Capitolul 3

CRIMINOLOGIA JUDICIARĂ

3.1. Dreptul de a pedepsi

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există sau nu un drept de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din perspectivă filozofică ar determina o analiză interminabilă, de aceea preferăm să răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o T. Pop, în cursul său de criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale şi, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie consecinţa firească a comiterii infracţiunii.

Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind reacţia firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării sociale.

Următoarea întrebarea care se pune, în cazul în care am stabilit că există un drept de a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la această întrebare pot fi încadrate în trei categorii: teorii absolute, teorii utilitare, si teorii eclectice.

Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate satisfacerea unor idei pasionale, (răzbunarea), mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea divină) sau morale (ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi primească răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu râul comis, este mijlocul de expiaţiune a infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea privată, apoi răzbunarea socială, răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi talionul.

Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se justifică prin necesitate sa şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar unor interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt mult mai importante funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să pedepsească, nu din considerente de ordin moral ci pentru că pedeapsa este o măsură şi utilă pentru conservarea şi apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte infracţiuni.

Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme, pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar este limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a pedepsi se întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

3.2. Evoluţia dreptului de a pedepsi

În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi distingem 4 perioade:

a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte:

- epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa aveau un caracter privat. Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din instinctul de conservare al victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea penală era obiectivă şi colectivă.

- epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie socială izvorâtă din pasiunea vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea penală era colectivă şi obiectivă.

b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul , autorităţile sunt reprezentanţii vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o

revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută.

c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi anume talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi un progres însemnat în evoluţia dreptului de a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii. (ochi pentru ochi, os pentru os şi dinte pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia dreptului de a pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în compensarea cu bani a răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi infractorul, ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat spre perioada etatică.

d. Perioada etatică are 4 epoci:

- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele corporale, neexistând pedeapsă privativă de libertate. Arestarea avea doar un caracter preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii corporale (moartea, bătaia, mutilările).

- Perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este Cesare Beccaria, iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au constituit şcoala clasică penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor, personalizarea pedepselor, etc.

- Epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian, Cesare Lombroso. Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria

recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o varietate biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al cauzelor sau anomaliilor antropologice. Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe considerente morale, pentru că infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor.

Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind nici măcar necesar ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de apărare împotriva unei potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri de siguranţă.

- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al omului.” Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine vreunui drept fundamental ale omului.

3.3. Sistemul sancţionator actual

Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni privative de libertate şi sancţiuni neprivative de libertate.

Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des folosite sunt închisoarea pe timp determinat şi închisoarea pe întreaga durată a vieţii (aceasta din urmă are un caracter excepţional în România fiind aproximativ 75 de persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă dintr-un total de peste 41 de mii de persoane aflate în penitenciare. Pentru a îşi realiza scopul pedeapsa privativă de libertate trebuia să fie executată într-un anumit regim. De aceea sunt cunoscute următoarele regimuri de executare a pedepsei închisorii.

a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea izolarea totală a condamnatului ziua şi noaptea. În aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi munceşte iar când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a nu putea fi identificat.

Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în care cel care era închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi influenţat de tentaţiile lumii înconjurătoare. S-a constat, practic, că acest regim de executare nu favorizează meditaţia, iar dacă se aplică pe o perioadă ce depăşeşte o lună de zile poate determina tulburări de ordin psihic. Sistemul celular determină o agravare a caracterului aflictiv al sancţiunii, este foarte costisitor, e dificil de organizat şi nu se poate individualiza în funcţie de progresul condamnatului.

b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa în comun în timpul zilei pentru muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o restricţie absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod absolut, adică condamnaţii nu aveau voie să comunice între ei. Este mai puţin traumatizant psihic ca şi sistemul de izolare celulară, are elemente de socializare şi e mai avantajos economic de organizat. Cu toate acestea legea tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între condamnaţi şi implicit pericolul „contaminării” dintre ei, iar nerespecarea legi tăcerii impune sancţiuni disciplinare suplimetare care de obicei constau în izolarea celulară.

c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi o adaptare progresivă spre viaţa liberă, evitându-se trecerea brutală a condamnatului din starea de deţinere în starea de libertate. După condamnare deţinutul trebuie observat, iar în funcţie de rezultatele observaţiei este trimis să-şi execute pedeapsa într-un anumit penitenciar. Apoi urmează o fază de ameliorare a regimului de detenţie constând în munca în semi-libertate, apoi liberarea condiţionată şi în final eliberarea lui.

d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos economic. Se folosesc doar criteriile generale de separare ( femei - bărbaţi, minori - majori, recidivişti - nerecidivişti).

Condamnaţii stau împreună ziua şi noaptea, în dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel de sistem mai mult corupe decât educă, condamnatul fiind supus influenţelor negative ale colegilor de celulă. Există pericolul de a se constitui asociaţii de infractori în chiar interiorul celulei sau chiar apariţia unor mici tirani în calitate de şefi ai acestor celule. Există şi riscul victimizărilor în interiorul celulei.

Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate a dus la apariţia aşa numitelor sisteme alternative de sancţionare (munca în folosul comunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală, compoziţia penală etc). Acestea sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri economice mult mai reduse pentru comunitate, deoarece statul nu mai plăteşte cazarea infractorilor în penitenciare. Deşi infractorul simte efectul aflictiv al sancţiunii, acesta poate să ducă o viaţă socială normală şi din acest motiv nu vor fi probleme cu reintegrarea lui. Acesta poate să-şi susţină economic familia şi nu are contact cu mediul infracţional din penitenciare.

Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul condamnatului, ceea ce înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o acceptate a responsabilităţii pentru faptele sale. Însă, pentru infracţiunile grave singura soluţie este reprezentată de pedeapsa închisorii.

Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut este amenda care se poate aplica fie singură fie alături de sancţiunea privativă de libertate.

Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este foarte uşor să fie despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de sancţiunile privative de libertate, unde o eventuală eroare judiciară nu poate fi înlăturată decât pentru viitor, suferinţa inutilă fiind despăgubită doar economic. Pentru cei care nu au venituri, sancţiunea amenzii rămâne fără consecinţe aflictive, deoarece ei nu au din ce să plătească

amenda. Eficienţa este redusă şi atunci este vorba de cei cu venituri mari, pentru care o amendă de 10 000 de euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o persoană cu venituri mici, când o astfel de pedeapsă ar avea un efect major asupra situaţiei sale economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de sisteme prin care stabilirea cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia economică a infractorului.

Pentru realizarea reeducări infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni restrictive de drepturi ( pierderea drepturilor electorale, interdicţia de a exercita o profesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul unui stat sau pe teritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc).

3.4. Pedeapsa capitală

Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare Beccaria, care trecând dincolo de dezbaterile de ordin filosofic despre faptul dacă este justificată sau nu aplicare pedepsei capitale, el face o analiză utilitaristă, adică este eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni penale aplicarea pedepsei cu moartea.

Unul din primele argumente plecă de la teoria contractualistă, conform căreia funcţionarea societăţii este legală de contractul care se încheie între cetăţean şi stat.

„Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide ? Cum, oare, sfera părţii minime a libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate să cuprindă cel mai important dintre toate lucrurile, viaţa ? Şi dacă totuşi acest lucru a fost făcut, cum se împacă acest principiu cu altul, care spune că omul nu e stăpân pe viaţa sa, şi cum ar fi putut da altuia sau societăţii întregi acest drept ?

Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai aflictivă decât pedeapsa capitală: „Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie să aibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i îndepărteze pe oameni de infracţiuni; dar nu există vreun om care, reflectând la aceasta, să poată alege pierderea totală şi perpetuă a propriei libertăţi, oricât de avantajoasă ar putea fi o infracţiune; aşadar, intensitatea pedepsei cu robie perpetuă, substituită pedepsei cu moartea, are tot ceea ce trebuie pentru a îndepărta orice suflet hotărât să o comită;

„…sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor extreme, dar trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate; deoarece se poate spune că se concentrează astfel, cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge primele dureri, dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns să reziste la acţiunea îndelungată şi repetată a celorlalte dureri”.

” Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât moartea, şi în consecinţă la fel de crudă, eu îi voi răspunde că, adunând toate momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se întinde pe toată viaţa, iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment; şi acesta este avantajul pedepsei cu robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o vede decât pe cel care o suportă; deoarece primul ia în considerare întreaga sumă a momentelor nefericite, iar cel deal doilea este împiedicat de nefericirea momentului să se gândească la cea viitoare.

Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă găseşte resurse şi consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun propria sensibilitate în locul sufletului nesimţitor al celui nefericit”.

Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „Mi se pare un lucru absurd că legile, care sunt expresia voinţei publice, care

dezaprobă şi pedepsesc omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta cetăţenii de la asasinat, ordonă un asasinat public”.

Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi executant al pedepsei capitale: „Care sunt sentimentele fiecăruia despre pedeapsa cu moartea ? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu care fiecare om îl priveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al voinţei publice, un bun cetăţean care contribuie la binele public, instrumentul necesar siguranţei publice în interior, aşa cum sunt soldaţii valoroşi în exterior. Care este deci originea acestei contradicţii ? Şi de ce este de neînlăturat la oameni acest sentiment în pofida raţiunii? Pentru că oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care mai mult decât oricare alta păstrează încă forma originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa lor nu este în puterea nimănui în afară de necesitate, care conduce universul cu sceptrul său de fier”.

„Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect de compasiune amestecată cu dispreţ pentru alţii; aceste două sentimente ocupă mai mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe care legea pretinde că o inspiră”.

Cu toate acestea problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat să provoace dezbateri aprinse între aboliţionişti şi cei care doresc în continuare aplicarea pedepsei capitale.

În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice expres aplicarea pedepsei capitale, dar această soluţie nu este împărtăşită de SUA unde şi astăzi se aplică pedeapsa capitală.

Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în SUA pentru ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă neobişnuită şi crudă pentru a fi în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite.

Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale este efectul disuasiv sau descurajant pentru potenţialul infractor. Cu toate acestea statistic nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut în SUA după reintroducerea pedepsei capitale, iar în ultimii ani deşi numărul execuţiilor a crescut alarmat, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul disuasiv pe care trebuia să-l aibă această sancţiune.

S-a pus în discuţie şi modalitatea concretă de executare a pedepsei care pune serioase probleme de etică. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a recomandat statelor să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze injecţia letală. Dar, pentru a fi siguri de efectul produs, injectarea trebuie făcută sub un control medical, ceea ce este în contradicţie cu deontologia medicală care interzice participarea la uciderea unei persoane. Cu toate acestea au fost situaţii în care efectul injecţiei letale s-a produs în altă ordine decât cea anticipată de călău. Mai întâi condamnatul a fost ucis în chinuri groaznice, generându-i-se un stop cardiac, iar mai apoi şi-a produs efectul şi substanţa anestezică, care ar fi trebuit să producă prima efectul sedativ.

În ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt doar în aparenţă simple. În SUA s-a calculat că sumele cheltuite pentru a se ajunge până la executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a aproximativ 40-50 de ani de detenţie într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce echivalează cu costul deţinerii pe întreaga durată a vieţii. De altfel doar statele foarte bogate îşi permit să aplice pedeapsa capitală. Costurile sunt foarte ridicate pentru că trebuie respectate nişte condiţii speciale de procedură, durata unui proces ajungând uneori la 12-15 ani.

Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi executaţi (200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi). E

adevărat că există ţări unde pedeapsa capitală se aplică cu costuri minime, dar acestea nu pot fi luate în calcul deoarece nu se respectă regulile minimale ale unui proces echitabil.

