Codrin CODREAN

CREŞTEREA INTENSIVĂ A

VÂNATULUI

2008 – 2009

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

3

Creşterea intensivă a vânatului

Obiectivele, scopul şi mijloacele creşterii intensive a vânatului

Definiţie: Creşterea intensivă a vânatului este disciplina ce se ocupă cu studiul metodelor,

mijloacelor tehnologiei şi echipamentelor specifice destinate creşterii vânatului în condiţii

controlate (captivitate sau semilibertate).

Creşterea intensivă a vânatului este o disciplină derivată din disciplinele biologice de bază

(biologia speciilor de vânat, cultura vânatului, gospodărirea vânatului) cu elemente de tehnologie

proprii scopului urmărit.

Sinonim se mai pot folosi şi alte denumiri, cum ar fi: creşterea controlată a vânatului şi

creşterea în captivitate a vânatului.

Necesitatea

Creşterea în captivitate a vânatului s-a impus pe de o parte datorită scăderii efectivelor sau

chiar dispariţiei unor specii, scăderii semnificative şi constante a sporului natural, alterării şi

degradării habitatelor naturale ale speciilor, iar pe de altă parte datorită creşterii presiunii cinegetice

asupra vânatului, precum şi cererii crescute pe piaţa internă sau externă a produselor şi

subproduselor din vânat.

Scop

Scopul creşterii în condiţii controlate a vânatului urmăreşte următoarele aspecte:

- creşterea sau refacerea efectivelor de vânat în libertate în zone cu spor natural redus,

afectat de diferiţi factori perturbatori;

- extinderea arealului natural al unor specii de importanţă cinegetică ridicată, colonizări – fazan,

lopătar;

- reintroducerea speciei în zone (areale) din care a dispărut din diferite cauze naturale sau

antropice – repopulări;

- creşterea intensivă a exemplarelor din anumite specii în vederea obţinerii de material biologic

viu pentru piaţa internă sau externă (în spaţii relativ mici, controlate) – fazan, iepure,

potârniche;

- creşterea intensivă pentru obţinerea diferitelor produse sau subproduse cinegetice: ouă –

prepeliţă, carne + blană - mistreţ, lopătar; blănuri – vulpe, dihor, nutrie, nurcă;

- creşterea intensivă, controlată în ţarcuri pentru obţinerea de trofee valoroase prin suprafurajare

– căprior, mistreţ în Ungaria, cerb în Bulgaria, lopătar în Slovacia.

Obiective

Principalele obiective ale creşterii vânatului în captivitate, în legătură cu scopul acesteia, sunt

următoarele:

- obţinerea de exemplare robuste, viguroase, sănătoase, viabile în condiţii naturale, rezistente la

boli, cu trofee cât mai valoroase;

- evitarea exemplarelor consangvinizate prin controlul încrucişărilor (împerecherii);

4

- evitarea încrucişărilor între rase foarte diferite sau chiar specii diferite (fazan comun x fazan

tenebros) care produc descendenţi sterili;

- evitarea dependenţei de om în situaţiile în care materialul biologic produs este destinat

populării sau repopulării terenurilor;

- asigurarea rentabilităţii activităţii prin dimensionarea corespunzătoare a fiecărui ciclu de

producţie;

- accentuarea acţiunii de selecţie pe baze ştiinţifice pentru producerea raselor şi varietăţilor

solicitate de piaţă (animale pentru blană preţioasă).

Mijloace

Creşterea vânatului în condiţii controlate are la bază două metode, corespunzătoare scopului

urmărit, care se bazează pe mijloace specifice:

- creşterea exemplarelor destinate producţiei de produse sau subproduse se face în sistem

intensiv de cuşti, boxe sau ţarcuri mici, grupate în baterii sau padocuri, în medii controlate şi

în condiţii de hrănire corespunzătoare;

- creşterea exemplarelor destinate colonizării sau repopulărilor se face în semilibertate, în spaţii

mai mari, cu densităţi reduse de exemplare, asigurând adaptarea la condiţiile mediului natural,

o hrănire cât mai apropiată de cea naturală şi o dependenţă cât mai redusă de om.

Scurt istoric

Animalele sălbatice au fost crescute în captivitate pentru diverse scopuri încă din cele mai

vechi timpuri. Astfel pentru scopuri decorative, prin coloritul penajului sau al blănurilor, pentru

anumite părţi ale corpului, cum ar fi la păsări, pene din coadă sau din aripi, folosite în scopuri

ornamentale în cazul păunilor şi al struţilor ce se creşteau în captivitate în Asia şi Africa de Sud încă

de la începutul sec. XIX.

De asemenea tot din cele mai vechi timpuri s-a început creşterea dirijată a unor specii de

vânat – destinate colonizării datorită importanţei cinegetice ridicate acordată speciei (specii de

vânat imperial sau regal) de exemplu fazanul – originar din Asia, a fost colonizat în terenurile de

vânătoare ale caselor regale sau imperiale din Europa (greci, romani, francezi).

Tot în scop cinegetic datorită creşterii cererii pentru anumite specii considerate “vânat de

lux” au apărut primele suprafeţe de teren împrejmuit (ţarcuri) unde se creşteau semiintensiv,

empiric, exemplare din specii de mamifere (cerb, cerb lopătar, muflon, mistreţ ş.a) solicitate din ce

în ce mai mult de clasele sociale superioare ale vremii (ex. Franţa, Prusia, Austria, Ungaria etc.)

In România creşterea în captivitate a vânatului datează de la începutul sec. XIX şi a început

cu creşterea fazanului – destinat colonizării terenurilor de vânătoare. Metoda şi mijloacele iniţiale

erau simple bazate pe ponta naturală redusă a făzăniţei, pe incubarea naturală (clocit natural) de

către femelă sau cloştile de casă, creşterea puilor făcându-se simplu, cu dotări sumare şi cu hrănire

naturală. Productivitatea era redusă, pierderile naturale fiind maxime. In timp metoda de creştere s-a

perfecţionat, mijloacele folosite au devenit performante, productivitatea crescând considerabil. De

asemenea a crescut şi calitatea materialului biologic produs în captivitate printr-o hrănire complexă

pe baza ştiinţifice şi prin menţinerea unei stări sanitare veterinare corespunzătoare. In timp s-a

5

încercat creşterea intensivă şi a altor specii de păsări, cum ar fi: raţea sălbatică, cocoşul de munte şi

potârnichia, dar s-a renunţat datorită costurilor ridicate şi eficienţei scăzute.

In prezent în România se cresc în condiţii intensive sau semiintensive fazanul, potârnichea,

iepurele de câmp, mistreţul, cerbul comun, cerbul lopătar, muflonul, nurca, vulpea roşie, vulpea

polară, nutria, dihorul etc.

Partea I

CRESCATORII PENTRU PASARI SALBATICE

Generalităţi.

Creşterea intensivă a speciilor de păsări s-a impus ca o necesitate datorită solicitărilor tot

mai mari (ridicate) din partea vânătorilor sportivi români sau străini pentru vânatul cu pene, care

oferă satisfacţii cinegetice deosebite, testând atenţia, îndemânarea tirului, viteza de reacţie a

vânătorilor, dar şi datorită intensificării acţiunii factorilor nefavorabili înmulţirii naturale a vânatului

(în general factori de origine antropică).

Speciile de vânat cu pene, solicitate de vânătorii sportivi considerate mai accesibile ca preţ,

pot asigura satisfacerea cererii acestora, spre deosebire de vânatul mare, cu păr, la care taxele de

împuşcare au ajuns la valori atât de ridicate încât devin prohibitive pentru majoritatea vânătorilor ce

practică vânătoarea ca sport, ca destindere, din plăcere. Astfel sunt solicitate tot mai mult speciile de

vânat mic, sedentar sau migrator, pentru recoltarea cărora este suficient ca vânătorul să fie membru

al unei asociaţii de vânătoare legal constituite, autorizaţia obţinându-se gratuit sau contra unor sume

acceptabile.

Astfel datorită cererii tot mai mari pentru aceste specii, şi prin prisma alterării condiţiilor

naturale de înmulţire a acestora s-a impus ca o necesitate efectuarea de repopulări sau colonizări cu

fazani, potârnichi, raţe sălbatice, iar datorită efectivelor tot mai reduse în condiţii naturale, s-a

impus repopularea cocoşului de munte şi a dropiei. Materialul biologic destinat acestui scop se

poate produce în staţiuni specifice destinate creşterii intensive a vânatului, în condiţii controlate, cu

eficienţă cât mai ridicată.

1.1. Creşterea fazanului în captivitate

Fazanul (Phasianus colchicus) – este o pasăre exotică de talie mijlocie, originară din Asia

(China, Mongolia) introdusă la începutul sec. XIX la noi şi datorită plasticităţii sale ecologice

ridicate s-a adaptat foarte bine în terenurile de câmpie, luncă şi dealuri joase de la noi în zone cu

vegetaţie arbustivă sau arborescentă deasă.

Se adaptează bine la creşterea intensivă în fazanerii (staţiuni specifice destinate creşterii în

captivitate), interesul pentru această specie fiind din ce în ce mai ridicat datorită importanţei

economice crescute, dar şi a coloritului deosebit de frumos al penajului şi al zborului nu foarte

dificil pentru tir.

6

1.1.1. Metoda de creştere

În prezent, cresterea artificială a fazanului se realizează în fazanerii de tradiţie de diferite

capacităţi (între 10.000 – 50.000 pui/an), ciclul de producţie al “fazanului de zbor” – fiind de 125

zile de la eclozare. Dacă în trecut obţinerea puilor de fazan avea la bază incubarea seminaturală a

pontei făzăniţelor (clocitul natural) cu cloşti, în prezent acesta se realizează modern folosindu-se

instalaţii specifice de mare productivitate, cu randament ridicat (incubatoare şi eclozoare electrice),

asigurându-se astfel eficienţă sporită activităţii.

Si la nivelul etapei de creştere a puilor au intervenit modificări semnificative, de la creşterea

naturală (seminaturală) în semilibertate a puilor de fazani de către făzăniţele clocitoare (fiecare cu

ponta proprie), la creşterea în regim intensiv a puilor grupaţi pe serii de eclozare, în spaţii cu

carcateristici controlate (temperatură) numite hale şi curţi de creştere a puilor.

De asemenea hrănirea fazanilor din crescătoriile intensive se realizează după principii

moderne, ştiinţifice, având la bază furaje combinate, concentrate, specifice vârstei şi etapei de

dezvoltare, asigurând principiile nutritive diverse, cât mai apropiate de necesităţile naturale ale

speciei.

1.1.2. Părţi componente

Crescătoria de fazani cuprinde următoarele părţi componente, corespunzătoare procesului de

producţie:

- boxele de ouat – grupate în baterii sau şoproane de pontă;

- laboratorul pentru mirajul ouălor şi depozitul pentru păstrarea ouălor;

- casa incubatoarelor – cu camera de incubare a ouălor; camera de eclozare a ouălor;

- halele pentru creşterea puilor – grupate în baterii;

- curţile pentru creşterea puilor – dispuse în continuarea halelor;

- voliere de stocaj;

- voliere de iernat;

- depozit pentru furaje;

- remiza pentru unelte, scule, echipamente;

- locuinţa personalului ce deserveşte fazaneria;

- terenuri de cultură.

Dimensionarea părţilor componente ale fazaneriei se face după capacitatea de producţie a

acesteia, exprimată în exemplare adulte (fazani de zbor) sau pui, ce se pot produce anual. De

asemenea după mărimea producţiei solicitate, se dimensionează mărimea stocului de reproducţie

(matca).

1. Boxele de ouat

Sunt incinte constituite dintr-un schelet din lemn (stâlpi) sau metalic (ţevi, bare) împrejmuite

şi acoperite cu plasă de sârmă cu ochiuri mari de 4 x 4 cm. Dimensiunea boxei de ouat este de 6 x 4

m din care 2 x 4 m este acoperită. Sunt grupate în baterii de boxe, prevăzute cu acoperiş unic şi cu

un culoar central pentru acces. In fiecare boxă se introduc 1 cocoş şi 4-6 făzăniţe, în captivitate

fazanul fiind poligam. Pe toată suprafaţa boxelor se aşterne un strat de nisip, gros de 5 cm pentru a

7

evita spargerea şi murdărirea ouălor. În fiecare boxă există adăpători şi hrănitori specifice pentru

păsări.

Reproducătorii se triază corespunzător, se introduc în boxe în luna februarie, pentru

acomodare, iar ouatul începe la jumătatea lunii aprilie în funcţie de mersul vremii şi hrănire. O

făzăniţă poate produce cel puţin 40 ouă într-un sezon de ouat. Ouăle se recoltează de două ori pe zi,

se curăţă, se dezinfectează şi se notează boxa şi data. Se sortează şi se păstrează în depozitul special

pentru păstrarea ouălor.

2. Depozitul pentru ouă

Este o cameră destinată păstrării ouălor pentru maximum 7 zile de la data recoltării în

condiţii specifice. După curăţire şi dezinfectare ouăle se aşează pe stative înclinate la 450, în cofraje

specifice cu vârful în jos. Se întorc zilnic la 900 pentru a împiedica lipirea embrionului de coajă şi

spargerea sacului aerian. În acest spaţiu se menţine temperatura de 11-130C şi umiditatea de 45-

50% precum şi o igienă severă. Dacă depozitul pentru ouă este amplasat în casa incubatoarelor, în

această încăpere se găseşte şi ovoscopul (instalaţia destinată mirajului ouălor).

3. Casa incubatoarelor

Cuprinde instalaţii specifice destinate incubării şi eclozării ouălor grupate în încăperi

separate.

Incubatoarele sunt instalaţii speciale de producţie străină (Victoria – Italia; La Nationalle –

Franţa) în care se menţin sub control doi parametri: temperatura (37,80C) şi umiditatea (48-52%).

Sunt alimentate cu curent electric, închise etanş, prevăzute la interior cu rezistenţe pentru

menţinerea temperaturii şi cu un ventilator prevăzut cu palete pentru uniformizarea temperaturii şi

umidităţii aerului. Aceşti parametrii sunt controlaţi automat cu termometre şi umidometre, pornirea

şi oprirea instalaţiei realizându-se automat cu ajutorul unor relee. Capacitatea incubatoarelor este

cuprinsă între 2900-4400 şi 8800 ouă. Acestea se aşează în site dispuse suprapus, cu vârful în jos,

aşezate oblic la 450 şi se întorc la fiecare 4 ore la 90

0. Intoarcerea ouălor se face automat sau manual

– acţionat din exterior.

Incubaţia (dezvoltarea embrionară) durează 21 zile. In a 11 –a zi se face mirajul ouălor

(verificarea fertilităţii lor) cu ovoscopul – şi se elimină ouăle limpezi. Al doilea miraj – are loc în a

21-a zi, înaintea eclozării.

Eclozoarele sunt instalaţii specifice, unde ouăle se introduc după 21 zile de incubare şi se ţin

4 zile până la eclozare (spargerea, ciocnirea oului) şi uscarea puilor. Se controlează cei doi

parametrii – temperatura 33-340C şi umiditatea între 60-80%. Eclozarea unei şarje de ouă durează

normal 6-8 ore din momentul ciocnirii ouălor dar dacă vechimea lor depăşeşte 7 zile de păstrare

poate ajunge la 24-36 ore.

Eclozorul este prevăzut cu o fereastră pentru observarea desfăşurării procesului de ecloziune

şi cu trape pentru aerisire, nu se admite deschiderea uşii pentru verificare, deoarece şocul termic

creat poate omorâ puii. Cu 3-6 ore înainte de scoaterea puilor din eclozor, se reduce umiditatea,

menţinându-se temperatura ridicată pentru a se asigura uscarea completă a puilor.

Nu se scot puii uzi (incomplet uscaţi) din eclozor.

8

Intre seriile de incubare şi eclozare, incubatoarele şi eclozoarele se dezinfectează cu soluţii şi

prin metode specifice.

4. Halele pentru creşterea puilor

După eclozare puii se sortează pe trei categorii de calitate în funcţie de aspectul şi starea lor

de sănătate, mărime şi mod de dezvoltare, constituindu-se loturi calitative şi se transferă în hale.

Puii se introduc în hale de creştere cu dimensiuni de 4 x 4 m pe serii şi calităţi, fiecare hală

fiind prevăzută cu o eleveuză (cloşcă artificială). Halele de creştere se dezinfectează cu 2-3 zile

înaintea introducerii puilor şi obligatoriu între serii. In hală se va asigura temperatura constantă de

20-250C iar sub eleveuză de 37-38

0C. Capacitatea unei hale este de maxim 350 pui de o zi.

Eleveuza este o instalaţie suspendată, asemănătoare cu o umbrelă având 2 m diametru şi amplasată

faţă de pardoseală la distanţă crescătoare o dată cu vârsta (prevăzută cu o rezistenţă electrică şi un

bec incandescent). In primele zile se dispune la 35 cm de sol şi pentru a menţine puii sub eleveuză,

aceasta este împrejmuită cu un cerc din PFL sau material plastic de 30 cm înălţime, cu diametrul

egal cu eveleuza.

Sub eleveuză se aplică un aşternut din talaş mărunt şi se instalează hrănitori şi adăpători

specifice.

După 4-5 zile, eleveuza se ridică câte 1 cm pe zi, iar cercul se îndepărtează permiţând

circulaţia liberă a puilor prin toată hala.

După încă 6-7 zile în funcţie de mersul vremii, halele de creştere se pot deschide (trapele

lor) pentru a permite ieşirea puilor în curţile de creştere cu care se prelungeşte fiecare hală. Se

realizează acomodarea treptată a puilor câte 5 minunte pe zi până când aceştia pot circula liber

între hală şi curte după necesităţi. In condiţii meteo nefavorabile puii sunt introduşi urgent în hale.

Halele de creştere sunt grupate în baterii, prevăzute cu un culoar central pentru acces, iar la

exterior cu curţile de creştere de 20 x 4 m, asigurând o suprafaţă minimă de 0,4 m2 pentru fiecare

pui. Curţile de creştere sunt cultivate cu plante de cultură preferate de fazan astfel încât la ieşirea

puilor să fie în stadiu tânăr, oferind hrană şi adăpost acestora.

Puii se cresc în hale şi curţi de creştere până la 40-50 zile după care se trec în volierele de

stocaj.

5. Volierele (de stocaj, de iernat, de carantină)

Reprezintă spaţii împrejmuite şi acoperite cu plasă de sârmă sau materiale sintetice cu

ochiuri de 4 x 4 cm – dispusă pe schelet din lemn sau metal în care sunt cantonaţi fazanii adulţi

până la valorificare.

Mărimea volierelor depinde de numărul de fazani ce vor staţiona în acestea – asigurându-se

un spaţiu vital de aproximativ 4-5 m2/exemplar adult.

Inălţimea volierei este cuprinsă între 2,5 şi 4 m permiţând antrenarea la zbor a fazanilor. În

interiorul volierelor se găsesc adăposturi, parasolare, hrănitori şi adăpători. Acolo unde este posibil

se recomandă menţinerea vegetaţiei arbustive sau cultivarea terenului volierei iar la exterior pe

perimetrul volierelor se vor instala culturi de specii arbustive utile fazanului (amorfă).

1.1.3. Hrănirea fazanilor

9

Hrana de fazan are la bază furaje concentrate diferite după vârsta acestora F100 de la 1 zi la

30 zile (Starter); F110 de la 31 zile la 70 zile (Grower); F120 de la 71 la 125 zile (Finisher), ce conţin

diferite cereale măcinate (grâu, porumb, ovăz) şrot de floarea soarelui, făină de lucernă, făină de

carne, făină de peşte şi diferite premixuri (adaosuri de elemente chimice şi compuşi ale acestora,

microelemente minerale indispensabile), şi vitamine. În hrana concentrată şi în apa de băut sunt

incluse diferite medicamente şi vaccinuri pentru imunizarea puilor.

