Universitatea „Transilvania” din Braşov Facultatea de Drept ş i Sociologie DREPT - FRECVENŢA REDUSĂ

CONSTANTIN IOAN GLIGA

D R E P T

CRIMINOLOGIE

Note de curs

2008

_____________________________________________________________________Cuprins

__________________________________________________________________________ iii

Cuprins 1. Unitatea de învățare nr.1 OBIECT, FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI, DEFINIŢIE

Obiect pag. 3 Funcţiile criminologiei pag. 9 Definiţia criminologiei pag. 11 Bibliografie ..................................................................... .............. pag. 12 2. Unitatea de învățare nr.2 CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE

DISCIPLINE

Dreptul penal şi criminologia pag. 13 Criminologia şi politica penală pag. 14 Criminologia şi criminalistica pag. 14 Criminologia şi sociologia penală pag. 14 Bibliografie ................................................................................... pag. 15 3. Unitatea de învățare nr.3 METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE

CRIMINOLOGICĂ

Aspecte de ordin terminologic pag. 16 Metode de cercetare criminologică pag. 16 Tehnici de cercetare criminologică pag. 22 Bibliografie ................................................................................... pag. 26 4. Unitatea de învățare nr.4 MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE – I-

Orientarea biologică pag. 27 Orientarea psihologică pag. 32 Bibliografie ................................................................................... pag. 39 5. Unitatea de învățare nr.5 MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE -II-

Orientarea sociologică pag. 40 Teorii sociologice moderne - Modelul consensual pag. 43 Teorii sociologice moderne - Modelul conflictual pag. 49 Bibliografie .................................................................................. . pag. 54

_____________________________________________________________________Cuprins

__________________________________________________________________________ iv

6. Unitatea de învățare nr.6 TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE

Impactul crimei organizate şi a terorismului pag. 55 Schimbarea socială şi criminalitatea pag. 55 Integrarea culturală şi criminalitatea pag. 56 Orientarea victimologică pag. 56 Bibliografie ................................................................................... pag. 57 7. Unitatea de învățare nr.7 CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

Consideraţii generale pag. 58 Cauzele fenomenului social al criminalităţii pag. 58 Bibliografie ................................................................................... pag. 62 8. Unitatea de învățare nr.8 CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL (

MICROCRIMINOLOGIA)

Consideraţii generale pag. 64 Personalitatea infractorului pag. 64 Situaţia preinfracţională pag. 66 Mecanismul trecerii la act pag. 66 Reacţia socială pag. 67 Bibliografie............................................................................................. pag. 71

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 3

Unitatea de învăţare nr.1

OBIECT, FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI, DEFINIŢIE

Cuprins

OBIECT, FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI, DEFINIŢIE

Obiect

Funcţiile criminologiei

Definiţia criminologiei

1.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la obiectul, funcţiile şi

definiţia criminologiei

1.2 Obiect

Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce

anume interesează cercetarea criminologică. În acest sens un prim indiciu îl

reprezintă etimologia noţiunii de criminologie, alcătuită din două cuvinte de

origine greacă, respectiv, crimen (cu sensul său originar de acuzaţie sau de

infracţiune) şi logos (la origine discurs, raţiune, iar ulterior ştiinţă).

Pornind de la sensul etimologic prezentat se poate formula chiar o

definiţie prealabilă în care criminologia ar reprezenta discursul cu privire la

crimă sau ştiinţa crimei, o definiţie care este în mod evident incompletă.

Un al doilea indiciu este furnizat de existenţa unor preocupări

practice legate de combaterea fenomenului criminal ori limitarea acestuia.

Putem spune prin urmare că interesul cercetării criminologice poartă şi

asupra acestor preocupări de ordin practic desemnate în literatura de

specialitate ca pactici anti-criminale.

Evolutia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase

controverse teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile,

metodele şi tehnicile ştiinţifice de exploatare a criminalităţii, aptitudinea de

a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional

şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea

acestuia.

Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută de cel de-al doilea congres de

criminologie de la Paris din anul 1950 de sociologul american Thorsten

Sellin in cadrul Raportului general cu privire la "Aspecte sociologice ale

criminalitaţii" care susţinea că criminologia este "o regină fără regat". In

acelaşi timp au fost însă şi voci mult mai optimiste care au susţinut că

criminologia este ştiinţa care se află deasupra tuturor, o super ştiinţă.

Majoritatea autorilor înclină însă să creadă că obiectul de studiu al

criminologiei îl costituie fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi

autori ca de exemplu E.H.Sutherland susţin că obiectul de studiu al

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 4

criminologiei îl constituie infracţiunea ca fenomen social însă include în

concept nu numai faptele penale ci şi pe cele care privesc încălcări ale legii

de natură civilă sau administrativă. În alte opinii criminologia a fost

considerata ca o anexă a dreptului penal.

Dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor ştiinţe a avut ca

efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de

cercetare proprii acestor ştiinţe, rezultatul obţinut fiind fragmentarea

obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi şi aspecte ale

fenomenului infracţional cât şi o anumită lipsă de unitate între teoreticienii

care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.

Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată

de antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.

Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a

constituit ulterior o constantă a poziţiilor teoretice care considera

personalitatea individului drept cauză exclusivă sau prioritară în săvârşirea

faptelor anti-sociale în consecinţă, infractorul, criminalul sau deviantul erau

plasaţi în zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit cărora fapta anti-sociala constituie obiectul

criminologiei sunt specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea

de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări,

spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin înţelege prin crima orice

încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac

sau nu obiectul unor reglementări juridice iar criminologul german Hans

Goppiniger susţine că infracţiunea ca obiect al criminologiei trebuie

considerată atât ca fenomen juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu

religia, morala şi cultura.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul

preocupărilor de ordin statistic, ulterior această orientare s -a concretizat în

diverse teorii sociologice între care teoriile patologiei sociale, ale

dezorganizării sociale sau ale conflictului de cultura, într-o măsură

importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de

devianţă socială, astfel încât din această perspectivă criminologia se

confunda cu sociologia devianţei.

Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea

unilaterala a problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o

perspectivă unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, aspect de natura

a pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei.

Reducerea obiectul de cercetare la persoana infractorului lasă în afara

criminologiei fenomenul infracţional după cum abordarea criminalităţii fie

din perspectiva analizei cantitative, fie explicând socialul prin social,

neglijează parţial sau total personalitatea celui care încalcă legea penală.

După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă

asupra obiectului criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor

sale laturi, pe baza unei analize multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.

Considerând că obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali ce

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 5

stau la baza comportamentului criminal teoria multifuncţională asupra

cauzelor criminalitaţii reprezintă un remarcabil progres în raport cu poziţiile

anterioare dar ea nu este aptă să integreze diferitele niveluri de analiza

cauzală într-un model explicativ, unitar, ci mai degrabă, o lista bogată de

factori implicaţi în geneza crimei.

Herman Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se

înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se include penologia, metodele de

prevenire a criminalităţii, de tratament şi resocializare a infractorilor.

Descoperirea cauzelor criminalităţii este absolut necesară în scopul

identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea

acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul

de studiu al criminologiei pe trei planuri:

- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;

- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi

factorii care au influenţat formarea şi evoluţia personalităţii

acestora;

- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care

se produc într-un anumit teritoriu într-o perioadă determinată.

Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită

stare de dependenţă faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-

ar fi complăcut, împrumutând obiectul său de cercetare, încercându-se în

acest sens o redefinire a principalelor concepte dintr-o perspectivă

interacţionistă ce urmăreşte să releve:

- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea echitări;

- reacţia socială faţă de acestea.

Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel

caracterul

axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul

criminologiei ar include structurile de putere care impun normele legale

precum şi mecanismele formale şi informale prin care o persoană este

etichetată ca infractor.

Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului

criminologiei nu au dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua

criminologie, ci mai degraba la o oarecare lărgire a orizontului de cercetare

criminologică având astăzi doua puncte de focalizare, frecvent unite şi care

îşi păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia socială.

Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a

fost

făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin

Sutherland, considerat părintele criminologiei americane, care după ce

defineşte criminologia ca fiind totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice)

referitoare la criminalitate ca fenomen social , afirma că aceasta studiază

"procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale

împotriva acelora care încalcă legile".

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 6

În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl

constituie

criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea,

infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de

criminologie are o accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în

general şi nu la noţiunea de crimă folosită în limbajul penal văzută ca

infracţiune contra vieţii.

A. Criminalitatea ca fenomen social

Ca orice fenomen social criminalitatea reprezintă un sistem cu

proprietăţi şi funcţii proprii dinstincte calitativ de cele ale elementelor

componente. Modelul nostru de analiză evită considerarea criminalităţii ca

totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioada

determinată, poziţie care sublinează doar latura cantitativă a fenomenului

studiat.

Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi

legală. Astfel, criminalitatea reală este un concept cantitativ ce presupune

totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de

timp determinată, indiferent dacă sunt sau nu cunoscute.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor aduse la

cunoştinţa puterii publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte

multe cazuri nu intervin condamnări cu toate că intervenţia infracţiunii este

incontestabilă, unul dintre motive putându-l constitui faptul că între 50 şi

60% din infracţiunile săvârşite, autorii nu sunt identificaţi.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care

s-au

pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este

denumită cifra neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie

considerabilă de infracţiuni care din diferite motive rămân necunoscute.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea

ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui

fenomen.

B. Infracţiunea

Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului

infracţional având identitate, particularităţi şi funcţii proprii.

În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de

crimă nu sunt riguros exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe

cea de infracţiune, cuprinde în plus şi alte fapte cărora este posibil să le

lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii ale infracţiunii, aşa cum

este reglementată în art. 17 din C. pen. (fapta ce reprezintă pericol social,

săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală). În aceste condiţii, vom

spune că în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 7

Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul

infracţional al proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui

fenomen, criminologia îşi aduce contribuţia la procesul de perfecţionare al

reglementării juridice la realizarea unei mai bune concordanţe între legea

penală şi realitatea socială pe care o protejează.

C. Infractorul

În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman,

săvârşirea oricărei infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict

juridic ca o persoană care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de

legea penală.

Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o

semnificaţie

complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om

să încalce legea.

Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de

ordin bio-antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor,

persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eşec al procesului

de socializare.

D. Victima infracţiunii

Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa

unor relaţii complexe dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în

producerea actului infracţional contribuţia victimei nu poate fi exclusă din

sfera unui model cauzal complex.

În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima

lui” a savantului Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de

“victimă activantă” prin care se înţelege rolul jucat de victimă în

declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că direct sau

indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului

infracţional.

Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume

numărul victimelor este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi

victimizat în cazul infracţiunilor cu violenţă este mai mare la barbaţi decât

la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani mai tineri decât victimele

lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani iar la bărbaţi

la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime

având antecedente penale.

E. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin

măsurile propuse să ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate

contribui la o mai bună îndeplinire a actului de justiţie sau poate ajuta la

organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în conformitate cu normele

internaţionale privind drepturile omului. Deasemenea poate oferi soluţii

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 8

viabile de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de

calificare a lor în diferite profesii în timpul executării pedepsei.

Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei

decât în alte domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială

trebuie să fie promptă.

Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este

determinată de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la

realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive.

F. Practica anti-criminală - al doilea obiect al cercetării

criminologice

În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la

caracterul criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.

În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă

fundamentală,

teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.

Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul

criminologiei se reduce la cercetarea aplicativă; nu există criminologie în

condiţiile în care nu există perspective terapeutice deoarece criminologia nu

poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu ceea ce ea realizează.

Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica

şi practică este însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura

particulară a obiectului său, fenomenul criminal înţeles ca rău social care

atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l îndigui şi a-l refula. Acest dublu

caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă atrage dublarea

obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar”

respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică

criminală.

Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice

întalnim în literatură formulări diverse precum prevenirea şi combaterea

fenomenului criminal, prevenirea şi tratamentul comportamentului

antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia socială contra

crimei.

În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două

categorii de mijloace:

a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie

direct sau indirect la combaterea fenomenul criminal;

b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea

şi prevenirea criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).

Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică

trei domenii principale de luptă contra criminalităţii:

1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;

2. domeniul tratamentului delicvenţilor;

3. domeniul prevenirii criminalităţii.

Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 9

fenomenului criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile

din punct de vedere social.

În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă

statală putem afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul

mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal,

fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen individual,

incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca

fenomen colectiv, respectiv, criminalitatea.

1. Scopul criminologiei

În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general

fundamentarea unei politici penale eficiente care să apere valorile

fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional, iar atunci

când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală.

Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se

deosebeşte prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o

disciplină a fenomenologiei penale iar dreptul penal fiind o ştiinţă

normativă.

Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care

determină producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea

infracţiunilor particulare cu specific criminologic ce l-au determinat pe

individ să comită infracţiunea.

1.3 Funcţiile criminologiei

Controversele teoretice relative la scopul şi obiectul criminologiei se

regăsesc şi în concepţiile despre funcţiile criminologiei.

În acest sens cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei

tradiţionale consideră că aceasta are o funcţie descriptivă şi una explicativă.

Promotorii tendinţelor moderne care susţin implicarea mai mare în

sfera politicii penale au adăugat funcţia predicativă (anticipativă) şi funcţia

profilactică (preventivă).

1. Funcţia descriptivă

Promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze pe calea

studiului descriptiv, atât existenţa unor diferenţe semnificative între

infractori şi noninfractori, cât şi evoluţia stării infracţionale pe un anumit

teritoriu într-o perioada de timp dată.

Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul,

personalitatea, situaţia şi actul.

Mediul – este un concept operaţional care are mai multe accepţiuni:

- mediul fizic sau geografic – este mediul natural, înconjurător în

care trăiesc oamenii, formele de relief, clima şi anotimpurile fiind

elemente ce îşi pun amprenta asupra omului;

- mediul social în structura căruia se disting:

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 10

a. mediul social global ce cuprinde totalitatea factorilor

istoriei, culturali şi instituţionali ce determină influenţe

comune tuturor membrilor societăţii;

b. mediul personal sau psihosocial ce cuprinde relaţiile

interpersonale dominante, scopurile şi acţiunile colective

ale oamenilor, modele de comportament promovate,

sistemul de norme şi valori; în cadrul acestui din urmă

mediu se disting mediul ineluctabil (familial), mediul

ocazional (şcolar, profesional), mediul ales sau acceptat

(anturajul) şi mediul impus (militar, penetenciar).

Terenul – este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de

ordin bioconstituţional ale individului.

La baza formării individului este ereditatea, adică moştenirea

informaţională genetică; adăugând la aceasta mutaţiile genetice se obţine

nativul; dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului în

uter se obţine congenitalul; dacă la congenital se adaugă modificările

somatice care intervin o dată cu creşterea se obţine constituţionalul iar dacă

la acesta din urmă se adaugă modificările determinate de influenţele fizice

şi psihice ele existenţei umane se obţine terenul.

Personalitatea – văzută din punct de vedere psihologic, semnifică

subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială purtător a funcţiilor

epistemice, pragmatice şi axiologice.

Situaţia – reprezintă ansamblul de împrejurări subiective şi obiective

ce preced actul criminal în care este implicată personalitatea.

Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus

în evidenţă de criminologul austriac Exner care a demonstrat că

modalităţile de execuţie a unor infracţiuni pot fi facilitate de anumite

împrejurări sau circumstanţe favorabile.

Actul – infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei

anumite situaţii.

2. Funcţia explicativă

Faptele nu au nici un înteles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere

generală.

Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a

condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul

imediat al cercetării criminologice, de aici decurgând şi importanţa funcţiei

explicative a criminologiei.

Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate sunt:

cauza, condiţia, efectul, factorul, mobilul şi indicele. În timp ce factorul

criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 11

infracţiunii, indicele este un simtom ce permite un diagnostic criminologic

pus societăţii sau grupului studiat.

2. Funcţia predicativă

Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări

cantitative şi calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce

priveşte tipologiile infracţionale, cât şi autorii implicaţ i.

Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate,

similitudine, extrapolare, hazard, prognoză, risc.

3. Funcţia profilactică

Se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia

criminalităţii, înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem

coerent de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Conceptele operaţionale utilizate sunt: reacţia socială, control social,

modelul clasic de prevenire, răspunsul social, tratament, reintegrar e socială.

1.4 Definiţia criminologiei

Pe parcursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă au fost formulate diferite

definiţii una dintre primele cunoscute aparţinând sociologului francez

E.Durkhein care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei: “constatam

existenţa uni anumit număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior care le

facea, odată comise, să determine din partea societăţii o reacţie particulară pe

care o numim pedeapsă. Facem din aceste acte o grupă “sui generis” căreia îi

impunem o rubrică comună: numim crimă orice act pedepsit şi facem din crima

astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia.”

E. Ferri defineşte criminologia, ştiinţa unică şi complexă, ca fiind studiul

ştiinţific şi experimental al delicventului şi prin urmare, al mijloacelor

preventive şi represive care pot apăra societatea.

În literatura noastră de specialitate s-a considerat că “criminologia

reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă : pe de o parte

cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia

iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale în scopul optimizării

acesteia,” definiţie ce porneşte de la ideea că cercetarea criminologică are un

dublu obiect, respectiv, fenomenul criminal şi practica anticriminală.

Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru

prevenirea infractiunilor şi tratamentul delicvenţilor, desfăşurat în 1990 la

Havana s-a desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta este

o ştiinţă care analizează cauzele infracţiunilor, factorii care influenţează

comiterea acestora, elaborând politici în materie de prevenire în justiţie penală

în cadrul planificării sociale de ansamblu.

Totodată se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se

urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 12

eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor speciale aflate în continuă

evoluţie.

În ceea ce ne priveşte vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care

studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii

acestuia.

1.5 TEST DE EVALUARE

Definiţi funcţia predicativă a criminologiei

1.6 LUCRARE DE VERIFICARE

Enumeraţi funcţiile criminologiei

1.7 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi

calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile

infracţionale, cât şi autorii implicaţi.

Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,

extrapolare, hazard, prognoză, risc.

1.8 BIBLIOGRAFIE

1. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică,

Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002

2. Rodica M. Stanoiu, Introducere în criminologie , Editura Academiei,

Bucureşti 1989

3. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie

1995

4. Jean Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Editura Dalloz 1963

5. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 13

Unitatea de învăţare nr.2

CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

Cuprins

CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

Dreptul penal şi criminologia

Criminologia şi politica penală

Criminologia şi criminalistica

Criminologia şi sociologia penală

1.1 OBIECTIVE

Informarea asupra conexiunilor materiei cu alte discipline de drept.

1.2 Dreptul penal şi criminologia

Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele

concepte din dreptul penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori

explicate în doctrină, pentru a construi ulterior noţiunile propri, pe de altă

parte rezultatele cercetării criminologice declanşează uneori modificări în

doctrină şi în legislaţia penală.

Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa

constă în aceea că în timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a

fenomenologiei penale, ce utilizează cu prioritate raţionamentele inductive,

cea de-a doua este o ştiinţă normativă ce operează cu metoda deducţiei.

Altfel spus în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al

normei penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce

trebuiesc apărate, criminologia abordează criminalitatea în complexitatea

sa, precum şi modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit.

O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi

dreptul penal aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două

ştiinţe după următoarele criterii:

1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza

fenomenului infracţional se realizează în momente şi etape diferite. Astfel

etapa formării concepţiilor antisociale ale individului, naşterea situaţilor

conflictuale, motivarea comiterii actului şi condiţiile ce favorizează

comiterea acestuia aparţin criminologiei în timp ce manifestarea obiectivă a

actului infracţional intră sub imperiul dreptului penal.

2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea

şi explicarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează

săvârşirea infracţiunilor pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor

sociale fundamentale de acest fenomen.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 14

3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate

de criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale

pe când dreptul penal urmăreşte cu precădere perfecţionarea sistemului

sancţionator.

1.3 Criminologia şi politica penală

Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi

filosofice de care dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice,

elaborează doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în

practică.

Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea

principiilor de politică penala ale oricărui stat, ea având rolul

instrumentului de cunoaştere, analiză şi sinteză, apt să contribuie la

cristalizarea celor mai corecte puncte de vedere utilizabile în elaborarea şi

adoptarea actului de decizie în materie penală.

Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind

mecanismul socio- juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează

întreaga activitate de prevenire şi combatere a criminalitaţii şi de

resocializare a infractorilor şi formulează prin principii metode şi măsuri în

vederea înfăptuirii eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii

criminalităţii.

1.4 Criminologia şi criminalistica

Criminalistica şi criminologia, ca ştiinţe, au în comun în obiectul lor de

cercetare ştiinţifică: infracţiunea, infractorul şi victima.

Considerată drept ştiinţa metodelor tehnice şi de investigare a faptelor

penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine

după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului

în timp ce sfera criminologiei este mult mai vastă, vizând fenomenul

infracţional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social şi al

evoluţiei către starea periculoasă şi trecerea la act. În consecinţă în timp ce

criminalistica răspunde la întrebarea: “ cum s-a produs actul infracţional”,

criminologia răspunde la întrebarea: “de ce” s-a produs el.

1.5 Criminologia şi sociologia penală

Sociologia este o ştiinţă care studiază ansamblul fenomenelor şi

realităţilor sociale în dezvoltarea şi mişcarea lor.

Sociologia penală este într-o anumită măsură o criminologie

specializată care abordează, prin perspectiva sociologică proprie, un

obiect de studiu asemănător cu criminologia. Ea studiază

condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii, câmpul şi

structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia să

intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 15

procesului de elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor

de drept penal, precum şi problematica conştiinţei populaţiei cu

privire la fenomenul criminalităţii şi la acţiunea de apărare împotriva

acestuia.

Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe

când sociologia penală a evoluat către o criminologie sociologică care

studiază fenomenul criminalităţii într-o viziune sociologică.

1.6 TEST DE EVALUARE

Definiţi politica penală

1.8 LUCRARE DE VERIFICARE

Ce este sociologia penală?

1.9 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice

de care dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează

doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în practică.

1.10 BIBLIOGRAFIE

1. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie

1995

2. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 16

Unitatea de învăţare nr.3

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ

Cuprins

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ

Aspecte de ordin terminologic

Metode de cercetare criminologică

Tehnici de cercetare criminologică

1.1 OBIECTIVE

Deprinderea unor cunoştinţe referitoare la metodele şi tehnicile utilizate

în cerecetarea criminologică

1.2 Aspecte de ordin criminologic

Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile sporirii eficacităţii

cunoaşterii umane.

Metoda a fost definită de Albert Brimo ca fiind ordinea ce se pune

în

învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţiile acelei ştiinţe.

Metoda constituie astfel o modalitate prin care cunoaşterea spontană,

empirică se va transforma în cunoaştere critică, gândirea devenind un

instrument de cercetare.

Modul practic procedural în care se utilizează o metodă sau alta de

cercetare se numeste tehnică, ea fiind deci o metodă în acţiune. Aceasta

explică de ce în multe cazuri aceeaşi denumire este folosită atât cu privire

la metodă cât şi pentru a desemna tehnica de realizare a acesteia.

Complexitatea fenomenului infracţional determină în mod necesar

o abordare interdisciplinară, fiind necesare investigaţii cu caracter

sociologic, psihologic, psihiatric, biologic, antropologic şi nu în ultimul

rând juridic. Dacă există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale,

nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă specială utilizează în mod ştiinţific

aceste metode conform propriului său obiect.

Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se

ocupă cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului

infracţional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care

să permită îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.

1.3 Metode de cercetare criminologică

Aşa cum aratam, criminologia utilizează o serie de metode de lucru

care prin adecvarea la obiectul de studiu, îi permit obţinerea rezultatelor

ştiinţifice urmărite. Unele din aceste metode (denumite general particulare)

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 17

au un grad mai mare de generalitate, fiind utilizate de o serie î ntreagă de

ştiinţe, iar altele sunt proprii numai unor elemente sau ale unei ştiinţe.

Din prima categorie de maximă generalitate fac parte: metoda

observării, metoda experimentală şi metoda istorică.

Din cea de-a doua categorie fac parte metodele cu un grad mai redus

de generalitate la care apelează numai anumite discipline aşa cum este

metoda clinică.

Pe plan criminologic, observarea, ipoteza, experimentul şi teoria îşi

găsesc expresia în metodele care pot fi calificate ca descriptive, explicative

sau predictive.

Criminologia apelează în egală măsură la metode apte să permită

studierea fenomenului în ansamblul său , dar şi la metode de cunoaştere a

personalităţii infractorului, la metode susceptibile să dezvăluie atât latura

cantitativă cât şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării.

Principalele metode de studiu în cercetarea cnminologică sunt:

observaţia, experimentul, metoda clinică, metoda tipologică, metoda

comparativă şi metoda de predicţie.

1. Observaţia

Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana

care efectuează studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării

reprezentând una din principalele căi de cunoaştere a fenomenului

infracţional.

Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.

Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul

ia cunoştinţă cu ceea ce se petrece în jurul său, fiind limitată însă la sfera

de interese a individului, la grupul social din care face parte.

Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului

observat, fiind cel mai adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele

spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Observarea are un

caracter subiectiv prezentând mai mult punctul de vedere personal, ori

frământările şi interesele observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile

cazului observat.

Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a

situaţiei, scopul său fiind unul stabilit iar calitatea acesteia este direct

subordonată nivelului de profesionalism al cercetătorului.

În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul

comportamentului delicvent individual şi de grup, acţiunile în care şi prin

care acesta se manifestă, reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în

rândul membrilor societăţii. Observaţia se realizează prin următoarele

mijloace:

- Prin perceperea directă a crimei;

- Prin constatarea crimei;

- Prin studiul mijloacelor prin care a fost comisă crima;

- Prin studiul produsului crimei;

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 18

- Prin studiul dosarului, cauzei;

- Prin studiul declaraţiilor făptuitorilor.

De regulă întâlnim următoarele tipuri de observaţie:

- directă sau indirectă, în funcţie de relaţia observatorului cu real itatea;

- globală sau parţială în funcţie de observarea întregului fenomen

criminal sau a unei tematici;

- observarea externă sau internă realizată în raport cu poziţia

observatorului faţă de sistemul studiat;

Alegerea tipurilor de observaţie este influenţată de natura şi scopul

cercetării, de condiţiile în care se desfăşoară şi de caracteristicile subiecţilor

observaţi.

2. Experimentul

Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de

generalitate, aplicată în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.

Experimentul ca metoda criminologică reprezintă o observare

provocată în condiţii alese de experimentator. Pe această cale se urmăreşte

sesizarea legăturilor de intercondiţionale între diferite fenomene, dar mai

ales descoperirea înlănţuirilor cauzale dintre acestea.

Particularităţile metodei experimentale sunt: provocarea şi repetarea

fenomenului studiat prin intervenţie activă a cercetătorului.

Realizarea experimentului presupune alegerea unei probleme de studiu

şi elaborarea unor ipoteze a căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau

infirmate în cursul cercetării ştiinţifice. De cele mai multe ori prin această

metodă se doreşte să se determine legăturile ce unesc două variabile, să se

compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o cauză, să se

stabilească efectul în funcţie de cauză.

Regulile de ordin general ce trebuie respectate pentru a obţine

rezultate pe plan ştiinţific sunt:

- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;

- elaborarea ipotezelor de lucru;

- crearea unor grupuri de control asemănătoare grupului asupra

căruia se acţionează experimental;

- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în

acelaşi timp;

- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata

experimentului;

- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza

şi sinteza datelor obţinute.

M. Grawitz ( în " Methodes des sciences sociales " Paris, Ed.

Dalloz, 1973, p.382) propune următoarea schemă de desfăşurare a

experimentului: în scopul de a se aprecia acţiunea unui anumit factor (

variabilă independentă ) asupra altor factori ( variabile dependente ) este

necesară în compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 19

influenţei factorului pe care ne propunem să-1 studiem. De aici, necesitatea

de a constitui două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A

şi un grup de control C. Variabila X, a cărei influenţă urmează a fi

măsurată, va acţiona asupra grupului A. În cazul în care ipoteza este

corectă, în grupul A va aparea fenomenul Z, generat de variabila X. În grupul

de control, acest fenomen nu se va produce.

Tipuri de experiment:

a) în funcţie de locul de desfăşurare:

- experiment de laborator care presupune provocarea în mod

artificial a unei situaţii asemănătoare celei reale

- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei

situaţii naturale ca fiind experimentală

b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment

provocat sau invocat, în primul caz variabila independentă fiind introdusă

de autorul experimentului, în cel de-al doilea caz aceasta nefiind

influenţată de autor, ea făcând parte din condiţiile preexistente,

experimentatorul limitându-se la notarea influenţei acestuia asupra

fenomenului.

c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există

tipul de experiment "înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea

fenomenului atât înainte de introducerea variabilelor cât şi ulterior.

Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente

infracţionale, criminologul limitându-se numai la studierea acelor

comportamente ce au fost determinate de anumiţi factori criminogeni.

3. Metoda clinică

Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei exploatări a

infractorului în general şi mai puţin a unui infractor individualizat,

procedând la fragmentarea personalităţii acestuia în elemente singulare,

izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest

motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare

a personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa.

Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui

diagnostic şi prescrierea unui tratament. Această metodă nu operează cu

variabile ci se bazează pe anamneza ( istoria cazului sau studiul de caz ).

Această metodă este frecvent utilizată în condiţiile în care reprezintă calea

din care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.

În practică metoda clinică se realizează printr -un complex de tehnici

de investigare cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele

psihologice, interviul clinic apofundat etc. Pe baza acestor tehnici se poate

ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii infractorului care vor

permite formularea unui diagnostic, în baza căruia criminologul va evalua

conduita viitoare a subiectului şi va formula un prognostic social. În baza

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 20

diagnosticului şi a prognosticului se va elabora un program adecvat de

tratament, văzut ca mod de a actiona faţă de un delicvent sau, într-o

accepţiune mai largă ca o acţiune individuală desfăşurată faţă de un delicvent

în vederea modelării personalităţii acestuia.

4. Metoda tipologică

Este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a

servit la:

- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul

noncriminal;

- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,

pasional,violent, escroc etc.)

- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.

Metoda tipologică a fost îmbrăţşată de partizanii tendinţei

bioantropologice în criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa

unui tip constituţional de infractor. Este prezentă, însă, şi în criminologia de

orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.

La baza acestei metode stă noţiunea de "tip* care reprezintă o

combinaţie de trăsături caracteristice pentru fenomentul studiat. O grupare

de tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice ale

fenomentului studiat constituie o tipologie. Orice tipo logie, realizează o

selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături care prezintă o asemenea

importanţă pentru descrierea fenomenului, încât permite eliminarea tuturor

celorlalte elemente ca fiind de ordin secundar.

Nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un "tip" ci numai aceea care

este concomitent pregnantă, consistentă şi semnificativă (P. POPESCU

NEVEANU - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Albatros 1978, pag.

736).

Spre deosebire de clasificare, care distinge grupurile la care

indivizii aparţin în exclusivitate, metoda tipologică conduce la formarea

de imagini "ideale", de referinţă la care raportăm indivizii concreţi, aceştia

putând aparţine simultan mai multor categorii tipologice, existând astfel

tipuri intermediare şi mixte.

Cezare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele

tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip

unic de criminal înăscut, prin reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate

ale crimei. Ulterior, Lombroso, a realizat o tipologie mai diferenţiată,

descriind şi alte tipuri de criminali: pasional, bolnav mintal, epileptic.

Criminologul austriac Seeling reţine 8 tipuri de criminali :

- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească,

principala lor sursa de venit provenind din infracţiune;

- criminalii contra

roprietatii;

- criminalii agresivi;

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 21

- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;

- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie

"criminală";

- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;

- criminalii dezechilibraţi psihic;

- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.

Până în prezent, nu s-a putut stabili în urma cercetărilor întreprinse

pe baza acestei metodologii, există corelaţii semnificative între o anumită

tipologie de descriere a criminalilor sau între o anumită tipologie de

delicvenţă şi diferitele metode de tratament penal aplicat celor care au

comis infracţiuni. Din aceste considerente, la cel de-al VII-lea Congres

Internaţional de Criminologie desfăşurat la Belgrad în 1973, s-au ridicat

obiecţii cu privire la valoarea acestei metode, atrăgându-se atenţia asupra

pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări

întreprinse pe această bază.

5. Metoda comparativă

Prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de

aplicare în ştiinţele sociale. Aceasta este utilizată deseori ca metodă

singulară de cercetare, însă ea poate fi folosită în paralel sau asociată cu alte

metode în aproape toate etapele pe care le parcurge cercetarea

criminologică, de la identificarea cauzelor şi condiţiilor care generează

criminalitatea, şi până la elaborarea unor măsuri de natură a contribui la

stoparea fenomenului.

Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:

- procedeul concordanţei - presupune identificarea elementelor

comune din cadrul obiectului de cercetare;

- procedeul diferenţelor - face referire la condiţiile pe care trebuie

să le îndeplinească un fenomen pentru a se produce, iar dacă una

din ele lipseşte, fenomenul nu se mai realizează, condiţia

respectivă constituind cauza acestuia ;

- procedeul variaţiilor concomitente - când un fenomen este

precedat de un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente,

care variază în acelaşi fel cu fenomenul care se succede, constituie

cauza producerii fenomenului care ne interesează.

Aceste procedee nu apar niciodata izolate, iar concluziile desprinse

din studiile făcute,constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate

strâns între ele.

Specialiştii apreciază însă că metoda comparativă suferă de o

oarecare lipsă de rigoare, criteriile elementare ce interesează a fi

comparate, nefiind întotdeauna precis determinate si ca atare, se recomandă

ca rezultatele obţinute prin această metodă, să fie aprofundate şi completate

şi cu concluziile altor metode de cercetare.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 22

6. Metode de predicţie

Metodele crimonologice de predicţie se bazează pe un principiu

comun, şi anume izolarea unui anumit număr de factori care fac probabilă

apariţia conduitei delicvente. Alegerea acestor factori depinde de opinia

cercetătorului cu privire la originea actului infracţional.

Metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:

a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului

infracţional pe o perioadă de timp dată ;

b) evaluarea probabilităţilor de delicvenţă. La acest obiectiv,

cercetările s-au grupat pe două categorii. O prima grupă de

cercetări are ca scop să evalueze probabilitatea de delicvenţă, să

prevadă semnele unei delicvenţe viitoare la o vârstă fragedă.

Celalalte cercetări urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei,

să prevadă comportamentul viitor al persoanelor care au deja o

conduită delicventă.

Şcoala criminologică germană (reprezentată de SCHIEDT,

MEYWERK, SCHWAAB, GEREKE şi FREY) a alcătuit o schemă de

pronostic în cadrul căruia se disting într-o primă etapă alegerea a 15 factori

diferiţi a căror prezenţă va fi verificată în cazurile de recidivă ale grupului

studiat, iar în a doua etapă, se calculează în rapor de fiecare membru studiat,

câţi factori din cei 15 se întâlnesc şi care este proporţia de recidivişti.

1.4 Tehnici de cercetare criminologică

Cercetătorii din domeniul criminologiei sunt unanimi în a recunoaşte că

principalele tehnici de cercetare în domeniu sunt: chestionarul, interviul,

tehnica documentară şi tehnicile seeundare.

1. Chestionarul

Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să

stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor

statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe

tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra neagră a criminalităţii.

Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie,

predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale,

etc.

Tipuri de chestionar:

A) după natura informaţiei cerute

a) chestionarul de date factuale - cuprinde întrebări ce se referă la date,

evenimente, împrejurări de natură obiectivă, prin care se urmăreşte

identificarea persoanelor chemate să răspundă la întrebări sau

determinarea nivelului de cunoaştere a acestora

b) chestionarul de opinie - vizează investigarea unor factori de

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 23

natura subiectivă având un rol important în fixarea atitudinii

cetăţenilor faţă de lege.

B) în raport cu momentul codificării informaţiei, întrebările cuprinse în

chestionar,pot îmbrăca forma precodificată (închisă), postcodificată

(deschisă) şi mixtă

a) întrebările precodificate - limitează opţiunea subiectului la una din

variantele de răspuns fixate în chestionar (DA, NU, NU ŞTIU).

b) întrebările postcodificate - lasă subiectului libertatea de a-şi

formula răspunsul atât în privinţa conţinutului cât şi a formei de

exprimare

c) întrebările mixte - sunt situate la îmbinarea celorlalte două tipuri

menţionate anterior.

În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de

alcătuire a chestionarelor" după cum urmează:

- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s -a

gândit la ea.

- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra

problemei

- întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele aspecte

specifice

ale problemei investigate

- întrebări ce urmăresc să descifreze motivarea opiniilor

întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.

Alcătuirea chestionarului ridică probleme privind forma de prezentare,

dimensiunile, formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora, de toate

acestea depinzând foarte mult succesul investigaţiei. În acest sens, forma de

prezentare trebuie să fie atrăgătoare, eficientă şi comodă de mânuit, în privinţa

dimensiunilor trebuie să fie echilibrat, în raport cu tematica abordata şi

specificul eşantionului investigat; întrebările trebuie să exprime cât mai exact

obiectivele cercetării, nu trebuie să influenţeze răspunsurile subiectului (iar

varianta de răspuns corectă nu trebuie pusă nici prima, nici ultima) limbajul

trebuie să fie simplu şi precis. La stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont

de faptul că întrebările nu constituie elemente izolate, ci se află într-un raport de

condiţionare reciprocă.

2. Interviul

Este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi

anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu

privire la o anumită temă. El se deosebeşte de chestionar care este o tehnică

adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a

fenomenului. Specific pentru interviu este că, realizându-se prin întrebări şi

răspunsuri, permite accesul la identificarea acelui mod în care fapta şi criminalul

sunt fixaţi în conştiinşa publică, în cunoştinţele şi opiniile acestora.

Tipuri de interviu.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 24

A) în funcţie de gradul de formalism al interviului: a) interviul formal - se caracterizează prin faptul că întrebările,

numărul,ordinea,şi formularea lor sunt prestabilite

b) interviul neformal sau flexibil - nu are la bază un chestionar

cu întrebări prestabilite, ele se caracterizează printr-o mai mare

libertate acordată operatorului de anchetă în dirijarea cursului

interviului.

c) interviul conversaţie sau cazual - se desfăşoară ca o convorbire, un

schimb de păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât

mai concretă şi mai clar precizată pentru intervievat. Rolul

operatorului este activ.

d) interviul ghidat sau concentric - se apropie de interviul formal, dar

fără a avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt

concentrate în jurul unei teme anume si sunt sistematizate de către

operator, într-o lista de control sau un ghid de

interviu

B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele,

unii autori (M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul

indirect: a) interviul direct - se bazează pe modalitatea directă de punere a

întrebărilor şi de interpretare a rezultatelor, considerându-se că

răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să

exprime.

b) interviul indirect - utilizează o cale ocolita de culegere a datelor.

Întrebările puse urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel

intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

C) un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic, utilizat cu

precădere în psihiatrie şi folosit în special de criminologia clinică, prin

intermediul acestuia fiind analizată personalitatea infractorului.

3. Tehnica documentară

Este o tehnică specială de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în

documente, fiind considerată observaţie indirectă, deoarece operează prin

intermediul lecturii documentelor şi nu prin contactul direct cu realitatea.

Tipurile de documente utilizate sunt:

a) statisticile oficiale, care conţin date ce se referă la criminalitatea

aparentă (delicte descoperite) ori legală (delicte pedepsite), scăpând însă

criminalitatea reală

b) dosarele privind cauzele penale conţin date cu privire la împrejurările

comiterii faptei, scopul şi mobilul infracţiunii, la trăsăturile de

personalitate ale infractorilor.

c) reacţia socială evidenţiată de mijloacele de informare în masă.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 25

4. Tehnicile secundare

Cercetările criminologice care îşi propun să dezvăluie trăsăturile

psihologice ale infractorului, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în

etiologia criminalităţii, necesită tehnici de cercetare mai complexe. Aceste

tehnici sunt denumite secundare deoarece se folosesc alături de una sau mai multe

tehnici fundamentale.

Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt reliefate în special prin

examenul psihologic al acestuia, care se realizează de regulă, cu ajutorul testelor.

Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru

toţi subiecţii examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării

numerice a reuşitei.

Testele de eficienţă, studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei, în

această categorie situându-se testele de inteligenţă.

Testele de personalitate au drept scop dezvăluirea acelor trăsături al e

individului ce îl determină să reacţioneze într-o anumită manieră într-un caz dat.

Testele de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice

experimentale, prin care se urmăreşte explorarea personalităţii infractorului,

dezvăluirea acelor factori care ar putea diferenţia pe plan psihologic, infractorul

de noninfractor, pentru ca ulterior să se poată concluziona asupra unei eventuale

corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate.

1.5 TEST DE EVALUARE

Tipuri de experiment folosite ca metodă de cercetare criminologică.

1.6 LUCRARE DE VERIFICARE

Enumeraţi tehnicile de cercetare criminologică

1.7 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

Tipuri de experiment:

a) în funcţie de locul de desfăşurare:

- experiment de laborator care presupune provocarea în mod artificial

a unei situaţii asemănătoare celei reale

- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii

naturale ca fiind experimentală

b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment provocat sau

invocat, în primul caz variabila independentă fiind introdusă de autorul

experimentului, în cel de-al doilea caz aceasta nefiind influenţată de autor, ea

făcând parte din condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se la notarea

influenţei acestuia asupra fenomenului.

c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de

experiment "înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea fenomenului atât

înainte de introducerea variabilelor cât şi ulterior.

Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale,

criminologul limitându-se numai la studierea acelor comportamente ce au fost

determinate de anumiţi factori criminogeni.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 26

1.8 BIBLIOGRAFIE

1. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică,

Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002

2. Enrico Ferri, La sociologie criminelle, Editura Felix Alcan, Paris 1905

3. Cesare Lombroso, L'homme criminel, Editura Felix Alcan, Paris 1895

4. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 27

Unitatea de învăţare nr.4

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE – I-

Cuprins

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE -I-

Orientarea biologică

Orientarea psihologică

1.1 OBIECTIVE

Asimilarea cunoştinţelor referitoare la marile curente în criminologie

1.2 Orientarea biologică

În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai

este denumită) sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o

importanţă hotărâtoare în geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul

acestei orientări sunt:

- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,

- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice

de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-

infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al

individului.

1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist

Lombroso este considerat drept creatorul criminologiei

antropologice. Premisele apariţiei operei lombrosiene coincid cu cele ale

pozitivismului în general. Ca surse directe de inspiraţie se citează de

obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640,

unde se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi

fizionomia acestuia; studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall

şi cele de psihiatrie al lui Morel.

Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie

relativ numeroasă de evrei, a studiat medicina la facultăţile din Padova,

Viena devenind specialist în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca

medic militar, cu ocazia căreia a efectuat şi numeroase studii

antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de psihiatrie la

Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de

alienaţi.

În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din

Torino, publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente "

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 28

("Omul criminal "). Pe lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a

mai publicat numeroase alte studii şi lucrări importante, cum ar fi:

"Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o contribuţie

substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea

criminologiei ca ştiinţă.

Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi

" dându-i un corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă

nedescoperite". Atât J.Pinatel cât şi H.Mannheim subliniază în

''Comparative Criminology" că originea teoriei lui Lambroso se găseşte

atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de frenologie ale

medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului

degenerescenţei speciei a lui Charles Morel.

La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei

adâncituri accentuate (foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală

medie, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire

a dat naştere ipotezei atavismului, adică oprirea în dezvoltare pe lanţul

filogenetic.

Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele

trăsături craniene ce se regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa

zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunţate,

pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi

a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor, aspecte redate

în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres" '. O altă

constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este

aceea de lipsă a durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul

sălbatic.

Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist

incluzând degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură

fiziologică, constituţională şi psihologică.

Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales

de natură atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen

inventat de discipolul lui Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu

puternice înclinaţii criminogene care nu pot fi neutralizate prin influenţa

pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în mod necesar

săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.

Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând,

alături de criminalul înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din

obişnuinţă. Studiile de psihiatrie efectuate 1-au dus la concluzia unor

asemănări între criminalul înnăscut şi criminalul alienat, apărând astfel o

categorie intermediară aceea de nebunul moral

Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea

reprezintă o anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe

o patologie epileptică. În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la

dezvoltarea gândirii criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 29

implicit a celei de răspundere morală, ca temei al represiunii.

1. Teoriile eredităţii

Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au

măsurat gradul de asemănare sau de corelare determinat de ereditare,

Charles Goring face analiza elementului criminal ajungând la concluzia că

crima este moştenită în acelaşi mod în care sunt moştenite şi trăsăturile

fizice şi de personalitate. Astfel Goring a introdus o nouă ipoteză care

înlocuieşte temporar ipoteza atavismului evoluţionist.

Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu

sunt cele care favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale

ereditară, devenea o crimă. În consecinta, oamenilor care întruneau anumite

caracteristici specifice criminalilor, Goring le propunea interzicerea

reproducerii.

Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei

exagerate acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie

subestimată importanţa muncii lui Goring deoarece el a fost primul care a

sesizat că crima ar putea fi rezultatul conexiunii între factorii de mediu şi

ereditate, viziune susţinută şi azi de mulţi criminologi. De fapt Goring a

susţinut că nu a refuzat influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în

studiile sale nu a găsit nici o probă care să dovedească aceasta.

Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia

actului infracţional sunt următoarele:

- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard

Dugdale, Eastbrook, Davenport şi Henry Goddard în SUA

prin care au încercat să demonstreze că faptele infractionale

sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale în

privinţa eredităţii.

- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de

psihanalistul german Johanes Lange şi redate în opera intitulată

"Crima ca destin" prin care s-a încercat demonstrarea

predispoziţiei eredităţii în comiterea infracţiunilor.

- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton

prin care acesta încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare

şi comportamentul individuluisuntcorelate.Aceste cercetări

însă nu au reuşit să dovedească implicarea inferiorităţii

biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras asupra

sa numeroase critici.

În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca

posibilitatea de a te purta violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel

spus, că în timp ce criminalii nu sunt născuţi infractori, predispoziţia de a te

purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă de la naştere.

3. Teoriile biotipurilor criminale

Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 30

curentului biotipurilor criminale.

Pornind de la conformaţia fizică a individului, E.Kretachmer în

lucrarea "Physique and character", a analizat relaţiile existente între diferite

tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului rezultând 3 tipuri

specifice:

a. astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice

fiind:

umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus

infracţiunilor contra proprietăţii.

b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar

care

uneori poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind

o

musculatură putenică, robust. Acest tip este predispus infracţiunilor

contra persoanei. c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile

specifice

fiind: scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este

predispus fraudelor, escrocheriilor.

O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care

tipul displastic particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare.

Acest tip este predispus infracţiunilor sexuale.

O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul

W.Sheldon bazată pe dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv

corelarea trăsăturilor personalităţii în funcţie de dezvoltarea corporală.

4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială

Fondatorul teoriei inadaptării sociale , criminologul suedez Olof

Kinberg susţinea în lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru

a descoperi cauzele fenomenului infracţional este necesar a se studia

personalitatea individului. Astfel trăsăturile specifice din punct de vedere

biopsihologic sunt cele ereditare normale sau cele ereditare patologice.

Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două

variante:

a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai

constituţiei

biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi

soliditatea

structurii psihologice.

Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea

individului de a reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine.

Astfel prin depistarea trăsăturilor de natură constituţională s -ar permite

recunoaşterea predispoziţiilor individului de a comite fapte antisociale

b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe

grave de inteligenţă datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 31

traumatismelor cerebrale sau a infecţiilor etc.

5. Teoria constituţiei delicvente

Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde

atât elemente ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul

vieţii, în special în prima parte a ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai

multor elemente ce determină tendinţe criminologice dar care nu duc

neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează iniţierea comiterii

unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.

Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisocia le pragul de la

care excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional

îl deosebeşte de alţi semeni de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu este

condiţionată de o intensitate similară a stimulului, ci poate de unul mult mai

putenic.

Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de

inadaptare

socială.

6. Biocriminologia modernă

În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei

interacţiuni dintre factorii externi şi cei genetici.

Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti

factori biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma

consumului unui anumit tip de mâncare, a unui regim alimentar sau în

cazurile de hipoglicemie şi hormonii.

Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină

reacţii alergice puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare,

hiperactivitate agitaţie şi în general un comportament ieşit din comun.

Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din cio colata, tiramina din

cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina din cafea.

Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un

comportament agresiv. De exemplu specialiştii afirmă că consumul unor

cereale cu conţinut redus de tryptophan (un aminoacid des folosit în

industria alimentară) este asociat cu creşterea semnificativă a agresivităţii

respectiv a comportamentelor criminale.

Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ

sunt factorii neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale

creierului, anormalităţi ale circumvolunţiunilor şi alte mici

disfuncţionalităţi.

7. Teoria complementului cromozomial xxy

Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor

dispute ştiinţifice moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un

cromozom Y suplimentar.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 32

Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la

femei, dar anumite studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY

ar fi predispuşi comiterii faptelor penale, motiv pentru care cromozomul

suplimentar Y a fost denumit "cromozomul crimei".

Acestă anormalitate a fost denumită sindromul lui Klinefelter, după

numele celui care l-a descoperit.

Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin

formula 46XYY este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al

non-infractorilor.

În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt

suficiente pentru a admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea

criminalilor, iar acolo unde sunt găsite, legăturile cauzale cu comportamentul

criminal sunt încă slabe.

1.3 Orientarea psihologică

Scurt istoric

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului

a constituit o preocupare din cele mai vechi timpuri.

În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire

medicală din Grecia antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o

explicaţie adecvată atât pentru crima făcută cât şi pentru starea de nesănătate

a celui care a comis-o. Acest sistem de gândire plecă de la ideea ca cel ce a

comis-o era sub influenţa spiritelor rele sau ale Diavolului, gândire bazată pe

teoriile lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles din Agrigentum şi

Hipocrates- părintele medicinei.

Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale

sunt disfuncţii ale organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu,

Empedocles introduce anumite principii explicative ale personalităţii, în

care delirul şi alte boli mentale sunt nişte aspecte ale funcţiilor speciale al e

creierului. Astfel, putem sublinia că psihiatria a constituit o diviziune

importantă a ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia, medicina a

înaintat foarte mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.

Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul

psihologic în etiologia criminalităţii se apropia de orientarea biologică.

Odată cu trecerea în plan secund a şcolii antropologic - cnminologice, s-a

dezvoltat studiul psihologic asupra infractorului fără a ţine seama de

trăsăturile de tip bioantropologic.

Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra

infractorului normal din punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres

et interessantes"

( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL,

care făcea referire la criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din

comun.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 33

Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care

SCHAKESPEARE, SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO,

DICHENS, STENDAL, GORKI, THOMAS MAN, au avut o importanţă

deosebită în studiul psihologiei criminale. Un impact deosebit în domeniul

studiului psihologic al infractorului normal, 1-a constituit apariţia

lucrărilor de psihanaliză a lui SIGMUND FREUD (1856- 1939). Totuşi,

conceptul de subconştient şi-a făcut apariţia ca subiect de interes ştiinţific

înainte de FREUD, fiind elaborat de VAN HARTMAN (1824- 1906) în

câteva studii non-freudiene ale fenomenului de disociere şi împărţire a

personalităţii ( personalitate multiplă). Orientarea psihologică cuprinde o

serie de teorii criminologice ce se bazează pe conceptul de personalitate

criminală pentru explicarea fenomenului infracţional.

2. Teoriile orientării psihologice în criminologie

A) Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939)

Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus

la specializarea în tulburările nervoase. El a observat că majoritatea

tulburărilor nevrotice manifestate la pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea

mai degraba în experienţele traumatice din trecut şi nu în bolile fizice.

Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor

emoţionale şi de personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei

tehnici importante:

1. asociaţia liberă;

2. analiza viselor;

3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, consideră FREUD, penetrează psihicul

inconştient al pacientului şi dezvăluie gânduri, sentimente şi motivaţii de

care pacienţii nu sunt conştienţi.

Instinctul ca forţă propulsivă a personalităţii

InstinctuI reprezintă comportamentul spontan, înnăscut şi variabil,

comun tuturor indivizilor dintr-o specie şi care pare adoptat unui scop de

care subiectul nu este conştient.

Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că

energia fizica poate fi transformată în energie psihică şi vice -versa. Aşadar,

energia "fizică" influenţează mintea prin intermediul "instinctului", care

constituie veriga de legătură dintre fizic şi mental.

Instinctul, în viziunea lui FREUD, constituie un element de bază al

personalităţii:

- este reprezentarea mintală a stimulilor de origine

internă ;

- el este forţa propulsivă a personalităţii, care energizează

şi

direcţionează comportamentul ;

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 34

- este o forma transfomata a energiei fiziologice care

conecteaza

trebuinţele corporale cu "dorinţele minţii".

Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să

fie reprezentaţi mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru

chimic.

Scopul instinctului este reducerea tensiunii prin satisfacereă trebuinţei

şi restabilirea echilibrului.

Structura personalitatii: sinele, eu, supraeu

Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminală

la criminologia psihologică. Prin studiile sale, FREUD a încercat să

demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera

psihologiei, cât şi mecanismul de formare al acestuia. Astfel, aspectele

gândirii psihanalitice pot fi mai mult sau mai puţin relevante pentru

înţelegerea mecanismului ce îl determină pe individ să comită infracţiuni.

FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să

aibă vreo cauză organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:

În faza iniţială, FREUD distinge o funcţionare "nivelară" a psihicului

uman, în funcţie de gradul de conştientizare a conţinuturilor şi

mecanismelor, distingând 3 niveluri: conştient, inconştient şi preconştient

CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării

psihice la un moment dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful

unui iceberg.

INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează

şi direcţionează comportamentul; inconştientul este un concept central al

teoriei, prezentat ca un depozit energetic inaccesibil conştientizării.

Reprezintă "partea invizibilă a icebergului care formează cel mai larg, şi într-

un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre", care cuprinde toate

impulsurile instinctive ale omului şi memoria sa, refulată din sfera

conştientului în inconştient.

PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate

informaţiile de care nu suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le

putem conştientiza cu uşurinţă. Memoria noastră este situată în acesta zonă

unde funcţionează "traficul " între conştient şi preconştient, făcându-se

permanent în ambele sensuri.

În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din

copilărie, care şi-au lăsat amprenta asupra individului, îi pot justifica

comportamentul chiar şi atunci când acesta nu este conştient de acele fapte.

Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe

ascunse, în procesele memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o

tehnică specială numită psihanaliză în cadrul căreia pacientul se relaxa

complet şi vorbea despre orice îi venea în minte, în acest fel, individul fiind

capabil să reconstruiască evenimentele petrecute cu mult timp în urmă şi să

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 35

le aducă în conştient. Pacientul devenind conştient de aceste evenimente,

ele îşi pierdeau din puterea lor subconştientă, iar pacientul câştiga un grad

mai mare de control al conştientului.

Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se

conturează mai precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui

model structural al personalităţii. Cele trei componente structurale ale

personalităţii sunt: id (sinele), ego (eul) şi superego (supraeul).

SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a

personalităţii. El reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi

cele care interesează satisfacerea nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv

şi nu este afectat de restricţiile sociale. Se manifestă î n permanenţă sub

forma unei stări tensionale legate de homeostazia organismului (tendinţa

generală a organismului ce vizează să menţină constante, condiţiile de

echilibru ale mediului său), stări tensionale care se cer imperios satisfăcute

şi împing individul printr-un mecanism de acţiune reflexă să reducă tensiunea

prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură

primitivă, egoistă, amorală, insistentă, nesăbuită.

EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii

compus din cunoştinţe, imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau

inconştiente despre interese şi valori. El este o structură preponderent

conştientă, un "stăpân raţional" al personalităţii, dar are zone

subconştiente şi chiar inconştiente. Relaţionarea organismului cu mediul

are ca scop final satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea eului se

subordonează principiului realităţii: chiar dacă sinele împinge activitatea în

direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a pulsiunilor sale, eul este

cel care orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale. Eul

trebuie să ţină seama nu numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale

ale situaţiei în care se găseşte, ci şi de restricţiile de natură morală prin care

societatea reglementează relaţiile dintre oameni şi implicit satisfacerea

trebuinţelor fiecăruia. Eul este o instanţă meditatoare între sine şi mediu.

SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia

individului în mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor

de convieţuire socială. Supraeul constiuie un element al conştientului,

element ce devine evident pe măsura maturizării individului. Geneza lui este

legată de internalizarea legilor şi interdicţii morale în copilărie pe care

societatea le impune individului prin educaţie, dar conţinuturile sale, odată

formate, devin în mare măsură inconştiente. El asigură conformitatea

comportamentului cu legile morale ale societăţii în absenţa oricărui control

extern, încălcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului.

Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru plăcere ca

sinele şi nici pentru a atinge scopuri realiste ca eul.

Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile

exercitate se supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 36

acceptabilă dorinţei sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru

supraeu, într-un proces numit sublimare. În cazul în care sublimarea va

reuşi, realizându-se o conciliere între cele două forţe oponente, individul va

avea o anumită stabilitate psihică. Echilibrul se poate obţine temporar şi

prin deturnarea de la scopul iniţial impulsurilor transmise de sine, în

vederea eliberării energiilor latente (spre exemplu prin sport) î n cadrul unui

proces de compensare.

Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul

necesar, supraeul utilizează represiune determinând refularea în inconştient

a instinctelor nedorite, unde vor rămâne până cand vor găsi o ocazie să

erupă în mod necontrolat inlăturând barierele impuse de eu şi supraeu,

uneori această erupţie determinând chiar trecerea la actul infracţional.

Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori

atinge o intensitate insuportabilă, determinând săvârşirea actului

infracţional, iar pedeapsa este aşteptată ca o eliberare. Aceasta este

explicaţia pentru care unii infractori îşi "semnează" crima, pentru a putea fi

mai uşor descoperiţi.

B) Teorii psihanalitice post-Freudiene

- Teoria complexului de inferioritate

Prin inventarea "complexului de inferioritate" ALFRED ADLER

aduce în discuţie sentimentul de inferioritate care declanşează dorinţa

individului de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de

compensare sau supracompensare.

Când individul devine conştient de carentele sale, încearcă să le

compenseze ajungându-se uneori la SUPRACOMPENRSARE (exemplu

BEETHOVEN surd fiind, a creat opere nemuritoare). Însă, dacă deficienţa

este depăşită, sentimentul de inferioriate degenera într -un complex de

inferioritate care poate duce la săvârşirea anumitor infracţiuni.

- Tipologii infracţionale în funcţie de entităţile psihice propuse de

Freud

Fr.ALEXANDER şi H.STAMB în lucrarea "Criminalul şi judecătorii

săi" clasifică criminalitatea în trei categorii:

a) criminalitatea imaginară- care apare în vise, fantezii sau acte ratate;

b) criminalitatea ocazională - când SUPEREUL elimină conştiinţa

morală în urma unei vătămări sau ameninţări pentru EU ( şantaj,

ameninţari, legitimă apărare);

c) criminalitatea obişnuită- care curpinde:

- criminalii organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică

(bolnavi

mintali sau cu alternări ale discernământului) ;

- criminalii normali- normali din punct de vedere psihic dar

aparţinând unei colectivităţi criminale, deci comportându-se

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 37

conform

moralei acestora ;

- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri

inconştiente. Pentru criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă

o

justificare morală dezvoltând sentimentul de culpabilitate şi

nevoia

de pedeapsa

C. Teoria personalităţii antisociale

AUGUST AICHORN considera că deşi mediul social îl influenţează pe

individ, acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus

în această direcţie. AICHON a denumit această predispoziţie "delicvenţă

latentă". Continuând aceasta idee, şi având la bază constatările psihanalizei

freudiene cu privire la "evenimentele din prima copilărie",

N.FRIEDLANDER lansează o variantă a acestei teorii, potrivit căreia în

adaptarea socială, respectiv formarea personalităţii individului, factorii

esenţiali sunt cei familiali. Astfel, carentele afective materne pot genera un

comportament criminal al copilului lipsit de afectivitate.