O altă problemă la fel de gravă este faptul că în caz de eroare judiciară nu se mai poate face nimic pentru cel executat. În ultimii 100 de ani se recunosc oficial 10 erori judiciare în aplicarea pedepsei capitale în statul Texas (stat campion la execuţii).

Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind capabilă de erori judiciare, ori acceptarea acestor „daune colaterale” ni se pare nejustificată. Faptul că o persoană nu este condamnată la moarte nu înseamnă că nu răspunde penal pentru faptele sale, condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce la înlăturarea definitivă a persoanei din societate. Riscul de evadare este foarte redus în cele mai multe închisori de acest gen.

Neaplicarea pedepsei capitale e şi o chestiune de civilizaţie, societatea actuală dispunând de mijloacele necesare pentru a nu se comporta aşa cum s-a comportat infractorul cu victima. Statul prin aplicarea pedepsei capitale, practic face ceea ce legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă. Pentru că răzbunarea primitivă, sau talionul sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului mediu, nu e foarte uşor a se modifica aceste percepţii. De aceea credem că în cazul organizării unui referendum pe această temă, cei care doresc aplicarea pedepsei capitale ar putea avea succes, sau cel puţin ar pierde la un scor apropiat.

Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice, pentru care în SUA, democraţia populară menţine pedeapsa capitală, iar politicienii şi judecătorii care sunt aleşi se feresc să acţioneze împotriva majorităţii alegătorilor. În SUA există şi state unde pedeapsa capitală a fost abolită şi nu există o diferenţă cantitativă

sau calitativă semnificativă a infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi cele care aplică în continuare pedeapsa capitală.

Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei capitale.

3.5. Individualizarea sancţiunii

a. Generalităţi. Individualizarea sancţiunii se realizează în trei etape:

Individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă. Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod abstract să stabilească o sancţiune pentru o fapta abstractă ( omorul se sancţionează cu detenţiune severă între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi). Individualizarea judiciară presupune aplicarea unei pedepse concrete între limitele prevăzute de lege (de exemplu 22 de ani în cazul omorului). Individualizarea administrativă presupune individualizarea regimului de executate ( detenţie în condiţii de maximă securitate, dreptul condamnatului de a munci fără supraveghere, etc). Legiuitorul se limitează de a stabili de fapt cadrul individualizării, individualizarea realizându-se în concret de organele judiciare.

Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în codul penal, individualizarea se face ţinând cont de un criteriu obiectiv (fapta comisă) şi un criteriu subiectiv ( persoana infractorului). Aceste împrejurări avute în vedere trebuie să existe în materialitate şi trebuie consemnate în hotărâre, motivându-se alegerea sancţiunii şi a cuantumului ei.

În practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici procurorii nu manifestă o preocupare specială pentru acest subiect, mulţumindu-se să utilizeze formulări generale ( o pedeapsă orientată spre maxim sau o pedeapsă orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile lor sau în concluziile formulate în scris nu ating decât foarte

rar acest subiect, concentrându-se pe existenţa faptei, a vinovăţiei şi tot formulări generice de genul ( aplicarea unei pedepse orientată spre minim).

Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se concentrează pe sancţionarea infractorului, iar atunci când se pune problema aplicării unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu uşurinţă. Asta poate releva faptul că sistemul penal nu este interesat în mod special de cuantumul sancţiunii (aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este interesat în mod special în a sancţiona infractorul. Realizarea scopurilor pedepsei se face în acest fel printr-o abordare pur teoretică, mecanicistă.

În şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni, adică mecanismul legal de individualizare fără a se accentua suficient şi dimensiunea practică ( adică individualizarea concretă a unei pedepse). Experienţa practică a magistratului fiind de fapt singura care îl poate ajuta în acest demers, evident cu riscul inerent oricărui debut în cariera de judecător, când va aplica sancţiuni destul de eterogene.

S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale pedepsei sau judecătorul poate să aplice sancţiunile ţinând cont de circumstanţele concrete a făptuitorului. Răspunsul la această întrebare depinde de nivelul de încredere pe care cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi în sistemul legislativ. O încredere mai mare în puterea politică, ce poate fi controlată prin procesul electoral, va conduce spre un interval destul de restrâns a limitelor legale de pedeapsă pentru a diminua posibilităţile de individualizare ale judecătorului. Dimpotrivă existenţa unui sistem judiciar credibil va determina stabilirea unor limite foarte largi de sancţionare sau chiar posibilitatea acordată judecătorului de a alege el sancţiunea care i se va părea potrivită pentru reeducarea infractorului.

Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând libertatea judecătorului de a decide plecându-se de la ideea că au trecut vremurile în care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot din acelaşi motiv s-a renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis (cazul pedepselor accesorii care decurg din pedeapsa principală a închisorii).

b. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului.

În general în alegerea sancţiunii predomină folosirea criteriului obiectiv. Cuantumul sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei (acţiune, inacţiune, modul de săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul, pluralitatea de fapte, pluralitatea de acte, pluralitatea de făptuitori), se ţine seama de obiectul juridic al infracţiunii, de urmările faptei şi de forma şi gradul de vinovăţie.

Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică (aptitudinea de a evalua caracterul antisocial, temperament, caracterul) este, de obicei, cea mai văduvită, acordându-se o importanţă specială antecedentelor judiciare.

Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei ( repară prejudiciu, căinţă, a ajutat victima), dar se ţine seama şi de statutul social al infractorului.

Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu preponderenţă criteriul obiectiv al faptei este generală şi de dificultatea de a avea o informaţie de calitate şi completă despre persoana infractorului.

Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului sunt: expertiza psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială.

Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi alarmante. Astfel în ceea ce priveşte carenţa calitativă a

informaţiei a rezultat, după studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc despre condamnat următoarele date:

- caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în procent de 90%;

- istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%;

- mediul de viaţă actual în procent de 50 %;

- caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri;

- datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică ( încadrarea juridică, sancţiunea aplicată şi cuantumul acestora) în procent de 90-94%7.

Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului obiectiv al faptei şi o preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau mai precis a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului care ar putea influenţa eficienţa sancţiunii penale.

În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a prezentat un alt studiu care explică carenţa calitativă a informaţiilor prin:

- unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice;

- timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50% din cazuri, şi doar pentru 20 % mai mult de 2 ore).

- unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri au

fost 3 întâlniri;

- folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă.

La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că justiţia nu este ţinută de aceste rezultate pronunţând soluţii care infirmă concluziilor

experţi.

Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de lipsa de informaţii, atât la nivel cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele sociale au un caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă în puţine dosare, iar expertizele medico-legale se fac acolo unde legea prevede obligativitatea lor. Judecătorul le acordă eficienţă doar dacă pun în discuţie discernământul infractorului, pentru a se respecta condiţiile legale de angajare a răspunderii penale. Dacă rapoartele medicolegale concluzionează că a existat discernământ în momentul comiterii faptei ele şi-au îndeplinit menirea.

c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii expliciţi, prezentaţi anterior (cei ce ţin de gardul de pericol social al faptei şi de persoana infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o altă categorie de factori care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre factorii care influenţează cuantumul sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei şi factori generaţi de contextul local şi internaţional de la momentul individualizării sancţiunii.

Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi:

- interesul şi pledoaria procurorului;

- pledoaria avocatului;

- numărul de cauze cu acelaşi obiect;

- politica penală a momentului;

- existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale;

- vârsta şi experienţa judecătorilor;

- specializarea judecătorilor;

- calitatea alcătuirii dosarului penal;

- situaţia financiară a acuzatului;

- apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant;

- durata arestării preventive;

- exigenţa instanţelor de apel sau recurs;

- caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător;

- independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau

sociale;

- opiniile doctrinare;

- starea psihică a judecătorului;

Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi:

- existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar

campanii media pentru reprimarea respectivei infracţiuni;

- situaţia economică locală;

- presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni;

- existenţa unor modificări legislative.

Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu imperativele de gestiune a infractorilor ( gradul de aglomerare din penitenciare, dificultăţile practice de aplicare a unei anumite sancţiuni, modul cum funcţionează serviciile de probaţiune, etc.).

Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din păcate, sunt mai importanţi decât criteriile legale de individualizare. Indiscutabil că unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să influenţeze procesul concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor factori nu poate fi catalogată întotdeauna ca fiind un

fapt pozitiv sau negativ, ci pur şi simplu ca un fapt ce trebuie luat în calcul.

Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există uneori chiar anumite standarde de sancţionare. Un lucru pe care îl ştie aproape orice practician este acela că arestarea de către judecător a unui inculpat în timpul procesului este un indiciu temeinic că i se va aplica o sancţiune privativă de libertate cu executare.

De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în cazul tuturor crimelor, a formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă sancţiunea cu închisoare, dar a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de conducere sub influenţa alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra patrimoniului.

În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal încă în vigoare, obligă judecătorul să aplice sancţiuni cu închisoarea, amenda penală aplicându-se doar în caz de insultă şi calomnie. În general pentru infracţiunile din culpă se aplică o sancţiune cu închisoarea cu suspendare condiţionată la fel ca şi pentru conducerea sub influenţa alcoolului. Unui recidivist i se va aplica de regulă o sancţiune privativă de libertate.

Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă deoarece de multe ori judecătorul din comoditate aplică aceste standarde, fără a mai analiza în amănunt situaţia particulară a infractorului. Fenomenul este favorizat în România şi de supraaglomerarea instanţelor cu dosare penale.

La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare. Pe de o parte, în Europa, se discută despre o lărgire a posibilităţilor judecătorului de a aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine decât legiuitorul care este situaţia de fapt şi poate propune cea mai bună soluţie. În sens contrar, în SUA, tendinţa este inversă şi

anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se puteau aplica pentru aceeaşi faptă, elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se pare că nimeni nu e mulţumit se situaţia în care se află şi doreşte să experimenteze soluţiile celuilalt.

d. Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a făcut cu respectarea tuturor canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu trebuie să credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat şi că infractorul nu va mai comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis o anumită infracţiune fiind aproape cert că nu vor recidiva şi atunci sancţionare lor pare inutilă. În acelaşi timp, există şi infractori care vor recidiva indiferent de cuantumul sancţiunii aplicate, caz în care individualizarea pare la fel de inutilă. O a treia categorie de infractori este formată din persoane ca ar putea atât să recidiveze cât şi să devină persoane oneste. În cazul acestei ultime categorii de infractori individualizarea sancţiunii poate fi elementul care înclină balanţa într-o parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni penale are

ca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori pentru care individualizarea poate fi soluţia salvatoare.

Capitolul 4

FORME DE CRIMINALITATE

I. Delincvenţa juvenilă

4.1. Scurt istoric privind evoluţia conceptului de “minoritate penală”

Minoritatea penală este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor aşezări statale. Deşi informaţiile în această privinţă sunt lacunare ori incerte, se poate afirma că încă din cele mai vechi timpuri, copilul a fost considerat ca o categorie juridică distinctă, cu drepturi şi răspunderi limitate, care trebuia să beneficieze de un altfel de tratament juridic. Această diminuare a responsabilităţii a fost consacrată în primul rând prin dispoziţiile cu caracter penal. De aceea s-a şi spus că “dreptul minorului”, ca ansamblu coerent de norme juridice, codificat în unele state, îşi are originea din vechile legislaţii penale, care atenuau răspunderea copiilor şi adolescenţilor pentru săvârşirea unor fapte considerate infracţiuni.