Raţia de hrănire pe categorii de vârstă este:

1-30 zile 18 gr/zi + verdeaţă proaspătă, la discreţie;

31-70 zile 40-50 gr/zi + verdeaţă proaspătă, la discreţie;

71-125 zile 70-80 gr/zi + verdeaţă proaspătă, la discreţie.

La vârsta de 125 zile, puii sunt sortaţi din nou în 3 categorii de calitate şi se poate începe

valorificarea lor:

- I. Pui din primele serii – complet dezvoltaţi, viitori reproducători;

- II. Pui complet dezvoltaţi – indiferent de serie destinaţi valorificării;

- III. Pui în curs de dezvoltare, cu penajul incomplet conturat.

După încadrarea în categorii, hrănirea lor va fi diferită după scopul urmărit folosindu-se

furaje concentrate, grăunţe măcinate şi multă verdeaţă.

1.1.4. Productivitatea fazaneriei

Conform normativelor în vigoare pierderile admisibile la 1000 ouă sunt următoarele:

Pierderi Categorie de pierderi

% buc.

Stoc ouă

apte

- ouă necorespunzătoare ca dimensiune, sparte

decalcifiate, fisurate

- procent minim de eclozare 65%

- pierderi la puii până la 125 zile

- pierderi la puii peste 125 zile (stocaj)

- pierderi la reproducători

10

35

18

2-3

10

100

315

105

15

900

585

480

465

Rezultă o producţie potenţială minimă de 465 buc. pui până la 125 zile (lansare), respectiv

un randament mediu de 46,5%.

Orice scădere a productivităţii totale sau pe fiecare etapă în parte sub limitele stabilite –

indică erori de gospodărire, de hrănire, lipsă de dezinfectare, apariţia unor boli transmisibile şi se

impută celor ce se fac vinovaţi de aceasta.

In cazul apariţiei de focare de boli transmisibile, exemplarele moarte se duc spre analiza

laboratoarelor sanitar veterinare, respectându-se indicaţiile preventive sau curative stabilite de

acestea.

1.1.5. Valorificarea fazanilor

10

Modalităţile de valorificare a fazanilor se stabilesc corespunzător cererii pieţei dar şi în

funcţie de mersul procesului de producţie (producţia de ouă, randamentul de eclozare, pierderile

generate de condiţiile climatice ş.a.).

Se pot valorifica fazani în următoarele stadii de dezvoltare şi la următoarele preţuri minime:

- ouă de fazan < 7 zile (5.000 lei); 0,15 Euro;

- pui de fazan de o zi (la eclozare) (10.000 lei); 0,25 Euro;

- pui de fazan de 40-50 zile (50.000 lei); 1,5 Euro;

- fazani de zbor (tir) (125 zile) (250.000 lei);– export; 6,5 Euro;

- fazani pentru repopulare; adulţi (decembrie-februarie);8-10 Euro;

- adulţi reproducători selecţionaţi: 10-12 Euro.

1.2. Crescătoria pentru raţe sălbatice

Creşterea artificială a raţelor sălbatice are drept obiect specia de raţă mare (Anas

platyrhynchos) prin utilizarea exemplarelor de reproducători semisălbatice din alte crescătorii sau

capturate din libertate pentru obţinerea de pui destinaţi repopulărilor.

Necesitatea creşterii artificiale a raţei sălbatice rezultă din reducerea tot mai accentuată a

efectivelor speciei, datorită limitării condiţiilor specifice de biotop (bălţi întinse cu ape puţin adânci,

cu stufăriş şi papură pe suprafeţe mari). O mare parte din exemplarele recoltate în timpul pasajului

de toamnă şi primăvară provin din zonele nordice şi vestice ale Continentului european, raţa fiind

specie de pasaj. Există exemplare ce cuibăresc şi la noi în ţară – în Delta Dunării şi în bălţile şi

lacurile bogate în vegetaţie din vecinătatea marilor cursuri de ape – dar sunt puternic influenţate de

mersul vremii în timpul iernii (în iernile grele migrează în zonele sudice, ajungând până în

peninsula Arabică, India).

Scopul creşterii intensive a raţei este producerea materialului biologic destinat repopulării în

ţară şi la export pentru completarea sporului natural.

1.2.1. Metoda de creştere intensivă are la bază utilizarea unor ţarcuri acoperite pentru

reproducători, având obligatoriu luciu de apă corespunzător şi hale de creştere prevăzute cu curţi

neacoperite, puii nefiind capabili de zbor până la 60 zile.

1.2.2. Echipamentele utilizate sunt:

- voliere de stocaj – acoperite cu plase la înălţime de 5 m şi prevăzute central cu bazine sau

bălţi.;

- voliera reproducătorilor cu locuri specifice pentru ouat (cuiburi artificiale) şi luciu de apă;

- casa incubatoarelor cu depozit de ouă, incubatorul, eclozorul, ovoscopul.

- hale pentru creşterea puilor – cu eleveuze concentrate cu curţi descoperite pentru pui – pot

comunica sau nu cu bălţile din voliere sau cu bazine cu apă individuale pentru pui;

- turnurile de zbor – 2 bucăţi – amplasate în voliera de stocaj.

1.2.3. Modul de lucru (etape ale procesului de producţie)

11

In voliera de reproducere sunt parcaţi reproducătorii ce trăiesc în stoluri. Specia este

monogamă. În sezonul de depunere a pontei stolurile se despart natural în perechi.

Etape:

- formarea perechilor – februarie – martie (de regulă femela alege masculul);

- procesul de ouat (depunerea pontei) începe la sfârşitul lunii martie şi durează toată

luna mai, ponta potenţială fiind de 20-25 ouă/sezon/femelă;

- recoltarea ouălor se face de două ori pe zi din cuiburile amenajate artificial în

volieră;

- păstrarea ouălor – maxim 8 zile – oblic cu vârful în jos, se întorc o dată pe zi la 900;

- incubarea ouălor la temperatura de 37-380C şi umiditatea 50% (ouăle se întorc de 2

ori pe zi);

- mirajul ouălor la 11 şi 21 zile;

- eclozarea (în eclozoare) durează 3 zile la temperatura de 370C şi umiditatea 70%;

- după eclozare şi uscarea puilor denumiţi boboci, aceştia se trec în halele de creştere

prevăzute cu eleveuze. Se menţine constantă temperatura în hală (200C) şi sub

eleveuză (370C) şi se începe hrănirea lor;

- puii se ţin în hale 15 zile după care ziua se scot în curţile de creştere cu care

comunică, dotate cu bazine cu apă pentru acomodare la mediul acvatic;

- după 30 de zile puii se trec în voliera de stocaj, acoperită, unde sunt învăţaţi să

zboare (până la aproximativ 60 zile).

La raţe zborul este un comportament dobândit, ce se învaţă de la părinţi. În crescătorii puii

vor fi învăţaţi, artificial, să zboare folosind turnurile de zbor.

Primul turn este mic, dotat cu o rampă de acces unde îngrijitorul obligă puii să urce şi să sară

de la 0,5 – 1 m înălţime pe uscat. După învăţarea acestei etape, puii sunt obligaţi să urce în al doilea

turn, cu trepte de nivel diferite de la 1 m la 5 m, din ce în ce mai sus, fiind lansaţi pe luciul de apă

din voliera de stocaj.

Se repetă aceste exerciţii de zbor, zilnic, până când puii vor zbura liber în volieră.

Hrănirea puilor de la o zi până la valorificare se face cu furaj concentrat corespunzător

vârstei lor şi cu verdeaţă tocată la discreţie.

Bobocii se tratează şi se vaccinează corespunzător etapei de dezvoltare.

Valorificarea sau lansarea puilor se face după ce au învăţat să zboare şi penajul de contur s-a

format (60 zile) (luna septembrie). Se recomandă lansarea subadulţilor înaintea începerii pasajului

de toamnă pentru stabilizarea lor în teren.

Creşterea artificială s-a încercat la noi la Centrala Deltei Dunării şi la O.S. Scroviştea, cu

rezultate bune, procentul de eclozare fiind ridicat iar dinamica de creştere a puilor fiind bună.

S-a renunţat datorită greuţăţii la procurarea reproducătorilor şi datorită imposibilităţii fixării

exemplarelor eliberate în terenurile de vânătoare (specia fiind de pasaj).

1.3. Crescătoria pentru potârnichi

Potârnichea (Perdix perdix) este o specie de vânat autohtonă, ce habitează natural în zone

de culturi agricole – lipsite de vegetaţie forestieră.

12

Reducerea efectivelor speciei se datorează modificărilor condiţiilor de habitat, chimizării

excesive a agriculturii, dispariţiei remizelor dintre culturile agricole, bolilor şi dăunătorilor cu păr şi

pene.

Creşterea artificială a potârnichilor este asemănătoare ca etape de producţie cu a fazanului,

dar este mai dificilă decât aceasta, specia fiind sensibilă la boli şi la creşterea în spaţii închise.

1.3.1. Metoda şi echipamentele utilizate

Ca metodă de creştere se utilizează creşterea în cuşti de dimensiuni mici, amplasate pe sol

sau suspendate pe picioare la 0,5 m înălţime prevăzute cu curţi individuale

Specia este monogamă, reproducătorii se păstrează separat pe sexe în voliere de stocaj,

introducându-se în boxe sau cuşti masculul şi femela înaintea sezonului de ouat.

Echipamentul utilizat la creşterea potârnichilor cuprinde:

- cuştile pentru ouat (parchetul de pontă) – cu dimensiuni de 2 x 1 m şi înălţime de

0,35 – 0,4 m, confecţionate din plasă de sârmă, pe schelet de lemn acoperite parţial

0,5 x 1 m sau total şi închise lateral pentru adăpost. Se suspendă la 0,5 m înălţime

deasupra solului şi se pot proteja împotriva curenţilor reci cu folii plastice; Intre

aceste cuşti distanţa va fi de minim 2 m pentru evitarea stresului;

- voliere pentru iernat (parchete de iernat) – pentru reproducători separaţi pe sexe

(octombrie – februarie) – asemănător ca la fazani 8 x 4 x 2 m;

- ţarcuri (cuşti) pentru creşterea puilor – echipate cu sursă de încălzire (rezistenţe

electrice şi eleveuze);

- curţi (voliere) pentru creşterea puilor – grupate în baterii;

- cameră pentru păstrarea ouălor;

- incubatoare;

- eclozoare;

- magazie pentru furaje;

- instalaţii anexe.

1.3.2. Modul de lucru – procesul de producţie prezintă următoarele etape:

- formarea cuplurilor de reproducători – 20 februarie – 10 martie;

în cuştile pentru ouat se instalează în prima etapă femelele, iar după adaptare se introduc

masculii;

- modificarea hrănirii reproducătorilor pentru stimularea ouatului (reproducătorii se hrănesc

cu 50% grâu şi 50% hrană granulată specifică);

- depunerea pontei - ouatul începe la sfârşitul lunii aprilie şi durează până la sfârşitul lunii

iunie. Ponta medie 35-40 ouă – corespunzător mersului vremii şi hrănirii reproducătorilor;

- recoltarea ouălor se face zilnic – şi se păstrează maxim 8 zile în camerele de depozitare a

lor. Se păstrează la temperatura de 12-150C şi 70% umiditate, se întorc zilnic, asemănător

cu cele de fazan;

- la recoltare şi înaintea incubării ouăle se dezinfectează cu vapori de permanganat de

potasiu şi formol prin vaporizare directă;

13

- incubarea ouălor are loc în incubatoare la temperatura de 38,40C

şi 50-60% umiditate; se

întorc de 2 ori pe zi – durata 21 zile. In acest interval se face mirajul lor la 11 şi 21 zile;

- eclozarea durează 3 zile şi se produce în eclozoare electrice la temperatura de 380C şi 70%

umiditate, puii rămân în instalaţie o zi după eclozare pentru o bună uscare – fiind foarte

sensibili;

- se trec puii în ţarcurile (sau halele) specifice pentru creştere, echipate cu surse de încălzire

unde începe hrănirea şi tratarea lor preventivă;

- puii se hrănesc diferenţiat după vârstă fiind foarte sensibili. Sorturile de hrană utilizate se

produc după reţete specifice diferite de cele pentru fazan;

- se administrează hrana de 5 ori/zi până la vârsta de 7 zile, de 4 ori/zi între 8 si 13 zile şi de

3 ori/zi peste vârsta de 2 săptămâni.

Creşterea puilor este mai rapidă decât la fazani, adaptarea acestora la condiţiile naturale de

mediu fiind mult mai uşoară şi cu pierderi mai mici.

1.3.3. Hrănirea puilor de potârniche

Componente în hrana puilor de la 1 la 14 zile:

- ouă fierte de găini;

- ouă de furnici;

- larve de insecte (făină);

- fulgi de ovăz;

- carne tocată;

- premixuri minerale + verdeaţă

Toate acestea se administrează ca atare sau deshidratate şi măcinate sub formă de furaje

concentrate.

Peste 14 zile puii se vor hrăni exclusiv sub formă de concentrate şi vor avea verdeaţă la

discreţie. Se recomandă administrarea semniţelor de dimensiuni mici ale plantelor de cultură (ex.

sorg, mei).

Puii sunt crescuţi în ţarcurile (parchetele pentru pui) încălzite minim 10 zile între 50-200

exemplare pe o suprafaţă de aproximativ 20 m2.

După 10 zile se pot scoate în curţile de creştere pentru acomodare iar după 6 săptămâni se

trec în voliere de creştere – asemănatoare cu cele pentru fazani.

Valorificarea potârnichilor se face după sortarea şi selectarea reproducătorilor pentru ciclul

de producţie următor, corespunzător evoluţiei lor.

Eliberarea potârnichilor se face după pregătirea corespunzătoare a terenului prin asigurarea

condiţiilor de hrană complementară, linişte prin combaterea dăunătorilor cu păr şi pene şi

prevenirea braconajului, şi adăpost – menţinerea unor zone cu remize cu coceni de porumb sau

mirişti nearate etc.

1.4. Posibilităţi de creştere a dropiei şi a cocoşului de munte

14

Aceste două specii se cresc exclusiv pentru repopulări sau colonizări pe plan intern.

1.4.1. Creşterea dropiei

Dropia (Otis tarda) este o specie de pasăre de talie mare care a populat în trecut suprafeţele

agricole din sudul ţării (Bărăgan, Câmpia Română, Câmpia de Vest). Actual nu se mai semnalează

decât sporadic exemplare venite în cursul verii din Bulgaria şi Ungaria. Nu există efective stabile.

Necesitatea creşterii artificiale este datorită dispariţiei speciei din fondul cinegetic naţional,

respectiv pentru repopularea terenurilor ce oferă condiţii corespunzătoare cerinţelor speciei.

Creşterea artificială este greoaie datorită pontei reduse de doar 2 ouă/an, a sensibilităţii

puilor la hrană şi boli.

Creşterea intensivă a dropiei, în prezent, se practică intens în Ungaria folosind ţarcuri

închise şi acoperite, amplasate în zone calde şi uscate, în regiuni izolate şi liniştite.

Tarcurile pentru adulţi sunt joase 1,2 – 1,4 m înălţime, au suprafaţa 2 x 2 m şi conţin o

familie – 1 mascul şi 1 femelă – specia fiind monogamă. Ponta naturală redusă de 2 ouă se depune

în cuiburi amenajate artificial.

Clocitul este natural iar, după eclozare puii sunt trecuţi în ţarcuri de creştere separaţi de

adulţi. Puii se pot grupa până la 20 exemplare.

Hrănirea are la bază concentrate granulare (bogate în proteină animală – 40%) şi verdeaţă la

discreţie. Concentratele se produc după reţete proprii şi conţin proteină animală naturală

deshidratată.

Puii se eliberează în al doilea an, în perioada verii, după o pregătire corespunzătoare a

terenului.

1.4.2. Creşterea cocoşului de munte

Cocoşul de munte (Tetrao uragallus)

Pasăre de talie mare de importanţă deosebită din punct de vedere cinegetic este afectată din

punct de vedere al reproducerii de factori de mediu şi răpitoare înregistrând o scădere continuă de

efective.

Reducerea efectivelor speciei are la bază acţiunea răpitorilor naturali (râs, jder, vulpe, pisică

sălbatică şi răpitoare cu pene) dar şi presiunea exercitată de câinii de la stâni din zonele pădurilor de

limită altitudinală. Pierderile maxime se produc prin distrugerea pontelor şi prinderea puilor până la

vârsta când aceştia pot să zboare.

Reproducătorii se prind primăvara cu plase sau coşuri de nuiele la locurile de rotit. Se cresc

sub formă poligamă 1 cocoş şi 2-3 găini în voliere acoperite şi spaţioase amplasate în zone liniştite,

unde sunt amenajate cuiburi artificiale pe sol.

În aceste cuiburi se aşează 2-3 ouă de găină pentru a stimula depunerea pontei în acele

locuri. Terenul volierelor va fi cultivat cu arbuşti şi subarbuşti pentru adăpost.

Incubarea este naturală şi durează 27 zile, puii sunt crescuţi alături de părinţi folosindu-se

hrană naturală, predominant animală (larve, ouă de furnici, omizi, insecte, seminţe şi fructe de

15

pădure diferite). Ritmul de creştere al puilor este rapid, la 80 zile masculi pot atinge 3-4 kg, iar

găinile 1-1,5 kg.

Eliberarea se va face toamna, la rotitul fals (octombrie) după ce terenul a fost pregătit

corespunzător. Se vor elibera exclusiv în habitatele optime, în zone liniştite după un control numeric

sever al răpitoarelor.

1.5. Posibilităţi de creştere a struţului

Struţul african (Struthio camellus) este cea mai mare specie de pasăre de pe glob, nu poate

zbura, deplasarea fiind exclusiv terestră. Atinge dimensiuni impresionante, ajungând la o înălţime

de 2,5-2,7 m şi o greutate de 150 kg. Conformaţia corpului este specifică prezentând corpul masiv,

îndesat cu gâtul foarte lung (de 80-100 cm) şi cu picioarele foarte puternice ce pot ajunge la 1-1,2 m

lungime. Aripile sunt slab dezvoltate. Culoarea adulţilor diferă pe sexe, masculul fiind negru cu

gâtul, aripile şi vârful cozii albe, iar femelele fiind de culoare gri-cenuşiu.

Metoda de creştere, este strict intensivă utilizându-se ţarcuri şi hale închise cu

compartimentarea dulţilor pe familii sau în grupuri mici. Pe o suprafaţă de un hectar se pot creşte

între 5 şi 10 familii (de câte 3 exemplare) după modul de compartimentare.

Mijloace şi echipamente utilizate

În varianta de creştere familiară (de 3 exemplare) de un mascul şi două femele, mijloacele de

bază vor fi halele (boxele) de creştere familiară închise, acoperite, protejate împotriva curenţilor de

aer, cu dimensiuni de 3 x 4 m şi înălţime de 3 m, continuate fiecare cu câte o curte separată pentru

fiecare familie de dimensiuni 3 x 15 (20)m.

În varianta de creştere în grupuri de 10 exemplare (3-4 masculi şi 6-7 femele) pentru fiecare

astfel de grup se vor amenaja hale de 6 x 10m continuate cu curţi de 6 x 50m. In fiecare boxă pentru

adulţi se vor amenaja cuiburi artificiale în număr corespunzător femelelor pentru stimularea

depunerii pontei.

Pentru ambele variante vor fi prevăzute ţarcuri pentru pui separate şi izolate de ţarcurile

adulţilor ce vor asigura până la vârsta de 4-6 luni o suprafaţă minimă de 10 m2 pentru fiecare

exemplar.

Alte dotări: incubatorul, magazia pentru furaje, bucătăria furajeră, ţarc pentru carantină,

hală-infirmierie, clădire administrativă etc.

