă, V., Opincariu, A., Berciu, P.E., 2010, Agrobiodiversitate și bioconservare, Risoprint ClujNapoca.

14. Maxim, A., Sima R., Şandor, M., Papp, R., Lucian, C., Hapca, A., Maxim, O.I., Lucaci, A., 2007.

15. Maxim A., 2008, Ecologie generală și aplicată, Risoprint, ClujNapoca.

16. Negri, V., 2003. Landraces in central Italy: Where and why they are conserved and perspectives for their on farm conservation. Genetic Resources and Crop Evolution 50: 871885.


17. Negri, V., Branca, F. and Castellini, G. (2007) Integrating wild plants and landrace conservation in farming systems: a perspective from Italy. In: Maxted, N., FordLloyd, B.V., Kell, S.P., Iriondo, J.M., Dulloo, M.E. and Turok, J. (eds) Crop Wild Relative Conservation and Use, CABI publ., Wallingford, UK. p. 392402.

18. Negri, V., Maxted, N., Veteläinen, M., 2009. European Landrace Conservation: an Introduction. European landraces: on farm conservation, management and use. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy.

19. Nikolaou, L. și Maxted, N., 2009. Communitybased Landrace Conservation:Lentils of Eglouvi, Lefkada. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 233232.

20. Paavilainen, K., 2009. National Policies and Support Systems for Landrace Cultivation in Finland Farm Seed Opportunities: a Project to Promote Landrace Use and Renew Biodiversity. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 296299.

21. Romalo, M. 28.05.2007, Autonomia taranilor, miza alimentara globala, HotNews.ro,http://www.hotnews.ro/stiriarhiva1069924autonomiataranilormizaalimentaraglobala.htm

22. Sanchez, E., Sifres A., Casanas, F. and Nuez, F. (2008) The endangered future of organoleptically prestigious European landraces: Ganxet bean (Phaseolus vulgaris L.) as an example of a crop originating in the Americas. Genetic Resources and Crop Evolution 55: 4552.

23. SchierscherViret, B., Kleijer, G. și Köhler, C., 2009. OnFarm Management of Vegetables in Switzerland. Inventories: Nees and Methodologies. Biodiversity; Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 191196.

24. Străjeru, S., Muraru, D., Constantinovici, D., 2006, Banca de resurse vegetale, Editura Universității, Suceava.

25. Veteläinen, M., Negri, V., Maxted, N., 2009. A European Strategic Approach to Conserving Crop Landraces. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy.

26. Zeven, 1998. Landraces: a review of definitions and classifications. Euphytica 104: 127139.

27. FAO, 2009, Tratatul Iternational pentru Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimente și Agricultura, http://www.planttreaty.org/farmers_en.htm

28. Food for All – The Need For a New Agriculture, 2002, Zed Books, London& New York.

29. Manager de Proiect – Suport de curs, acreditat CNFPA, , Lector: MariaLavinia FLOREA, aprilie 2009.

30. Ppromovarea unei agriculturi tărănești, ecologice și solidare în Europa, BEDE, Projet Agricole, Projet de Societe, 2008.

31. Formula As nr 824, 2008, O comoară salvată – semințele țărănești, interviu cu dr. biolog Silvia Străjeru http:// www.formulaas.ro/2008/824/spectator38/drbiologsilviastrajeruocomoarasalvatasemințeletaranesti9756

32. Tratatul Iternational pentru Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimente și Agricultura, http://www.planttreaty.org/farmers_en.htm

33. http://www.hotnews.ro/stiriarhiva1069924autonomiațăranilormizaalimentaraglobala.htm

34. www.svgenebank.ro

35. http://www.farmseed.net/home/seeds_and_farmers/definitions

36. http://www.cbd.int

37. http://www.necenzurat.ro

38. http://www.ecomagazin.ro/disparlegumeleromânești

39. http://www.9am.ro/stirirevistapresei/20050817/mancarearomanilorpastrataînbuncare.html


40. http://www.topbusiness.ro www.topbusiness.ro/romania/archive/article/Soiurile+vechi+rom%E2nesti+și+integrarea+european%26atilde%3B

41. http://www.evz.ro/detalii/stiri/prahovarosiileromâneștiaudisparutdinsere892242



44. http://www.agerpressnet.ro/primplansuceava/4266bancadegenedelasuceavascoasdincircuitulcercetriinaionaleiinternaionaledeodeciziepripitiinjustaministeruluiagriculturii.html

45. http://www.9am.ro/stirirevistapresei/20050817/mancarearomanilorpastrataînbuncare.html

46. http://www.ziaruldeiasi.ro/ghidulcasei/sfaturipracticeprivindsemințeleplantelor~ni4uob

47. http://www.gradina.ro/DetaliiArticol.aspx?ID=115

48. http://slowfoodromania.blogspot.com/2008/10/manifestulschimbaruilorclimaticeși.html

49. http://elpis.ecosapiens.ro/cosnervareaprinsemințeînbanciledegene

50. http://www.ecoruralis.ro

51. http://ec.europa.eu/food/plant/propagation/conservation_varieties/index_en.htm

conservarea resurselor vegetale traditionale

Documents