Cercetările de istorie a dreptului au scos la iveală faptul că criteriul de vârstă este avut în vedere doar ca element de compoziţie a pedepsei, în codul unui sistem de drept bazat pe justiţia privată, în care ideea de recuperare a prejudiciului prin răscumpărare şi prin echivalenţa pedepsei cu paguba suferită este predominantă. De exemplu, în dreptul vechilor evrei, atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise de un copil este determinată de considerente strict obiective, care aveau în vedere capacitatea de muncă a vinovatului. Răscumpărarea celui care urma să

fie sacrificat religios pentru fapta săvârşită costa mult mai puţin decât cea a unui adult în vârstă de pâna la 60 de ani. Mai mult, una dintre cele mai vechi legislaţii ale lumii, cea babiloniană (codul lui Hammurabi), consideră răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a căutat, ci persoana care este aptă de a da satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv privind vinovăţia făptuitorului şi luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi material a fost şi una din cauzele pentru care pedeapsa se aplică unor grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi cadavrelor.

Ideea răspunderii subiective este întâlnită totuşi într-o formă rudimentară în operele unor filozofi greci. De exemplu, Aristotel consideră că actele care au fost săvârşite involuntar, de pildă uciderea din culpă, nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie. De pe această poziţie, el susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi teză este susţinută şi de Platon pentru anumite fapte comise de un copil.

La romani apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de maturizarea fiziologică şi psihică. Legea celor XII Table consacră pentru aşa-numiţii “impuberi” un regim sancţionator diferit de cel al adulţilor. Impuber era considerată persoana care nu avea capacitatea de a procrea din cauza imaturităţii sale biologice. Se poate spune că minoritatea penală, bazată pe ideea unei răspunderi subiective a făptuitorului pentru fapta sa, îşi are originea în dreptul şi instituţiile juridice ale statului roman.

În vechiul drept francez se făcea distincţie între copii şi impuberi. “Copiii – scria Jousse – adică aceia care nu au ajuns încă la vârsta de 7 ani, fiind incapabili de răutate şi neavând încă destulă minte ca să ştie ce fac, sunt cu totul scutiţi pentru faptele lor şi prin urmare, chiar când savârşesc o crimă, nu trebuie pedepsiţi. Şi tot aşa este şi în etatea puţin depărtată de copilărie... Impuberii, adică cei care au mai puţin de 14 ani

(băieţii) şi 12 ani (fetele) sunt scuzabili, iar dacă acela care a săvârşit crima este aproape de pubertate, nu este cu totul scuzabil”.1

Studiile de drept comparat, referitoare la regimul penal al minorilor, au pus în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între Franţa şi alte state europene. De exemplu, în Anglia se admitea în principiu că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspunde penal, iar cel între 7 şi 14 ani este pedepsit ca un adult, dacă se dovedeşte că avea capacitea de a-şi da seama de vinovăţie. În Spania, “Codul din 1263 al lui Alfons al X-lea” consacră principiul că minorul care nu a împlinit 12 şi respectiv 14 ani, în cazul fetelor şi respectiv băieţilor, nu era pedepsit penal. De asemenea, se prevede că minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o răspundere atenuată. O ordonanţă regală din secolul al XV-lea scuteşte pe minorul de pînă la 20 de ani de pedeapsa galerelor.

În Ţările Române, Pravilele lui Matei Basarab din Muntenia şi Pravila lui Vasile Lupu în Moldova (sec. XVII), prevăd o serie de dispoziţii prin care se consacră iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa numiţii “coconi”) şi o răspundere atenuată pentru cei în vârstă de până la 12 ani în cazul fetelor şi 14 ani în cazul băieţilor.

Sfârşitul acelui veac, cu reformele introduse după Revoluţia Franceză din 1789, va constitui un model de cotitură în dreptul minorului şi în modul cum va fi conceput în secolele XIX şi XX sisitemul represiunii judiciare, în statele europene. De exemplu, Cesare Becarria, Marchiz de Bonesana (1738-1794), publică în 1766 celebrul său tratat “Despre infracţiuni şi pedepse”, care constituie în aceeaşi măsură, o critică lucidă a sistemului sancţionator medieval şi o pledoarie pentru moderaţia şi echitatea pedepselor.

1 Turianu, C., op. cit., pg. 33

În domeniul ştiinţelor medicale, studiile de neurologie, deşi limitate şi parţial subordonate unor idei preconcepute referitoare la capacitatea înnăscută a omului de a deosebi binele de rău, stabilesc o serie de corespondenţe între diferite comportamente sociale anormale şi substratul lor psihic şi neurologic. Georges Cabanis (1775 – 1808) studiază raporturile dintre natura fizică şi cea morală, iar Phillipe Pinel (1745 – 1826) introduce ideea nouă că în toate aberaţiile comportamentale, de la cele antisociale şi până la cele strict patologice, intervine un proces de dereglare a capacităţii raţionale, care poate fi corectat printr-un tratament moral. Se punea problema transpunerii în dreptul pozitiv a unei noţiuni folosite în doctrina juridică a epocii şi anume aceea de “discernământ”.

În mod implicit, noţiunea de “discernământ” primeşte o conotaţie evolutivă legată nu numai de gradul de maturizare psihică şi somatică, ci şi de experienţa socială a făptuitorului. În practica juridică, discernământul a fost acceptat ca fiind capacitatea unui minor de a înţelege sensul, valoarea, sau urmările unei anumite acţiuni/inacţiuni concrete şi de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu acea acţiune/inacţiune concretă.2

Pe fondul acestor tendinţe generale în dreptul european şi a condiţiilor consolidării puterii centrale de stat şi elaborării unor legislaţii unitare, au fost redactate codurile penale moderne, în care tratamentul penal al minorilor devine obiectul unor reglementări distincte şi derogatorii de la normele dreptului comun. Este un proces de lungă durată care începe în secolul al XIX-lea şi se continuă în secolul al XXI-lea. Această evoluţie lentă este marcată de perioade tranzitorii de stagnare sau de regres, care nu au împiedicat însă elaborarea şi aplicarea, în unele ţări dezvoltate, a

2 Turianu C. – op. cit, pg.35-36. În acelaşi sens, Turianu C. – Răspunderea civilă delictuală, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2009, pg. 22.

unui sistem de dispoziţii ce au fost grupate sub denumirea de “drept al minorilor”.

4.2. Caracterizarea delincvenţei juvenile

În general, noţiunea de delincvenţă juvenilă cuprinde o multitudine de noţiuni, conduite şi situaţii de viaţă care sunt legate între ele, dar aduse în acelaşi plan prin utilizarea normativului penal.

Termenul de delincvenţă juvenilă se referă la conduitele morale ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta de 18 ani (vârsta majoratului în majoritatea statelor lumii) şi la diferite forme de comportament, precum şi la diferite categorii de minori sau adolescenţi:3

- cei ce încalcă legea penală (adevăraţii delincvenţi);

- cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele anturaje nefaste cu potenţial delincvent;

- cei ce au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unei pedepse aspre, brutale, şi vagabondează prin diferite locuri;

- cei ce au nevoie de protecţie şi îngrijire din mai multe motive (dezorganizarea familiei, decesul părinţilor, manifestarea tulburărilor de comportament).

Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un comportament a cărui natură delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu s-a produs, atunci tânărul nu poate fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în mod preventiv (masuri disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare). Putem trage concluzia că delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a 3 Ungureanu G – Criminologie, Editura Timpolis, Timişoara, 2005, pg.239.

lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în şcoală.

Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută.

Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate din partea părinţilor şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului.

În unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă juvenilă sau fenomen delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi încălcărilor normelor juridice penale.

De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea) se deosebeşte de delincvenţa juvenilă prin faptul că prima intră sub incidenţa dreptului penal, iar a doua referindu-se la delictele civile sau penale comise de tineri.

În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale speciale pentru desemnarea ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de minori, dar şi de adulţi, este folosită noţiunea de infracţionalitate (fenomen infracţional), care poate fi utilizată interşanjabil cu noţiunea de delincvenţă. Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvenţional este definit ca un tip de conduită ce încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către autoritatea statal – politică.

Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianţă, manifestate în societate, disting următoarele trăsături ale delincvenţei:4

- violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni şi sancţiuni punitive împotriva celor ce o încalcă;

4 Theodorson G. A. – A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company, 1969, pg. 73

- manifestarea unui comportament contrar conduitelor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

- săvârşirea unei acţiuni antisociale ce are un caracter nociv pentru indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia.

Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare strictă între comportamentul delictual al tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui set de criterii cu ajutorul căruia putem face distincţia între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală şi un comportament normal, acceptat în societate.

Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată adesea cu cea de criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor ambiguităţi în ceea ce priveşte termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.

În articolul 17 din Codul Penal se prevede că „ infracţiunea este o faptă ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.”5 Se poate observa de aici că o faptă poate deveni infracţiune doar dacă dobândeşte anumite trăsături: să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Prima trăsătură a infracţiunii, aceea de pericol social, se referă la aspectul material sau obiectiv al infracţiunii, a doua priveşte latura morală sau subiectivă, iar a treia are în vedere aspectul legal al infracţiunii (incriminarea).

În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie să cunoaştem sensul în care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o utilizăm pentru a desemna o conduită ce este dependentă de competenţa oficială a sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în care această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere normativ „caracterul indezirabil poate fi, dar nu înseamnă că

5 Oancea I. – Drept Penal – Partea Generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, pg. 6

şi este, o condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu implică să fie si o condiţie a faptelor ca atare.”6

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el produsul unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune, ce trebuie să intre sub incidenţa legii şi să fie sancţionate.

Astfel, comportamentul de evadare, fuga din familie, numită de legislaţia pentru minori „vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte dintr-un comportament normal, bazându-se pe multiplele motivaţii legate de conflictele cu familia, cu părinţii sau educatorii, sau chiar de tendinţa de a se aventura, tipică vârstei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta iarăşi un act cu ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul pentru risc sau pur şi simplu, o acţiune întâmplătoare, favorizată de o anumită „ocazie”.

Din aceste motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se aseamănă cu cea a unui adult, faptele sale ilicite putând fi cauza unei greşeli ale educatorului în procesul de educaţie şi nu motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor. Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona delincventul adolescent ca pe cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi proteja, deşi noţiunea de culpabilitate se menţine aceeaşi în ambele cazuri.

În sensul general juridic, delincvenţa juvenilă include acele încălcări ale normelor de convieţuire socială ce afectează mai mult ordinea publică, drepturile şi îndatoririle colectivităţii, decât relaţiile particulare dintre indivizi.

E. H. Sutherland7 considera că un comportament infracţional comportă următoarele caracteristici:

6 Rădulescu S., Banciu D. – Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pg. 737 Sutherland H. E. – Principes de criminology, L’ institute de Droit Compare, Editura Cujas, Paris, 1966, pg. 28

- prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;

- are consecinţe antisociale – prejudiciază interesele societăţii;

- cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;

- fapta este probată juridic şi poate fi sancţionată ca atare.

În anul 1955, are loc primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor. Toţi participanţii au fost de acord că este imposibil să se ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă ca atare, datorită ambiguităţilor şi confuziilor asociate noţiunii de delincvenţă juvenilă.

Există, în acest sens, trei tipuri de interpretări:8

1) juridică – în sensul strict al termenului, minorul sau tânărul începând de la o vârstă au o anumită responsabilitate penală;

2) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori sau tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială;

3) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei.

Mai mulţi sociologi, printre care şi S. Rubin9 lucrează cu noţiunea de delincvenţă juvenilă chiar şi în cazul copiilor care n-au comis acte de natură penală, ci se află în situaţia de a avea nevoie de protecţie socială, întrucât sunt abandonaţi, neglijaţi sau maltrataţi

Conform Codului Penal, în România, limita de vârstă de la care un minor răspunde penal pentru fapte ilicite comise, este de 16 ani. Astfel, un minor care are vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar un minor care 8 Queloz N. – “Protection, Intervention and the Rights of Children and Young People” în vol. Juvenile Justice in the New Europe, editor Booth Tim, Londra, 1991, pg. 33-359 Rubin S. – The Legal Character of Juvenile Delinquency, Editura Teele , 1970, pg. 5

are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se stabileşte că a săvârşit fapta cu discernământ, deci este responsabil chiar şi pentru această vârstă.