Modul de lucru

Maturitatea sexuală a struţilor se atinge la 2-3 ani, iar împerecherea şi depunerea pontei

începe în luna februarie durând până în luna octombrie. Ponta medie a unei femele în condiţii

optime de hrănire, întreţinere şi lipsă de stres este de 50 ouă pe sezon (între 40 şi 60 ouă).

Incubarea se realizează artificial utilizând echipamente specifice cu controlul temperaturii

(380C) şi umidităţii (60%). Perioada de incubaţie durează 42-44 zile, iar randamentul de eclozare

este cuprins între 60 şi 80%. Inaintea incubării şi la 20 de zile se realizează mirajul ouălor pentru

verificarea fertilităţii lor şi a stadiului de dezvoltare embrionară. Ouăle se pot păstra maxim 10 zile

la temperaturi de maxim 12-130C pentru menţinerea fertilităţii. În acest interval ouăle nefertile se

pot folosi pentru consum. Randamentul mediu al ouălor fertile faţă de numărul total de ouă depuse

este de 60%.

16

După eclozare puii vor fi crescuţi în hale comune, cu iluminare permanentă şi cu menţinerea

unei temperaturi relativ constante de 200C până la vârsta de 3 săptămâni când vor putea fi scoşi în

curţi pentru acomodare. În acest interval se înregistrează pierderi maxime. Datorită dinamicii rapide

de creştere puii se pot grupa pe serii de eclozare după vârsta de 3-4 săptămâni.

La vârsta de 6-7 săptămâni datorită dimorfismului sexual manifestat puii se pot separa pe

sexe şi se poate începe valorificarea lor.

Tineretul până la vârsta de 2 ani poate fi crescut în ţarcuri şi hale comune, cu protejarea

acestora iarna la temperaturi de minim 6-70C. La această vârstă se vor alege exemplarele

reproducătoare pentru viitor după aspectul şi starea lor de sănătate, iar exemplarele rămase vor fi

valorificate ca atare sau vor fi sacrificate pentru produsele specifice (carne, piele, grăsime, pene).

Hrănirea struţilor se bazează pe utilizarea unor sortimente specifice de granule concentrate

având la bază cereale măcinate (porumb, grâu, orz) cu adaosuri de premixuri minerale şi vitamine.

Se va asigura în tot sezonul de vegetaţie verdeaţă la discreţie în stare proaspătă (trifoi, lucernă,

salată, varză furajeră). Este un mare consumator de apă având nevoie permanent de aceasta dar nu

se recomandă administrarea în exterior la temperaturi negative.

Importanţa economică a struţilor este deosebită datorită produselor rezultate din creşterea

lor:

- carnea – este apreciată datorită conţinutului foarte redus de grăsimi şi de colesterol fiind

recomandată ca aliment dietetic;

- ouăle – în greutate 1,5-1,8 kg sunt folosite în alimentaţie sau în scopuri decorative;

- pielea – este fină şi foarte rezistentă fiind apreciată în industria pielăriei şi în artizanat;

- grăsimea – din topirea acesteia rezultă un ulei ce prezintă utilizări cosmetice şi medicale;

- penele (de la aripi şi coadă) – sunt foarte solicitate în scopuri decorative, în industria

modei şi la curăţătoriile industriale.

Aceste aspecte împreună cu preţurile ridicate pe piaţă ale puilor sau adulţilor şi al

produselor sau subproduselor rezultate fac din această specie una de interes deosebit pentru

viitor.

Partea a II-a

CRESCATORII PENTRU MAMIFERE SALBATICE

2.1. Creşterea iepurilor de câmp în captivitate

Specia este iepurele de câmp (Lepus europaeus), mamifer de talie mijlocie cu o largă

plasticitate ecologică, întâlnit din zona de câmpie până la munte.

Necesitatea creşterii în captivitate este obţinerea de exemplare ca material biologic pentru

repopulări şi pentru valorificarea la export. Sporul natural este destul de ridicat, dar poate fi afectat

de condiţiile meteorologice extreme, de răpitoare şi de influenţe antropice negative (mecanizarea şi

chimizarea agriculturii, braconaj).

17

Există două metode de creştere:

- în semilibertate - creştere în sistem semiintensiv;

- în captivitate (parchete de creştere) – sistem intensiv.

2.1.1. Creşterea iepurilor în semilibertate

Această metodă este, din punct de vedere teoretic, uşoară, naturală, presupunând investiţii

minime, dar practic, este limitată datorită sensibilităţii crescute a iepurilor de câmp la bolile

parazitare, se înregistrează pierderi considerabile din efectiv, datorită densităţii ridicate pe unitatea

de suprafaţă.

Metoda constă în principiu în existenţa unor ţarcuri în suprafeţe mari, amplasate în zone de

optim ecologic, împrejmuite cu plasă de sârmă cu ochiuri de 5 x 5cm, înaltă de 2 m, îngropată la

bază 0,2-0,3 m şi 0,3 m de la vârf înclinată spre interior. Reproducătorii se prind din libertate, iar

împerecherea se realizează liber. În aceste ţarcuri se eliberează iepurii adulţi (după prima fătare)

împreună cu puii lor. Se administrează hrană suplimentară sub formă de cereale – lucernă, trifoi,

rădăcinoase (sfeclă, morcovi) şi terenul se cultivă specific cu plante de cultură (leguminoase). În

scopul prevenirii apariţiei de boli se administrează vaccinuri în apa de băut.

Se recomandă ţinerea în aceste ţarcuri pe durata de maxim 4 luni, cu separarea noilor

generaţii pentru împiedicarea transmiterii bolilor specifice (coccidioză şi strongiloză) între serii.

Fiecare serie sau generaţie va trebui mutată în ţarc nou, după o pauză a terenului de 6-12 luni.

Se poate compartimenta spaţiul propriu-zis în ţarcuri de creştere mai mici, pe generaţii, de

dimensiuni 14 x 75 m, cu ocuparea lor succesivă (alternativă) şi cu pauză de 6-12 luni între serii.

Accesul în ţarcuri se face printr-un culoar central, prin uşiţe separate pentru fiecare compartiment.

Exemplarele crescute prin această metodă, ajunse la maturitate se pot folosi cu succes în

repopulări sau colonizări.

2.1.2. Creşterea în parchete de creştere intensivă

Metoda are la bază utilizarea de cuşti specifice, grupate în baterii, amplasate în teren însorit

(expoziţie S, SE) pe un sol bine drenat nisipos (împiedicând stagnarea apei).

Cuştile de reproducere şi creştere a puilor sunt protejate împotriva curenţilor de aer şi

umezelii fiind confecţionate din lemn (scândură, panouri) şi amplasate la 50 cm deasupra solului.

La partea superioară sunt acoperite cu materiale rezistente la precipitaţii (plăci azbociment, tablă

etc.) iar la partea inferioară prezintă grătare ce asigură evacuarea dijecţiilor şi curăţirea cuştilor.

Jumătatea superioară a pereţilor laterali sunt prevăzuţi cu plasă sau grătare pentru ventilare.

Cuştile se grupează în baterii (de cuşti), cu acoperiş comun pentru limitarea spaţiului utilizat

şi pentru întreţinerea mai uşoară.

Fiecare cuşcă este compartimentată şi prezintă o încăpere de alimentare, locuri de refugiu,

încăperi pentru prindere, locuri pantru adăpostirea puilor.

Puii se cresc câte 2 în cuşcă (separaţi pe sexe) de la vârsta de 2 luni până la 8-12 luni după

care se valorifică.

Capacitatea de reproducţie se atinge la 8 luni, gestaţia durează 41 zile.

Reproducătorii se parchează separat, după împerechere, femelele gestante se separă, după

fătare rămân cu puii încă 2 luni, după care se reintroduc pentru împerechere împreună cu masculii.

18

Puii se cresc separat după 2 luni. Inainte de prima utilizare şi între seriile de pui, cuştile se

dezinfectează cu atenţie.

Se pot obţine 4 generaţii de pui anual, cu măsuri foarte severe de separare a generaţiilor, de

igienă, dezinfectare şi tratare preventivă a adulţilor.

Alimentaţia are la bază cereale, trifoi, lucernă, sfeclă de zahăr, morcovi, varză, topinambur

şi hrană granulară specifică (bogată în vitamine, fără făină de origine animală).

Raţia zilnică la adulţi: 100-150 g hrană granulară, tărâţe grâu 25g, fân 150g, 150-200 g

verdeaţă, suculente, fibroase.

Pentru menţinerea unei stări sanitar-veterinare corespunzătoare grătarele şi tăvile pentru

îndepărtarea dejecţiilor se curăţă zilnic, resturile de hrană de orice natură – neconsumate – se

îndepărtează zilnic, iar transferul de material biologic se face cu respectarea strictă a regulilor de

carantină.

În perioada de fătare sectorul cu femele gestante va fi ferit de zgomote sau alte activităţi ce

pot constitui factori de stres pentru reducerea pierderilor în primele zile de după fătare.

O parte a terenului crescătoriei se cultivă intensiv pentru a se asigura hrana reproducătorilor

şi puilor. Se estimează ca pentru 50 reproducători şi puii lor într-un an este necesară o suprafaţă de

cultură cuprinsă între 200 m2 şi 400 m

2 (morcovi, sfeclă, varză, trifoi, lucernă etc.).

Exemplarele destinate repopulării se vor elibera toamna după o pregătire corespunzătoare a

terenului pentru asigurarea condiţiilor optime de hrană, linişte şi adăpost.

2.2. Creşterea mistreţilor

Creşterea mistreţilor (sub scrofa) în condiţii controlate se poate realiza prin două metode,

adoptându-se tehnologii şi folosindu-se mijloace diferite:

- creştere în captivitate – în sistem intensiv

- creştere în semilibertate – în sistem semiintensiv

2.2.1. Creşterea mistreţilor în captivitate

În cazul acestei metode echipamentele specifice şi amenajările utilizate sunt sisteme de

ţarcuri de dimensiuni diferite, corespunzătoare destinaţiei lor. Tarcurile sunt confecţionate din plasă

de sârmă cu ochiuri de 4 x 4cm, cu diametrul sârmei de 4 mm, fixată pe stâlpi din lemn de esenţă

tare sau din beton prefabricat.

Înălţimea gardului va avea 1,5-1,7 m, iar plasa va fi îngropată în sol 40 cm sau fixată în

fundaţie de beton.

Într-o crescătorie pentru mistreţi vor exista următoarele tipuri de ţarcuri:

- ţarcuri pentru reproducători;

- ţarcuri pentru împerechere;

- ţarcuri - maternităte;

- ţarcuri pentru purcei;

- ţarc de izolare şi carantină

19

Pe lângă aceste ţarcuri, crescătoaria va mai avea un depozit de furaje, o bucătărie furajeră, o

clădire administrativă, infirmerie şi terenuri de cultură.

Tarcurile pentru reproducători vor fi în număr de două: ţarc pentru masculi (vieri) şi ţarc

pentru femele (scroafe) în mărime de minim 1000 m2, cu dimensiuni de 20 x 50 m, corespunzător

numărului de reproducători. Raportul între sexe al lotului matcă va fi de un mascul şi 4 femele.

Tarcul pentru împerechere – poate fi separat de ţarcurile reproducătorilor sau se poate

folosi pentru acest scop ţarcul pentru femele – acesta fiind mai mare în suprafaţă.

Tarcurile materinate sunt grupate câte 8-10 compartimente (cu dimesiuni de 6 x 2 m)

pentru femele gestante) Compartimentele se separă cu panouri din lemn pe toată înălţimea lor

pentru a evita stresul reciproc al femelelor gestante.

Aceste padocuri sunt prevăzute cu zone acoperite pentru adăpost şi la jgheaburi pentru

hrănire, accesul asigurându-se printr-un culoar comnu de acces pe latura mică a fiecărui

compartiment.

Tarcurile pentru purcei sunt în număr de 6-8 bucăţi de câte 250 m2 fiecare (5 x 50 m)

grupate în scetorul pentru tineret. În toate ţarcurile sunt prevăzute zone de adăpost (3 x 5 m),

jgheaburi pentru hrănire sau platforme betonate pentru administrarea hranei şi scăldători.

Reproducătorii se cresc în ţarcurile pentru adulţi, separaţi pe sexe în condiţii de igienă severă

şi de hrănire corespunzătoare. Împerecherea are loc în ţarcul special destinat acestui scop, şi se

realizează controlat, evitându-se consangvinizarea.

Vârsta minimă de reproducere 12-14 luni, iar vârsta optimă pentru producţie este de 3-5 ani.

Scopul natural mediu va fi de 4 purcei la o femelă. Gestaţia durează 112-118 zile, femelele gestante

vor fi separate de masculi imediat după împerechere şi introduse în ţarcurile maternitate.

Reproducătorii se selecţionează din exemplare viguroase, sănătoase, valoroase, din punct de

vedere al mărimii corporale şi al trofeului şi se încrucişează dirijat Pentru aceasta, reproducătorii

vor fi marcaţi corespunzător pentru identificare, fiecăruia I se va întocmi o fişă individuală de

descendenţă.

Hrănirea mistreţilor în captivitate se realizează diferenţiat corespunzător vârstei, stadiului de

dezvoltare şi scopului urmărit. Corespunzător conţinutului şi vârstei se pot distinge trei tipuri de

alimentatie:

1. Alimentaţia de întreţinere (adulţi reproducători) trebuie să cuprindă următoarele

principii nutritive:

12% proteine de origine animală;

10% minerale (calciu, fosfor, potasiu, iod, clor, fier);

6% celuloză;

3% lipide;

10% glucide (amidon, zaharină din fructe);

14% apă

premixuri, adaosuri de vitamine (A, D, E, B1, B2).

Raţia zilnică a adulţilor va fi de 5 kg, compusă din 2 kg furaje concentrate (având la bază

porumb sau alte cereale) şi 3 kg suculente, rădăcinoase, siloz. Administrarea hranei se face de două

ori pe zi, dimineaţa două treimi din raţie iar seara o treime. Se va asigura pe tot parcursul zilei apă la

discreţie şi pentru evitarea îmbolnăvirilor se interzice administrarea suculentelor şi rădăcinoaselor

20

în perioadele cu temperaturi negative. Hrana se va administra în puncte de hrănire diferite,

stimulând astfel apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor de căutare a hranei.

2. Alimentaţia femelelor gestante şi în timpul alăptării are la bază alimentaţia de

întreţinere a adultelor, fiind completată pentru asigurarea dezvoltării embrionare şi pentru

stimularea lactaţiei cu drojdie de bere (75-80 grame/zi/exemplar) şi turte de soia (1 kg/zi/exemplar).

3. Alimentaţia purceilor se realizează separat de adulţi, în jgheaburi special amenajate -

inaccesibile femelelor-mame). În primele 6-8 săptămâni de viaţă, până la înţărcare, raţia zilnică a

purceilor curpinde următoarele: 150-400 ml lapte degresat; 100-150 grame orz sau ovăz prăjit; 100-

200 grame uruială din cereale şi lucernă la discreţie. Începerea administrării hranei suplimentare se

realizează de la vârsta de 2-3 săptămâni, progresiv până când la înţărcare purceii se vor hrăni

exclusiv cu hrana servită artficial. După înţărcare, din raţia zilnică se vor exclude treptat laptele

degresat, iar după vârsta de 3-4 luni se va trece la alimentarea de întreţinere normală.

Igiena şi dezinfectarea crescătoriei reprezintă elemente fundamentale ale creşterii în

captivitate a mistreţilor, asigurând un spor natural ridicat prin evitarea pierderilor în stadii tinere

precum şi obţinerea de exemplare sănătoase, vigurose, robuste, apte pentru repopulări.

Purceii vor fi vaccinaţi încă din primele săptămâni de viaţă împotriva pestei porcine, iar

rerpoducătorii şi tineretul va fi tratat preventiv în permanentă împotriva pestei şi a diverşilor

paraziţi. Orice exemplar tânăr sau adult ce prezintă semne ale diferitelor afecţiuni va fi izolat în

compartimentele speciale ale tarcului de carantină unde va fi tratat de personal de specialitate până

la vindecare.

Dacă există cazuri mortale, acestea vor fi incinerate într-o arie izolată a crescătoriei iar locul

respectiv se va dezinfecta cu formol concentrat şi cu var nestins. Din toate exemplarele moarte se

vor prelua probe pentru analize şi vor fi examinate de personal sanitar veterinar calificat.

Întreaga incintă a crescătoriei se va dezinfecta înaintea fiecărui ciclu productiv prin stropirea

cu formol în concentraţie 1% sau sulfat de fier, iar adăposturile şi materintatea vor fi stropite cu

lapte de var. De asemenea se vor asigura deratizări permanente.

Se va menţine în permanenţă o curăţenie corespunzătoare, prin îndepărtarea dejecţiilor şi a

resturilor de hrană neconsumate din spaţiile închise ale maternităţii şi ţarcurilor pentru purcei.

Valorificarea mistreţilor se începe dupa primele etape de sortare la vârsta minimă de 12 luni.

Se vor valorifica exemplarele sănătoase, viguroase, destinate repopulărilor sau altor crescătorii după

un control sanitar-veterinar final, iar exemplarele destinate valorificării prin împuşcare vor fi trecute

în ţarcul special amenajat acestui scop. Exemplarele ce nu se încadrează în aceste două categorii din

cauza diferitelor carenţe de dezvoltare se vor sacrifica.

2.2.2. Creşterea mistreţilor în semilibertate

Prezintă acelaşi principiu de creştere controlată şi furajare artificială, dar o altă

compartimentare a spaţiului şi o încrucişare liberă, nedirijată.

Crescătoria are la bază un spaţiu de 20 ha înconjurat cu gard de plasă de sârmă dispus pe

stâlpi din lemn sau beton compartimentat în patru ţarcuri 5 hectare fiecare. Alăturat acestor ţarcuri

se găseşte ţarcul maternitate compartimentat specific acestui scop şi ţarcul de carantină. Tarcurile

propriu-zise se vor utiliza succesiv, prin rotaţie, câte două din cele patru ţarcuri fiind populate câte

un an, cu pauze de refacere şi dezinfectare de un an.

21

Fiecare ţarc are capacitatea de 150 reproducători în raport de 1 mascul la 4 femele şi este

prevăzut cu 4-5 puncte de hrănire sub formă de platforme betonate şi parţial acoperite şi cu

scăldători dispuse uniform pe toată suprafaţa.

Tarcurile se amplasează în teren forestier în zone cu arborete producătoare de seminţe

folosite natural în hrana mistreţilor (stejar, fag, castan etc.) cu soluri bine drenate, în vecinătatea

unei surse permanente de apă.

Împerecherea se realizează liber, nedirijat iar femelele gestante la jumătatea perioadei de

gestaţie se vor trece în compartimentele maternitate ale crescătoriei. După fătare şi înţărcare,

purceii vor fi trecuţi în ţarcurile pentru purcei, iar femelele vor fi eliberate în ţarcurile

reproducătorilor.

Hrănirea, întreţinerea şi creşterea în semilibertate respectă aceleaşi principii ca şi în cazul

creşterii intensive propriu-zise.

2.3. Creşterea mamiferelor mici pentru blană

2.3.1. Generalităţi

Se referă la mamiferele de talie mică sau mijlocie din familiile Canidae (vulpea roşie, vulpea

polară, argintie) şi Mustelide (nutria, nurca, dihorul etc.) cu origine autohtonă sau exotică

producătoare de blăniţe valoroase ce înregistrează o cerere crescută pe piaţa mondială.