D. Teoria lui David Abrahamsen

Profesorul ABRAHAMSEN de la Universitatea din Columbia,

susţine afimaţia că explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele

bisexuale, cu care omul se loveşte de timpuriu, în copilărie.

D.ABRAHAMSEN nu considera libidoul unicul instinct care determină

conduita omului, ci şi ale instinctelor, fiecare din ele posedând o anumită

rezervă de energie constantă, iar dacă instinctul sexual este înnăbuşit, el

trebuie în mod inevitabil să se manifeste sub altă formă.

Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă "

este o manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune

poate fi expresia instinctelor sexuale sau a altor instincte.

Un alt criteriu al infracţionalităţii îl reprezintă situaţia încordată în

familie. Astfel, un copil poate deveni delicvent, dacă:

- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă

atenţia

asupra sa ;

- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele

manifestându-se prin delicte.

TEORIILE PSIHOMORALE

A. Teoria instinctelor:

Această teorie aparţine criminologului belgian ETIENNE DE

GREEF, considerat fondatorul cnminologiei clinice dar şi unul din

pionierii cnminologiei dinamice prin formularea unei teorii a trecerii la act.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 38

Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a

delicventului, este determinată de două grupuri fundamentale de instincte ce

constituie structura afectivă a instinctului de apărare şi a instinctului de

simpatie.

a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub

sentimentul de justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază

agresivitatea.

b) instinctul de simpatie- contribuie la conservarea speciei,

funcţionând sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a

celuilalt, având la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celalalt.

Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului

permanent între structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru

precar, condiţii în care tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei

vor favoriza trecerea la actul criminal.

B. Teoria personalităţii criminale:

Această teorie, aparţine criminologului francez JEAN PI NATEL,

fiind concepută ca un model explicativ pentru dinaminca actului criminal.

PINATEL considera inutilă incercarea de a separa oamenii în buni şi

răi, deoarece nu există o diferenţă de natura între oameni cu privire la

actul criminal "Orice om în circumstanţe excepţionale, poate deveni

delicvent".

Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă

existenţa unor diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi

noninfractorilor. Astfel, unii indivizi, au nevoie de "instigări" exterioare

grave, iar alţii de "instigări" lejere, pentru a realiza trecerea la actul delictual.

Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice

numite "nucleul central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură

dinamică. Aceste trăsături nu sunt specifice doar infractorilor şi numai

reunirea lor pot conferi personalităţii un caracter infracţional.

Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:

- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine

însuşi;

- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o

deficienţă de organizare în timp;

- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi

eliminarea

obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET

"Agressivite et personalite criminelle") ;

- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism

şi răceală faţă de aproapele lui.

Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica

fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu

privire la criminalitate.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 39

1.4 TEST DE EVALUARE

Definiţi inconştientul ca structură a personalităţii potrivit teoriei lui Sigmund Freud

1.5 LUCRARE DE VERIFICARE

Teoria lui David Abrahamsen

1.6 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi

direcţionează comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei,

prezentat ca un depozit energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea

invizibilă a icebergului care formează cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai

puternic sector al minţii noastre", care cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului

şi memoria sa, refulată din sfera conştientului în inconştient.

1.7 BIBLIOGRAFIE

1. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică,

Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002

2. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie

1995

3. Jean Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Editura Dalloz 1963

4. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză, Prelegeri de psihanaliza, Editura

Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

5. Cesare Lombroso, L'homme criminel, Editura Felix Alcan, Paris 1895

6. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 40

Unitatea de învăţare nr.5

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE -II-

Cuprins

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE – II-

Orientarea sociologică

Teorii sociologice moderne - Modelul consensual

Teorii sociologice moderne - Modelul conflictual

1.1 OBIECTIVE

Aprofundarea cunoştinţelor referitoare la marile curente în criminologie

1.2 Orientarea sociologică

I. Bazele istorice ale criminologiei sociologice

Atât reprezentanţii orientării biologice cât şi a celei psihologice au avut

în centrul atenţiei considerente de ordin endogen în originea criminalităţii.

Reprezentanţii orientării sociologice au considerat însă ca nesatisfăcătoare

teoriile elaborate de precursorii lor, motiv pentru care, şi -au îndreptat

atenţia asupra cauzelor de ordin exogen acordănd o deosebită importanţă

determinărilor de ordin social.

Diversitatea de curente, teorii şi opinii inspirate din sociologia şi

psihologia socială, au fost grupate sub denumirea generică de ŞCOALA

FRANCO-BELGIANĂ a mediului social.

1) Şcoala cartografică (geografică)

Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques

Queleten (1796-1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802-1866), care

au încercat să descopere anumite legităţi ale dinamicii cnminalităţii, în urma

analizei statistice a acesteia.

În urma studierii datelor statistice din Franţa, cei doi cercetători au

formulat aşa numita "lege termică a criminalităţii" potrivit căreia

infracţiunile împotriva persoanei predomină în regiunile sudice şi în timpul

sezonului cald, iar infracţiunile împotriva patrimoniului sunt predominante

în nord, în timpul sezonului rece. Acestă opinie a fost însă criticată

subliniindu-se că deosebirile ce apar între structură şi modelul

criminalităţii de la o regiune la alta, sunt rezultatul dezvoltării social-

economice diferite, şi nu au legătură cu diferenţele de climă.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 41

Queleten (doctor în matematică şi director al Observatorului

Astronomic din Bruxelles) a prezentat în lucrările sale - printre care cea mai

importantă este "Despre om şi dezvoltarea facultaţilor sale" sau "Eseu de

fizică socială" (1835) - următoarele:

- vârsta ar avea mai mare influenţă în comiterea crimei şi cu tipul

infracţiunilor comise (fapte săvârşite cu violenţă contra persoanei în

tinereţe şi contra proprietăţii pe parcursul înaintării în vârstă);

- bărbaţii intră mai des în conflict cu legea iar femeile săvârşesc

mai des infracţiuni împotriva proprietăţii;

- persoanele instruite se implică în acţiuni ce impun o pregătire

intelectuală;

În concluzie nu sărăcia generează criminalitate ci mai degrabă

discrepanţa între posibilităţiile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor.

2. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkeim

Emil Durkeim (1858-1917) este considerat principalul reprezentant al

şcolii Sociologice originalitatea opiniilor sale constând în aceea că el

considera clima drept un fenomen de normalitate socială, consideraţie ce

are la bază constatarea că "peste tot şi totdeauna au existat oameni care s-au

comportat de o aşa manieră încât au atras asupra lor aversiunea penală". Mai

mult, el susţinea despre crimă că este chiar "un factor de sănătate publică",

ceea ce deduce la următoarele consecinţe:

a) din moment ce crima este un fenomen "normal" - ea nu

provine din cauze excepţionale, ci din structura însăşi a

culturii căreia îi aparţine ;

b) deoarece criminalitatea este rezultanta marilor curente

colective ale societăţii

- existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii

sociale prezintă un caracter de permanenţă la o cultură

determinată de timp şi spaţiu

c) criminalitatea trebuie să fie înţeleasă şi analizată nu prin

ea însăşi ci întotdeauna relativ la o cultură determinată în

timp şi spaţiu

În explicarea criminalităţii, Durkeim introduce conceptul de

anomie (din grecescul anomos = fără lege) pe care îl înţelegem în sensul de

slăbire a rolului normelor sociale ca urmare a tendinţelor crescânde ale

individului spre satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu

social.

3. Şcoala mediului social

Numită şi şcoala Lyoneză, a fost fondată de Alexandre Lakssagne (

1843-1924, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon), care a

promovat teoria conform căreia "mediul social are un rol determinant în

geneza criminalităţii" .

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 42

Teoria lui Alexandre Lakssagne este rezumată în două fraze celebre:

"societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită" şi "mediul social este

mediul de cultură al criminalităţii (supa) iar microbul este infractorul, un

element care nu prezintă importanţă decât în ziua în care găseşte mediul care

îl face să se dezvolte". Aceste fraze au devenit laitmotivul cnminologiei

sociologice care susţine că fiecare societate conţine tipurile de infractori şi

infracţiuni care corespund condiţiilor economice, culturale şi sociale proprii.

4. Şcoala interpsihologică

Denumită astfel deoarece principalul său reprezentant Gabriel Tarde

(19843-1904), cel care a pus bazele psihosociologiei şi criminologiei

franceze, considera că sociologia nu este decât o interpsihologie atâta timp

cât nu avem de-a face (în sociologie) decât cu raporturi inter-individuale.

Acesta precizează în lucrările sale "Criminalitatea comparată" (1886) şi

"Legile imitaţiei" (1890), că angajarea individului în săvărşirea faptelor

infracţionale, nu s-ar datora unor

pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia prin imitaţie,

aceasta fiind văzută ca principala cauză a criminalităţii. Gabriel Tarde

considera că un delict este nu numai un rău în plus, ci în acelaşi timp o sursă

probabilă a unor noi rele. Explicarea fenomenului criminal are la bază ideea

esenţială că fiecare individ se comportă potrivit cutumelor acceptate de către

mediul său şi în consecinţă comportamentul criminal este şi el un

comportament imitat.

II. Teoria sociologică multifuncţională

Primul care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexă asupra

etiologiei crimei, elaborând o teorie multifuncţionala este Enrico Ferri.

Considerat drept fondatorul criminologiei sociologice, Ferri se ocupă mai

ales de cauzele exogene, socio-economice ale fenomenului infracţional.

Ferri clasifică factorii crimogeni în:

a) factori antropologici (endogeni) - grupaţi la rândul lor în trei grupe:

- factori ce ţin de constituţia organică a

infractorului ;

- factori ce ţin de constituţia psihică a infractorului ;

- caracteristicile personale ale infractorului ( vârstă,

sex).

b) factori fizici sau cosmo-telurici (exogeni) - climatul, natura

solului, anotimpurile, condiţiile atmosferice;

c) factorii mediului social - densitatea populaţiei, familia, educaţia,

opinia publică, producţia industrială, alcoolismul, organizarea

economică şi politică, etc.

Plecând de la ,,legea saturaţiei mediului" a lui Quetelet, Ferri

elaborează nlegea suprasaturaţiei" conform căreia orice fenomen social

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 43

anormal, cum ar fi: războiul, revoluţia, foametea, etc., produce o creştere

bruscă a criminalităţii. Revenirea la limitele , « normale" ale criminalităţii se

realizează odată cu terminarea evenimentului cauzator.

Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului

sociologic sunt conform teoriei lui Ferri:

- elementul de sinteză - obşnuit prin culegerea

datelor oferite de alte discipline cu preocupari în

domeniul criminologiei;

- studiul analitic al fenomenului infracţional.

1.3 Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

În marea lor majoritate teoriile sociologice încearcă să răspundă la

întrebarea ..De ce viaţa socială determină anumiţi indivizi să comită fapte

penale, în timp ce alţi indivizi nu devin deticvenţi ? " Aceste teorii au fost

denumite Teoriile factorilor sociali ai delicvenţei.

Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o

perspectivă contrară ..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu

comit fapte penale ?" . Aceste teorii au fost regrupate sub denumirea de

Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale.

Din punctul de vedere al altor autori teoriile sociologice moderne au

fost

clasificate în :

a) Teoriile structurii sociale - care include curentul culturalist şi

curentul funcţionalist;

b) Teoriile proceselor sociale - care cuprind: teoriile învăţării, ale

controlului social şi ale ,,etichetării sociale"

c) Teoriile conflictului social.

În perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo

teoriile sociologice moderne aparţin fie modelului consensual, fie modelului

conflictual.

Modelul consensual

Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul

natural şi sistemul social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura

produsă între aceste elemente ale sistemelor menţionate apare în cazul

eşecului procesului de adaptare.

Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat

un neadaptat propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a

acestuia.

În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:

- orientarea ecologică ;

- curentul culturalist;

- curentul funcţionalist;

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 44

- teoriile controlului social.

I. Orientarea ecologică

Şcoala ecologică de la Chicago a promovat în perioada anilor 1920-

1930 orientarea ecologică conform căreia, orice element, indiferent de

natura sa (animal-vegetal, biologic -psihologic, etc.) este susceptibil de a fi

implicat într-o relaţie cauzală în momentul în care intra în relaţii cu alte

elemente.

Încercând să explice cauzele cnminalităţii în marile aglomeraţii

urbane, în care proporţia imigranţilor este mai ridicată, Clifford R.Shaw şi

Henry.D.McKay au făcut analogie între grupurile de emigranţi şi speciile

de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil; în acelaşi fel,

imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse

de viaţa concretă.

S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi

perturbările sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin

sărăcie, somaj, condiţii de muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat

etc.). Se formează astfel conceptul de zonă crimogenă specifică sau

,,zona delictoasă" unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de

respingere, specific cartierelor sărace.

Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea

că ,,a deschis calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul

dintre

anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrial izarea şi criminalitatea

,dar mai ales de a fi inspirat un program special de lungă durată de prevenire

a criminalităţii"(R. Stănoiu).

1. Curentul culturalist

Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o

asimilează, tema centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.

A. Teoria asociaţiilor diferenţiate

Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane,

Edwin Sutherland emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie

conform căreia comportamentul delicvent se învaţă printr-un proces

obişnuit de comunicare cu alte persoane, asociindu-se astfel cu indivizi care

apreciază favorabil acest comportament şi izolându-se de cei care nu îl

apreciază.

O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile

încălcării legii în detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale.

Acesta este principiul asocierii diferenţiate.

În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii

ale fenomenului criminal care îl influenţează:

- în funcţie de elementele aflate în momentul în care

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 45

infracţiunea este comisă - explicaţie „ dinamică ";

- în funcţie de elementele care au influenţat anterior viaţa

delicventului - explicaţie ,,istorică" sau ,,genetică".

În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor

impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a

dispoziţiilor legale iar indivizii au un comportament criminal deoarece „

sunt în contact cu modele criminale şi nu au sub ochi modele anti-

criminale"'.

La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup

poate fi organizat de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal,

fie de manieră a i se opune".

Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţi i

globale, el a reuşit să identifice forme de criminalitate care scăpau de sub

incidenţa legii penale („ white collar crime"-criminalitatea gulerelor albe).

B. Teoria conflictului de cultură

Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale

curentului culturalist prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".

Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt

expresia culturii dominante din societate. Deoarece în societate există mari

diferenţe culturale (de ex.: între bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi)

comportamentul delicvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar

între normele şi valorile însuşite de individ şi normele şi valorile dominante

în societate. Astfel autorul consideră că există o relaţie direct proporţională

între numărul de contradicţii culturale şi rata delicvenţei.

Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care

le-a asimilat de-a lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor

grupuri sociale. Fiecare grup are propriile sale norme de conduită, care

trebuie respectate (de ex. normele de conduită al gangsterilor ) . Când

conduita anumitor persoane nu este apreciată în aceeaşi măsură de toate

grupurile sociale se poate vorbi despre conflict cultural.

C. Teoria ,,subculturilor delicvente"

Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că

infracţionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest

împotriva norme lor culturale dominante. Întrucât condiţiile sociale nu le

permit să obţină un succes social legal, aceşti tineri resimt o puternică stare

de frustare care le determină un comportament infracţional.

Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în

societate şi alegând calea delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un

sistem propriu de modele şi norme care poartă denumirea de ,,subcultură

delicventă". Acest gen de infracţiuni se caracterizează prin:

- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri

materiale;

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 46

- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;

- negativism.

2. Curentul funcţionalist

Teoriile exprimate în cadrul acestui curent, numite şi ,,Teoriile

tensiunii sociale" consideră criminalitatea ca rezultat al stării de frustare a

indiviziilor şi grupurilor defavorizate social şi economic, incapabile să

atingă prin mijloace licite succese sociale.

A. Teoria anomiei sociale

În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte

majore cum ar fi: războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele

naturale, structura socială devine anomică, adică tinde spre dezintegrare

pentru a se restructura pe baze noi.

Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la

Durkheim adaptând-o la societatea americană. În explicarea stării de

anomie, autorul utilizează două concepte:

- cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita

indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să

tindă

- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi

instituţii care reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele

autorizate pentru atingerea scopurilor.

Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj

prea mare între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru

anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace

ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura

ambiantă, a grupului din care fac parte.

B. Teoria oportunităţii diferenţiate

Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi

Lloyd Ohlin care în lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi

oportunitate ) au analizat noţiunea de subculturi delicvente. În această

lucrare numită şi teoria eşecului social, autorii susţin ideea existenţei a

numeroase subculturi delicvente independente în societate în care „ anumite

forme ale activităţii infracţionale sunt cerinţe esenţiale pentru performanţă

şi câştigarea rolului dominant în cadrul grupului".

Astfel, odată intraţi în grupul delicvent, infractorilor li se of eră

oportunitatea de a obţine şi succesul economic dorit. Cei doi autori

analizează procesele de diferenţiere inclusiv din cadrul grupurilor

subculturale, în care indivizii se impart in funţtie de calităţiile personale (

forţă, inteligenţă, abilitate ) astfel încât oportunităţile ilicite se modifică în

funcţie de ,,statutul" fiecărui individ. Autorii împart subculturile delicvente

în trei modele:

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 47

- modelul criminal;

- modelul violent;

- modelul izolat.

3.Teoria controlului (autocontrolului) social

Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei

teorii (prezentaţi în cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele

criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care sunt motivele pentru care oamenii

respectă normele sociale". Unul dintre motivele considerate clasice este

teama de pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este

considerat a fi un motiv total satisfăcător.

Alte elemente care concură la determinarea răspunsului la această

întrebare sunt:

- abatere sau responsabilitate şi control;

- apartenenţă socială,

- rezistenţă la frustrare.

A. Teoria abaterii

În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între

individ şi lege există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi

care, în cea mai mare parte a timpului, păstrează limita între

comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit limita permisă

de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă

şi lege, cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o

decizie. Dacă totuşi comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte

tehnice defensive care să îi elibereze de constrângerile de ordin moral ce îi

împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:

- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost

victima circumstanţelor"

- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni

rănit,

deci care e problema?"

- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"

- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi

judecătorii au făcut infracţiuni mai mari decât cele pentru care am

fost judecat"

- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece

erau

prietenii mei"

Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale

convenţionale, dar le neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte

ilegale fără sentimentul de vinovăţie.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 48

B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)

Criminologul american Travis Hirschi, autorul lucrării ,,Causes of

Delinquency" (Cauzele delicvenţei), consideră că oamenii sunt predispuşi a

încălca legea, dar mulţi dintre ei se tem că un comportament ilicit ar putea

duce la o afectare ireparabilă a relaţiilor cu grupul şi instituţiile sociale de

care depind (familia, şcoala, colegii, etc). Exis tă deci o legatură socială, un

sentiment al apartenenţei la o anumită comunitate umană şi ca atare este

puţin probabil ca indivizii să comită acte de natură delicventă.

Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale

sunt:

- ataşamentul - în care acceptarea normelor sociale şi dezvoltarea

conştiinţei sociale individuale depinde de ataşamentul şi grija faţă de alte

persoane;

- angajamentul - care asigură încrederea pe care o are individul în

societatea în care trăieşte sau riscul pe care şi-1 asumă dacă se angajează

într-un comportament deviant

- implicarea în activităţiile convenţional stabilite de societate -

,,mâinile fără ocupaţie sunt magazinul diavolului" (observaţie făcută de

autor)

- credinţa în valorile morale si sociale

C. Teoria rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)

Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt

afectaţi de o varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de

forţe care-i reţin de la crimă. Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior

are şi o structură internă protectoare, ambele conferindu-i protecţie

împotriva crimei. Astfel, aceste forţe sunt:

1. forţele care-1 împing pe individ spre crimă:

- presiunile sociale - condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale,

statutul de minoritar, lipsa oportunităţilor

- impulsurile sociale - ex.:prieteniile cu persoane rău famate,

subcultura criminală sau delicventă, mass media, grupurile deviante, etc.

- impulsurile biologice sau psihologice - ex.: agresivitatea, ostilitatea,

oboseala, tensiunile interne, nemuţumirea, etc.

2. forţele care-1 reţin pe individ de la comiterea unor fapte de natură

delicventă:

- forţele conţinutului extern - constă în viaţa afectivă de familie şi

include elemente ca: moralitatea, disciplină, consolidarea instituţiilor

statului, apartenenţa la proprietate, identitatea

- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl

are individul, în responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către

un anumit scop.

Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 49

anormal. Stresul emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop

care deseori nu este criminal. Totuşi problemele încep să apară în

momentul în care individul este blocat sau frustrat în atingerea scopului.

Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea agresivităţii într -o direcţie mai bună

poate determina o forţă distructivă. De exemplu, muncitorul care vrea să-şi

lovească şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau

îşi descarcă agresivitatea asupra propriei persoane lovindu-se sau

mutilându-se singur.

În acest sens, autorul consideră că răspunsul la agresivitate nu este

eradicarea ei, ci înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se

putea exprima.

1.4 Teorii sociologice moderne - Modelul conflictual

Apărut ca o reacţie faţă de modelul consensual, modelul conflictual se

caracterizează prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte între clase

şi grupuri sociale. Aceste conflicte nu sunt resorbite prin adaptare, prin ajustări şi

reechilibrări, ca în cazul modelului consensual.

Conform acestui model, întregul fenomen social este explicat în termenii:

- ,,conflictelor între clase" cu interese opuse;

- de dominaţie între organisme de ordin: naţional, religios, etnic,

profesional.

Modelul consensual pleacă de la premiza că omul are un patrimoniu bio-

genetic şi socio-cultural de o mare complexitate, dar plasat în condiţii istorice

respectiv într-o structură socio-economică dată, omul se diferenţiază de

semenii săi prin procesul de instruire. Această diferenţiere îi va asigura un

statut în societate mai mult sau mai puţin dorit.

Modelul conflictual consideră că inegalităţile care se observă în

societate trebuie eliminate, acţiune ce se realizează prin confruntări, conflicte şi

revoluţii.

Bazele istorice ale modelului conflictual

A. Marxismul

Teoriile criminologice marxiste se alimentează din princiipile

materialismului istoric ai cărui întemeietor sunt Karl Marx şi Friederich Engels.

Doctrina acestei filozofii sociale numită materialism este că, în societate, întâiul

fenomen este economia iar celelalte cum ar fi: dreptul, religia, morala, arta,

filozofia, etc, sunt doar nişte reflexe ale acesteia, adică ale raporturilor

economice.

Conform teoriei acestora, societatea capitalistă se împarte în clase

sociale a căror existenţă este marcată de contradicţii. Când contradicţiile devin

antagoniste, radicalizarea poziţiilor claselor este atât de puternică încât

schimbarea socială pe cale conflictuală, revoluţionară este inevitabilă.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 50

B. Şcoala economică

Plecând de la teoria marxistă în care factorii economici (exploatarea,

mizeria, şomajul, corupţia) sunt considerate principalele surse ale actului

infracţional, olandezul Willelm Bonger susţine următoarele (în cartea „

Criminality and Economic Conditions „):

—► crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu

biologic ( cu unele excepţii);

—► reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin

puterea politică

—> nici un act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile

despre ce este moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a

controla prin forţă încălcarea legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;

—> infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;

—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite

întotdeauna cel mai sever;

—> societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de

capacitatea intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor în cadrul

relaţiilor de producţie;

—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate,

protejează interesele clasei conducătoare;

—► sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din

pătura socială mai săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai

bogată nefiind incriminate;

—► criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de

distribuţie a bogăţiei;

1. Curentul interacţionist

Inspirat din şcoala sociologică a interacţionismului simbolic, c reată de

George Herman Mead, Charles Horton Cooley şi W.Thomas, curentul

interacţionist acreditează ideea că oamenii acţionează în conformitate cu

propria lor interpretare a realităţii. Astfel oamenii învaţă sensul valorilor şi al

nonvalorilor din felul în care ceilalţi oameni reacţionează la ele în mod pozitiv

sau negativ.

Noţiunile de ordin psiho-social ce stau la baza tuturor teoriilor exprimate în

cadrul acestui curent sunt:

—► conceptul de rol - conform căruia comportamentul individului în

societate nu este dominat de hazard ci corespunde unui rol social coerent;

—► conceptul de interacţiune - care presupune ideea că actul unui

participant la reacţia socială constituie un răspuns la un stimul declanşat de către

altcineva, acest act la rândul său constituind un stimul pentru altcineva;

—■ conceptul de personalitate — care se formează lent, ca efect al

interacţiunii între oameni.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 51

A. Teoria conflictului de grup

George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia

indivizii sunt parte integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi

realizate prin acţiuni colective. Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi

devin concurente atunci când interesele şi scopurile lor tind să se suprapună,

membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta loialitatea faţă de grupul

căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte reprobabile în interesul

grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune între ele

intervine o luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void susţine "conflictul

este unul din procesele principale şi esenţiale în menţinerea şi funcţionarea

societăţii".

Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la

vreo luptă între interesele diferitelor grupuri din societate.

B. Teoria etichetării şi a stigmatizării

Întrebarea de la care pleacă conceptul de interacţionist nu mai este „ De ce

individul este delicvent ? " ci „ De ce un individ este considerat a fi delicvent ?

".

În acest context criminologul Howard Becker susţine că grupul social

deţinător al puterii politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legi

care favorizează interesele acelui grup, creează conţinutul noţiunii de devianţă

şi implicit delicvenţă. În felul acesta devianţa nu este o calitate intrinsecă a

actului pe care individul îl comite ci mai degrabă o consecinţă a aplicării unei

etichete. Devianţa constituie astfel o categorie prin intermediul căreia anumiţi

indivizi sunt etichetaţi ca atare, devenind stigmatizaţi ( outsider ) printr-un

proces de marginalizare al lor, aceştia constituindu-se în grupuri de

socializare negativă respectiv adâncindu-se în ,,cariere infracţionale".

Criminologii interacţionişti consideră că deosebirile între infractori şi

noninfractori sunt infime, singura deosebire fiind faptul că anumiţi indivizi

sunt etichetaţi infractori iar alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile de

drept şi cu mecanismele de aplicare a acestora. Aceştia consideră că etichetarea

produce un stigmat psihic iar condamnarea publică a actului devian t îl separă pe

individ de societatea convenţională. Astfel etichetarea negativă a unui individ îl

poate determina pe acesta să devină membru al unei subculturi populate de

persoane etichetate în mod similar.

Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este

mult mai importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce

instanţele judecătoreşti aplică frecvent pedeapsa cu suspendarea executării sau

amenda penală.

C. Teoria reacţiei sociale

Într-o anumită măsură asemănătoare cu teoriile etichetării, criminologia

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 52

"reacţiei sociale" dezvoltă viziunea interacţionistă asupra ansamblului

proceselor care alcătuiesc reacţia socială faţă de criminalitate. Precursorii

acesteia au fost: Ralf Dahrendorf şi George Void.

Considerând criminalitatea ca fiind rezultatul conflictului social între clase şi

grupuri sociale Ralf Dahrendorf susţine că fiecare sistem social se bazează pe

exercitarea, de către clasa conducătoare, a coerciţiei asupra restului complexului

social.

La rândul său George Void consideră că "întregul proces politic de

adoptare, de încălcare şi de aplicare a legii penale constituie expresia directă a

conflictului fundamental dintre grupuri de interese în cucerirea şi menţinerea

puterii politice în stat".

O altă poziţie interesantă vizavi de procesul conflictual dintre clasa

politică dominantă şi restul complexului social, este cea a sociologilor William

Chambliss şi Robert Seidman care susţin că valorile la care apelează cei care

elaborează legile sunt în general acelea ale oa menilor înstăriţi şi nu cele ale

săracilor. Astfel în privinţa consecinţelor criminalităţii pentru societate, ei

afirmă că infracţionismul reduce şomajul, cerând totodată locuri de muncă în

organele de control social iar pe de altă parte en ma deturnează atenţia

proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, la problemele propriei

clase.

În ceea ce priveşte etiologia conduitei infracţionale conduita umană

delicvenţă sau nondelicvenţă este raţional a-şi conforma poziţiei pe care

individul o ocupă în structura societăţii.

D. Criminologia „ radicală" sau „ critică"

Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New

Criminology " a pus bazele acestui curent numit şi „ noua criminologie"

conform căreia:

- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o

parte şi structurile sociale şi economice;

- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă refuzul

faţă de structura socială existentă.

În analiza actului infracţional se disting cinci etape:

analiza asupra originilor îndepărtate ale actului deviant - sunt

avute în vedere inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei şi a

privilegilor de clasă;

analiza originilor imediate ale actului - in cadrul căreia se

realizează o evaluare politică a crimei, completată cu o analiză a

psihologiei sociale a crimei;

analiza actului însuşi - criminologia fiind chemată să explice

alegerea pe care infractorii o fac în a opta pentru încălcarea anumitor

valori sociale din multitudinea celor protejate;

analiza originilor imediate ale reacţiei sociale - prin elaborarea

unei psihologii a reacţiei sociale care să explice atitudinile diferite ale

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 53

oamenilor faţă de actele antisociale;

analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie

căutate în structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care

să studieze modul în care întregul sistem penal, departe de a fi neutru,

reprezintă un veritabil instrument de dominare asupra claselor

defavorizate.

Scopul declarat al acestor teorii şi lucrări prezentate nu este de a dovedi

statistic faptul că sistemul capitalist determină fenomenul infracţional ci, mai

degrabă de a arăta ca el creează un mediu social economic şi politic în care

criminalitatea este stimulată şi inevitabilă.

2. Evaluarea critică a modelului conflictual

Opinile critice exprimate au în vedere imposibilitatea criminologilor

interactionişti de a face diferenţa între devianţă şi nondevianţă respectiv

explicarea condiţiilor existente înaintea etichetării individului ca deviant.

În acest context se susţine că teoria ,,etichetării" nu reuşeşte să explice

nici diferenţele în rata criminalităţii şi nici de ce oamenii comit actul deviant

iniţial (înainte de a fi etichetaţi Eduart Schur).

Criticând susţinerea conform căreia nici un act nu este infracţional în

mod intrinsec, sociologul american Ch.Wellford afirmă că anumite infracţiuni

cum ar fi omuciderea sau violul sunt universal înţelese şi sancţionate ca fapte

penale.