În concluzie, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage în mod repetat controlului parental sau educaţional, dacă îşi abandonează căminul familial, dacă nu mai frecventează in mod regulat şcoala, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă încalcă legi penale etc.

Pentru a fi definite ca delincvente, actele comise de un minor trebuie sa întrunească trei condiţii principale, care par a avea un caracter general:

- să fie comise de persoane care au vârsta stabilita de lege;

- să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte persoane;

- să ajungă la cunoştinţa autorităţilor.

Definiţiile date termenului de delincvenţă juvenilă necesita unele revizuiri şi adăugiri, pentru a se evita identificarea comportamentelor deviante ale minorilor, normale în perioada adolescenţei, cu conduite infracţionale persistente, caracterizate de motivaţii antisociale.

Amploarea fără precedent a mişcărilor contestatare ale tineretului în lumea contemporană, proliferarea “subculturilor” nonconformiste şi protestatare specifice acestei categorii de vârstă şi contribuţia hotărâtoare a tinerei generaţii la schimbările profunde care au modificat structura social-politică a societăţilor din Europa de Est reprezintă o problemă de un deosebit interes pentru cercetarea ştiinţifică.

În trecut, diviziunea strictă a rolurilor familiale (tatăl ca şef necontestat al familiei, mama ca factor de echilibru şi afectivitate, copilul ca obiect pasiv al unei educaţii bazate pe valori conformiste şi utilitariste) facilita

formarea personalităţii tânărului şi integrarea sa în viaţa socială şi totodată permitea ca acest proces să se desfăşoare relativ uşor.

În prezent, ca urmare a bulversării tradiţiilor şi valorilor, funcţia de educaţie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar dispersarea procesului de socializare între mai multe instituţii sociale face ca procesul educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acţiune elaborat de întreaga societate, direct sau indirect. În consecinţă, procesul educativ a fost perturbat, a devenit mai puţin eficient, iar tineretul a devenit mai libertin, se revoltă mai uşor contra interdicţiilor impuse de vârsta copiilor, afirmându-şi dreptul la o identitate proprie şi la o mai mare autonomie morală.10

Psihologii şi sociologii au descoperit că există o creativitate tipic adolescentină, al cărei conţinut contradictoriu se evidenţiază în multiple conduite de protest sau ostilitate contra autorităţii adultului, într-o serie de acte agresive pe care aceştia le califică, în raport cu încălcarea normei morale, ca acţiuni deviante.

Ca fenomen marcat de încălcarea normelor, devianţa nu se manifestă doar în planul moral. Ea înscrie pe tineri în aria nonconformismului, a delincvenţei, a inadaptării sociale cu substrat psiho-patologic, în funcţie de tipul de normă încălcată. Plasat de cele mai multe ori în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament şi personalitate, fenomenul de delincvenţă juvenilă implică o serie de analize complexe. Cel mai frecvent, aceste procese au fost puse în sarcina anumitor procese sociale oscilante, uneori convulsive. Această ipoteză se bazează pe ideea că, dacă delincvenţa ar avea doar cauze biologice şi psihologice, ea ar trebui să fie, din punct de vedere cantitativ, relativ constantă. Între procesele cauzale luate în considerare, criminologii şi sociologii au reţinut, în mod deosebit, procesele dezorganizării sociale.

10 Pop, O. – Aspecte criminologice privind delincvenţa juvenilă în perioada de tranziţie a României, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pg. 8

Anomia11 (de la termenul grecesc “a nomos” – fără norme) reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar modelele sociale devin confuze. Pentru unii tineri, starea anomică este resimţită ca un conflict între structura personalităţii lor în formare şi reperele normative care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor educaţiei paternaliste şi a oricărui alt tip de normă care nu ţine seama de nevoile lor de creativitate şi afirmare activă în viaţa socială. Absenţa unor standarde precise, a unui ghid valoric clar este resimţită ca o stare de angoasă, de dezorientare şi inadaptare socială, ceea ce face din adolescent un “marginalizat” sau un deviant.

Conceptul de “anomie” a fost utilizat şi de R.K. Merton, sociolog american, care îi conferă sensuri noi.12 În opinia sa, ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile care urmează a fi atinse şi mijloacele legitime pentru a le realiza. Devianţa şi criminalitatea reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile vehiculate şi valorizate de societate şi mijloacele disponibile în acest sens. Pentru a-şi atinge idealul, individul recurge inclusiv la acţiuni ilicite. Cu atât mai mult, tinerii aparţinând grupurilor defavorizate sunt expuşi drumului spre delincvenţă.

A educa un adolescent în sensul moral, din punct de vedere pedagogic, înseamnă să-i dezvolţi acestuia anumite trăsături comportamentale şi să-l faci să se adapteze la constrângerile şi interdicţiile mediului social.

Jean Piaget consideră că această adaptare la mediul fizic şi social reprezintă „ un echilibru între două mecanisme indisociabile – asimilarea şi acomodarea, a cărui cucerire durează în tot cursul

11 Termen introdus de sociologul francez Emile Durkheim în lucrarea “Etude de Sociologie”, Paris, ed. Alcan, 1912, pg. 272-30712 Merton, R.K. - Social Theory and Social Structure, New.York., Ed. Free Press, 1968

copilăriei şi al adolescenţei, şi defineşte structura proprie a acestor perioade ale existenţei.”13

Pentru a găsi acest echilibru, orice adolescent dezvoltă în plan moral o serie de conduite originale, oscilatorii, cu ajutorul cărora asimilează conţinutul normativ al cerinţelor exterioare şi-şi acomodează acţiunile sale morale la constrângerile şi tabuurile ce definesc aceste cerinţe.

Dacă până la o anumită vârstă, respectiv până la adolescenţă, orice copil nu face altceva decât să se supună la regulile stabilite de adult, odată cu perioada maturizării adolescentine, aceste reguli stabilite de adult sunt înlocuite cu o „morală” a „idealurilor”, a „valorilor” ce determină aprecierea propriei conduite.

De cele mai multe ori, acţiunile şi comportamentele adolescentului (limbajul, raporturile cu adulţii şi cu anturajul) sunt contradictorii cu valorile moralei cu care adolescenţii ar trebui să-şi construiască propriul lor univers normativ.

Văzută de către un adult, această contradicţie, încălcare a moralei ideale reprezintă o „imoralitate” din partea adolescentului. Printre aceste „imoralităţi” (acte comportamentale negative) se numără: violenţa fizică, agresivitatea limbajului, indisciplina în mediul familial sau în cel şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea într-o activitate ilicită.

Aceste acte indisciplinare nu reprezintă întotdeauna o faptă penală în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt acţiuni ce violează, încalcă normele de convieţuire morală. În ansamblul lor, aceste manifestări agresive reprezintă nişte modalităţi de respingere a autorităţii adultului, prin care adolescentul îşi poate manifesta ostentativ independenţa şi autonomia morală, în condiţiile existenţei unei personalităţi caracterizate prin imaturitate şi labilitate.

13 Piaget J. –Psihologie şi pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg.136

Aceste fapte, ce nu aduc prejudiciu valorilor sociale, ca în situaţiile încălcării prin mijloace infracţionale a normelor de natură juridică, ci afectează „ doar modul de respectare a principiilor moralei convenţionale şi coercitive impuse de adult, se circumscriu sferei aşa-numitei ”devianţe cu caracter moral”.14

Acest tip de devianţă, apare în cazul adolescenţilor cu tulburări grave de personalitate în perioada de maturizare, datorită existenţei unui climat inadecvat şi unor erori educative ce împiedică adaptarea acestora la exigenţele normative impuse. Datorită acestei neadaptări, adolescenţii pot avea un slab randament şcolar, pot fi indisciplinaţi, pot manifesta atitudini negative faţă de părinţi, şcoală, cadre didactice, colegi, faţă de ceilalţi indivizi din societate, îşi pot petrece timpul liber în mod necorespunzător si nu participă la activităţile educative ce se desfăşoară în mediul şcolar.

Unii specialişti consideră aceste acţiuni ca fiind acte negative ce aparţin unei manifestări predelincvente, doar în cazul în care se poate aprecia că se face trecerea treptată de la conduita deviantă la cea infracţională, bine structurată.

Din punct de vedere criminologic, devianţa penală din România, care, aşa cum subliniază statisticile judiciare, s-a amplificat în perioada post-decembristă, se datorează atât devalorizării sistemului normelor sociale în vigoare, cât şi decalajului existent între scopurile dezirabile şi mijloacele legitime prin care acestea se pot realiza.

Cei mai mulţi se manifestă printr-o formă de devianţă care nu încalcă legea penală: agresivitatea limbajului, nonconformism în ţinută, indisciplină, fuga de mediul familial şi şcolar, consum de alcool, fumat, anturaje dubioase, etc.

14 Rădulescu S. , Banciu D. – op. cit., pg.39

Delincvenţa juvenilă, în ansamblu, este consecinţa absenţei sprijinului moral şi material oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite din familie, a eşecului activităţii de educaţie primite la şcoală etc. În multe cazuri, minorul delincvent este o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce-i revin. El nu are conştiinţa inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o experienţă socială diferită de cea a adultului. Dacă în cazul conduitei infracţionale a adultului sunt specifice profunde semnificaţii antisociale, ele lipsesc la adolescentul deviant, reprezentând adesea rezultatul întâlnirii întâmplătoare între o personalitate imatură şi labilă din punct de vedere moral, şi o ocazie delictuală cu o anumită semnificaţie.15

De aceea, evaluarea delincvenţei juvenile ca fenomen trebuie să ţină seama de multiple elemente explicative, între care: eşecul socializării, absenţa identificării cu modelele morale autentice, declinul funcţiilor educative tradiţionale ale familiei, insecuritatea afectivă, constituirea unor subculturi care inversează sensul normelor sociale, tulburările de comportament cu sau fără substrat patologic, situaţiile anomice din perioadele de criză socială.

În concluzie, noţiunea de devianţă socială desemnează în înţelesul său cel mai general, neconformitatea, abaterea sau înlăturarea normelor şi regulilor sociale. Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime. Un comportament deviant este, deci, un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. În ansamblul normelor de devianţă socială se include şi delincvenţa, care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Ea reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, violând

15 Pop, O., op. cit., pg. 10

regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative din partea agenţilor specializaţi ai controlului social.

În registrul multiform al devianţei, delincvenţa (sau infracţionalitatea, după probarea juridică) reprezintă forma cu gradul cel mai ridicat de periculozitate. Trăsăturile ce o deosebesc de formele simple ale devianţei se referă la faptul că, în primul rând este violată o anumită lege (penală, civilă etc.). Această încălcare este însoţită de săvârşirea unei acţiuni antisociale, ce reprezintă un pericol material sau moral pentru ceilalţi membri ai societăţii. Astfel că delincvenţa nu se mai defineşte în funcţie de reacţia celorlaţi membrii ai societăţii sau în funcţie de o “etichetă”, ci ea se află în raport juridic cu valorile sociale.16

Prin termenul de delincvenţă juvenilă se înţelege ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, savârşite de minorii până la 18 ani.17

Fenomenul delincvenţei prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de diferiţi indivizi. Pe baza acestor criterii, literatura de specialitate juridică face distincţie între următoarele tipuri de delincvenţa:18

a) delincvenţa reală – alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal ce s-au comis sau au avut loc în realitate (indică „cifra neagră” a delincvenţei);

b) delincvenţa descoperită – reprezentată numai de acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite şi care au fost identificate de către organele specializate ale societăţii; ea este mai mică decât cea reală pentru că nu toate faptele penale comise de indivizi sunt identificate (infracţiuni ce au autori „necunoscuţi”);

16 Miftode, V.; Alexandru, I.; Cojocaru, M.; Farcas, M.; Gavriluţă, N.; Ionescu, I. – Dimensiuni ale Asistenţei Sociale, Editura Eidos, Botoşani, 1995, pg. 160-16217 Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T. – Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 2000, pg. 26718 Oancea I. – op.cit., pg. 9

c) delincvenţa judecată sau legală – acea parte a delincvenţei descoperite care este judecată şi sancţionată de către instanţele specializate ale statului; este posibil ca unele fapte săvârşite şi descoperite să fie amnistiate sau graţiate şi de aceea este mai mica ca delincvenţa descoperită.