Creşterea artificială a acestor mamifere producătoare de “blănuri preţioase” s-a impus pe de

o parte datorită cererii crescute de blăniţe pe plan mondial, iar pe de altă parte datorită unor avantaje

legate de calitatea blăniţelor produse în condiţii controlate faţă de cele recoltate de la exemplarele

vânate natural, cum ar fi:

- uniformitatea dimensională, calitativă şi coloristică a blăniţelor;

- absenţa pierderilor de la exemplarele împuşcate (zone afectate de proiectil);

- posibilitatea obţinerii prin încrucişări controlate şi selecţie a unor exemplare de culori

diferite de cele naturale (ex. la nurcă);

- valorificarea la momentul optim de dezvoltare a blăniţelor.

Activitatea de creştere artificială a mamiferelor mici pentru blană se practică intens în SUA

(nurca, vulpea argintie), ţările fostei Uniuni Sovietice (nurca, nutria, jderul, dihorul, vulpea roşie),

ţările Scandinave, Norvegia, Suedia (vulpea polară, vulpea argintie). În România creşterea intensivă

a mamiferelor pentru blană s-a practicat intens până în 1989 sub două forme: pe de o parte sub

forma de ferme de dimensiuni industriale, mari cu producţie de ordinul zecilor de mii de exemplare

pe an, amplasate în vecinătatea marilor combinate zootehnice, iar pe de altă parte sub forma

crescătoriilor individuale mici, producătoare de zeci sau sute de blăniţe anual.

În prezent, o bună parte din crescătoriile de dimensiuni mari s-au închis sau şi-au schimbat

profilul lăsând locul micilor intreprinzători a căror pondere a crescut şi în acest domeniu.

2.3.2. Creşterea intensivă a nurcilor

22

Nurca (Lutreola lutreola) reprezintă cel mai important mamifer de talie mică, ce este crescut

intensiv pentru blăniţă, din toate ţările.

Nurca este o specie autohtonă şi a fost înlocuită în crescătorii de nurca americană sau

vizonul (Mustela vison) datorită dimensiunilor superioare înregistrate precum şi a calităţii ridicate a

blăniţelor produse.

Interesul ridicat pentru blăniţele de nurcă a fost determinat de proprietăţile unice ale acestora

cum ar fi: diversitatea cromatică, uniformitatea structurii, greutatea specifică redusă, fineţea perilor

etc.

Metoda de creştere – Se bazează pe utilizarea, în sistem intensiv, a unor curşti speciale,

compartimentate şi grupate într-un sistem unitar de şoproane prevăzute cu acoperiş comun în două

ape şi cu un culoar central de acces.

2.3.2.1. Echipamente specifice şi părţi componente:

- Soproanele sau halele deschise sunt construcţii acoperite, bazate pe un schelet din lemn sau

metal prevăzut cu un culoar sau alee centrală pentru furajare şi întreţinere. Lateral, pe ambele părţi

ale acestei structuri de rezistenţă se găsesc dispuse cuştile specifice, prevăzute cu mai multe

compartimente. Înălţimea culoarului de acces este de 2m, iar lateral, cuştile sunt dispuse la 70 cm

de sol. Acoperişul şopronului este confecţionat din plăci de azbociment (uşoare şi rezistente), având

o lungime de 3m corespunzătoare dimensiunii cuştilor şi a culoarului central (cu lăţime de 1,2 m).

Pardoseala şopronului se betonează sau se asfaltează pentru o întreţinere curentă cât mai uşoară.

- Cuştile – sunt confecţionate din plasă de sârmă zincată împletită sau sudată cu ochiuri de 25

mm şi grosimea de 1,4-1,6 mm), pe schelet metalic sau din lemn de esenţă tare. Dimensiunile

cuştilor sunt de 40x40x80 cm sau 45x45x90 cm, fiind prevăzute cu un compartiment interior sau

exterior confecţionat din lemn denumit cuibar, plasat spre culoarul central şi cu un al doilea

compartiment mai mic destinat prinderii şi izolării adulţilor.

Cuştile sunt prevăzute cu uşiţe pentru acces dispuse pe plafon, în treimea dinspre culoar şi

cu tăviţe adăpătoare amplasate pe peretele frontal anterior. Distanţa dintre două cuşti învecinate va

fi între 5 şi 10 cm evitându-se pereţii comuni.

- Depozitul frigorific pentru păstrarea hranei este reprezentat printr-o cameră frigorifică

prevăzută cu mai multe compartimente destinată păstrării la temperaturi de 18-200C a sortimentelor

de hrană proaspătă de origine animală necesare hrănirii nurcilor.

- Hala (bucătăria) pentru pregătirea hranei, este încăperea situată în vecinătatea depozitului

frigorific unde se prepară zilnic prin tocare (mărunţire) şi malaxare furajul pentru nurci

corespunzător clasei de vârstă şi categoriei de producţie. Aici se găsesc tocătoare şi malaxoare

industriale – alimentate electric, precum şi cântare pentru dozarea raţiilor zilnice.

- Hala pentru scarificarea nurcilor şi prelevarea blăniţelor – reprezintă încăperea, în care,

după examinarea exemplarelor destinate producţiei de blăniţe, acestea sunt scarificate prin metode

specifice (injectare, eletrocutare), realizându-se ulterior prelevarea blăniţelor (jupuirea). O încăpere

învecinată acestei hale este reprezentată de sala pentru prelucrarea primară şi condiţionarea

blăniţelor, unde se realizează curăţirea, degresarea, sortarea şi întinderea pentru uniformizare şi

uscare a blăniţelor, începându-se procesul de prelucrare a acestora.

- Laboratorul pentru experimente şi tratamente profilactice;

23

- Clădirea administrativă;

- Surse de alimentare cu apă potabilă şi cu energie electrică.

- Magazia pentru unelte şi echipamente.

2.3.2.2. Modul de lucru

Procesul de producţie începe în luna martie cu declanşarea împerecherii. Reproducătorii în

raport de un mascul la 3-4 femele sunt selectaţi corespunzător fişelor individuale de provenienţă şi

principiilor de selecţie corespunzător descendentelor dorite.

Perioada productivă din punct de vedere reproductiv este de 3-5 ani la masculi şi 4-6 ani la

femele. Gestaţia durează între 38 şi 70 zile având valoarea medie de 50 zile. În acest interval, după

constatarea reuşitei montei, femelele vor fi izolate în sectorul special amenajat în condiţii de linişte,

igienă severă şi hrănire corespunzătoare. Numărul de pui la o fătare poate ajunge la 10 dar

fiziologic nurca nu poate alăpta decât 6 pui. În situaţia unui număr mai mare de 6 pui, restul vor fi

repartizaţi unor femele doici cu pui mai puţini pentru a fi crescuţi. Prolificitatea medie în condiţii

intensive de creştere artificială este de 4 pui.

Puii sunt alăptaţi 6-7 săptămâni, iar după înţărcare sunt separaţi pe sexe şi crescuţi câte 2 în

cuşcă până în luna septembrie, când sunt sortaţi după gradul de dezvoltare, ca viitori reproducători

şi exemplare crescute pentru blăniţe.

Corespunzător acestor categorii, tineretul de nurci va fi hrănit diferenţiat după scopul

urmărit.

2.3.2.3. Hrănirea nurcilor se realizează corespunzător caracterului carnivor al hrănirii lor cu

furaje pregătite proaspăt având la bază proteina de origine animală în procent de 60%.

Raţiile furajere diferă cantitativ şi calitativ după vârstă şi categoria de producţie –

corespunzător unor necesităţi fiziologice diferite dar şi a scopului urmărit.

Astfel, se disting următoarele categorii de alimentaţie:

- alimentaţia în perioada de repaus; alimentaţia femelelor gestante; alimentaţia femelelor cu

pui în perioada de lactaţie; alimentaţia tineretului crescut pentru blăniţe.

De exemplu raţia adulţilor este de cca 300 grame/zi/exemplar din care 70% (210 grame)

trebuie să fie reprezentate prin carne sub diferite forme (produse şi subproduse, deşeuri de abator),

capete şi picioare de păsări, peşte, făinuri proteice de origine animală – carne peşte. La aceasta se

mai adaugă nutreţuri vegetale cum ar fi: făina de cereale, făina de lucernă, turte de soia, drojdie

furajeră etc. Toate aceste componente se mărunţesc prin tocare şi se malaxează pentru omogenizare,

hrana având aspectul unei paste vâscoase, plastice.

Hrana se prepară zilnic, dimineaţa pentru a-şi păstra caracteristicile şi valoarea nutritivă iar

administrarea ei se face în două tranşe şi anume, două treimi dimineaţa şi o treime seara.

Sacrificarea tineretului se realizează în cursul lunii decembrie după o atentă examinare a

gradului de dezvoltare şi maturare a blăniţei. Astfel, nurcile apte pentru sacrificare trebuie să

prezinte blana deasă, complet năpârlită, strălucitoare, pufoasă, pielea albă, curată, coada bine

îmbrăcată în blană cu lungimea perilor cât mai constantă.

După sacrificare se realizează prelevarea blăniţelor prin practicarea unor incizii precise şi cât

mai mici, cu evitarea degradării acestora prin înţepare, tăiere nejustificată, murdărie.

24

După jupuire blăniţele sunt curăţate, degresate, sortate pe dimensiuni şi calităţi începându-se

prelucrarea primară a lor urmată de valorificare.

2.3.1.4. Varietăţi de cultură la nurci

Plecând de la exemplarele crescute intensiv de-a lungul timpului s-au obţinut prin selecţie o

serie de varietăţi coloristice foarte diferite cu culoarea naturală a nurcii ce poartă denumiri

comerciale diverse. De exemplu:

Standard – culoare neagră (nurca brună); Pastel Royal – maro – cu puful bleu; Topaz – maro

deschis (bej-albăstrui); Perla – bej-fumuriu deschis; Safir – bleu curat – pripriu-zis; Silverblue –

cenuşiu argintiu; Hadlund – alb (cenuşiu albicios).

2.3.3.Creşterea vulpilor argintii

Vulpile argintii (Alopex lagopus), originare din ţările nordice (Norvegia) şi Rusia, au

culoarea generală a blănii neagră-argintie, cu blana deasă, pufoasă, mătăsoasă uniformă pe tot

corpul. Cererea de blănuri pe piaţă mult mai ridicată faţă de exemplarele recoltate natural, precum şi

calităţile deosebite ale blăniţelor obţinute în crescătorii au determinat o intensificare a creşterii în

captivitate a speciei.

Creşterea intensivă se face în baterii de cuşti din plasă de sârmă (împletită, răsucită sau

sudată) amplasate sub şoproane universale (ca şi la nurci) cu culoar central de acces şi acoperiş

unic. Dimensiunile cuştii sunt de 3m x 1m x 0,75m, împărţite în două sau trei compartimente cu

obloane din lemn mobile (prevăzute cu uşiţe).

Cuştile sunt prevăzute în perioada de fătare cu cuibarul specific (adăpostul din lemn pentru

protejarea puilor) dispus la partea opusă faţă de culoarul de acces.

Cuştile sunt populate cu reproducători separaţi pe sexe (câte 2 exemplare). Tineretul, după

înţărcare, se poate creşte în cuşti sub formă de perechi (de acelaşi sex) sau mai multe exemplare –

tot grupate pe sexe (maxim 10 exemplare).

Imperecherea începe la 30 ianuarie şi durează 15-20 de zile, iar gestaţia este de 52(53) zile.

Monta se repetă de 2-3 ori în fiecare zi, cu menţinerea sau înlocuirea reproducătorilor

masculi.

Fătarea începe la 22-23 martie iar o femelă poate produce în medie 4-5 pui/sezon (maxim 8-

10 pui).

După 8 săptămâni la jumătatea lunii mai, puii sunt înţărcaţi şi separaţi de femele iar de

acum, timp de 8 luni femelele sunt izolate într-un sector separat fiind în pauză productivă.

Exemplarele reproducătoare (lotul matcă) şi puii sortaţi toamna pentru reproducere în

sezoanele viitoare se marchează şi se consemnează în fişe de evidenţă individuale şi se

împerechează după principii de selecţie atent urmărite.

In timpul gestaţiei, femelele trebuiesc izolate, hrănite raţional, corespunzător, asigurându-se

liniştea necesară şi igiena absolută.

Puii încep hrănirea suplimentară la trei săptămâni prin administrarea de tocătură de carne moale,

diluată în lapte în cantităţi crescătoare corespunzătoare vârstei.

25

La vârsta de 50 zile puii sunt înţărcaţi şi separaţi câte 2 din aceeaşi pontă în despărţiturile

cuştii. Femelele sunt izolate în cuştile din sectorul reproducătorilor şi hrănite pentru întreţinere.

In lunile august-septembrie puii se selectează corespunzător scopului urmărit – lotul de

reproducţie şi lotul pentru producerea de blăniţe şi se hrănesc corespunzător scopului urmărit.

La sfârşitul lunii noiembrie în funcţie de gradul de dezvoltare al blăniţei se începe

sacrificarea exemplarelor, prelevarea şi condiţionarea blăniţelor.

Odată cu tineretul destinat producerii de blănuri se vor sacrifica şi exemplarele adulte de

reformă corespunzător următoarelor criterii: fertilitate scăzută, sterilitate, vârstă înaintată, capacitate

productivă – prolificitate scăzută etc.

Vârsta maximă reproductivă este de 8-9 ani, iar cea optimă de 3-5 ani. Maturitatea sexuală

fiind atinsă în primul an de viaţă, rezultă o perioadă fertilă cuprinsă între 4 şi 7 ani.

Norma furajeră zilnică trebuie să reprezinte 700 kcal – cu un conţinut de proteină animală

de 65-70 g/zi;

Din punct de vedere al conţinutului raţia furajeră cuprinde: carne şi peşte (60%); lactate

(10%); grăunţe măcinate (20%); legume (3%); drojdie (4%) la care se adugă premixuri; untură de

peşte (3%); vitamine şi minerale.

Hrana se prepară proaspăt (zilnic) sub formă tocată, malaxată ca şi pentru nurci fiind

administrată de 2 ori/zi – dimineaţa 35% şi seara 65%.

Posibilele probleme ce pot apărea la creşterea vulpilor în sistem intensiv sunt legate de

sensibilitatea ridicată la boli şi paraziţi interni, necesitând o atentă supraveghere a stării igienico-

sanitare, o hrănire corespunzătoare scopului urmărit cu utilizarea unor surse de furaje proaspete, de

bună calitate, tratarea preventivă sau curativă periodică, dezinfecţii şi deratizări cât mai dese,

respectarea încrucişărilor selective, etc.

De asemenea ca efect al suprapopulării şi apariţiei stresului prolificitatea femelelor se poate

reduce semnificativ, culminând cu neintrarea acestora în călduri pe diferite perioade – uneori chiar

de doi ani consecutivi. Pentru evitarea acestor neajunsuri o importanţă deosebită prezintă

amplasarea generală a crescătoriei (în zone liniştite, fără zgomote intense, lipsite de poluare),

compartimentarea sectoarelor cu reproducători (în special dispunerea şopronului cu femele

gestante), limitarea accesului în crescătorie, a personalului străin, neautorizat, limitarea mecanizării

(transportul hranei, evacuarea dejecţiilor), etc.

2.3.4. Creşterea nutriei în captivitate

Nutria (Myocastor coypus) este un mamifer rozător de talie mijlocie, cu aspect exterior

asemănator cu castorul, cu habitat natural, semiacvatic, bun înotător, originar din America de Sud.

Nu construieşte ca şi castorul vizuini subterane ci adăposturi terestre, bine camuflate, ferite – în

zone liniştite din apropierea bazinelor cu apă stătătoare sau curgătoare.

26

Creşterea artificială a nutriei se poate face în regim controlat în două moduri:

- crescătorii intensive, reprezentate prin ferme specializate cu efective mari şi cu dotări

specifice condiţionate de obţinerea de furaje suculente ieftine şi de prezenţa unei surse

permanente de apă limpede şi curată;

- crescătorii individuale, în cuşti specifice cu un număr mic de exemplare.

2.3.4.1. Fermele pentru nutrii ce funcţionează în regim industrial presupun următoarele

echipamente şi dotări specifice corespunzătoare procesului de producţie:

- hale de reproducţie, staţionare la sol, cuştile sau magaziile reproducătorilor prevăzute cu

voliere şi sursă permanentă de apă;

- hale (padocuri) pentru creşterea puilor pentru blăniţe (halele sunt dotate cu diferite

sisteme constructive de cuşti din palsă de sârmă, grupate în baterii simple sau etajate,

prevăzute cu bazine sau canale pentru apă);

- sisteme de alimentare cu apă – canale, conducte;

- sisteme de evacuare a apei;

- rezervor de apă (pentru perioada de secetă);

- magazia de furaje (magazia pentru legume şi depozitul de cereale);

- bucătăria furajeră;

- clădiri administrative şi construcţii anexe;

- încăpere pentru prelevarea şi condiţionarea blăniţelor.

Cuştile specifice din plasă de sârmă cu dimensiuni de 100x70x50 cm sunt acoperite şi

prevăzute cu cuiburi pentru adăpost şi fătare.

La fiecare cuşcă din baterie se prevăd voliere, de dimensiuni mai mari de 200x100x80cm ce

asigură spaţii pentru plimbarea exemplarelor din cuşti şi accesul lor la bazinele sau canalele cu apă.

La capătul volierelor sunt prevăzute bazinele sau canalele cu apă, confecţionate din beton

unde apa este împrospătată permanent.

Tineretul poate fi crescut grupat câte 150-200 exemplare în hale, padocuri de dimensiuni

mari de 10x30 m, în care sunt prevăzute bazine cu apă de 5x4 m. Când halele sunt eliberate prin

scarificarea tineretului, se pot folosi pentru împerecherea nedirijată a exemplarelor de reproducere.

2.3.4.2. Crescătoriile individuale se bazează pe două tipuri de complexe de cuşti: unul

pentru întreţinerea nutriei iarna, instalat în padocul (magazia) de iernat şi al doilea, afară pentru

perioada de vară. În padoc cuştile pot fi individuale sau pentru perechi şi pot fi dispuse pe un singur

rând sau suprapuse pe două rânduri pentru a economisi spaţiu. Fiecare cuşcă va fi prevăzută cu un

bazin pentru apă dispus în zona cea mai uşor accesibilă, iar în partea opusă, mai ferită se va dispune

compartimentul izolat pentru fătare (cuibarul).

Maturitatea sexuală se atinge la 5-6 luni, împerecherea se poate desfăşura pe tot parcursul

anului. Masculii ajunşi la maturitate pot fi apţi pentru împerechere oricând, iar la femele se repetă

căldurile periodic, în primele 3 zile de la fătare şi apoi la 25-30 zile.

Gestaţia durează în medie 132 zile (între 127 şi 137 zile), se obţin 2 rânduri de pui anual.

Numărul mediu de pui obţinuţi la o fătare este de 4-6 buc.(excepţional se pot obţine până la 10-11

pui).

27

Puii au la naştere corpul acoperit cu puf, ochii deschişi şi dantura deja apărută (incisivi şi

premolari). Inoată şi se hrănesc activ încă din primele zile de viaţă.

Perioada de alăptare 1-2 luni, dezvoltarea puilor fiind destul de lentă.

Până la părul (blana) de adult nutria năpârleşte de 2 ori.

- puful este înlocuit cu părul secundar de la 50 la 100(120) zile când are loc prima năpârlire;

- între 120 şi 150 zile are loc dezvoltarea părului secundar;

- la 150-165 zile începe înlocuirea acestuia cu părul de adult ce durează până la 7-8 luni.

- longevitatea în captivitate este de 7-8 ani.

2.3.4.3. Regimul alimentar al nutriei

În condiţii naturale acesta este exclusiv vegetal, iar în condiţii de creştere intensivă, acesta se

menţine şi se poate completa cu surse de hrană de origine animală (în proporţii mici).