În analiza teorii or modelul conflictual Rodica Stănoiu expune următoarele

idei:

- negând actului infracţional orice suport obiectiv şi considerând că

delicvenţa nu există ca atare ci numai ca produs al reacţiei sociale, context în

care s-a afirmat ca temporal reacţia socială precede delicvenţa, nu s-a explicat

cum s-a ajuns totuşi la formularea consensului social de condamnare care are

ca impuls iniţial un act infracţional, înţeles ca o încălcare a unor prescripţii

legale imperative şi nu ca un produs al reacţiei sociale;

- este adevărat că normele juridice elaborate într-o anumită etapă sunt

rezultanta interesului clasei dominante de la momentul respectiv în promovarea

anumitor valori sociale, însă există totuşi anumite valori sociale perene ce se

regăsesc protejate în contextul oricăror norme juridice, indiferent de tipul de

societate care le-a adoptat;

- ideea adepţilor teoriei reacţiei sociale conform cărora infracţiunea

este o etichetă aplicată arbitrar de clasa dominantă unor fapte săvârşite de cei din

afarasa, nu se verifică atunci când infractorii fac parte chiar din rândurile clasei

dominante;

- influenţa clasei dominante în procesul de legiferare şi de aplicare a legii

nu este unică şi nelimitată, influenţa altor grupuri sau pături sociale fiind cu atât

mai mare cu cât societatea este mai democratic

-

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 54

1.5 TEST DE EVALUARE

Definiţi şi detaliaţi teoria conflictului de grup

1.6 LUCRARE DE VERIFICARE

Enumeraţi teoriile curentului interacţionist

1.7 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii

sunt parte integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate prin

acţiuni colective. Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin concurente atunci

când interesele şi scopurile lor tind să se suprapună, membrilor grupului oferinduli-se

ocazia de a-şi arăta loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi

executând fapte reprobabile în interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au

interese comune între ele intervine o luptă de menţinere a poziţiei, context în care

Void susţine "conflictul este unul din procesele principale şi esenţiale în menţinerea şi

funcţionarea societăţii".

Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo

luptă între interesele diferitelor grupuri din societate.

1.8 BIBLIOGRAFIE

1. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică,

Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002

2. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie

1995

3. Jean Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Editura Dalloz 1963

4. E. Durkheim, Les regles de la methode sociologique, Editura P.U.F. 1956

5. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 55

Unitatea de învăţare nr.6

TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE

Cuprins

TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE

Impactul crimei organizate şi a terorismului

Schimbarea socială şi criminalitatea

Integrarea culturală şi criminalitatea

Orientarea victimologică

1.1 OBIECTIVE

Asimilarea cunoştinţelor cu privire la tendinţele actuale în criminologie.

1.2 Impactul crimei organizate şi a terorismului

Odată cu tendinţa de globalizare, statele lumii se confruntă şi

cu globalizarea organizaţiilor criminale.

În genere miezul crimei organizate este furnizarea de bunuri şi servicii

ilegale unui număr foarte mare de cetăţeni. Implicarea crimei organizate în

afacerile legale conduce la obţinerea controlului a celor care deţin puterea

şi la obţinerea unor profituri ilegale pe seama cetăţenilor. Pentru a-şi duce la

îndeplinire activităţile, crima organizată corupe oficialităţile, fapt care îi va

oferi posibilitatea să-şi asigure o menţinere a unei aparente onorabilităţi

controlând şi sfera activităţilor în care se implică.

O altă formă de violenţă în masă este terorismul. După elementul

subiectiv al infracţiunii terorismul poate fi:

- Terorism de drept comun - reprezintă acele fapte care cad sub incidenţa

legii penale ca o infracţiune obisnuită, agravată de metoda de execuţie,

teroarea.

- Terorism social - urmăreşte realizarea unei doctrine sociale sau

ideologii care să motiveze distrugerea unei orânduiri sociale;

- Terorismul politic - actul terorist fiind îndreptat împotriva statului

- Terorism naţional sau intern - cu efecte între graniţele unei ţări.

1.3 Schimbarea socială şi criminalitatea

Transformările politice, economice, sociale şi culturale afectează

societatea atât în sens pozitiv prin progres sau prin ameliorarea condiţiilor de

trai, cât şi în sens negativ prin regresiune, recesiune, criză, criminalitate,

conflicte. Aceste elemente au un impact deosebit asupra tipologiilor

infracţionale, a frecvenţei acestora cât şi a formelor şi intensităţii controlului

social.

Concluzia studiilor efectuate asupra raportului dintre schimbarea

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 56

socială şi criminalitate arată că procesele similare ale schimbării sociale

produc efecte diferite asupra evoluţiei criminalităţii în plan geografic.

Dinamica accelerată a criminalităţii este marcată de schimbarea socială

dezechilibrată în condiţiile ,,rezistenţei" psihologice a indivizilor la progres.

Dezvoltarea socială dezechilibrată conduce la stări anomice, la blocarea

oportunităţilor cât şi la marginalizarea indivizilor

neadaptaţi. Astfel clasele sociale defavorizate sunt sunt afectate cel mai mult

de aceste schimbări.

1.4 Integrarea culturală şi criminalitatea

Inspirându-se din lucrările lui Sorokin şi Parsons, criminologul canadian

D.Szabo elaborează teoria integrării cultivate diferenţiate, conform căreia

fiecare societate este caracterizată prin trei elemente a căror cumul reprezintă axa

fundamentală. Cele trei elemente sunt:

■structura socială — reprezentată de distribuţia populaţiei dupa vârstă, sex,

apartenenţă socială;

■ cultura – ansamblul de obiceiuri, norme şi valori care determină conduita

oamenilor;

■personalitatea de bază - profilul psihologic al persoanei realizat în

procesul de socializare.

Pe baza acestora D.Szabo identifică diferite grade de integrare socială care

influenţează procesul criminologic:

° societăţi total integrate cultural - în care criminalitatea este

scazută ( afirmaţie depaşită deoarece se referă la URSS şi Europa de Est)

° societati parţial integrate cultural- cu criminalitate ridicată (ţările

occidentale)

° societăţi neintegrate cultural- cu criminalitate explozivă(ex. ţările

occidentale în perioade de criză: război)

Astfel concluziile criminologice actuate relevă faptul că dezintegrarea

socio-culturală în ţările din Europa de Est şi Europa Centrala conduce la o

creştere masivă a criminalităţii.

1.5 Orientarea victimologică

Se pune în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este

întotdeauna un hazard, de cele mai multe ori relaţiile preexistente dintre

victimă şi criminal fiind importante în ceea ce determină actul criminal.

Pe lângă acest fapt, orientarea victimologică propune înlocuirea

modelului represiv tradiţional de politică penală cu un model

tranzacţional de rezolvare a prejudiciilor suferite de victime.

1.6 TEST DE EVALUARE

Ce este orientarea victimologică?

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 57

1.7 LUCRARE DE VERIFICARE

Cine a elaborat teoria integrării cultivate diferenţiate

1.8 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

Se pune în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este întotdeauna un hazard,

de cele mai multe ori relaţiile preexistente dintre victimă şi criminal fiind importante în

ceea ce determină actul criminal.

Pe lângă acest fapt, orientarea victimologică propune înlocuirea modelului

represiv tradiţional de politică penală cu un model tranzacţional de rezolvare a

prejudiciilor suferite de victime.

1.9 BIBLIOGRAFIE

1. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie

1995

2. Jean Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Editura Dalloz 1963

3. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 58

Unitatea de învăţare nr.7

CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

Cuprins

CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

Consideraţii generale

Cauzele fenomenului social al criminalităţii

1.1 OBIECTIVE

Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la cauzele fenomenului

social al criminalităţii

1.2 Consideraţii generale

Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie este reprezentat de

identificarea, analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii, pentru a creea astfel

premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline, acela de a

contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente în măsura să determine

prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional.

În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii de-a lungul timpului, s-au exprimat in

literatura de specialitate diferite opinii cu privire la această problematică, opinii

deja prezentate în cadrul analizei diferitelor teorii ale cauzalităţii.

În vederea analizării succinte a factorilor ce determină criminalitatea ca

fenomen social realizăm o clasificare a acestora în

- factorii economici;

- factorii demografici;

- factoriiculturali;

factorii politici.

1.3 Cauzele fenomenului social al criminalităţii

1. Factorii economici

Considerând că economia determină suprastructura socială, politică cât

şi cea culturală şi instituţională, situaţia economică a unui stat determină, în

acelaşi fel comportamentul uman respectiv cel infracţional.

Industrializarea

Industrializarea este un factor de progres economic şi social care oferă:

- locuri de muncă,

- posibilităţi de instruire şi specializare,

- creşterea nivelului de trai al oamenilor

- creşterea calităţii produselor oferite pe piaţă.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 59

Acest fenomen de industrializare are însă şi diferite efecte

secundare ce determină creşterea criminalităţii, fapt ce este dovedit

statistic. Aceste efecte sunt create de:

migraţia populaţiei din zonele rurale spre zonele industrializate

- creează o modificare a personalităţii acestora printr-o ruptură

a individului din mediul său rural bine cunoscut, într-un mediu

urban impersonal impacte negative asupra sa;

se produce efectul de înstrăinare a oamenilor faţă de ceilalţi

prin aplicabilitatea muncii pe bandă;

se distruge echilibrul ecologic al zonei respective, cu efecte

ce accentuează starea de stres a oamenilor;

se creează o imposibilitate a asigurării unor condiţii social-

edilitare minime pentru populaţia din zonele industrializate,

fapt ce duce la creşterea criminalităţii .

2. Factorii socio-culturali

Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create

de societatea omenească de-a lungul istoriei.

Factorii culturali care influenţează creştera infractionalităţii sunt

reprezentaţi de: familie, şcolarizare, religie, stare civilă, mass-media,

discriminarea etc.

Familia

Considerată ca fiind celula de bază a societăţii, familia are în primul

rând rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric.

Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante la

nivelul adaptării sale în societate cât şi asupra personalităţii acestuia.

În urma urbanizării s-a schimbat structura instituţiei familiale:

- s-a intensificat rata divorţurilor, a despărţirilor şi a

abandonului de

familie,

- s-a diminuat autoritatea părintească;

- s-a schimbat profund instituţia familială prin şcolarizarea

prelungită

a copiilor, căsătoria lor prematură şi angajarea în muncă a

ambilor soţi;

- s-a redus rolul de socializare deţinut de familie datorită mass

mediei.

Un studiu elaborat de soţii Dueck în cartea "Unraveling Juvenile

Delinquency" (Delicventa juvenilă nerelevată) coincide faptul că toate

aceste elemente determină profund personalitatea copiilor, ei devenind

potenţiali infractori.

Instruirea şcolară Din punct de vedere cantitativ nu sunt diferenţe vizibile în planul

infracţiunilor, dar din punct de vedere calitativ, nivelul de instruire şcolară se

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 60

reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive.

Totuşi rolul şcolii este foarte important pentru educarea şi socializarea

copiilor.

Religia Religia, în ansamblul său joacă un rol puternic de influenţă şi

prevenire în combaterea criminalităţii. S-a admis însă că anumite secte

religioase practică infracţionismul pentru obţinerea unor avantaje materiale.

În perioadele de crize economice şi politice profunde pot avea loc şi

fenomene infracţionale cu substrat religios cum ar fi: distrugeri de lăcaşe de

cult, profanări, etc.

Starea civilă Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a

infractorilor, însă s-a concluzionat că atât femeile (?) cât şi bărbaţii (S)

necăsătoriţi sunt mai predispuşi să comită delicte sexuale iar în cazul soţiilor

au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă, datorită

neînţelegerilor dintre soţi.

Impactul activităţilor din timpul liber Au fost identificate ca periculoase formele de petrecere a timpului

liber în grupuri sau "bande" care se angajează în mod deliberat în comiterea

de infracţiuni.

Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din

timpul liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În

acest sens, neintegrarea economică şi socială a tinerilor absolvenţi duce la

stări de frustrare şi dezechilibru care generează infracţionalitatea.

Impactul mijloacelor de informare în masă Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în

mass-media şi în special video-violenţa. Acestea vor produce efecte mai ales

asupra acelora cu înclinaţii sau predispoziţii spre violenţă. Din cercetările

efectuate rezultă următoarele efecte care le crează violenţa în mass-media:

1. furnizează modele de comportament negativ;

2. determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor care urmăresc

asemenea filme şi emisiuni;

3. desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le

produce violenţa.

Discriminarea Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu

aspiraţiile sale. Ea se poate realiza la diferite niveluri.

Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care declanşează, de regulă,

porniri agresive precum şi dorinţe de revanşă din partea celor care se

consideră discriminaţi. Alteori grupurile ce se consideră discriminate emit

pretenţii atât de mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor.

Acesta este un caz tipic de "conflict de cultură".

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 61

Toxicomania În prezent în România nu există o stare infracţională determinată în

special de consumul de droguri, însă alcoolismul ocupă un loc important în

planul comportamentului infracţional.

Starea alcoolică. ca factor crimogen, este influenţată în mod direct de

temperamentul psihotic sau nevrotic. Se pot descrie două stari fundamentale

de alcoolism:

■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:

- într-o formă uşoară însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a

timpului de reacţie, cauzând un număr considerabil de infracţiuni

neintenţionate, comise din imprudenţă şi neglijenţă (accidente de

circulaţie sau de muncă);

- într-o formă gravă care provoacă o stare tipică de confuzie

mentală,

exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi

agresivitate

comiţând acte de violenţă.

■ alcoolismul cronic - care modifică mentalitatea fundamentală a

individului şi dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea determinând

furtul,

abuzul de încredere, abandonul de familie sau provoacă gelozia.

Profesia Majoritatea profesiilor conferă condiţii pentru săvârşirea unor

infracţiuni.

Astfel se evocă criminalitatea "gulerelor albe" care defineşte

infracţionalitatea săvârşită de către persoane socialmente respectabile, care

ocupă un statut elevat. Aparută pentru prima dată în lucrarea "Criminalitatea

gulerelor albe" a lui Sutherland, acest tip de criminalitate are unele

caracteristici speciale:

■ beneficiază de o indulgenţă generalizată datorită poziţiei sociale a

infractorului;

■ în aceste cazuri reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;

■ se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii,

făcându-se o confuzie voită între limitele licitului şi ale ilicitului.

3. Factorii politici

Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare în mod deosebit în

două situaţi specifice: războiul şi revoluţia.

Războiul Războiul convenţional - este mai putin crimogen datorită

reglementărilor speciale în domeniul penalului (legea marţială);

Războiul civil - produce efecte puternic crimogene constituind cea

mai înaltă expresie a unei crize politice pe tentonul unui stat .

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 62

Războiul civil, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau

religioasă), creează centrii antagonici de putere astfel încât infractorii de

profesie îşi pot desfăşura activitatea nestingheriţi. In cazul războiului civil

apar o serie de fenomene negative cum ar fi:

- se ignoră complet sistemul legislativ;

- se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se declanşează

violenţa;

- starea de haos şi anarhie încurajează comiterea de infracţiuni a unor

persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente

antisociale;

- apare terorismul ca formă a luptei pentru putere.

Revoluţia este o stare de criză politică, de mare amploare, prin care se

urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii

politice şi schimbarea orânduirii sociale.

Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemulu i legislativ

care nu mai este respectat, precum şi asupra organelor de control social, care,

fie că sunt eliminate, fie că nu îşi mai pot îndeplini atribuţiile. În timpul

desfăşurării, cât şi în perioada de tranziţie care urmează criminalitatea

cunoaşte o adevarată explozie.

1.4 TEST DE EVALUARE

Enumeraţi efectele secundare ce determină creşterea criminalităţii, din punct de

vedere al industrializării

1.5 LUCRARE DE VERIFICARE

Războiul ca factor politic al cauzelor fenomenului social al criminalită ţii

1.6 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

migraţia populaţiei din zonele rurale spre zonele industrializate -

creează o modificare a personalităţii acestora printr-o ruptură a

individului din mediul său rural bine cunoscut, într-un mediu urban

impersonal impacte negative asupra sa;

se produce efectul de înstrăinare a oamenilor faţă de ceilalţi prin

aplicabilitatea muncii pe bandă;

se distruge echilibrul ecologic al zonei respective, cu efecte ce

accentuează starea de stres a oamenilor;

se creează o imposibilitate a asigurării unor condiţii social-edilitare

minime pentru populaţia din zonele industrializate, fapt ce duce la

creşterea criminalităţii .

1.7 BIBLIOGRAFIE

1. Rodica M. Stanoiu, Introducere în criminologie , Editura Academiei,

Bucureşti 1989

2. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 63

1995

3. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 64

Unitatea de învăţare nr.8

CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL ( MICROCRIMINOLOGIA )

Cuprins

CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL

Consideraţii generale

Personalitatea infractorului

Situaţia preinfracţională

Mecanismul trecerii la act

Reacţia socială

1.1 OBIECTIVE

Aprofundarea cunoştinţelor referitoare la microcriminologie.

1.2 Consideraţii generale

Fapta antisocială cât şi fapta licită este rezultatul unui proces de

interacţiune dinamică între personalitatea infractorului, situaţia coerentă de

viaţa în care se săvârşeşte fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care

permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea

penală.

Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea:

- rolului personalităţii infractorului;

- a rolului situaţiilor concrete de viaţă în care se săvârşeşte

fapta;

- a mecanismelor psihologice ce permit trecerea la act.

1.3 Personalitatea infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex

care înglobează notiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea

juridico-penală de infractor. Infăţişând rezultatul unui proces de adaptare a

fiinţei umane la lume cu scop de conservare şi dezvoltare, personalitatea

infractorului reprezintă rezultatul interacţiunii dialectice dintre

ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii

endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii

endogeni şi cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una

dinamică, despre care se ştie că se formează până în jurul vârstei de 25 de

ani şi continuă să evolueze într-un timp şi ritm care depinde de

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 65

relevanţa factorilor exogeni.

Acordând valoare egală atât factorilor individuali (endogeni) cât şi

cei ai mediului social (exogeni), s-a stabilit că procesele cu relevanţă mai

mare pe parcursul socializării negative au semnificaţii diferite, ca rezultat

al succesiunii lor temporale, al vârstei, sexului şi al altor caracteristici ale

persoanei.

Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale

vieţii sociale (familie, şcoala, medii de producţie, microgrupuri etc), ca şi

personalitatea nondelicventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor

receptate şi valoarea acordată acestora.

O influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului o are

mediul psiho-social. Componentele cele mai de seamă ale acestuia sunt

familia, şcoala, locul de muncă.

a) Familia - constituie principala instanţă de socializare al cărei

rol funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite

realizarea a doua funcţii principale:

- socializarea primară a copiilor pentru a deveni membrii ai

societăţii - prin asimilarea principalelor norme şi valori

sociale,

ale primelor contacte sociale şi exponente de viaţă ale

copilului;

- socializarea personalităţii adulţilor - impune socializarea

continuă în cadrul interacţiunilor determinate de poziţia

socială.

Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de

preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor sau care asigură în

mod intenţionat modele de socializare negativă.

În acelaşi timp relevanţă deosebită primesc şi climatul conjugal,

modelul comportamental al părinţilor sau stilul educativ.

b) Şcoala - este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită

cunoştinţele profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze

atitudinile pozitive, pregătind pentru viaţă generaţia tânără.

Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie este

destul de importantă. Astfel indivizii cu volum redus de cunoştinţe, cu

carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra

valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău , respectiv licitul

de ilicit. Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor,

anturajul necorespunzător constituie o cale sigură spre delicvenţă.

c) Profesia - reprezintă o modalitate de a evita delicvenţa prin

asigurarea unor venituri oneste. Potrivit cercetărilor majoritatea infractorilor

au un statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând

nici o calificare.

Apariţia conduitelor antisociale decurge din însăşi esenţa societăţii,

din crizele economice pe care le străbate În acest context, anomia

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 66

reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de

revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele

de devianţă socială iar modelele promovate devin confuze.

Tinerii resimt starea anomică, mai ales între necesităţile

personalităţii lor aflate în formare, şi reperele normative care le orientează

conduita. În absenţa unor standarde precise, a unui ghid valoric clar, este

resimţită o stare de dezorientare şi inadaptare socială, ce conduce la

devianţă. Anomia socială interacţionează cu personalitatea în formare,

determinând dispariţia orizontului, a viitorului social al individului şi

formarea factorului criminogen.

1.4 Situaţia preinfracţională

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare

personalităţii delicventului, care precedă actul infracţional.

Elementele situaţiei preinfracţionale sunt:

- evenimentul - care determină apariţia ideii infracţionale în

mintea delicventului;

- circumstanţele - în care fapta antisocială se pregăteşte şi se

execută.

1.5 Mecanismul trecerii la act

Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază

infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul

impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă. Personalitatea

prezintă interes sub aspectul determinant orientării sale antisociale, precum şi a

trăsăturilor de caracter care o susţin.

Subiectul trebuie să opteze între mai multe variante de comportament, în

procesul de deliberare intervenind diferite criterii:

- motivaţionale - mobil şi scop;

- valorice - semnificaţia socială şi juridică a faptei;

- morale;

- afective;

- materiale - condiţii concrete de realizare a faptei.

Rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate

al orientării antisociale a personalităţii, aspectul final al deciziei fiind o

reflectare elocventă a acestei diferenţe de grad.

- pentru infractorul de profesie, cu o orientare antisocială a

personalităţii puternică, rezultatul deliberării este evident, s istemul propriu de

norme şi valori justificându-i conduita, şi dându-i un caracter legitim;

- pentru ceilalţi infractori cu o orientare antisocială a personalităţii

mai redusă ca intensitate, criteriile pozitive nu mai sunt desconsiderate într-un mod

atât de radical.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 67

Totuşi infracţiunile pot fi săvârşite spontan, din culpa sau cu praeterintenţie,

acestea constituind expresia unor personalităţi orientate antisocial şi caracterizate

prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt

protejate de legea penală.

1.6 Reacţia socială

1. Evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii

1.1. Caracterizare

Preocupările de evidenţiere şi de eliminare a faptelor antisociale au

existat şi s-au dezvoltat de-a lungul istoriei pe măsura progreselor înregistrate de

umanitate.

Astfel, adoptarea mijloacelor de prevenire, combatere şi pedepsire a

fenomenului infracţional au la bază unul din cele mai puternice sentimente

ancestrale: teama deteminată de instinctul de conservare.

Pe de altă parte într-un studiu efectuat de către Donald Black, se relevă

faptul că diferenţele în aplicarea actului justiţiei de către instituţiile abilitate

pot produce departajări substanţiale în stabilirea şi definirea oamenilor drept

criminali. Un bun exemplu este presiunea politică asupra departamentelor de

poliţie pentru reducerea fenomenului infracţional ca fapt ce poate determina chiar

subestimarea sau neînregistrarea actelor infracţionale.

O puternică influenţă asupra estimării actului infracţional poate fi dată şi

de următorii factori :

- preferinţa victimei care deşi a suferit o pagubă şi a anunţat poliţia

revine apoi şi îsi retrage plângerea;

- relaţia de amiciţie cu infractorul determină victima sa nu depună plângere;

- rasa şi clasa socială din care face parte victima - de exemplu dacă

reclamaţia cu privire la o faptă comisă de către un individ aparţinând

clasei de elită, este făcută de către un individ aparţinând clasei de jos,

aceasta nu va fi luată în considerare.

1.2. Modele de politică penală

Modelele de politică penală sunt diferite în funcţie de specificul politic,

economic, social şi cultural al fiecărei ţări în care sunt aplicate cât şi de contextul

regional în care se află şi de dinamica fenomenului infracţional.

A. Modelul represiv

Reacţia socială antinfracţională a avut, pe o perioadă lungă de timp, un

caracter represiv bazat pe răzbunări private netimitate sau ulterior

răzbunării private timitate precum şi compensări în bani sau alte valori, a

victimei.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 68

Răzbunări private netimitate - conform cutumelor justiţiei private, ofensa

adusă unui individ se repercutează direct asupra clanului din care face parte acesta.

Această reacţie primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu gravitatea faptei.

Răzbunările private timitate - au urmărit limitarea ripostei de la nivelul

grupului numai asupra făptuitorului, datorită efectelor negative ale ripostei care

conduceau la slăbirea forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi.

Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-a

bazat de la început pe ideea retributivă. Această concepţie însă nu a fost agreată şi

de către filozoful grec Platon care consideră că pedeapsa nu poate fi justi ficată

prin ea însăşi ca o reacţie la încălcarea legii ci trebuie să prezinte utilitate socială.

Această idee a fost preluată atât de către filozofii antici (Aristotel, Seneca)

precum şi de filozofii moderni.

Teoria clasică formulate de Cesare Beccaria (1764) atribuie omului

posibilitatea de a-şi regla conduita în urma evaluării avantajelor şi dezavantajelor

în conformitate cu propriile acţiuni. În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze

prin fixarea unor pedepse juste şi severe care să determine reducerea disponibilităţii

indivizilor pentru săvârşirea faptelor penale.

B. Modelul preventiv

Modelul preventiv de politică penală a fest fundamental de doctrina

pozitivistă, aparută la sfârşitul secolului al XDC-lea, sub impactul teoriilor

evolutioniste şi deterministe.

Promotorul acestei doctrine, Enrico Ferri, pe baza ideilor pozitiviste (în

care primează actul încriminat şi nu comportamentul infractional), consideră că

pedeapsa trebuie să constituie un mijloc de aparare socială cu caracter curativ,

prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. Astfel în opinia autorului,

infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un fenomen natural şi social

care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generate este suficientă

certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia.

C. Doctrina "apărării sociale"

Această doctrină îmbină modelul de reacţie socială antiinfracţională de tip

represiv cu cel de tip preventiv. Şcoala Apărării Sociale se dezvoltă mai ales

dupa cel de-al doilea război mondial în contextul ineficienţei sistemului clasic,

care ignoră realitatea infracţională.

Printre promotorii acestei doctrine îi putem enumera pe: Filippe

Gramatica în Italia, Marc Ancel în Franta, Thorsten Sellin în SUA.

"Apărarea socială" reprezintă o concepţie generală de drept penal care

vizează protejarea societăţii împotriva criminalităţii. Măsurile penale şi

extrapenale destinate neutralizării delicventului au ca obiectiv şi resocializarea

infractorului.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 69

1.3. Tendinţe moderne în politica penală

În ultimul deceniu, politica penală la nivel statal manifestă o tendinţă certă

de armonizare internaţională atât în planul legislativ al combaterii criminalităţii

cât şi în planul respectării drepturilor omului, evoluţia politicii penale nefiind doar

o problemă internă a fiecărui stat în parte.

O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă

în politica penală a avut-o Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite asupra

prevenirii criminalitaţii şi tratamentului delicvenţilor desfăşurat la Havana 1990.

În cadrul acestui congres se prefigurau noile dimensiuni ale criminalităţii şi

prevenirea acestui fenomen în contextul dezvoltării.

Orientările de bază în materie de politică penală sunt următoarele:

-tendinţa represivă, neoclasică - care se manifestă mai ales în cazul

terorismului al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului şi împotriva

activităţii funcţionarilor corupţi. Potrivit acesteia, procedurile judiciare şi

execuţionale anterioare reprezintă un eşec prin lipsa crieriilor ştiinţifice de punere

în aplicare, fapt ce conduce la o inegalitate a şanselor în funcţie de

disponibilităţile financiare. În acest context pedeapsa cu închisoarea este

necesară în cazul săvârşirii infracţiunilor grave sau în cazul infractorilor

incongibili.

-tendinta moderată - urmăreşte crearea de alternative viabile la

intervenţia judiciară pura cum ar fi: medierea, arbitrajul şi curţile de concediere.

În acest caz măsurile alternative închisorii sunt:

- avertismentul penal;

- amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei;

- măsuri de compensare a victimei;

prioritatea acordată pedepsei pecuniare;

- aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul

comunităţii sau condamnarea la locul de muncă;

- limitarea sau interzicerea unor drepturi pe o perioadă

determinată;

- suspendarea executării pedepsei.

Cu prilejul dezbaterilor internaţionale din ultimii ani s-a concluzionat că

în perioada actuala există un inters evident din partea tuturor statelor, în special

europene, pentru armonizarea legislatiilor penale şi procesual penale în scopul

asigurării unei mai bune protecţii sociale prin sporirea eficienţei sistemului justiţiei

penale şi a protejării drepturilor omului.

2. Prevenirea criminalităţii

- desemnează un proces social permanent, ce presupune aplicarea unui

ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic,

administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor

antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului

social.

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 70

În cadrul modelelor de prevenire a criminalităţii se disting:

- modelul clasic;

- modelul social;

- modelul situaţional.

Modelul clasic

în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru

realizarea căreia definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia "Acela care

vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care

este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi

săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în

greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i infrâneze pe ceilalţi", iar pe de altă parte

prevenirea specială adică un complex de măsuri destinat să împiedice săvârşirea

unor fapte antisociale de către persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.

Modelul social Acesta prevede utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ şi

presupune în special implicarea comunităţii în efortul de prevenire a criminalităţii.

Acest model presupune o bune coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi

o conştientizare comunitară care să genereze un spirit civic pronunţat.

Modelul situaţional (tehnologic) - Reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de

săvârşire a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, simple şi cu costuri

reduse.

- Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali

urmărind reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte

antisociale, modelul situaţional are în vedere potenţialele victime

încercând să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduc

riscul victimizării. Spre exemplificare menţionăm:

utilizarea dispozitivelor de alarmă, ascunderea potenţialelor ţinte,

marcarea proprietăţii, asigurarea supravegherii zonale.

1.7 TEST DE EVALUARE

Modelul clasic al prevenirii criminalităţii

1.8 LUCRARE DE VERIFICARE

Definiţi doctrina „apărării sociale”

1.9 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE

în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru

realizarea căreia definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia "Acela care vrea

să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru

CRIMINOLOGIE

_________________________________________________________________________ 71

trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în

vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa

lui să-i infrâneze pe ceilalţi", iar pe de altă parte prevenirea specială adică un

complex de măsuri destinat să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către

persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.

1.10 BIBLIOGRAFIE

1. Rodica M. Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, seria Criminologie 1995

2. Jean Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Editura Dalloz 1963

3. Ghe. Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti,

2000