Delincvenţa reală sau săvârşită prezintă cea mai mare importanţă pentru evaluarea stării de infracţionalitate, deoarece ea exprimă încălcările reale ale normelor juridice penale, ca şi periculozitatea socială reală a tuturor manifestărilor antisociale dintr-o societate.

4.3. Minoritatea în cadrul reglementărilor Codului penal şi Codului de procedură penală din România

Ca formă a devianţei penale, delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.

Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranşante între specificul conduitei delincvente a tinerilor şi particularităţile comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu cu ajutorul căruia se face deosebirea între o conduită ilicită şi una licită, socialmente acceptată. Din această cauză, noţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu aceea de criminalitate.

Legea 3/1970 privind regimul ocrotirii şi sancţionării unor categorii de minori stabileşte concepţia fundamentală privind ocrotirea şi reeducarea copiilor şi adolescenţilor care, săvârşind fapte antisociale şi fiind lipsiţi de discernământ nu răspund penal, fiind totuşi sancţionaţi, chiar dacă într-o formă mai blândă.

Investigarea cazurilor acestora arată faptul că, în marea lor majoritate ei nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile ci, pur şi simplu, copii în derivă, lipsiţi de beneficiile educaţionale ale unui mediu familial favorabil şi care, datorită stilului educativ deficitar al părinţilor lor şi eşecului procesului de resocializare familială, au ajuns să comită fapte antisociale. Altfel spus, ei nu sunt vinovaţi în mod conştient ci sunt minori-victime ale greşelilor propriilor părinţi. Dosarele lor relevă că cele mai multe dintre faptele lor antisociale au la bază tendinţa de evaziune dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau morale şi caracterizat de un stil de educaţie necorespunzător.19

Din punctul de vedere al normei penale se recunoaşte că aceste fapte nu pot fi imputabile minorilor datorită lipsei lor de discernământ. Din perspectiva legii penale, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie a unui adolescent care a încălcat normele penale, ci apare necesară evidenţierea gradului său de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor sale faţă de aceste fapte.

Una din cele mai importante categorii juridice cu care operează dreptul penal este aceea de responsabilitate, care exprimă un grad de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faţă de rezultatul faptelor sale. Spre deosebire de această noţiune, cea de răspundere indică corolarul responsabilităţii, impus din exterior, răspunderea intervenind post-factum, ca urmare a nerespectării prescripţiilor legale. Responsabilitatea presupune, însă, capacitatea individului de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele, de a le înţelege semnificaţia.20

19 Pop, O., op. cit., pg. 1120 Pop, O., op. cit., pg. 12

Prin urmare, infracţiunea, pe lângă trăsătura pericolului social este caracterizată de lege şi printr-o trăsătură de natură subiectivă, constând în vinovăţia făptuitorului. Aceasta presupune ca fapta să fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului, în ceea ce priveşte dorinţa de a o săvârși şi conştiinţa caracterului şi urmărilor acesteia. Cu alte cuvinte, pentru ca o faptă să constituie infracţiune, să atragă aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea să aparţină material făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă acestuia.

Potrivit art. 19 alin. 1 C. Pen. vinovăţia există “atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă”. Vinovăţia implică, aşadar, acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei pe de-o parte, conştiinţa sau factorul intelectiv, iar pe de altă parte, voinţa sau factorul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul social al faptei comise şi urmările produse prin săvârşirea ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea de a dori săvârşirea faptei în vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. Desigur că în absenţa acestor elemente ne aflăm în prezenţa unei incapacităţi penale.

Noţiunea de discernământ nu este expres definită de legiuitor, singura precizare referindu-se la faptul că, până la proba contrarie, orice individ care a săvârşit o faptă penală se presupune că a acţionat cu discernământ (cu excepţia minorilor care nu au împlinit 16 ani), având în consecinţă responsabilitate şi putând fi tras la răspundere penală. În teoria penală, discernământul este considerat a fi “capacitatea subiectului de a înţelege şi a-şi manifesta în mod conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă”, în timp ce pentru psihiatri el reprezintă o “aptitudine de a deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, de a distinge, prevedea şi anticipa faptele proprii şi de a alege soluţii morale”.

Alte definiţii se referă la discernământ ca la o constantă a psihicului care acoperă întreaga personalitate, constând în adaptarea eficientă la mediu, capacitatea de înţelegere, de acţiune şi autocontrol, acceptarea normativităţii, realizarea conştiiţei de sine etc.

Legea penală română (art. 50 C. Pen) consacră faptul că, până la o anumită vârstă, minorii nu răspund penal deoarece prezintă o insuficientă maturizare psihică, neputând să-şi dea seama de caracterul antisocial şi periculos al faptelor comise sau să fie receptivi faţă de sancţiunile penale.

În consecinţă, utilizând drept criterii ale răspunderii penale vârsta şi discernământul, legiuitorul a stabilit (art. 99 C. pen.) trei categorii de minori:

a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi nu răspund penal pentru faptele comise, întrucât, în favoarea lor operează o prezumţie absolută a lipsei de discernământ;

b) minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dar nu au depăşit vârsta de 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu discernământ. Această prezumţie este însă relativă, putându-se dovedi că în momentul săvârşirii faptei nu aveau discernământul necesar, deci fiind în imposibilitatea de a aprecia corect caracterul şi consecinţele socialmente periculoase ale faptei;

c) minorii care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund penal.

În mai multe ţări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează de a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca un infractor adult, este vârsta de 18 ani. În majoritatea statelor americane, limita de vârstă da la care un minor poate fi judecat la fel ca un adult, este de 18 ani, iar în alte state, această limită poate coborî până la 16 ani.

În Olanda, minorii care au vârsta de 12 ani pot fi deja sancţionaţi în cadrul unui regim special, în timp ce în Belgia vârsta responsabilităţii penale este cea de 18 ani. În Germania, tinerii care au vârsta de 20 de ani sunt judecaţi de către tribunale speciale pentru tineri, spre deosebire de ţările scandinave unde tinerii în vârstă de 15 ani, şi de Anglia, unde tinerii de 18 ani sunt judecaţi de către tribunalele pentru adulţi. În Austria, în anul 1989, s-a încercat decriminalizarea delictelor comise de tineri cu vârsta între 14 şi 15 ani.21

4.4 Consideraţii privind criminalitatea juvenilă din România

Fenomenul infracţional este una din marile probleme sau tragedii ale omenirii. Radiografia acestuia evidenţiază în limbajul datelor statistice că în majoritatea statelor, îndeosebi a celor dezvoltate, un segment important din numărul faptelor antisociale este rezultatul acţiunilor ilicite desfăşurate de persoane din generaţia tânără, fapt ce creează îngrijorare cu privire la perspectivele deloc îmbucurătoare pentru viitorul moralităţii vieţii publice.

Analiza delincvenţei juvenile în perioada de tranziţie a României nu poate fi făcută în afara fenomenului infracţional global, ori fără a lua în considerare contextul social, economic, politic şi cultural din această perioadă. De asemenea, acestă analiză nu poate eluda comparaţia cu perioada anterioară anului 1990, cu toate că se afirmă că realitatea infracţională din acea perioadă ar fi fost premeditat deformată, prin trucarea tehnicilor de raportare.

Începând cu anul 1990, delincvenţa juvenilă s-a înscris pe o traiectorie ascendentă. Raportul infracţiuni – infractori indică faptul că minorii au

21 Booth T. – “Juvenile Justice In the New Europe”, Social Services Monographs: Research in Practce, Sheffield University, 1991, pg.2

săvârşit cel puţin două fapte penale fiecare. Ponderea infractorilor minori în totalul autorilor de fapte penale reprezintă aproape o treime.22

Analiza tipurilor de infracţiuni săvârşite de minori evidenţiază faptul că cele mai frecvente fapte penale rămân furturile din avutul public şi particular, înregistrându-se o îngrijorătoare creştere a faptelor antisociale cu un pericol social ridicat. Nu puţine sunt situaţiile când minorii săvârşesc infracţiuni deosebit de grave ca omoruri, tentative de omor, loviri cauzatoare de moarte, tâlhării şi violuri, după cum furturile pe care le săvârşesc dovedesc multa ingeniozitate şi îndrăzneală: se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii şi integrităţii corporale.

Cele mai multe infracţiuni s-au săvârşit în mediul urban şi peste 50% dintre acestea s-au comis cu participarea ori sub îndrumarea unor adulţi, de regulă infractori recidivişti.

Furturile reprezintă un domeniu preferat de acţiune pentru infractorii minori. Deşi ca mod de operare aceste infracţiuni sunt asemănătoare celor săvârşite de majori, totuşi ele au şi anumite particularităţi:

- minorii manifestă o anumită fantezie în conceperea furturilor, în sensul că operează prin pătrundere în locuri inaccesibile unor infractori majori;

- inconştienţa, lipsa de maturitate, le dau uneori un curaj deosebit în folosirea unor procedee periculoase de escaladare, coborâre de la înălţimi mari, pătrundere prin canale şi instalaţii de termoficare, dislocarea unor porţiuni de acoperiş etc.;

- adesea se inspiră din filmele pe care le văd la televizor;

22 Sursa datelor: Inspectoratul General al Poliţiei Române, date publicate în presă

- imaturitatea lor îi determină să nu manifeste prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la rapida lor descoperire;

- manifestă multă precipitare în a se descotorosi de bunurile furate, astfel încât pot fi întâlniţi la puţin timp după comiterea faptei oferind spre vânzare bunurile însuşite.

Vagabondajul constituie un fenomen de mare amploare, prezent în etapa actuală a societăţii româneşti. Ponderea pe sexe în cadrul acestui fenomen este de aproximativ 70% băieţi şi 30% fete, cu vârste între 10 şi 14 ani, în majoritate aflaţi în stare de abandon şcolar, mulţi dintre ei fiind analfabeţi. Sunt caracterizaţi prin conduite voiajere. Majoritatea băieţilor provin din case de copii sau din familii numeroase, în special rromi. Fetele provin din familii dezorganizate, sunt abuzate sexual, se prostituează, se droghează, trăiesc din furturi, utilizează drept locuri de refugiu staţiile de metrou, sălile de aşteptare din gări, garnituri feroviare, instalaţii de canalizare, case părăsite sau în construcţie etc.

Devianţa penală care s-a amplificat în perioada de după 22 decembrie 1989 pare să-şi aibă originea, în primul rând, în evenimentele violente care au avut loc atunci. Să nu uităm că aceste evenimente au mai primit şi denumirea de “revoluţie a tinerilor”, dându-se sintagmei o conotaţie pozitivă. Ulterior, au apărut şi efectele secundare şi chiar perverse. Adolescenţii sau chiar copiii care participau la barajele de pe străzi, la percheziţionarea adulţilor ori la alte acţiuni, unii dintre ei primind chiar arme de foc de la adulţi iresponsabili, şi-au imaginat că aşa este bine şi aşa trebuie să fie şi pe viitor.23 S-a produs o dezinhibare psihică la nivel de masă, care avea să-şi pună ulterior amprenta pe o largă paletă de comportamente juvenile, de data aceasta având conotaţie negativă: ireverenţa faţă de părinţi şi cadre didactice, dezinteresul faţă de procesul

23 Pop, O., op. cit., pg. 40

de învăţământ, evaziune din mediul familial, dispreţul faţă de bunurile materiale şi spirituale create “înainte”.