În condiţii intensive se folosesc următoarele categorii (sortimente)de hrană:

Hrana vegetală constituie 35-45% din raţie în perioada de primăvară şi vară şi este

reprezentată prin:

- lucernă, trifoi, bob, mazăre; porumb, secară sau alte cereale uscate; rogoz, stuf, frunze de

sfeclă proaspete; lujeri de salcie, tei, plop.

Nutreţuri suculente – trebuie să reprezinte minim 35-40% din raţie, iarna fiind singura sursă

de apă potabilă, care în această perioadă nu se administrează. Sunt reprezentate prin:

- sfeclă de zahăr, morcovi substas; sfeclă furajeră; deşeuri de fructe, cartofi; varză furajeră,

tăiţei de sfeclă de zahăr.

Hrana de origine animală reprezintă singura sursă de proteină asimilabilă şi poate fi:

- făină de carne, oase, peşte

- lapte smântânit etc.

Nutreţuri uscate din categoria leguminoaselor şi gramineelor pot fi:

- lucernă de calitate superioară; tărâţe de cereale, uruieli diverse.

La aceste surse de hrană se adaugă vitamine (A,B,C), sare de bucătărie, cretă furajeră,

precum şi diferite antibiotice profilactice.

Hrănirea se face diferenţiat pe anotimp, vârstă, sex, asigurându-se calitatea hranei

corespunzător scopului urmărit. Astfel există reţete şi raţii diferite pentru:

- reproducători;

- tineret de primele vârste;

- tineret pentru reproducere;

- tineret pentru blăniţe.

Structura raţiei pentru nutrii cuprinde următoarele componente şi cote de participare:

- vegetale (iarbă) sau sfeclă 35-40%;

- cartofi fierţi 20%;

- grăunţe – cereale 40-50%;

- boabe de leguminoase (turte măcinate) 3-7% ;

- nutreţuri de origine animală 5-7%;

- făină de fân (lucernă) 5-10%;

Raţiile se administrează de 2 ori pe zi o treime din cantitate dimineaţa şi două treimi seara.

28

Îngrijirea nutriei. Dintre măsurile de îngrijire a nutriei amintim următoarele:

- verificarea zilnică a stării de întreţinere şi sănătate;

- curăţirea cuştilor de dejecţii şi resturi de hrană;

- înlocuirea sau împrospătarea apei din bazinele individuale sau din cele comune;

- golirea bazinelor de apă în perioada de iarnă;

- izolarea cu pereţi de lemn a cuştilor şi căptuşirea lor cu fân iarna;

- instalarea de umbrare laterale, vara, la temperaturi de peste 20-220C şi asigurarea unei

bune ventilaţii.

Într-o crescătorie industrială, structura normală (optimă) trebuie să fie următoarea:

- animale până la 1 an 40-50%;

- animale de 1-2 ani 30-33%;

- animale de 2-3 ani 20-25%;

- animale peste 3 ani cât mai puţine.

Raportul între sexe considerat optim este de 1 mascul la 10 femele, asigurând eficienţă

crescută a activităţii.

Există diverse varietăţi coloristice diferite de culoarea naturală ce au apărut în urma selecţiei

artificiale realizată în timp.

- nutria standard, brună cu spic negru;

- nutria albă

- nutria aurie

- nutria bej

- nutria neagră

Sacrificarea nutriilor pentru blăniţe se realizează după gradul de dezvoltare a acestora.

Vârsta optimă este cuprinsă între 9 şi 14 luni când blăniţa este uniformă, deasă, mătăsoasă.

După sacrificare se prelevează blăniţele, se degresează, se curăţă şi se întind pentru uscare

pe calapoade speciale.

Se sortează pe dimensiuni şi calităţi şi se prelucrează corespunzător.

29

1. Planul de lucru în fazanerie

Prevede stabilirea măsurilor de gospodărireşi planificarea etapelor de lucru pentru un sezon

de producţie a fazanilor, calculul necesarului de substanţe pentru dezinfecţie, al necesarului pe

categorii de furaje corespunzător producţiei estimate, al necesarului de medicamente pentru tratarea

fazanilor etc.

Se stabilesc şi se completează evidenţele specifice fazaneriei:

- evidenţa reproducătorilor

- evidenţa producţiei de ouă

- evidenţa incubaţiei pe serii

- evidenţa puilor eclozaţi - pe hale de creştere

- evidenţa puilor în stocaj – pe voliere (pe grup de serii)

- evidenţa consumului de furaje

- evidenţa tratamentelor şi vaccinărilor – pe serii de pui

- evidenţa mortalităţilor

- evidenţa dezinfecţiilor şi deratizărilor

- situaţia finală a producţiei.

Fazele calendaristice ale procesului de producţie sunt următoarele:

1. ianuarie

- hrănirea suplimentară a lotului de reproducători;

- întocmirea planului de culturi agricole în curţile de creştere şi voliere;

2. 1-15 februarie

- tratarea profilactică a reproducătorilor împotriva paraziţilor;

- intensificarea hrănirii reproducătorilor;

- dezinfectarea boxelor de ouat şi pregătirea lor

3. 15-28 februarie

- sortarea şi compartimentarea reproducătorilor în boxele de ouat cu rezerve în voliere de iernat;

- vaccinarea reproducătorilor

4. martie

- pregătirea terenului pentru culturi agricole specifice în curţile de creştere şi voliere;

- dezinfectarea curţilor;

- verificarea instalaţiilor electrice din casa incubatoarelor şi hale.

5. aprilie

- dezinfectarea, verificarea instalaţiilor de incubare şi eclozare

- dezinfectarea şi pregătirea depozitului pentru ouă;

- instalarea culturilor în curţi şi voliere.

6. 25 aprilie – mai

- începe ouatul şi incubarea;

- recoltarea, dezinfectarea, condiţionarea şi pastrarea ouălor;

- alimentarea la fiecare 7 zile a incubatoarelor;

30

- pregătirea, curăţirea, dezinfecţia halelor de creştere a puilor;

- verificarea ovoscoapelor – pentru miraj;

- mirajul ouălor primul la 11 zile, al doilea la 21 zile.

7. iunie – iulie

- incubare, eclozare, creşterea puilor în hale;

- dezinfecţii specifice între serii;

- vaccinarea puilor;

- sortarea permanentă a puilor pe categorii de dezvoltare (corespunzător dezvoltării lor).

8. august – decembrie

- valorificarea reproducătorilor;

- puii din primele serii şi prima calitate se sortează pentru stocul de reproducţie pentru sezonul

următor;

- se sortează fazanii juvenili şi se valorifică conform planificării;

- hrănirea diferenţiată corespunzătoare scopului urmărit şi destinaţiei.

9. 30 decembrie

- inventarierea fazanilor pe clase şi categorii;

- calcule finale ale eficienţei fazaneriei pe anul în curs.

31

2. Pregătirea sezonului de ouat în fazanerie

Presupune 3 grupe de măsuri concrete şi specifice care vizează asigurarea condiţiilor optime

pentru pregătirea reproducătorilor, a spaţiilor şi desfăşurarea sezonului de ouat.

- pregătirea spaţiilor pentru reproducători;

- pregătirea şi sortarea lotului de reproducători;

- hrănirea reproducătorilor pentru stimularea ouatului.

2.1. Pregătirea spaţiilor pentru reproducători (voliere, boxe de ouat)

Într-o fazanerie ce a funcţionat în sezonul precedent, este necesar a se aplica – pentru

pregătirea noului sezon – o serie de măsuri de igienă specifice – absolut obligatorii, ce vizează în

primul rând dezinfectarea spaţiilor, echipamentelor şi mijloacelor cu care fazanii vin în contact.

In voliere şi boxele de ouat se execută două stropiri de dezinfectare la interval de 7 zile. Se

folosesc sodă caustică în concentraţie de 3-5% şi formol concentrat 5-10%, dizolvate în apă. Se

stropeşte solul volierelor şi boxelor precum şi stâlpii din lemn şi plasa de sârmă împrejmuitoare.

Norma de dezinfectat este de 2-4 litri/m2 teren şi 1-2 litri/m

2 volieră.

Se scoate stratul de nisip din boxe pe 5 cm grosime înlocuindu-se cu nisip proaspăt – spălat

la balastiere şi dezinfectat corespunzător. Dacă în fazanerie au existat focare de boli transmisibile se

înlocuieşte nisipul şi stratul superficial de sol până la 20 cm grosime cu nisip dezinfectat cu soluţii

mai concentrate.

În voliere se foloseşte nisip de râu, având şi pietriş mărunt în procent de 10-20% necesar

fazanilor pentru digestie.

O dată cu dezinfectarea se face şi deratizarea incintelor. Se dezinfectează cu câteva zile

înainte de folosire şi hrănitorile şi adăpătorile ce vor fi spălate zilnic în timpul utilizării lor.

Se repară eventualele stricăciuni produse în timpul iernii, iar partea lemnoasă (stâlpi, rigle,

rame) se stropeşte cu lapte de var concentrat. Dezinfecţia spaţiilor se realizează cu maxim 7 zile

înainte de utilizarea lor.

2.2. Selecţia (sortarea) reproducătorilor

Pentru evitarea apariţiei şi transmiterii în fazanerii a unor focare de boli infecţioase sau

parazitare şi pentru menţinerea capacităţii productive maxime a crescătoriei se recomandă ca

reproducătorii să fie folosiţi pentru reproducţie un singur an (un ciclu de producţie).

Menţinerea reproducătorilor mai mult de un sezon de producţie (în situaţia când nu s-au

semnalat boli sau nu s-au putut menţine ori procura reproducători din puii de un an) poate duce la

scăderea producţiei de ouă la făzăniţe, reducerea fecundităţii la cocoşi, iar datorită dezvoltării

ghearelor şi a pintenilor (la masculi) se pot produce răniri ale făzăniţelor în timpul împerecherii.

32

La selecţia (alegerea) reproducătorilor se vor avea în vedere următoarele aspecte:

- se vor alege numai exemplare perfect sănătoase;

- se aleg exemplare bine conformate, cu penajul complet şi coada întreagă, cu coloritul

penelor viu şi lucios, cu picioarele sănătoase, bine conformate, netede, fără solzi;

- greutatea minimă a reproducătorilor va fi de 1,3 kg la mascul şi 0,9 kg la femelă;

- se reţine un stoc de rezervă de 15-20% pentru a putea înlocui exmplarele

necorespunzătoare în timpul ouatului sau eventualele pierderi naturale;

- stocarea reproducătorilor sortaţi, cu raportul de 1:6 (1 mascul la 6 femele) se va face în

condiţii de igienă absolută, administrându-se hrana corespunzătoare reproducătorilor şi

tratamentele preventive specifice (vaccinuri diverse).

Reproducătorii se vor compartimenta în boxe specifice de ouat în jurul datei de 15 februarie,

iar lotul de rezervă se va păstra tot sezonul de ouat izolat de restul fazanilor în aceleaşi condiţii ca şi

reproducătorii (igienă, hrănire, vaccinare). Întreg efectivul reproducător (matca şi rezerva) se

menţin până la încheierea procesului de ouat după care vor fi trecuţi în voliere de stocaj şi hrăniţi

pentru întreţinere putând fi imediat valorificaţi.

2.3. Hrănirea reproducătorilor

Raţiile furajere ale reproducătorilor diferă în sezonul de producţie cuprins între 1 ianuarie –

30 iunie şi în afara acestuia (1 iulie – 31 decembrie) atât cantitativ cât şi calitativ, fiind diferenţiate

în funcţie de necesităţile lor fiziologice şi de scopul urmărit.

Astfel în perioada productivă raţia zilnică pentru un exemplar va fi compusă din:

- furaj concentrat (F200) ………………………… 65 gr/zi/exemplar;

- grăunţe sparte (porumb, grâu, orz, secară, mei)…… 20 gr/zi/exemplar;

- ovăz încolţit cu colţ de 1-2 cm (produs proaspăt – vitamina E) …….. 15 gr/zi/exemplar;

- verdeaţă (din primăvară) – la discreţie.

Furajul concentrat , conţine diferite componente furajere în funcţie de valoarea lor

nutritivă, pentru stimularea producţiei de ouă, pentru creşterea gradului lor de fertilitate şi

premixuri (sau zooforturi) ce asigură necesarul de vitamine şi microelemente indispensabile

formării oului şi dezvoltării normale, precum şi diverse antibiotice şi vaccinuri.

Nu se recomandă administrarea la reproducători a furajelor concentrate pentru pui deoarece

se poate opri ouatul.

Valoarea nutritivă a furajului concentrat pentru reproducători este:

- proteină brută ……….. 20%;

- grăsimi ……………… 3,5%;

- celuloză …………….. 4,7%;

- calciu ……………….. 3%;

- fosfor ……………….. 0,7%;

33

- sare …………………. 0,4%.

Valoarea nutritivă ………. 1960 KJ /kg.

Ovăzul proaspăt încolţit este util în stimularea fertilităţii (prin conţinutul ridicat în vitamina

E) şi va fi produs proaspăt corespunzător consumului pentru a-şi menţine proprietăţile.

In perioada neproductivă raţia zilnică va fi următoarea:

- porumb boabe sau alte cereale (ca atare sau măcinat ………….......... 30 gr/exemplar/zi;

- furaj concentrat (F 120) – pentru întreţinere ………. 30 gr/exemplar/zi;

- verdeaţă la discreţie – lucernă, iarbă;

- suculente la discreţie – sfeclă, napi, morcovi;

- ramuri de arbuşti cu fructificaţie – cătină, păducel, lemn câinesc;

Se cultivă obligatoriu volierele de stocaj cu specii ce oferă verdeaţă la discreţie dar şi la

adăpost (graminee, leguminoase şi arbuşti de talie mică).

În afara perioadei productive, reproducătorii vor fi cantonaţi în voliere de stocaj sau de

iernat, nesexaţi şi l-i se vor asigura condiţiile minime de suprafaţă de 4-5 m2/exemplar pentru a

împiedica apariţia stresului şi a canibalismului.

3. Producţia de ouă în fazanerie

3.1. Recoltarea, dezinfectarea şi condiţionarea ouălor de fazan

Producţia potenţială de ouă, în condiţii normale pentru o făzăniţă este de 40 ouă/sezon.

Ouăle se recoltează din boxele de ouat de 2 ori pe zi, dimineaţa (ora 1100

) şi seara (ora 1600

),

se ridică uşor de pe nisipul boxelor şi se manipulează fără a fi rostogolote sau zdruncinate.

Se numerotează cu creionul data recoltării (pentru perioada de păstrare) şi boxa (pentru

stabilirea fertilităţii reproducătorilor), marcarea este valabilă până la primul miraj al ouălor.

Ouăle se adună în găleţi sau coşuri de nuiele cu talaş pentru a nu se sparge şi se transportă

fără şocuri la locul de sortare şi depozitare. În camera pentru păstrare, ouăle se dezinfectează şi se

sortează după mărime, formă, aspect general, pigment, coaja întreagă, nespartă (fisuri). Ouăle apte

pentru incubaţie continuă procesul de păstrare, celelalte se îndepărtează şi se sacrifică.

Dezinfecţia se face într-un dulap special prevăzut cu o tavă din care se evaporă

dezinfectantul (soluţie de formol şi permanganat de potasiu).

După sortare se execută o nouă dezinfecţie.

Ouăle murdare nu se şterg pentru a nu se astupa porii, se spală uşor cu jet de apă călduţă şi

se zvântă fără a se şterge.

Păstrarea ouălor se face în camere uscate (depozit special), bine ventilate, la temperaturi de

11-130C şi umiditate 45-50%.

Umiditatea se asigură stropind permanent podeaua cu apă, prin evaporare directă. Durata de

păstrare este de maxim 7 zile, creşterea acesteia producând perturbări ale dezvoltării embrionare,

ducând la reducerea procentului de eclozare.

34

Ouăle se aşează pe stative speciale sau în site specifice, cu vârful în jos pentru a împiedica

spargerea camerei de aer de la partea rotunjită. Se aşează înclinat la 450 şi se întorc o dată pe zi la

900. Dacă ouăle se pastrează orizontal se poate sparge camera de aer iar dacă nu se întorc se poate

lipi embrionul de coaja oului.

Depozitul de păstrare a ouălor trebuie întreţinut perfect curat, dezinfectat cu 2-3 zile înainte

de a fi folosit prin stropire cu lapte de var şi prin evaporarea directă a unei soluţii de

permanganat de potasiu (50 g) şi formul (50 ml) pentru 1 m3 spaţiu.

Inaintea incubării, ouăle se dezinfectează a treia oară şi operaţiunea durează o oră şi

jumătate.

Transportul ouălor la incubatoare sau spre alţi beneficiari se face evitând şocurile,

trepidaţiile şi se va face în cofraje specifice, dispuse pe verticală cu vârful în jos, învelite în paie,

fân sau talaş mărunt.

Ouăle transportate se lasă nemişcate 24 ore, la temperatura camerei de incubare pentru

aşezarea embrionului, după care se introduc în incubator.

Orice manipulare a ouălor va fi urmată de dezinfectare de jumătate de oră.

3.2. Incubarea ouălor

Actual, incubarea ouălor se realizează artificial, folosindu-se incubatoarele artificiale,

electrice, de tip La Nationale (Franţa) şi de tip Victoria (Italia). Incubarea artificială faţă de

incubarea în condiţii seminaturale prezintă o serie de avanataje cum ar fi:

- randament mai mare cu 20% faţă de metoda de clocit natural;

- înlătură pericolul transmiterii bolilor de la adulţi la puii lor;

- reduce volumul de muncă, un incubator cu câteva mii de ouă poate fi supravegheat de un

singur om;

Aparatura specifică pentru incubarea artificială este reprezentată prin:

- dispozitiv special pentru păstrarea, întoarcerea şi transportul ouălor (rafturi specifice cu

cofraje) sau site, dispuse înclinat, suprapuse, prevăzute cu sisteme de întoarcere prin

înclinare;

- aparate pentru miraj (ovoscoape) – surse luminoase puternice, prevăzute cu fante ce

concentrează şi dirijează lumina în vederea stabilirii prin transparenţă a stării dezvoltării

embrionare;

- incubatoare de volum prevăzute cu site pentru ouă dispuse suprapus;

- eclozoare (de volum sau plane).

Incubatoarele

- capacitatea totală productivă a incubatorului în cursul unui an trebuie

să fie de cel puţin 3 ori capacitatea sa.

Incubatoarele de volum utilizate în productie au următoarele capacităţi de incubare:

- La Nationale: 8800; 4400; 2934 ouă;

- Victoria: 5540; 4620; 2772 ouă.

35

Sunt dotate cu sisteme automate pentru controlul şi reglarea temperaturii, umidităţii,

ventilaţiei şi automate sau manuale pentru întoarcerea ouălor.

Inainte de utilizare se verifică şi se dezinfectează:

- se verifică termometrul, dacă este cazul se reetalonează sau dacă este defect se

înlocuieşte. Termometrele au de obicei contacte metalice pentru pornirea şi oprirea

sistemului de încălzire. Se verifică funcţionarea acestora (dacă sunt oxidate se

curăţă sau se înlocuiesc);

- se verifică sistemul de alarmă ce se declanşează la temperaturi minime sau maxime

(contacte, relee, sonerii);

- se verifică funcţionarea rezistenţelor de încălzire ale incubatorului;

- se verifică funcţionarea mecanismelor manuale sau automate de întoarcere a

ouălor, se gresează;

- se verifică motorul ce acţionează paleta ce uniformizează umiditatea de incubaţie;

- se verifică funcţionarea sistemului de menţinere a umidităţii;

- se verifică umidometrele (psihrometrele).

Incărcarea incubatorului – se face după dezinfectare, periodic, o dată la 7 zile, cu

menţionarea prin etichete, pe site a datei de încărcare.

Mirajul ouălor – la oroscop la 11 zile şi la 21 zile, la încheierea incubaţiei. Se elimină ouăle

limpezi, nefecundate.