Întrucât societatea este condusă, totuşi, de adulţi, tinerii au suferit o deziluzie consecutivă: au constatat că între scopurile sociale dezirabile, visele şi ideile măreţe, dar fără nici o fundamentare socială ori economică sunt specifice acestei vârste, şi mijloacele legitime de realizare a lor, există deseori o diferenţă, care uneori este insurmontabilă. La exacerbarea acestui conflict a contribuit şi o anumită doză de confuzie în alegerea unui model comportamental. Conflictul este resimţit mai acut de acei minori care n-au beneficiat de circumstanţe favorabile în mediul familial şi social de dezvoltare, procesul fiind distorsionat de o serie de carenţe şi eşecuri educaţionale. Este unul din aspectele sub care se înfăţişează aşa numitul fenomen de “anomie” la care am mai făcut referire în cadrul acestei lucrări şi care constă în discrepanţa şi conflictul dintre obiectivele şi scopurile care rezultă din modelele de viaţă pe care o societate le propune membrilor săi pe de o parte, şi mijloacele legitime care sunt puse la dispoziţia lor pentru atingerea acestor scopuri. De multe ori, pentru realizarea acestor scopuri, mulţi indivizi sau chiar grupuri sociale folosesc mijloace nelegitime şi interzise prin norme sociale cu caracter moral, juridic, politic sau religios. Ignorarea acestor norme şi considerarea că orice mijloc este bun pentru realizarea obiectivelor urmărite duce la apariţia fenomenului de anomie, care constă în principal dintr-o încercare, reuşită sau nu, de a se adapta prin mijloace nepermise la modelele de reuşită socială pe care societatea le instituie ca valori predominante. În societăţile moderne în care prevalează modelele de reuşită economică subordonate accentului deosebit şi aproape exclusiv pus pe vaorile materiale, devianţa de la normele consacrate de comportare, devine în absenţa sau diminuarea funcţiilor de control social specifice oricărei colectivităţi umane organizate, reguli paralele de comportare. Existenţa modelelor normative

paralele şi contradictorii, care influenţează concomitent conduitele individuale şi colective, a fost denumită fenomenul de “paranomie”. Este o formă de duplicitate normativă care poate marca şi influenţa procesul de socializare şi dezvoltarea morală a minorilor în familiile de origine sau în alte grupuri de apartenenţă.

Perturbările la care ne referim s-au produs la nivelul celor mai importante grade de socializare a tânărului: familia, şcoala şi mediul social. Aceste nivele se află întotdeauna în plină interacţiune, astfel încât perturbarea unuia afectează echilibrul celorlate.

Familia a fost afectată puternic de stresul schimbărilor sociale majore care au condus la stări emoţionale cu repercusiuni grave asupra celulei de bază a societăţii. Stresul politic mai întâi şi stresul economic ulterior (şomajul, inflaţia, scăderea nivelului de trai), au determinat disfuncţii în organizarea vieţii de familie, lipsă de comunicare, tensiuni conjugale, alcoolism, indiferenţă.

Efectele acestor atitudini sunt amplificate de faptul că tinerii le resimt mai ales ca o atitudine directă la adresa lor, reacţionând în consecinţă.

Situaţia este şi mai gravă atunci când familia are probleme deosebite în asigurarea funcţiei parentale datorită dezorganizării ori descompletării grupului familial (deces, abandon, divorţ etc.) ori atunci când are loc disoluţia totală a grupului familial (ambii părinţi sunt bolnavi cronici, alcoolici, imorali, condamnaţi pentru săvârşirea de fapte penale).24

Inexistenţa sau erodarea treptată a unor valori morale în interiorul unor familii susceptibile de a fi considerate ca organizate din punct de vedere al stabilităţii lor reprezintă unul din factorii concurenţi la apariţia minorilor delincvenţi. Copii devin inevitabili martori, uneori chiar participanţi activi la frământările şi căutările familiei în vederea găsirii unor soluţii de obţinere a unor câştiguri suplimentare prin care să-şi

24 Pop O. – op. cit, pg. 41

îmbunătăţească condiţia de viaţă. Nu rare sunt situaţiile când în familie, tocmai datorită deteriorării situaţiei economice, copiii, în mod premeditat, sunt învăţaţi să ignore perceptele fundamentale, să încalce valorile civile şi morale tradiţionale. În astfel de condiţii, imaginea minorilor despre civism şi moralitate se degradează treptat, iar valorile fundamentale sunt înlocuite cu alte norme, care de cele mai multe ori contravin atât legislaţiei cât şi moralei umane.

Şcoala a suferit mai ales ca urmare a faptului că a trecut direct de la un stil formalist, didacticesc şi festivist, la un stil de o permisivitate exagerată, care a încurajat indisciplina, absenteismul şi lipsa de pregătire. Procesul de educaţie a fost marcat şi de faptul că educatorii au resimţit ei înşişi întreaga gamă de fenomene stresante determinate de procesul schimbării. Grevele declanşate de aceştia, certurile între cadrele didactice, acuzele de diverse genuri au subminat respectul firesc pentru această instituţie.

În plus, în condiţiile date, profesorii au încetat să mai lucreze constant şi la acelaşi nivel cu toţi elevii, preferând “vârfurile” din clasele respective, copiii dotaţi şi serioşi care puteau să aducă succese de la concursurile şcolare la care participau. Cu sau fără voie, s-a ajuns la o marginalizare a celor cu potenţial intelectual limitat şi fără dorinţa de a străluci, aceştia manifestând reacţii de absenteism şi chiar abandon şcolar. Efectul pe termen lung va fi acela al imposibilităţii dobândirii unui nivel adecvat de instruire şi, ca o consecinţă, incapacitatea tânărului de a ocupa un statut socio-profesional în conformitate cu aspiraţiile sale, ceea ce-l determină să ducă o viaţă parazitară, primul pas spre delincvenţă.25

Şcoala nu a prevăzut şi nu a ştiut să contracareze efectele nefaste ale impactului produs de mass-media asupra tinerilor, îndeosebi proliferarea revistelor pornografice şi a filmelor care fac apologia violenţei. Incapacitatea minorului de a discerne caracterul exclusiv comercial al 25 Pop O. –op. cit, pg. 42

acestor publicaţii îi afectează imaginea despre viaţă în general şi normele existenţei civile în special, fapt ce se repercutează negativ asupra întregului său comportament cotidian. Astfel, minorii şi-au creat falşi idoli, creşterea agresivităţii şi desensibilizare parţială faţă de efectele violenţei. Pe acest fond s-au comis violurile, tâlhăriile şi omorurile care au avut ca autori infractori minori. S-a adăugat, în plus, amplificarea tendinţelor de degradare a simţului civic datorită înţelegerii eronate a principiilor democraţiei ca efect al perceperii unilaterale a informaţiilor şi, desigur, depărtarea orizontului cert al asigurării locului de muncă la absolvirea şcolii.

De altfel, realitatea social-economică privită în ansamblul ei nu poate să rămână fără efect asupra delincvenţei juvenile. Restrângerea acţivităţii economice sub 50% faţă de 1989, şomajul, inflaţia, scăderea nivelului de trai, oferă prea puţine speranţe tinerilor, oricât de muncitori şi de dotaţi ar fi aceştia.

Toate aceste aspecte privind delincvenţa juvenilă atrag atenţia asupra pericolului potenţial pe care îl reprezintă categoria “minorilor problemă” pentru starea de sănătate morală a societăţii, considerând că este momentul în care să se înţeleagă clar că de aceşti “copii problemă” nu se poate ocupa în exclusivitate doar poliţia şi câţiva asistenţi sociali, ci trebuie să devină obiect comun al preocupărilor tuturor factorilor socio-economici, formativ-educativi şi din sfera sănătăţii publice.26

4.5 Rezultatele cercetărilor descriptive referitoare la caracteristicile sociale, educaţionale şi juridice ale minorilor delincvenţi

Ignorat sau chiar negat de către factorii de control social din perioada regimului totalitar, fenomenul delincvenţei juvenile s-a amplificat sensibil în perioada de tranziţie de după 1989, statisticile oficiale

26 Pop O. –op. cit, pg. 43

consemnând creşterea anuală a numărului de minori care intră în conflict cu legea penală, precum şi sporirea considerabilă a delictelor comise de aceștia împotriva proprietăţii, vieţii şi integrităţii persoanelor sau normelor de convieţuire socială. Dincolo de cauzalitatea delincvenţei juvenile şi de apariţia unor forme noi de manifestare, accentuate de o serie de factori şi condiţii specifice perioadei de tranziţie (diminuarea controlului familial şi comunitar, accentuarea pauperizării populaţiei, creşterea numărului de familii problemă şi copii abandonaţi, disoluţia funcţionabilităţii unor instituţii cu rol de socializare etc.), evoluţia ei a fost influenţată şi de ineficienţa şi chiar “eşecul” sistemului de măsuri educative şi pedepse aplicate minorilor delincvenţi atât înainte, cât şi după 1989, precum şi de întârzierea procesului de reformă a justiţiei pentru minori din România.

În anul 2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu Institutul de Sociologie al Academiei Române au realizat o cercetare pe un eşantion de 780 de minori aflaţi în custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru a identifica:

a) cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează apariţia unor comportamente deviante şi delincvente în rândul minorilor internaţi în centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri;

b) factorii care determină victimizarea unor adolescenţi, conducând la perceperea acestora ca fiind “minori în pericol”, “minori în conflict cu legea penală”, “minori cu tulburări de personalitate” etc., ca şi relevarea importanţei influenţei acestor factori în generarea comportamentului delincvent al tinerilor;

c) soluţii şi propuneri de prevenire şi diminuare a actelor de delincvenţă juvenilă.

Principalele metode şi tehnici de cercetare utilizate au fost:

a) interviul structurat pe baza unui chestionar care a inclus 79 de itemi;

b) analiza datelor existente în dosarele de penitenciare ale minorilor internaţi, precum şi a datelor din dosarele medicale, fişele de evidenţă, dosarele de educaţie şi asistenţă psiho-socială;

c) studii de caz asupra unor minori aflaţi în custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

În urma cercetării efectuate pe ansamblul lotului de minori investigat au fost obţinute următoarele rezultate:27

- Din punct de vedere al distribuţiei pe sexe, majoritatea covârşitoare a minorilor internaţi în diversele centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri erau de sex masculin (96,4%), în timp ce doar 3,6% erau de sex feminin.

- Din punct de vedere al încadrării juridice, 48,3% dintre minori erau condamnaţi definitiv la pedeapsa închisorii, 22,1% sancţionaţi cu măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, 19,9% arestaţi preventiv, iar 9,7% condamnaţi în primă instanţă, aceştia aflându-se, în cea mai mare proporţie, într-un penitenciar, fie pentru adulţi, fie pentru minori şi tineri.

- Din punct de vedere al vârstei, mai mult de două treimi dintre minorii internaţi aparţineau segmentului de vârstă de 17 ani, în timp ce aproximativ o pătrime dintre minorii internaţi aveau vârsta de 18 ani, cei cu vârste între 14-16 ani deţinând ponderi mult mai reduse.

- Din punct de vedere al pregătirii şcolare, minorii internaţi erau în majoritate absolvenți ai învăţământului gimnazial – 42,2%, urmaţi de cei care aveau între 1-4 clase – 28,8%. Este

27 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

îngrijorător numărul analfabeţilor – 20,5% - şi faptul că pe măsură ce creşte numărul claselor absolvite, scade procentul minorilor: 9-10 clase – 6,7%, 11-12 clase 0,8%, şcoală profesională – 1%.

În cazul fetelor, nivelul de instrucţie al acestora este şi mai precar decât al băieţilor: proporţia persoanelor analfabete fiind de 35,7%, spre deosebire de 20% la băieţi; de asemenea, dacă băieţii frecventează ciclul primar în proporţie de 30%, fetele în proporţie de doar 20%.

Aceste caracteristici şcolare ale populaţiei investigate îngreunează procesul de recuperare al acestora, deoarece abandonul şcolar este o formă de excludere de la o viaţă socială normală, determinând o diminuare a perspectivelor de integrare profesională, familială şi socială. Lipsa unui nivel satisfăcător de instrucţie influenţează, cum este şi feresc, activitatea profesională a subiecţilor care, datorită lipsei unei pregătiri şcolare adecvate, nu aveau nici o ocupaţie la data arestării.

Dacă pe ansamblul lotului de minori investigaţi, ponderea celor fără ocupaţie era de 71%, în schimb numărul minorilor care nu aveau nici o ocupaţie la data arestării era mai mare în mediul urban (67%) faţă de cel rural.28

Aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi minori fără ocupaţie provin din categoria celor analfabeţi şi absolvenţi ai învăţământului primar.

În ceea ce priveşte tipologia delictelor comise de minorii investigaţi, cea mai mare parte au reprezentat-o cele împotriva patrimoniului şi, în special, furturile (de bani şi diverse obiecte sau valori din locuinţe particulare, magazine, autoturisme, furturi de buzunare etc.), care au devenit modalitatea frecventă pentru procurarea unor bunuri de care minorii au fost privaţi în familia de origine.

28 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

De remarcat este faptul că numărul infracţiunilor de omor este dublu în mediul rural (8,5%), faţă de cel din mediul urban (4%); de asemenea, din totalul infracţiunilor săvârşite, cele de viol au cea mai mare pondere la sate – 14,6% şi doar 3,9% la oraşe. În shimb, infracţiunile de furt şi tâlhărie au avut loc mai ales în mediul urban: furt – 49,7% (rural - 35%) şi tâlhărie – 38,3% (rural - 35%).

Dinamica infracţiunilor este determinată şi de vârsta delincvenţilor: pe măsură ce aceştia înaintează către maturitate creşte numărul delictelor şi se diversifică comportamentele infracţionale. Astfel, în cazul minorilor care au vârsta de 14 ani, predomină delictele de furt (75%) şi viol (25%) în timp ce pe măsura înaintării în vârstă încep să apară şi să se amplifice delictele de omor: 3,6% fiind comise de minorii cu vârsta de 15 ani, 4% de cei cu vârsta de 16 ani, 6,4% de cei cu vârsta de 17 respectiv 18 ani.29

O analiză a comportamentului infracţional din perspectiva nivelului de educaţie a subiecţilor ne indică faptul că minorii cu un grad de instrucţie mai ridicat (9-10 clase) se regăsesc mai ales în categoria autorilor de omoruri şi violuri – câte 13,5%; pe de altă parte din această categorie se recrutează cei mai puţini autori de furturi (21,2%), dar cei mai mulţi autori de tâlhării (42,3%). În schimb, din grupul minorilor cu studii primare provin cei mai mulţi autori de furturi (50%) şi de tâlhării (37,3%).

Aproximativ 10% dintre autorii infracţiunilor de viol au fost crescuţi în familiile de origine, iar delictele cu violenţă cunosc cea mai ridicată pondere la minorii crescuţi în familii reconstituite.

Este relevant faptul că minorii proveniţi din centrele de plasament şi aşa-numiţii “copii ai străzii” au comis doar delicte de furt (70%), de obicei furturi de alimente şi îmbrăcăminte, care s-ar încadra în infracţiunile denumite de “subzistenţă”.

29 idem

La majoritatea subiecţilor (87,7%) comportamentul infracţional a fost precedat de activităţi antisociale, cu preponderenţă furturi simple sau asociate cu alte conduite predelincvente.

Activitatea predelincventă cea mai puţin intensă apare la condamnaţii pentru viol care, în 39% din cauze, nu au desfăşurat anterior delictului alte activităţi antisociale, urmaţi de cei condamnaţi pentru omor şi agresiuni - 26%.

În schimb, în cazul infracţiunilor contra proprietăţii, constatăm o activiate predelincventă intensă, astfel încât doar 5,7% dintre cei condamnaţi pentru furt nu au comis activităţi predelincvente şi 10% în cazul condamnaţilor pentru tâlhării.30

Cu privire la gradul de organizare familială, datele cercetării relevă că mai mult de jumătate dintre minori provin din familii organizate (53,2%), în timp ce doar 18,5% sunt din familii dezorganizate, 16,7% aparţinând unor familii monoparentale şi 7,6% fiind din familii concubine, ceea ce confirmă că nu atât gradul de organizare familială influenţează educaţia şi socializarea copiilor, cât mai ales funcţionalitatea acesteia, în sensul îndeplinirii normale a cerinţelor şi exigenţelor educative. Familiile atipice (dezorganizate prin divorţ, monoparentale sau concubine) nu constituie a priori un factor favorizant al delincvenţei decât în măsura în care împiedică relizarea funcţiei de bază: educarea şi socializarea copiilor. Doar în măsura în care familia dezorganizată este caracterizată de o incapacitate psihologică, pedagogică şi morală, datorită lipsei autorităţii părinteşti şi a controlului, ea se constituie într-un context care favorizează socializarea defectuoasă. În acest sens, este esenţială nevoia minorului de a avea acasă un spaţiu în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta, el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, flexibili în relaţiile cu copilul, dar consecvenţi exigenţelor impuse. Orice copil are nevoie să simtă că 30 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

părinţilor le pasă şi se ocupă de el, că iau parte la evenimentele şi problemele din viaţa lui. Toate acestea într-un cadru în care să înveţe disciplina, autocontrolul şi modurile de folosire responsabilă a libertăţii.31

Nivelul de instrucţie al părinţilor reprezintă un indicator important în realizarea funcţionalităţii familiei, mai ales în privinţa constituirii unui stil educativ adecvat creşterii şi educării minorilor. Din datele cercetării rezultă că nivelul de instrucţie al părinţilor minorilor investigaţi este extrem de scăzut, fiind comparabil cu cel al minorilor investigaţi.

Nivelul de şcolarizare al părinţilor corelează cu cel al al subiecţilor – 19,5% dintre taţii minorilor analfabeţi fiind la rândul lor analfabeţi, la fel ca şi 29,5% dintre mamele acestora. Pe măsură ce minorii investigaţi au absolvit mai multe clase, se constată că şi părinţii acestora au avut un nivel de instrucţie asemănător, astfel încât în categoria minorilor cu 9-10 clase nu întâlnim nici un părinte analfabet, apărând primii şi părinţi cu studii superioare (6%).32

Având în vedere că minorii care au făcut obiectul studiului au cunoscut în majoritate eşecul şcolar, iar părinţii nu au capacitatea de a-i ajuta deoarece ei înşişi sunt lipsiţi de o instrucţie adecvată, aceştia vor fi incapabili să-şi interiorizeze normele şi valorile propuse de şcoală şi să utilizeze ca modele de viaţă pe proprii profesori. Ca efect, atitudinea lor faţă de şcoală va fi una ostilă, succesul şcolar îşi va pierde treptat valoarea, locul lui fiind luat de modelul “şmecherului” sau “afaceristului care a reuşit peste noapte”, sau al tânărului realizat în străinătate prin mijloace mai mult sau mai puţin legale.

Deşi comportamentul adolescenţilor prezintă oarecare instabilitate şi impulsivitate, un mediu familial impregnat de carenţe educative poate agrava aceste tendinţe, stimulându-i să adopte moduri inadecvate de 31 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/200632 idem

interpretare a situaţiilor contrariante şi frustrante, şi să aibă conduite inadaptate social. Specific conduitei morale a adolescenţilor inadaptaţi este disocierea între viaţa cognitivă şi cea afectivă, lipsa de motivaţie a respectării normelor morale şi mai ales incapacitatea de interiorizare a semnificaţiei acestora.

Referitor la situaţia materială a familiei, datele cercetării relevă că aproximativ 27,6% este reprezentat de familiile cu venituri până la 300 lei, 19% cu venituri intermitente obţinute din prestarea unor munci cu ziua, 7% nu au nici un fel de venit, 7,8% până la 100 lei iar 17,3% dintre familii obţineau lunar între 300 şi 500 lei.

Pe măsură ce veniturile cresc, procentul familiilor este tot mai mic, astfel încât 10,4% câştigă între 500 şi 1000 lei şi 8,6% peste 1000 lei. Dacă se ţine cont de faptul că 26,8% dintre minori au peste patru fraţi / surori, 15,8% au patru fraţi / surori, 14,9% au trei fraţi / surori, 17,8% doi fraţi / surori, doar 17,6% un singur frate / soră şi doar 6,7% sunt singuri la părinţi se poate concluziona că ne confruntăm cu o scădere a calităţii vieţii cu implicaţii adânci în existenţa şi dezvoltarea familiei.

Familiile cu situaţia financiară cea mai precară le întâlnim în cazul minorilor condamnaţi pentru furt: 8,8% nu aveau nici un fel de venituri, 20% venituri intermitente, 10% venituri până la 100 lei, iar 30% până la 300 lei.

O situaţie asemănătoare există şi în cazul infractorilor care au comis tâlhării: 7% dintre familii nu au venituri, 18% muncesc prin diverse gospodării având venituri intermitente, 5% câstigă până la 100 lei lunar, iar 28% până la 300 lei.

O situaţie mateială ceva mai bună întâlnim la minorii condamnaţi pentru viol, unde nu există familii fără venituri, procentul familiilor cu venituri până la 300 lei fiind de 31%, iar al celor între 300 şi 500 lei de 21%.33

33 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

Este limpede că realitatea din familiile segmentului studiat rezonează amplu la ceea ce se întâmplă în viaţa economico-socială, că la nivelul acestui grup se reflectă deosebit de intens dificultăţile sociale cu care se confruntă majoritatea populaţiei din ţara noastră în ultimul deceniu.

Cu privire la starea de sănătate a părinţilor, în 23,8% din familii mama este bolnavă cronic, în 13,6% tatăl, la care se adaugă 16,9% consumatori de alcool (în general tatăl). Din această perspectivă, cele mai multe probleme le întâlnim în rândul minorilor care nu au frecventat niciodată şcoala, ai căror taţi (44,5%) au: un handicap fizic (6%), sunt bolnavi cronic (13,5%), bolnavi psihic (2,5%) sau consumă în mod excesiv alcool (22,5%). O situaţie diferită întâlnim la minorii cu un nivel ridicat de instrucţie (9-10 clase) ai căror părinţi au o stare de sănătate mai bună (63,5%), neexistând nici un caz de handicapat fizic.34

Cel mai ridicat procent al taţilor bolnavi cronic îl întâlnim în categoria minorilor care au absolvit ciclul gimnazial şi, în general, nu şi-au continuat studiile.