Temperatura:

- de regim: 37,80

C (1000 F);

- de minim: 37,20 C de răcire;

- de maxim: 38,30 C de supraîncălzire.

Umiditatea de regim 48-52% - prin alimentarea tăviţelor cu apă distilată, zilnic şi prin

orificiul de aerisire.

Intoarcerea ouălor din 4 în 4 ore – automat sau manual, fără a deschide incubatorul prin

intermediul manetei specifice din exterior.

După 21 zile, după al doilea miraj, ouăle se trec la eclozor.

3.3. Eclozarea puilor

Capacitatea eclozoarelor = 1/3 ori capacitatea maximă a incubatorului.

Trecerea ouălor din incubator în eclozor se face la 21 zile respectându-se momentul

introducerii acestora la incubat (dimineaţa, la prânz sau seara).

Dacă ouăle depăşesc 21 zile la incubator, puii mor, iar dacă sunt trecute mai repede în

eclozor, nu sunt complet dezvoltaţi.

Eclozarea durează 4 zile până la ieşirea puilor (teoretic 6-8 ore de la ciocnirea ouălor, dacă

ouăle nu au depăşit 7 zile de păstrare se poate prelungi la 34-36 ore dacă ouăle au fost ţinute peste 7

zile). In acest caz randamentul de eclozare este mai mic.

In eclozor se menţine temperatura superioară din incubator (chiar 390 C) şi umiditatea creşte

între 60 şi 80%. Se menţine o ventilare corespunzătoare şi se recomandă a nu se deschide uşile

pentru a evita şocurile de temperatură şi umiditate.

36

Eclozoarele se probează, punându-se în funcţiune cu 24 ore înainte, se verifică

termometrele, umidometrele şi se dezinfectează corespunzător.

Când s-a produs ciocnirea în masă a ouălor se reduce umiditatea şi pentru a se favoriza

uscarea puilor se menţine umiditatea. Nu se admite scoaterea puilor din eclozor.

Intre seriile de ouă introduse la eclozor se execută dezinfectări specifice, cu vapori de

permanganat de potasiu şi formol (15 min.). Se evită inhalarea gazului toxic şi intrarea lui în

incubator prin închiderea orificiilor de ventilaţie.

3.4. Anomalii ale incubaţiei. Cauze.

a. întârzierea ecloziunii:

- ouăle au fost vechi;

- temperatura de regim a fost inferioară celei normale sau superioară;

- temperaturile prea mari moleşesc puii.

b. ecloziunea timpurie:

- temperatura prea mare în eclozor

c. ecloziuea prelungită:

- umiditate scăzută în eclozor;

- exces de aerisire.

d. mortalităţi ale puilor în ou:

- exces de umiditate în incubator puii cresc repede, de talie mare şi se asfixiază în ou;

- deficit de umiditate în incubator;

- ouăle prea vechi, cu porii acoperiţi;

- supraîncălzire la eclozor sau neaerisiri corespunzătoare;

- supraîncălziri sau temperaturi prea mici la incubare (defecţiuni, pene de curent etc.);

- neîntoarcerea ouălor la incubare etc.

4. Sortarea şi creşterea puilor de fazan

Creşterea puilor de fazan

După 21 zile de incubare şi 4 zile de eclozare, după uscarea completă a puilor, aceştia se

introduc imediat în halele de creştere. Transferul lor se face în cutii sau coşuri ferindu-i de contrast

termic, şocuri şi zdruncinături.

Acum are loc prima sortare a puilor, la scoaterea lor din eclozor, după conformaţie, aspect,

dezvoltare şi starea de sănătate. Puii se sortează pe 3 categorii de calitate:

- categoria I: pui bine dezvoltaţi, vioi, ageri, dinamici, curaţi, cu abdomenul curat,

neproeminent;

- categoria a II-a: pui bine dezvoltaţi, mai puţin dinamici, uşor somnolenţi, cu puful uşor

murdar de albuş;

37

- categoria a III-a – pui deformaţi, cu picioare întoarse, cu capul sucit, se mişcă greoi, au

puful murdar de albuş – această categorie se sacrifică.

Puii proveniţi din primele categorii se transferă în halele de creştere, unde, pe toată durata

creşterii se face sortarea lor permanentă cu izolarea puilor bolnavi sau debilitaţi pentru prevenirea

răspândirii eventualelor boli.

4.1. Creşterea propriu-zisă a puilor

Se realizează în hale specifice dotate cu eleveuze şi rezistenţe electrice exterioare, precum şi

cu hrănitoare şi adăpatoare specifice.

Halele sunt grupate într-o construcţie unică, dispuse pe două şiruri laterale şi prelungite cu

curţi (voliere) de creştere a puilor. Accesul se realizează printr-un hol central (culoar) de acces.

Halele au 4 x 4 m şi 2,5 m înălţime, sunt confecţionate din zidărie şi izolate cât mai bine împotriva

curenţilor de aer. Prezintă o uşă de acces din holul central şi o mică trapă pentru comunicarea cu

curtea de creştere. Pentru iluminarea naturală pe peretele dinspre exterior, deasupra trapei există o

fereastră.

Înaintea introducerii puilor (cu 2-3 zile) se face pregătirea şi dezinfectarea halelor. Se curăţă

pardoseala care este betonată, se arde gunoiul existent şi se dezinfectează pardoseala şi pereţii până

la 50 cm prin ardere (flambare) cu lampa de benzină. Podeaua se dezinfectează în următoarea zi

prin stropire cu sodă caustică 2% şi formol 2%, 1 litru soluţie la 1m2. Pereţii se stropesc cu lapte de

var. Se montează eleveuzele prin suspendarea lor de tavan la înălţimea de 30-35 cm de pardoseală şi

sub ele se aşează aşternutul pentru pui (talaş mărunt, bine uscat, nemucegăit).

Eleveuzele prezintă la partea inferioară – un bec incandescent şi o rezistenţă electrică cu

termostat. Sub eleveuză se va menţine o temperatură constantă între 37-380C, iar în hală o

temperatură de 20-250C. Eleveuza are diametrul de 2m şi în primele 4 zile se montează un cerc pe

circumferinţa acesteia pentru a limita accesul puilor în hală, obligându-i să stea sub eleveuză.

După 6 zile acestea se pot ridica câte 1 cm/zi pentru a realiza acomodarea puilor cu

temperatura din hală şi se îndepărtează cercul limitator. Capacitatea unei hale este de 350 pui de o

zi.

După 2 săptămâni (10-14 zile), în zilele însorite, puii pot fi scoşi în volierele de creştere

pentru acomodare. Aceasta se realizează treptat sub strictă supraveghere (câte 5-10 min/zi), durata

crescând treptat (10-15 minute, zilnic) până când trapele pot rămâne permanent deschise, puii

putând circula liber între hale şi voliere.

Curţile de creştere aflate în prelungirea halelor sunt confecţionate din plasă de sârmă cu

ochiuri de 2,5 cm, având lăţime de 4 m, lungimi de 15-20 şi înălţimea de 2 m. Pereţii despărţitori se

izolează pe înălţimea de 50 cm de la sol cu panouri din lemn sau carton asfalt pentru a evita

circulaţia curenţilor de aer.

Curţile se cultivă specific cu lucernă, trifoi, ovăz, mei ş.a. pentru a se asigura verdeaţa

necesară şi adăpost şi se pun la dispoziţia puilor treptat prin compartimentare cu panouri mobile.

Din prima zi puii sunt hrăniţi în hrănitori specifice sau tăviţe metalice (curate, dezinfectate)

şi adăpaţi corespunzător. În apa de băut se poate administra tratamentul preventiv sau curativ, după

caz. Pentru fiecare gram de hrană consistentă se asigură 2,5-3 ml apă/pui.

38

4.2. Hrănirea puilor

Are la bază utilizarea sorturilor diferite de hrană concentrată, granulată cu conţinut diferit

corespunzător vârstei. Astfel pe plan intern se produc următoarele sortimente:

- pentru clasa de vârstă I de la 2 la 30 zile, F100 denumit Starter - în cantitate de 18g/zi/pui;

- pentru vârsta de la 31-70 zile, F110 denumit Grower - în cantitate de 40g/zi;

- pentru vârsta de la 71-125 zile, F120 denumit Finisher - în cantitate de 65g/zi.

La aceste sorturi se vor adăuga seminţe mărunte, spărturi de cereale şi verdeaţă la discreţie.

Reţetele pentru pui sunt bogate în proteină de origine animală (20%) sau vegetală pentru

stimularea creşterii, asociate cu sărurile minerale şi calciu (din făina de oase) pentru dezvoltarea

scheletului şi conţin vitaminele necesare dezvoltării normale sub formă de premixuri.

Creşterea puilor în hale şi curţi de creştere se realizează până la 40-50 zile – corespunzător

dezvoltării lor – după care sunt trecuţi în volerele de stocaj unde se definitivează dezvoltarea lor

până la 125 zile când se poate începe valorificarea lor.

5. Planul de lucru în crescătoria de nurci

Planificarea activităţilor în crescătoria de nurci se face în mod specific, lunar, după etapele

caracteristice procesului de producţie, bine delimitate în timp după obiectivele urmărite.

Într-o crescătorie existentă, funcţională planul activităţilor lunare va fi următorul:

Ianuarie

Din a doua jumătate a lunii se încep pregătirile pentru campania de montă artificială:

- examinarea individuală a masculilor din lotul de reproducători;

- examinarea stării generale a blăniţei;

- examinarea generală a corpului;

- examinarea organelor genitale;

- analiza stării de îngrăşare (întreţinere) – după pliurile specifice de grăsime din zona

gâtului şi abdomenului;

- examinarea loturilor de femele – grupate pe culori şi baterii de creştere. Femelele nu se

schimbă din cuşti decât în cazuri de urgenţă;

- sistematizarea fişelor de evidenţă ale crescătoriei;

- aplicarea măsurilor de condiţionare a reproducătorilor prea graşi prin recalcularea raţiilor

nutritive.

Februarie

- examinarea individuală a femelelor – aceleaşi examene ca şi la masculi;

- verificarea stării sanitare a lotului de reproducători pe sexe;

- definitivarea planului de montă – pe rase şi varietăţi coloristice;

- se asigură necesarul de femele şi masculi în raportul de 1 mascul la 3-4 femele –

conform principiilor de selecţie şi al fişelor individuale de origine;

- se acomodează masculii cu femelele prin introducerea lor în cuşti alăturate;

- se realizează instruirea personalului.

39

Martie

- are loc împerecherea reproducătorilor – ce ţine în funcţie de momentul căldurilor

femelelor toată luna. Maximul de împerechere se înregistrează în intervalul 8-18 martie

când 75% din femele se împerechează;

- o femelă va fi montată într-un sezon de maxim 3 ori pentru eficienţa împerecherii cu

pauze de o zi;

- pentru împerechere, femela se introduce în cuşca masculului, iar la repetarea

împerecherii se poate menţine masculul sau se poate înlocui;

- se consemnează în fişele individuale reuşita împerecherii şi cu exactitate provenienţa

partenerilor;

- o montă ratată – refuzată de femelă – poate fi reluată în acest sezon numai după o pauză

de 6-7 zile când femela a reintrat în călduri;

- monta ratată – prin refuzul masculului – caz întâlnit la exemplarele aflate la primul ciclu

productiv se poate relua în aceeaşi zi cu alt mascul productiv.

Aprilie

- se încheie împerecherea;

- masculii sunt îndepărtaţi de lotul de femele gestante;

- se asigură linişte în crescătorie şi se încearcă adaptarea femelelor gestante cu îngrijitorul;

- hrănirea se face la oră fixă, în linişte;

- se pregătesc cuibarele pentru fătat, se curăţă, se dezinfectează.

Mai

- este luna în care au loc fătările

- femelele gestante pot fi puternic afectate de:

- carenţe alimentare în timpul gestaţie;

- lipsa de linişte, zgomote diverse;

- schimbarea deasă a îngrijitorilor;

- extreme termice;

- după constatatea fătării (zgomotul puilor şi comportamentul femelei) – la 2-3 zile se

examinează cuibarul, iar după 14 zile se face prima curăţire sumară a cuştii şi

inspectarea cuibului, iar după 18 zile se intră în programul normal de îngrijire.

Iunie

- după 23 de zile de la fătare puii se pot alimenta suplimentar;

- după 30 zile se hrănesc singuri;

- datorită căldurilor se alterează rapid resturile de mâncare şi dejecţiile din cuşti de aceea

se realizează curăţirea zilnică severă şi dezinfecţia cuştilor (cu detergenţi şi

dezinfectanţi);

- se aplică parasolare pentru umbrirea cuştilor cu pui şi se măresc raţiile de apă.

Iulie

- puii se înţarcă, se separă de femele;

40

- se sortează pe sexe şi grade de dezvoltare;

- se hrănesc cu raţii corespunzătoare gradului de dezvoltare şi vârstei;

- se realizează curăţirea şi îngrijirea în program normal;

- se aspersează zona cu cuştile cu pui pentru a asigura răcoarea şi umiditatea normală;

- la adulţii din lotul reproductiv are loc năpârlirea.

August

- la pui, blana prinde nuanţele viitoarei culori;

- la adulţi blana este foarte rară – se încheie năpârlirea;

- program normal de furajare şi întreţinere.

Septembrie + octombrie

- puii se separă în cuşti individuale (câte 2 exemplare separaţi pe sexe);

- program normal de curăţenie, furajare şi întreţinere;

- supraveghere sanitară.

Noiembrie

- se realizează selecţia reproducătorilor şi a puilor astfel:

Reproducătorii

- se reformează – masculii necorespunzători, fără capacitate reproductivă, malformaţi, cu

boli netratabile şi femelele sterile 2 ani consecutivi, bătrâne, ce au încheiat ciclul

productiv, bolnave. Acestea se scot din lotul reproductiv, se trec în cuştile pentru

condiţionarea pentru producerea de blăniţe.

Puii – se sortează în două categorii:

- pui destinaţi pentru reproducţie – se aleg exemplarele cele mai viguroase, valoroase,

pure – li se întocmesc fişe de evidenţe individuale şi se trec alături de lotul de

reproducţie (raport 3:1);

- pui destinaţi producţiei de blăniţe – sunt trecuţi în cuşti pentru condiţionarea pentru

producerea de blăniţe şi sunt hrăniţi şi trataţi corespunzător destinaţiei.

Decembrie

- se modifică raţiile de hrănire, cantitativ şi calitativ, corespunzător categoriei de

producţie;

- se măreşte procentul de proteină animală şi se administrează diverse adaosuri (sulfat de

cobalt) ce sunt necesare pentru definitivarea pigmentării blăniţelor;

- lotul de reproducţie se condiţionează pentru sezonul viitor de producţie;

- se pregătesc instalaţiile şi încăperile specifice pentru scarificare, prelevarea blăniţelor şi

conservarea lor;

- în a doua jumătate a lunii decembrie până la jumătatea lunii ianuarie se realizează

scarificarea şi jupuirea corespunzător gradului de dezvoltare a blăniţelor (maturarea lor).

6. Furajarea şi îngrijirea nurcilor

41

Creşterea şi exploatarea raţională a nurcii (în condiţii intensive) se bazează pe asigurarea în

condiţii cel puţin minime cu furaje – bine raţionalizate calitativ şi cantitativ.

Furajarea nurcilor şi eficienţa creşterii lor este influenţată de cantitatea, calitatea şi starea

igienico-sanitară a furajelor. Pentru asigurarea productivităţii se recomandă utilizarea furajelor de

cea mai bună calitate.

O nurcă adultă are nevoie în medie de 300 g de alimente din care cel puţin 70% (210 g)

proteine animale (carne, peşte) şi 30% - protide de origine animală, protide vegetale, glucide şi

lipide.

Anual consumul unei nurci adulte ajunge la 70 kg carne.

Surse potenţiale de hrană de origine animală:

- carne de bovine şi cabaline substas (improprie consumului uman); deşeuri şi subproduse

de abator (organe); rebuturi de păsări şi pui de o zi de la avicola; subproduse de peşte – capete, cozi;

făină de carne, oase, peşte; produse lactate substas

Nutreţurile de origine vegetală folosite în alimentaţia nurcii pot fi:

- făină de cereale (orz, grâu, porumb) – 8-14%; făină de lucernă – 6-8%; turte de floarea

soarelui şi soia – 10-14%; legume diverse (cartofi, morcovi, napi, sfeclă), varză, spanac – 4-6%;

drojdie furajeră – 1-3%.

La aceste sorturi de hrană se vor administra adaosuri specifice crescătoriilor artificiale,

denumite premixuri compuse din:

- substanţe minerale (Ca, P, Fe, Cu, I, S, Co); antibiotice şi vaccinuri; untură de peşte

(conţine vitamina F); vitamine suplimentare biostimulatoare.

6.1. Intocmirea raţiilor

Substanţele alimentare se introduc în raţie prin respectarea echilibrului între alimentele

componente determinând o raţionalizare corespunzător grupei sistematice a animalelor şi necesităţii

lor.

Raţiile se stabilesc pe categorii de vârstă şi de producţie. Astfel:

- adulţii reproducători vor consuma 30 g pe zi din care minim 16% vor fi proteină

animală calculată ca substanţă uscată;

- tineretul în creştere – pentru producerea de blăniţe necesită 50% proteină animală

(substanţă uscată);

- tineretul în creştere pentru reproducere – 34% proteină animală (substanţă uscată).

Exemplu de raţie de hrănire:

- carne proaspătă – 45%;

- deşeuri (subproduse abator) – 30%;

- cereale – 10%;

- legume – 5%;

- făină de oase, peşte – 7%;

42

- drojdie (de bere sau furajeră) – 3%.

Alimentele se toacă proaspăt şi se malaxează corespunzător în condiţii de igienă absolută.

Hrana se prepară înaintea mesei şi se administrează 1 dată pe zi (maxim de 2 ori/zi) pe

planşeul superior al cuştii.

Există furaje combinate folosite în hrana nurcilor dar cu rezultate mai puţin spectaculoase

faţă de alte tipuri de crescătorii, ducând chiar la diminuarea dezvoltării lor.

6.2. Alimentarea cu apă

Nurca este o specie ce reclamă un consum permanent de apă datorită metabolismului său

foarte activ şi a origini sale semiacvatice.

Astfel nurca neadăpată 48 de ore moare.

S-a demonstrat experimental că dintr-un consum mediu de 190 ml apă pe 24 ore, 135 ml

sunt reţinuţi şi doar 55 ml sunt eliminaţi.

Vasul de adăpat trebuie să fie permanent plin, aprovizionat cu apă proaspătă, testată chimic

şi bacteorologic. In particular necesităţile de apă cresc la femelele gestante şi la femelele cu pui,

lipsa acesteia sau insuficienţa sa pot duce la pierderi semnificative ale puilor.

6.3. Principii privind alimentarea şi întreţinerea nurcilor

- raţia minimă zilnică va fi de 290 calorii/kg corp pentru adult şi de 350 calorii/kg corp

pentru tineretul în creştere;

- nu se schimbă raţia de furajare şi nici componenţii într-un ciclu productiv;

- respectarea procentului minim de proteină animală uscată: adult – 16%; tineret pentru

reproducere 28-35%; tineret pentru blăniţe 40-50%);

- ficatul se administrează proaspăt, necongelat;

- nu se foloseşte peşte gras, iar peştele de apă dulce se fierbe;

- se recomandă 40% carne sau peşte şi doar 20% deşeuri abator;

- laptele se administrează doar pasteurizat;

- cerealele – sub formă de făină se fierb sau se opăresc.

7. Prelevarea blăniţelor mamiferelor mici

Calitatea blăniţelor depinde de mai mulţi factori de influenţă – dependenţi sau independenţi

de animal.

Pentru obţinerea de blăniţe de calitate sunt necesare pe lângă hrănirea corespunzătoare a

animalelor, condiţii optime de întreţinere, stare de sănătate foarte bună şi calităţi legate de

productivitate, reproducere ale efectivului matcă. Complementar cu aceşti factori, însuşirile

blăniţelor depind şi de data sacrificării animalelor de vârsta lor dar şi de modalitatea de sacrificare,

jupuire corectă şi prelucrarea primară a acestora.

43

Elementele de caracterizare a blăniţelor sunt următoarele:

- culoarea generală de dezvoltare pe toată suprafaţa corpului;

- lungimea firelor de păr din spic şi uniformitatea lor;

- lungimea firelor de par din puf şi uniformitatea lor;

- desimea şi regularitatea perilor (spic şi puf);

- caracterul mătăsos al blăniţei;

- luciul perilor.

Sacrificarea mamiferelor mici crescute pentru producţia de blănuri se realizează pe parcursul

unui interval de timp corespunzător speciei şi aspectului sau gradului de maturare al blăniţei. De

regulă, această etapă are loc toamna sau iarna când blăniţele au ajuns la gradul de dezvoltare optim,

după o sortare corespunzătoare a efectivului şi o analiză individuală a tuturor exemplarelor destinate

acestui scop.

În prezent sacrificarea se realizează prin metode moderne etice, agreate de comunitatea

internaţională, prin injectarea intrapulmonară a unor substanţe cu efect imediat (eter, sulfat de Mg)

sau prin electrocutare.

Imediat după această etapă pe loturi de 10 exemplare înainte de instalarea rigidităţii

cadavrului, se începe prelevarea blăniţelor (jupuirea). Operaţia se desfăşoară în încăperi speciale,

curate, cu pardoseala betonată şi cu pereţii finisaţi cu faianţă pentru uşurinţa întreţinerii.

Jupuirea începe prin parcticarea unor incizii cu bisturiul în anumite zone ale corpului (ce

diferă de la specie la specie). Inciziile vor fi de dimensiuni minime şi vor fi practicate doar la

nivelul tegumentului fără a pătrunde în sistemul muscular sau în cavităţile corpului animalului.

Blăniţele se vor scoate sub formă de “burduf” sau de tub, fără a fi secţionate longitudinal, cu

păstrarea blănii de pe cap (cu urechi, sprâncene, buze), membre (inclusiv ghearele) şi de pe coadă.

Excepţie face nutria la care nu interesează blăniţa de pe membre şi coadă. În general inciziile se

practică începând de la membrele posterioare, longitudinal de la mijlocul perniţei tălpii, pe faţa

interioară coapsei sau pe linia mediană a şoldului până la anus. Se incizează prima porţiune a cozii

şi se începe îndepărtarea blăniţei de pe membrele posterioare şi coadă apoi de pe regiunea

abdominală a corpului, apoi de pe cea toracică până la membrele anterioare. Ajuns la acestea se vor

practica două incizii longitudinale asemănător cu cele de la membrele posterioare favorizând

extragerea lor. Blăniţa se va desprinde cu mâna prin acţionarea în regiunea muşchilor subcutanaţi şi

îndepărtarea acesteia de pe musculatura corpului. Pentru uşurinţa acţiunii de prelevare a blăniţei,

carcasa se va agăţa de unul sau ambele membre posterioare la o înălţime optimă pentru lucru. Se

continuă operaţiunea cu desprinderea blăniţei de pe gât şi culminează cu jupuirea craniului tăind cu

aten cu atenţie cartilajele urechilor, pleoapele, buzele şi nasul.

Odată prelevată blăniţa se trece la degresare, curăţire prin îndepărtarea de pe piele a

resturilor de ţesut gras sau muscular iar de pe blană a petelor de sânge sau eventuale urme de

murdărie. Degresarea se realizează pe suporturi sau mese speciale pentru fiecare specie şi are la

bază folosirea unor instrumente tăietoare specifice (cuţit special, rindea specială, raşchetă specială

etc.).

Eventualele tăieturi sau crestături nedorite se cos după degresare printr-o cusătură fină

folosind a aţă subţire şi rezistentă.

44

După degresare, blăniţele sunt trecute la întindere şi uscare prin aplicarea lor, cu blana la

interior, pe nişte suporţi speciali cu forme şi dimensiuni specifice.

Pentru păstrarea formei şi dimensiunilor, după întinderea definitivă, blăniţele se fixează de

suporţi cu cuişoare. Uscarea se realizează într-o încăpere specială, bine ventilată, uscată, la

temperatură ridicată (25-300C) şi nu în apropierea surselor de căldură (sobe, radiatoare, calorifere)

pentru a nu diminua rezistenţa şi elasticitatea blăniţelor. De asemenea, uscarea la temperaturi mai

scăzute (sub 20-220C) şi fără ventilaţie poate duce la încingerea blăniţelor.

În încăperea de uscare, blăniţele întinse pe suporţi se aşează pe rafturi orizontale sau agăţate

în poziţie verticală pe cadre speciale. Indiferent de poziţie blăniţele nu se vor afla în contact,

păstrându-se pentru o mai bună ventilare o distanţă între ele de 15-20 cm.

După uscare, blăniţele sunt finisate prin frecarea cu rumeguş mărunt uscat (pentru

îndepărtarea petelor de grăsime şi pentru curăţirea de pete diverse a blănii) şi prin pieptănare.

După finisarea blăniţelor se sortează corespunzător şi se trec în încăperea de păstrare în

vederea prelucrării finale prin argăsire. Această operatiune se poate realiza în atelierul crescătoriei

sau în alte ateliere specializate, după care blăniţele pot fi valorificate ca atare sau sub formă de

confecţii de blană.

45

Sortarea şi creşterea puilor de fazan

Creşterea puilor de fazan

După 21 zile de incubare şi 4 zile de eclozare, după uscarea completă a puilor, aceştia se

introduc imediat în halele de creştere. Transferul lor se face în cutii sau coşuri ferindu-i de contrast

termic, şocuri şi zdruncinături.

Acum are loc prima sortare a puilor, la scoaterea lor din eclozor, după conformaţie, aspect,

dezvoltare şi starea de sănătate. Puii se sortează pe 3 categorii de calitate:

- categoria I: pui bine dezvoltaţi, vioi, ageri, dinamici, curaţi, cu abdomenul curat,

neproeminent;

- categoria a II-a: pui bine dezvoltaţi, mai puţin dinamici, uşor somnolenţi, cu puful uşor

murdar de albuş;

- categoria a III-a – pui deformaţi, cu picioare întoarse, cu capul sucit, se mişcă greoi, au

puful murdar de albuş – această categorie se sacrifică.

Puii proveniţi din primele categorii se transferă în halele de creştere, unde, pe toată durata

creşterii se face sortarea lor permanentă cu izolarea puilor bolnavi sau debilitaţi pentru prevenirea

răspândirii eventualelor boli.

Creşterea propriu-zisă a puilor

Se realizează în hale specifice dotate cu eleveuze şi rezistenţe electrice exterioare, precum şi

cu hrănitoare şi adăpatoare specifice.

Halele sunt grupate într-o construcţie unică, dispuse pe două şiruri laterale şi prelungite cu

curţi (voliere) de creştere a puilor. Accesul se realizează printr-un hol central (culoar) de acces.

Halele au 4 x 4 m şi 2,5 m înălţime, sunt confecţionate din zidărie şi izolate cât mai bine împotriva

curenţilor de aer. Prezintă o uşă de acces din holul central şi o mică trapă pentru comunicarea cu

curtea de creştere. Pentru iluminarea naturală pe peretele dinspre exterior, deasupra trapei există o

fereastră.

Înaintea introducerii puilor (cu 2-3 zile) se face pregătirea şi dezinfectarea halelor. Se curăţă

pardoseala care este betonată, se arde gunoiul existent şi se dezinfectează pardoseala şi pereţii până

la 50 cm prin ardere (flambare) cu lampa de benzină. Podeaua se dezinfectează în următoarea zi

prin stropire cu sodă caustică 2% şi formol 2%, 1 litru soluţie la 1m2. Pereţii se stropesc cu lapte de

var. Se montează eleveuzele prin suspendarea lor de tavan la înălţimea de 30-35 cm de pardoseală şi

sub ele se aşează aşternutul pentru pui (talaş mărunt, bine uscat, nemucegăit).

Eleveuzele prezintă la partea inferioară – un bec incandescent şi o rezistenţă electrică cu

termostat. Sub eleveuză se va menţine o temperatură constantă între 37-380C, iar în hală o

temperatură de 20-250C. Eleveuza are diametrul de 2m şi în primele 4 zile se montează un cerc pe

circumferinţa acesteia pentru a limita accesul puilor în hală, obligându-i să stea sub eleveuză.

După 6 zile acestea se pot ridica câte 1 cm/zi pentru a realiza acomodarea puilor cu

temperatura din hală şi se îndepărtează cercul limitator. Capacitatea unei hale este de 350 pui de o

zi.

46

După 2 săptămâni (10-14 zile), în zilele însorite, puii pot fi scoşi în volierele de creştere

pentru acomodare. Aceasta se realizează treptat sub strictă supraveghere (câte 5-10 min/zi), durata

crescând treptat (10-15 minute, zilnic) până când trapele pot rămâne permanent deschise, puii

putând circula liber între hale şi voliere.

Curţile de creştere aflate în prelungirea halelor sunt confecţionate din plasă de sârmă cu

ochiuri de 2,5 cm, având lăţime de 4 m, lungimi de 15-20 şi înălţimea de 2 m. Pereţii despărţitori se

izolează pe înălţimea de 50 cm de la sol cu panouri din lemn sau carton asfalt pentru a evita

circulaţia curenţilor de aer.

Curţile se cultivă specific cu lucernă, trifoi, ovăz, mei ş.a. pentru a se asigura verdeaţa

necesară şi adăpost şi se pun la dispoziţia puilor treptat prin compartimentare cu panouri mobile.

Din prima zi puii sunt hrăniţi în hrănitori specifice sau tăviţe metalice (curate, dezinfectate)

şi adăpaţi corespunzător. În apa de băut se poate administra tratamentul preventiv sau curativ, după

caz. Pentru fiecare gram de hrană consistentă se asigură 2,5-3 ml apă/pui.

Hrănirea puilor

Are la bază utilizarea sorturilor diferite de hrană concentrată, granulată cu conţinut diferit

corespunzător vârstei. Astfel pe plan intern se produc următoarele sortimente:

- pentru clasa de vârstă I de la 2 la 30 zile, F100 denumit Starter - în cantitate de 18g/zi/pui;

- pentru vârsta de la 31-70 zile, F110 denumit Grower - în cantitate de 40g/zi;

- pentru vârsta de la 71-125 zile, F120 denumit Finisher - în cantitate de 65g/zi.

La aceste sorturi se vor adăuga seminţe mărunte, spărturi de cereale şi verdeaţă la discreţie.

Reţetele pentru pui sunt bogate în proteină de origine animală (20%) sau vegetală pentru

stimularea creşterii, asociate cu sărurile minerale şi calciu (din făina de oase) pentru dezvoltarea

scheletului şi conţin vitaminele necesare dezvoltării normale sub formă de premixuri.

Creşterea puilor în hale şi curţi de creştere se realizează până la 40-50 zile – corespunzător

dezvoltării lor – după care sunt trecuţi în volerele de stocaj unde se definitivează dezvoltarea lor

până la 125 zile când se poate începe valorificarea lor.

Planul de lucru în crescătoria de nurci

Planificarea activităţilor în crescătoria de nurci se face în mod specific, lunar, după etapele

caracteristice procesului de producţie, bine delimitate în timp după obiectivele urmărite.

Într-o crescătorie existentă, funcţională planul activităţilor lunare va fi următorul:

Ianuarie

Din a doua jumătate a lunii se încep pregătirile pentru campania de montă artificială:

- examinarea individuală a masculilor din lotul de reproducători;

- examinarea stării generale a blăniţei;

- examinarea generală a corpului;

- examinarea organelor genitale;

47

- analiza stării de îngrăşare (întreţinere) – după pliurile specifice de grăsime din zona

gâtului şi abdomenului;

- examinarea loturilor de femele – grupate pe culori şi baterii de creştere. Femelele nu se

schimbă din cuşti decât în cazuri de urgenţă;

- sistematizarea fişelor de evidenţă ale crescătoriei;

- aplicarea măsurilor de condiţionare a reproducătorilor prea graşi prin recalcularea raţiilor

nutritive.

Februarie

- examinarea individuală a femelelor – aceleaşi examene ca şi la masculi;

- verificarea stării sanitare a lotului de reproducători pe sexe;

- definitivarea planului de montă – pe rase şi varietăţi coloristice;

- se asigură necesarul de femele şi masculi în raportul de 1 mascul la 3-4 femele –

conform principiilor de selecţie şi al fişelor individuale de origine;

- se acomodează masculii cu femelele prin introducerea lor în cuşti alăturate;

- se realizează instruirea personalului.

Martie

- are loc împerecherea reproducătorilor – ce ţine în funcţie de momentul căldurilor

femelelor toată luna. Maximul de împerechere se înregistrează în intervalul 8-18 martie

când 75% din femele se împerechează;

- o femelă va fi montată într-un sezon de maxim 3 ori pentru eficienţa împerecherii cu

pauze de o zi;

- pentru împerechere, femela se introduce în cuşca masculului, iar la repetarea

împerecherii se poate menţine masculul sau se poate înlocui;

- se consemnează în fişele individuale reuşita împerecherii şi cu exactitate provenienţa

partenerilor;

- o montă ratată – refuzată de femelă – poate fi reluată în acest sezon numai după o pauză

de 6-7 zile când femela a reintrat în călduri;

- monta ratată – prin refuzul masculului – caz întâlnit la exemplarele aflate la primul ciclu

productiv se poate relua în aceeaşi zi cu alt mascul productiv.

Aprilie

- se încheie împerecherea;

- masculii sunt îndepărtaţi de lotul de femele gestante;

- se asigură linişte în crescătorie şi se încearcă adaptarea femelelor gestante cu îngrijitorul;

- hrănirea se face la oră fixă, în linişte;

- se pregătesc cuibarele pentru fătat, se curăţă, se dezinfectează.

Mai

- este luna în care au loc fătările

- femelele gestante pot fi puternic afectate de:

- carenţe alimentare în timpul gestaţie;

- lipsa de linişte, zgomote diverse;

- schimbarea deasă a îngrijitorilor;

48

- extreme termice;

- după constatatea fătării (zgomotul puilor şi comportamentul femelei) – la 2-3 zile se

examinează cuibarul, iar după 14 zile se face prima curăţire sumară a cuştii şi

inspectarea cuibului, iar după 18 zile se intră în programul normal de îngrijire.

Iunie

- după 23 de zile de la fătare puii se pot alimenta suplimentar;

- după 30 zile se hrănesc singuri;

- datorită căldurilor se alterează rapid resturile de mâncare şi dejecţiile din cuşti de aceea

se realizează curăţirea zilnică severă şi dezinfecţia cuştilor (cu detergenţi şi

dezinfectanţi);

- se aplică parasolare pentru umbrirea cuştilor cu pui şi se măresc raţiile de apă.

Iulie

- puii se înţarcă, se separă de femele;

- se sortează pe sexe şi grade de dezvoltare;

- se hrănesc cu raţii corespunzătoare gradului de dezvoltare şi vârstei;

- se realizează curăţirea şi îngrijirea în program normal;

- se aspersează zona cu cuştile cu pui pentru a asigura răcoarea şi umiditatea normală;

- la adulţii din lotul reproductiv are loc năpârlirea.

August

- la pui, blana prinde nuanţele viitoarei culori;

- la adulţi blana este foarte rară – se încheie năpârlirea;

- program normal de furajare şi întreţinere.

Septembrie + octombrie

- puii se separă în cuşti individuale (câte 2 exemplare separaţi pe sexe);

- program normal de curăţenie, furajare şi întreţinere;

- supraveghere sanitară.

Noiembrie

- se realizează selecţia reproducătorilor şi a puilor astfel:

Reproducătorii

- se reformează – masculii necorespunzători, fără capacitate reproductivă, malformaţi, cu

boli netratabile şi femelele sterile 2 ani consecutivi, bătrâne, ce au încheiat ciclul

productiv, bolnave. Acestea se scot din lotul reproductiv, se trec în cuştile pentru

condiţionarea pentru producerea de blăniţe.

Puii – se sortează în două categorii:

- pui destinaţi pentru reproducţie – se aleg exemplarele cele mai viguroase, valoroase,

pure – li se întocmesc fişe de evidenţe individuale şi se trec alături de lotul de

reproducţie (raport 3:1);

- pui destinaţi producţiei de blăniţe – sunt trecuţi în cuşti pentru condiţionarea pentru

producerea de blăniţe şi sunt hrăniţi şi trataţi corespunzător destinaţiei.

Decembrie

49

- se modifică raţiile de hrănire, cantitativ şi calitativ, corespunzător categoriei de

producţie;

- se măreşte procentul de proteină animală şi se administrează diverse adaosuri (sulfat de

cobalt) ce sunt necesare pentru definitivarea pigmentării blăniţelor;

- lotul de reproducţie se condiţionează pentru sezonul viitor de producţie;

- se pregătesc instalaţiile şi încăperile specifice pentru scarificare, prelevarea blăniţelor şi

conservarea lor;

- în a doua jumătate a lunii decembrie până la jumătatea lunii ianuarie se realizează

scarificarea şi jupuirea corespunzător gradului de dezvoltare a blăniţelor (maturarea lor).

50

LUCRAREA NR.5

Planul de lucru în crescătoria de nurci

Planificarea activităţilor în crescătoria de nurci se face în mod specific, lunar, după etapele

caracteristice procesului de producţie, bine delimitate în timp după obiectivele urmărite.

Într-o crescătorie existentă, funcţională planul activităţilor lunare va fi următorul:

Ianuarie

Din a doua jumătate a lunii se încep pregătirile pentru campania de montă artificială:

- examinarea individuală a masculilor din lotul de reproducători;

- examinarea stării generale a blăniţei;

- examinarea generală a corpului;

- examinarea organelor genitale;

- analiza stării de îngrăşare (întreţinere) – după pliurile specifice de grăsime din zona

gâtului şi abdomenului;

- examinarea loturilor de femele – grupate pe culori şi baterii de creştere. Femelele nu se

schimbă din cuşti decât în cazuri de urgenţă;

- sistematizarea fişelor de evidenţă ale crescătoriei;

- aplicarea măsurilor de condiţionare a reproducătorilor prea graşi prin recalcularea raţiilor

nutritive.

Februarie

- examinarea individuală a femelelor – aceleaşi examene ca şi la masculi;

- verificarea stării sanitare a lotului de reproducători pe sexe;

- definitivarea planului de montă – pe rase şi varietăţi coloristice;

- se asigură necesarul de femele şi masculi în raportul de 1 mascul la 3-4 femele –

conform principiilor de selecţie şi al fişelor individuale de origine;

- se acomodează masculii cu femelele prin introducerea lor în cuşti alăturate;

- se realizează instruirea personalului.

Martie

- are loc împerecherea reproducătorilor – ce ţine în funcţie de momentul căldurilor

femelelor toată luna. Maximul de împerechere se înregistrează în intervalul 8-18 martie

când 75% din femele se împerechează;

- o femelă va fi montată într-un sezon de maxim 3 ori pentru eficienţa împerecherii cu

pauze de o zi;

- pentru împerechere, femela se introduce în cuşca masculului, iar la repetarea

împerecherii se poate menţine masculul sau se poate înlocui;

51

- se consemnează în fişele individuale reuşita împerecherii şi cu exactitate provenienţa

partenerilor;

- o montă ratată – refuzată de femelă – poate fi reluată în acest sezon numai după o pauză

de 6-7 zile când femela a reintrat în călduri;

- monta ratată – prin refuzul masculului – caz întâlnit la exemplarele aflate la primul ciclu

productiv se poate relua în aceeaşi zi cu alt mascul productiv.