Starea de sănătate a mamelor cunoaşte o situaţie asemănătoare: minorii analfabeţi provin din familii unde mamele, în proporţie de 38% sunt bolnave cronic (30%), psihic (1,5%), au un handicap (1,5%) sau consumă alcool în exces (5%). La celelalte categorii de minori, aceste procente se diminuează, menţinându-se totuşi la cote alarmante: 22,7% dintre mamele minorilor cu studii primare sunt bolnave cronic şi 23% dintre mamele celor cu studii gimnaziale.35

Climatul educativ în care are loc socializarea prezintă următoarele aspecte: în 31,6% dintre familii se manifestau conflicte între părinţi, iar în 19,2% aceştia erau despărţiţi în fapt. În acest climat, stilul educativ al părinţilor, al celor care i-au crescut, este definit ca îngăduitor de către 41,2% dintre minori, indiferent de către 13,5% dintre minori, sever-34 idem35 ibidem

echitabil –19,7% şi ambivalent – 13,3%. În ciuda faptului că numărul minorilor care reclamă un regim educaţional sever inechitabil este mic – 2,6% , există un număr mult mai mare – 17,3% asupra cărora au fost utilizate pedepse corporale, la care se adaugă 7,1% ameninţaţi şi insultaţi, 4,7% minori maltrataţi fizic şi un procent de 5,8% dintre minori care au fost alungaţi de acasă. Numărul cel mai mare de minori asupra cărora părinţii au recurs la pedepse corporale sunt cei analfabeţi, din rândul cărora 22% au fost adeseori loviţi pentru a se cuminţi. Din nou, minorii cu studii liceale înregistrează cel mai mare procent (73,1% din rândul acestora) de situaţii în care familiile de provenienţă s-au străduit să asigure o ambianţă educativă în care părinţii nu au folosit pedepse corporale.36

De remarcat este faptul că părinţii şi fraţii minorilor infractori au comis la rândul lor delicte, ponderea taţilor cu antecedente penale fiind de 28,2%, iar cea a fraţilor / surorilor minorilor internaţi fiind de 26,5%, doar la 2,4% dintre cazuri ambii părinţi având antecedente penale.

Numărul taţilor cu antecedente penale este cel mai mare în cazul infracţiunilor de omor (30,2%) şi viol (30%), în timp ce în cazul mamelor cu antecedente, pe primul loc se situează cele ai căror copii au comis infracţiuni de viol (3,5%). În schimb, autorii infracţiunilor de furt au cel mai mare procent de părinţi în care ambii au antecedente penale (3%). 37

Având în vedere rezultatele obţinute, se poate observa că familia, ca principal mediator al interacţiunilor dintre copil şi comunitate, în absenţa realizării la parametri optimi a funcţiei de educare şi socializare a copiilor, nu poate contribui la învăţarea unor comportamente în acord cu normele şi valorile sociale, care iniţial se realizează prin imitaţia conduitelor părinţilor şi a relaţiilor dintre aceştia, dintre aceştia şi

36 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/200637 idem

comunitate. De altfel, nu mai constituie o noutate faptul că familia este mediul în care copilul trăieşte şi îşi apropie primele experienţe de viaţă care vor sta la temelia comportamentelor ulterioare din societate. Într-o atmosferă familială viciată de prezenţa atâtor factori perturbatori – sărăcie, degradare umană, boală, antecedente penale, valorile morale şi sociale transmise nu mi pot fi concordante cu cele promovate la nivel social. De altfel, cea mai mare parte dintre minorii care au constituit obiectul cercetării provin în mare măsură din familii defavorizate aflate în situaţii de risc, situaţii care pot influenţa dezvoltarea negativă ulterioară a copilului, accentuând posibilitatea ca el să devină o victimă. Aceste “riscuri” cu potenţial criminogen asupra conduitei minorilor existente la nivelul familiei pot fi grupate astfel:

a) riscuri fiziologice: părinţi bolnavi sau cu dizabilităţi, părinţi consumatori de alcool;

b) riscuri socio-culturale: stimulare intelectuală şi culturală săracă, violenţă intrafamilială, absenţa unor modele comportamentale pozitive, care să valorizeze munca, respectul celorlalţi şi al normelor sociale, traiul cinstit;

c) riscuri economice: părinţi şomeri sau ale căror venituri situează familia la limita de jos a sărăciei, familii în care există mai mulţi copii;

d) riscuri educaţionale: relaţii conflictuale între părinţi, abuzuri şi pedepse fizice, relaţionare lipsită de implicare afectivă, practici deficitare ale educaţiei parentale, lipsa satisfacţiei şcolare şi a încrederii în sine.

Majoritatea subiecţilor (88,2%) afirmă o uşurinţă în relaţionarea cu ceilalţi deoarece, înainte de comiterea infracţiunii, aveau mai mulţi prieteni selectaţi cu preponderenţă din rândul vecinilor de cartier / sat – 55,6%, al colegilor de şcoală – 12,2% sau în urma unor întâlniri

ocazionale – 10,8%. Prietenii provin, în general, din categorii de vârstă mai mare – 39,6%, de aceeaşi vârstă cu minorul - 24,7% sau situaţii mixte – 29,6%.

Timpul liber este petrecut de minori preponderent în compania prietenilor – 61,2%, în 25,1% din situaţii în mijlocul familiei, 4,1 % în grup organizat şi 2,8% cu persoane ocazionale, iar 6,8% preferă singurătatea.

Aceste date sunt importante în explicarea comportamentului delincvent, având în vedere faptul că, în grupul de prieteni, are loc o întărire reciprocă a conduitelor şi motivaţiilor infracţionale.

Activităţile desfăşurate în grupul de prieteni sunt preponderent cele de distracţie, petrecute în baruri, discoteci, restaurante – 66,4%, urmate de activităţi sportive – 11,4%, discuţii – 11,8% şi doar într-o măsură mică excursii, turism – 3,2% şi vizionări de spectacole educative –2%.

În cadrul grupului, 82,7% dintre minori desfăşurau activităţi în conflict cu legea, cele mai multe dintre ele fiind combinate cu consumul de alcool şi furturi.38

Mai mult de jumătate (50,6%) dintre minorii chestionaţi au fost sancţionaţi anterior cu amendă (11,9%), mustrare (1,4%), libertate supravegheată (5,5%), internare într-un centru de reeducare (4,9%), închisoare cu suspendare (16%) şi închisoare (10,9%).

Majoritatea celor sancţionaţi anterior au fost condamnaţi pentru furt (64,2%), dintre care 15% mai fuseseră într-un penitenciar, 6% primiseră închisoare cu suspendare, iar 6% internare într-un centru de reeducare. O situaţie asemănătoare se întâlneşte în cazul minorilor sancţionaţi pentru tâlhărie din rândul cărora 43,4% au mai comis infracţiuni pentru care au fost pedepsiţi.39

38 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/200639 idem

Pe baza datelor obţinute în cadrul acestei cercetări se poate alcătui o tipologie a comportamentelor delincvente ale minorilor, şi anume:

a) comportamente delincvente ocazionale, nestructurate, cu un grad scăzut de periculozitate socială. În această categorie includem minorii care au intrat sub influenţa unor anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii sau care au participat întâmplător la acţiuni antisociale, fie din teribilism, fie din bravadă sau o solidaritate de grup specific adolescentină. Sancţionarea acestor minori cu o măsură privativă de libertate accentuează criza de originalitate, iar etichetarea va favoriza recidiva şi nu recuperarea.

b) comportamente delincvente structurate, cu un grad ridicat de periculozitate socială, caracterizând minorii cu un grad scăzut de integrare şcolară şi profesională care prezintă dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament. Aceştia au comis acte predelincvente la o vârstă fragedă. Deşi au fost sancţionaţi, aceasta nu a constituit un factor favorizant al reuperării.

c) comportamente delincvente recurente, cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte de omor şi loviri cauzatoare de moarte, violuri, tâlhării şi vătămări corporale grave, pentru care sancţiunea închisorii reprezintă “ultima soluţie” în vederea prevenirii comiterii de noi delicte.40

Cercetarea a evidenţiat faptul că în prezent, fenomenul delincvenţei juvenile reprezintă o importantă problemă socială care trebuie să facă obiectul procupărilor cercetătorilor şi factorilor cu atribuţii de socializare şi control social. Aceştia trebuie să fie conştienţi de faptul că străbaterea pubertăţii şi adolescenţa reprezintă etape importante în viaţa minorului în care se manifestă “criza juvenilă” sau “vârsta dificilă”. Tocmai de aceea, minorul trebuie supravegheat îndeaproape, astfel încât să se 40 a se vedea în acest sens Ungureanu G. – op. cit (ed. Timpolis Timişoara), pg. 121 şi Voinea M, Dumitrescu F. – op. cit. pg. 35-37

elimine factorii de risc ai procesului educativ şi să se asigure socializarea individului.

II. Criminalitate feminină

2.1. Structura şi volumul

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la vârsta minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de infracţiuni comise. Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată corect deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică probabilitate ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori adesea doar autorul este sancţionat.)

În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la 17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19% criminalitate feminină în 1990) şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică furturi din magazine ( 39.8%), furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea unor anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate organizată11. În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a celei feminine de 80 %).

Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o creştere a criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel de aproape 200 de ani ( 1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97 %). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit o realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de emancipare. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze considerând că procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect.

S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal adoptă o atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.

2.2. Explicaţii ale criminalităţii feminine

Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind faptul că ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au infirmat această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită folosindu-se de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.).

O primă categorie de autori explică delincvenţa prin structura biopsihică a femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic. Deşi justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei.

Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi bărbaţi plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele sociale. Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite infracţiuni. Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este un specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei mediatizării a acestuia.

Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în găştile de cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-o gaşcă de cartier este un specific masculin. Concluzia autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în găştile de cartier este că acest fenomen este foarte complex. El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu social şi poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o criză specific adolescentină, de căutare a

independenţei. Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale deoarece vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul că sunt foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu ataşamentul pentru

membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o conduită socială normală.

BIBLIOGRAFIE

1. Bogdan, Sergiu (2009). Criminologie. Ediţia a2-a. Bucureşti: Editura Universul Juridic.

2. Picca, Georges (2009). La criminologie. Paris: P.U.F.

3. Stănescu, Florin Alexandru (2009). Medicină şi criminologie. Criminologia în literatură. Bucureşti:Editura Semne.

4. Chipăilă, Ion (2009). Criminologie generală. Craiova: Editura Sitech.

5. Cioclei, Valerian (2009). Critica raţiunii penale : Studii de criminologie juridică şi drept penal. Bucureşti:Editura C.H. Beck.

6. Butoi-Severin, Tudorel (2009). Criminologie : Comportamente criminale. Bucureşti : Editura Solaris Print.

7. Amza, Tudor (2008). Criminologie : Tratat de teorie şi practică : Tratat de teorie şi practică criminologică. Bucureşti :Editura Litera Internaţional.

8. Tănăsescu, Iancu (2008). Metacriminologie. Bucureşti :Editura C.H. Beck.

9. Cioclei, V. (2007). Manual de criminologie. Bucureşti:Ed. C.H. Beck.

10. Stănoiu, R.M. (1998). Criminologie, Bucureşti :Ed. Oscar Print.

11. Amza, T; Amza, C.P. (2008). Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică. Bucureşti: Ed. Lumina Lex .

12.Stănoiu, Rodica-Mihaela (2006). Criminologie. Bucureşti:Editura Oscar Print.

13. Culcea, D. (2001). Curs de criminologie. Bucureşti :Ed. Naţional.

14.Oancea, I. (1994). Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed. All.

15.Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie, http://www.criminologie.ro/ .

16.Centre for International Crime Prevention - http://www.uncjin.org/CICP/cicp.htm.

17.European Society of Criminology - http://www.esc-eurocrim.org/.

18.Centre International de Criminologie Comparee - http://www.cicc.umontreal.ca/.

19.The International Victimology Institute Tilburg - http://www.tilburguniversity.edu/research/institutes-and-research-groups/intervict/