Aprilie

- se încheie împerecherea;

- masculii sunt îndepărtaţi de lotul de femele gestante;

- se asigură linişte în crescătorie şi se încearcă adaptarea femelelor gestante cu îngrijitorul;

- hrănirea se face la oră fixă, în linişte;

- se pregătesc cuibarele pentru fătat, se curăţă, se dezinfectează.

Mai

- este luna în care au loc fătările

- femelele gestante pot fi puternic afectate de:

- carenţe alimentare în timpul gestaţie;

- lipsa de linişte, zgomote diverse;

- schimbarea deasă a îngrijitorilor;

- extreme termice;

- după constatatea fătării (zgomotul puilor şi comportamentul femelei) – la 2-3 zile se

examinează cuibarul, iar după 14 zile se face prima curăţire sumară a cuştii şi

inspectarea cuibului, iar după 18 zile se intră în programul normal de îngrijire.

Iunie

- după 23 de zile de la fătare puii se pot alimenta suplimentar;

- după 30 zile se hrănesc singuri;

- datorită căldurilor se alterează rapid resturile de mâncare şi dejecţiile din cuşti de aceea

se realizează curăţirea zilnică severă şi dezinfecţia cuştilor (cu detergenţi şi

dezinfectanţi);

- se aplică parasolare pentru umbrirea cuştilor cu pui şi se măresc raţiile de apă.

Iulie

- puii se înţarcă, se separă de femele;

- se sortează pe sexe şi grade de dezvoltare;

- se hrănesc cu raţii corespunzătoare gradului de dezvoltare şi vârstei;

- se realizează curăţirea şi îngrijirea în program normal;

- se aspersează zona cu cuştile cu pui pentru a asigura răcoarea şi umiditatea normală;

- la adulţii din lotul reproductiv are loc năpârlirea.

August

- la pui, blana prinde nuanţele viitoarei culori;

- la adulţi blana este foarte rară – se încheie năpârlirea;

- program normal de furajare şi întreţinere.

Septembrie + octombrie

- puii se separă în cuşti individuale (câte 2 exemplare separaţi pe sexe);

52

- program normal de curăţenie, furajare şi întreţinere;

- supraveghere sanitară.

Noiembrie

- se realizează selecţia reproducătorilor şi a puilor astfel:

Reproducătorii

- se reformează – masculii necorespunzători, fără capacitate reproductivă, malformaţi, cu

boli netratabile şi femelele sterile 2 ani consecutivi, bătrâne, ce au încheiat ciclul

productiv, bolnave. Acestea se scot din lotul reproductiv, se trec în cuştile pentru

condiţionarea pentru producerea de blăniţe.

Puii – se sortează în două categorii:

- pui destinaţi pentru reproducţie – se aleg exemplarele cele mai viguroase, valoroase,

pure – li se întocmesc fişe de evidenţe individuale şi se trec alături de lotul de

reproducţie (raport 3:1);

- pui destinaţi producţiei de blăniţe – sunt trecuţi în cuşti pentru condiţionarea pentru

producerea de blăniţe şi sunt hrăniţi şi trataţi corespunzător destinaţiei.

Decembrie

- se modifică raţiile de hrănire, cantitativ şi calitativ, corespunzător categoriei de

producţie;

- se măreşte procentul de proteină animală şi se administrează diverse adaosuri (sulfat de

cobalt) ce sunt necesare pentru definitivarea pigmentării blăniţelor;

- lotul de reproducţie se condiţionează pentru sezonul viitor de producţie;

- se pregătesc instalaţiile şi încăperile specifice pentru scarificare, prelevarea blăniţelor şi

conservarea lor;

- în a doua jumătate a lunii decembrie până la jumătatea lunii ianuarie se realizează

scarificarea şi jupuirea corespunzător gradului de dezvoltare a blăniţelor (maturarea lor).

6. Furajarea şi îngrijirea nurcilor

Creşterea şi exploatarea raţională a nurcii (în condiţii intensive) se bazează pe asigurarea în

condiţii cel puţin minime cu furaje – bine raţionalizate calitativ şi cantitativ.

Furajarea nurcilor şi eficienţa creşterii lor este influenţată de cantitatea, calitatea şi starea

igienico-sanitară a furajelor. Pentru asigurarea productivităţii se recomandă utilizarea furajelor de

cea mai bună calitate.

O nurcă adultă are nevoie în medie de 300 g de alimente din care cel puţin 70% (210 g)

proteine animale (carne, peşte) şi 30% - protide de origine animală, protide vegetale, glucide şi

lipide.

Anual consumul unei nurci adulte ajunge la 70 kg carne.

Surse potenţiale de hrană de origine animală:

53

- carne de bovine şi cabaline substas (improprie consumului uman); deşeuri şi subproduse

de abator (organe); rebuturi de păsări şi pui de o zi de la avicola; subproduse de peşte – capete, cozi;

făină de carne, oase, peşte; produse lactate substas

Nutreţurile de origine vegetală folosite în alimentaţia nurcii pot fi:

- făină de cereale (orz, grâu, porumb) – 8-14%; făină de lucernă – 6-8%; turte de floarea

soarelui şi soia – 10-14%; legume diverse (cartofi, morcovi, napi, sfeclă), varză, spanac – 4-6%;

drojdie furajeră – 1-3%.

La aceste sorturi de hrană se vor administra adaosuri specifice crescătoriilor artificiale,

denumite premixuri compuse din:

- substanţe minerale (Ca, P, Fe, Cu, I, S, Co); antibiotice şi vaccinuri; untură de peşte

(conţine vitamina F); vitamine suplimentare biostimulatoare.

Intocmirea raţiilor

Substanţele alimentare se introduc în raţie prin respectarea echilibrului între alimentele

componente determinând o raţionalizare corespunzător grupei sistematice a animalelor şi necesităţii

lor.

Raţiile se stabilesc pe categorii de vârstă şi de producţie. Astfel:

- adulţii reproducători vor consuma 30 g pe zi din care minim 16% vor fi proteină

animală calculată ca substanţă uscată;

- tineretul în creştere – pentru producerea de blăniţe necesită 50% proteină animală

(substanţă uscată);

- tineretul în creştere pentru reproducere – 34% proteină animală (substanţă uscată).

Exemplu de raţie de hrănire:

- carne proaspătă – 45%;

- deşeuri (subproduse abator) – 30%;

- cereale – 10%;

- legume – 5%;

- făină de oase, peşte – 7%;

- drojdie (de bere sau furajeră) – 3%.

Alimentele se toacă proaspăt şi se malaxează corespunzător în condiţii de igienă absolută.

Hrana se prepară înaintea mesei şi se administrează 1 dată pe zi (maxim de 2 ori/zi) pe

planşeul superior al cuştii.

Există furaje combinate folosite în hrana nurcilor dar cu rezultate mai puţin spectaculoase

faţă de alte tipuri de crescătorii, ducând chiar la diminuarea dezvoltării lor.

Alimentarea cu apă

Nurca este o specie ce reclamă un consum permanent de apă datorită metabolismului său

foarte activ şi a origini sale semiacvatice.

Astfel nurca neadăpată 48 de ore moare.

S-a demonstrat experimental că dintr-un consum mediu de 190 ml apă pe 24 ore, 135 ml

sunt reţinuţi şi doar 55 ml sunt eliminaţi.

Vasul de adăpat trebuie să fie permanent plin, aprovizionat cu apă proaspătă, testată chimic

şi bacteorologic. In particular necesităţile de apă cresc la femelele gestante şi la femelele cu pui,

lipsa acesteia sau insuficienţa sa pot duce la pierderi semnificative ale puilor.

54

Principii privind alimentarea şi întreţinerea nurcilor:

- raţia minimă zilnică va fi de 290 calorii/kg corp pentru adult şi de 350 calorii/kg corp

pentru tineretul în creştere;

- nu se schimbă raţia de furajare şi nici componenţii într-un ciclu productiv;

- respectarea procentului minim de proteină animală uscată: adult – 16%; tineret pentru

reproducere 28-35%; tineret pentru blăniţe 40-50%);

- ficatul se administrează proaspăt, necongelat;

- nu se foloseşte peşte gras, iar peştele de apă dulce se fierbe;

- se recomandă 40% carne sau peşte şi doar 20% deşeuri abator;

- laptele se administrează doar pasteurizat;

- cerealele – sub formă de făină se fierb sau se opăresc.

7. Prelevarea blăniţelor mamiferelor mici

Calitatea blăniţelor depinde de mai mulţi factori de influenţă – dependenţi sau independenţi

de animal.

Pentru obţinerea de blăniţe de calitate sunt necesare pe lângă hrănirea corespunzătoare a

animalelor, condiţii optime de întreţinere, stare de sănătate foarte bună şi calităţi legate de

productivitate, reproducere ale efectivului matcă. Complementar cu aceşti factori, însuşirile

blăniţelor depind şi de data sacrificării animalelor de vârsta lor dar şi de modalitatea de sacrificare,

jupuire corectă şi prelucrarea primară a acestora.

Elementele de caracterizare a blăniţelor sunt următoarele:

- culoarea generală de dezvoltare pe toată suprafaţa corpului;

- lungimea firelor de păr din spic şi uniformitatea lor;

- lungimea firelor de par din puf şi uniformitatea lor;

- desimea şi regularitatea perilor (spic şi puf);

- caracterul mătăsos al blăniţei;

- luciul perilor.

Sacrificarea mamiferelor mici crescute pentru producţia de blănuri se realizează pe parcursul

unui interval de timp corespunzător speciei şi aspectului sau gradului de maturare al blăniţei. De

regulă, această etapă are loc toamna sau iarna când blăniţele au ajuns la gradul de dezvoltare optim,

după o sortare corespunzătoare a efectivului şi o analiză individuală a tuturor exemplarelor destinate

acestui scop.

În prezent sacrificarea se realizează prin metode moderne etice, agreate de comunitatea

internaţională, prin injectarea intrapulmonară a unor substanţe cu efect imediat (eter, sulfat de Mg)

sau prin electrocutare.

Imediat după această etapă pe loturi de 10 exemplare înainte de instalarea rigidităţii

cadavrului, se începe prelevarea blăniţelor (jupuirea). Operaţia se desfăşoară în încăperi speciale,

curate, cu pardoseala betonată şi cu pereţii finisaţi cu faianţă pentru uşurinţa întreţinerii.

Jupuirea începe prin parcticarea unor incizii cu bisturiul în anumite zone ale corpului (ce

diferă de la specie la specie). Inciziile vor fi de dimensiuni minime şi vor fi practicate doar la

55

nivelul tegumentului fără a pătrunde în sistemul muscular sau în cavităţile corpului animalului.

Blăniţele se vor scoate sub formă de “burduf” sau de tub, fără a fi secţionate longitudinal, cu

păstrarea blănii de pe cap (cu urechi, sprâncene, buze), membre (inclusiv ghearele) şi de pe coadă.

Excepţie face nutria la care nu interesează blăniţa de pe membre şi coadă. În general inciziile se

practică începând de la membrele posterioare, longitudinal de la mijlocul perniţei tălpii, pe faţa

interioară coapsei sau pe linia mediană a şoldului până la anus. Se incizează prima porţiune a cozii

şi se începe îndepărtarea blăniţei de pe membrele posterioare şi coadă apoi de pe regiunea

abdominală a corpului, apoi de pe cea toracică până la membrele anterioare. Ajuns la acestea se vor

practica două incizii longitudinale asemănător cu cele de la membrele posterioare favorizând

extragerea lor. Blăniţa se va desprinde cu mâna prin acţionarea în regiunea muşchilor subcutanaţi şi

îndepărtarea acesteia de pe musculatura corpului. Pentru uşurinţa acţiunii de prelevare a blăniţei,

carcasa se va agăţa de unul sau ambele membre posterioare la o înălţime optimă pentru lucru. Se

continuă operaţiunea cu desprinderea blăniţei de pe gât şi culminează cu jupuirea craniului tăind cu

aten cu atenţie cartilajele urechilor, pleoapele, buzele şi nasul.

Odată prelevată blăniţa se trece la degresare, curăţire prin îndepărtarea de pe piele a

resturilor de ţesut gras sau muscular iar de pe blană a petelor de sânge sau eventuale urme de

murdărie. Degresarea se realizează pe suporturi sau mese speciale pentru fiecare specie şi are la

bază folosirea unor instrumente tăietoare specifice (cuţit special, rindea specială, raşchetă specială

etc.).

Eventualele tăieturi sau crestături nedorite se cos după degresare printr-o cusătură fină

folosind a aţă subţire şi rezistentă.

După degresare, blăniţele sunt trecute la întindere şi uscare prin aplicarea lor, cu blana la

interior, pe nişte suporţi speciali cu forme şi dimensiuni specifice.

Pentru păstrarea formei şi dimensiunilor, după întinderea definitivă, blăniţele se fixează de

suporţi cu cuişoare. Uscarea se realizează într-o încăpere specială, bine ventilată, uscată, la

temperatură ridicată (25-300C) şi nu în apropierea surselor de căldură (sobe, radiatoare, calorifere)

pentru a nu diminua rezistenţa şi elasticitatea blăniţelor. De asemenea, uscarea la temperaturi mai

scăzute (sub 20-220C) şi fără ventilaţie poate duce la încingerea blăniţelor.

În încăperea de uscare, blăniţele întinse pe suporţi se aşează pe rafturi orizontale sau agăţate

în poziţie verticală pe cadre speciale. Indiferent de poziţie blăniţele nu se vor afla în contact,

păstrându-se pentru o mai bună ventilare o distanţă între ele de 15-20 cm.

După uscare, blăniţele sunt finisate prin frecarea cu rumeguş mărunt uscat (pentru

îndepărtarea petelor de grăsime şi pentru curăţirea de pete diverse a blănii) şi prin pieptănare.

După finisarea blăniţelor se sortează corespunzător şi se trec în încăperea de păstrare în

vederea prelucrării finale prin argăsire. Această operatiune se poate realiza în atelierul crescătoriei

sau în alte ateliere specializate, după care blăniţele pot fi valorificate ca atare sau sub formă de

confecţii de blană.

56

BIBLIOGRAFIE

1. CAZACU Ovidiu, 1973 – Pe urmele domesticirii animalelor. Ed.ştiinţifică, Bucureşti.

2. COMSIA A.M., 1961 – Biologia şi principiile culturii vânatului. Ed. Academiei R.P.R.,

Bucureşti.

3. HECTOR D.,J., 1978 - Elevage du sanglier pour la chasse et la chair. Ed. La Maison

Rustique, Paris.

4. NEGRUTIU Aurel şi colab., 2000 – Fauna Cinegetică şi Salmonicolă, Ed. ARED 2000,

Bucureşti.

5. NESTEROV V., 1984 – Bolile vânatului. Ed. Ceres, Bucureşti.

6. SCARLATESCU G.M., 1977 – Studiul populaţiilor de fazan din principalele fazanerii din

România. Ed. Agro-Silvică, Bucureşti.

7. SELARU N., 1995 – Mistreţul. Ed. SALUT 2000, Bucureşti.

8. x x x, 1969 – Cercetări privind posibilităţile deţinerii iepurelui sălbatic în captivitate. Ed.

Agro-Silvică, Bucureşti.

9. x x x, 1979 – Studii şi cercetări cinegetice. Departamentul Silvicultură. Ed. Agro-Silvică.

57

CUPRINS

Pag.

INTRODUCERE ………………………………………..………………… I

Obiectivele, scopul şi mijloacele creşterii intensive a vânatului ………….... 1

Partea I. CRESCATORII PENTRU PASARI SALBATICE ………….. 4

Generalităţi ………………………………………………………………….. 4

1.1. Creşterea fazanului în captivitate ……………………………………. 4

1.1.1. Metoda de creştere ………………………………………………. 5

1.1.2. Părţi componente …………………………………...…………… 5

1.1.3. Hrănirea fazanilor ……………………………………………….. 9

1.1.4. Productivitatea fazaneriei ……………………………………….. 10

1.1.5. Valorificarea fazanilor …………………………………………... 10

1.2. Crescătoria pentru raţe sălbatice ………………………………...….. 11

1.2.1. Metoda de creştere ………………………………………………. 11

1.2.2. Echipamente utilizate ……………………………………………. 11

1.2.3. Modul de lucru …………………………………………………... 12

1.3. Crescătoria pentru potârnichi ……………………...………………... 13

1.3.1. Metoda şi echipamentul utilizat …………………………………. 13

1.3.2. Modul de lucru …………………………………………………... 14

1.3.3. Hrănirea puilor de potârniche …………………………………… 15

1.4. Posibilităţi de creştere a dropiei şi a cocoşului de munte…………… 16

1.4.1. Creşterea dropiei ………………………………………………… 16

1.4.2. Creşterea cocoşului de munte …………………………………… 17

1.5. Posibilităţi de creştere a struţului ……………………………………. 17

Partea a II-a. CRESCATORII PENTRU MAMIFERE SALBATICE 20

2.1. Creşterea iepurilor de câmp în captivitate ……………………...…... 20

2.1.1. Creşterea în semilibertate ………………………………………... 20

2.1.2. Creşterea în parchete de creştere intensivă ……………………… 21

2.2. Creşterea mistreţilor …………………………………………………. 22

2.2.1. Creşterea mistreţilor în captivitate ………………………………. 22

2.2.2. Creşterea mistreţilor în semilibertate ……………………………. 25

2.3. Creşterea mamiferelor mici pentru blană ………………………..…. 26

2.3.1. Generalităţi ………………………………………………………. 26

2.3.2. Creşterea intensivă a nurcilor ……………………………………. 27

2.3.2.1. Echipamente specifice şi părţi componente ………………. 27

2.3.2.2. Modul de lucru ……………………………………………. 28

2.3.2.3. Hrănirea nurcilor ………………………………………….. 29

2.3.2.4. Varietăţi de cultură la nurci ……………………………….. 30

2.3.3. Creşterea vulpilor argintii ……………………………………….. 30

2.3.4. Creşterea nutriei în captivitate …………………………………... 32

2.3.4.1. Fermele pentru nutrii ……………………………………… 32

58

2.3.4.2. Crescătoriile individuale ………………………………….. 33

2.3.4.3. Regimul alimentar al nutriei ……………………………… 34

LUCRARI PRACTICE

1. Planul de lucru în fazanerie ……………………………………………. 37

2. Pregătirea sezonului de ouat în fazanerie …………………………...… 39

2.1. Pregătirea spaţiilor pentru reproducători ……………………………. 39

2.2. Selecţia reproducătorilor …………………………………………….. 40

2.3. Hrănirea reproducătorilor ……………………………………………. 41

3. Producţia de ouă în fazanerie ………………………………………….. 42

3.1. Recoltarea, dezinfectarea şi condiţionarea ouălor de fazan ………… 42

3.2. Incubarea ouălor ……………………………………………………. 43

3.3. Eclozarea puilor …………………………………………………….. 45

3.4. Anomalii ale incubaţiei. Cauze. …………………………………….. 46

4. Sortarea şi creşterea puilor de fazan …………………………………... 46

4.1. Creşterea propriu-zisă a puilor de fazan …………………………….. 47

4.2. Hrănirea puilor de fazan ……………………………………………... 48

5. Planul de lucru în crescătoria de nurci ………………………………... 49

6. Furajarea şi îngrijirea nurcilor ………………………...……………… 52

6.1. Intocmirea raţiilor …………………………………………………… 53

6.2. Alimentarea cu apă ………………………………………………….. 54

6.3. Principii privind alimentarea şi întreţinerea nurcilor ………………... 54

7. Prelevarea blăniţelor mamiferelor mici ……………………………….. 55

BIBLIOGRAFIE …………………………………..………………………. 58